Transfer-contratransfer

Contratransferul a fost pus de Freud (1910d) in legatura cu transferul pacientului: el s-ar

instala “prin influenta exercitata de pacient asupra simtirii inconstiente a medicului”. Freud
subliniaza ca “fiecare psihanalist nu ajunge decat atat de departe vat ii permit propriile
complexe si rezistente interne (1910d p 108). de aici rezulta pentru analist necesitatea de a
supune unei analize de formare pentru a se elibera de petele sale oarbe.
Freud spera ca analiza de formare sa determine o egalizare atat de cuprinzatoare a ecuatiei
personale, incat la un moment dat sa se realizeze acorduri satisfacatoare intre analisti(Freud
1926e, p 250).
Istoria notiunii transferului si cea a contratrasnferului au avut traiectorii diferite, ducand la
intelegerea “ca avem de-a face cu un sistem de relatii , in care unul din factori este o functie a
celuilalt”(Loch 1965, p 15). Neyraut (1974) reflecta aceasta particularitate in studiul lui
transferul.
Transferul pacientului nu este niciodata complet separat de natura actuala a
participarii terapeutului si in mod corespunzator, explorarea transferului trebuie sa-si aiba
originile in presupunerea ca modul in care pacientul il vede pe terapeut are o baza plauzibila
in aici-si acum.
Contratransferul exprima raspunsul inevitabil subiectiv, dar informativ al terapeutului
la pacient. Pentru ca partial modeleaza , desi poate ,de asemenea sa dezvaluie transferul
pacientului, contratransferul are potentialul atat sa favorizeze progresul terapeutic , cat si sa-l
impiedice.
Rezistenta este in mod similar vazuta ca fiind cocreata in interactiunea dintre pacient
si terapeut, este reconceputa drept comunicare nu opozitie.
In ceea ce priveste obiectivul neutralitatii terapeutice , adica efortul de a izola pacientul de
influenta valorii sau a personalitatii terapeutului: intr-un cadru de lucru al intersubiectivitatii,
o astfel de neutralitate este privita in diverse moduri, ca o imposibilitate, un ideal inselator
si /sau o realizare decisa temporar a pacientului si a terapeutului care lucreaza impreuna
pentru a slabi forta unei anumite treceri la act.
Presupunerile traditionale promovau eforturile terapeutului de a restrictiona la minumum
implicarea personala , pentru a putea ramane un observator neutru al relatiei terapeutice.
In cel mai bun caz aceasta abordare traditionala reflecta respect fata de autonamia
pacientului. In cel mai rau caz transforma terapeutul intr-o prezenta indepartata a carei
neresponsivitate emotionala si autoamagire pretindeau o obiectivitate imposibila care tindea
sa invite si sa fortifice transferul negativ al pacientului.
Abordarea relationala se bazeaza, bineinteles, pe un set total diferit de presupuneri care
conduc catre o atitudine total diferita. In acest cadru de lucru , terapeutul este la fel de
mult un participant in relatia cu pacientul si un observator.
Teoria intersubiectivitatii a aparut ca o reactie impotriva psihologiei unipersonale si a
recomandarii initiale a lui Freud ca analistul ar trebui sa functioneze ca un ecran alb, o
oglinda care reflecta sau ca un chirurg psihic.
Reactiile de contratransfer sunt printre datele importante care isi au originea in ceea ce Freud
(1912/2004) a numit “organul receptiv” al inconstientului analistului si care se orienteaza
spre “inconstientul care transmite al pacientului” . Astfel, aceasta asigura un acces vital la
experienta disociata a pacientului. perceput clasic ca un impediment ocazional sau episodic,
care ia nastere din dificultatile psihice ale terapeutului, contratransferul in noua paradigma
este o trasatura in continua desfasurare a relatiei cu pacientul si o alta “cale regala spre
inconstient”
Ferenczi (1964 (1919)) a vorbit despre rezistenta analistului impotriva contratransferului.
El a descris 3 faze ale contratransferului:
-in prima faza , analistul reuseste sa controleze, prin actiunile si vorbele sale, tot ce ar
putea da nastere la complicatii.
-in a doua faza , se ajunge la o rezistenta impotriva contratransferului, existand pericolul
sa devina excesiv de sever si de respingator, fapt prin care producerea transferului ar putea fi
oprita sau chiar anulata.
-dupa depasirea acestui stadiu, poate fi atinsa faza a treia: dominarea contratransferului .
Heimann (1950) intelege prin contratransfer toate sentimentele pe care le resimte analistul
fata de pacientul sau. In situatia analitica raspunsul emotional al analistului fata de pacientul
sau reprezinta unul din cele mai importante instrumente de lucru.
“Contratransferul este un instrument de cercetare pentru procesele inconstiente ale
pacientului ... Nu a fost suficient accentuat ca situatia analitica consta intr-o relatie intre doua
persoane. Ceea ce deosebeste aceasta relatie de celelalte nu este prezenta sentimentelor la
unul din parteneri, anume la pacient, si absenta lor la celalalt, la analist, ci inainte de toate
gradul trairilor emotionale ale analistului si felul in care le foloseste. Acesti doi factori
depind unii de celalalt. “ (p. 81 trad.aut).
Este esential ca analistul sa-si suporte sentimentele , in loc sa se debaraseze de ele
prin abreactie, asa cum face pacientul.
Money-Kyrle a descris desfasurarea lina, normala a transferului si a contratransferului ca pe
o oscilatie relativ rapida intre introiectie si proiectie:
“ In timp ce pacientul vorbeste , analistul se identifica intoriectiv cu el si, dupa ce l-a
inteles din interior, il va reproiecta si interpreta. Dar eu cred ca analistul este constient mai
ales de faza proiectiva, adica de acea faza in care pacientul reprezinta o parte imatura sau
bolnava a lui insusi, pe care el (analistul, aut) o poate acum intelege si o poate trata in lumea
exterioara prin interpretari. “ (Money-Kyrle 1956, p. 361; trad. aut.)
Grinberg (1979) descrie raspunsurile inconstiente ale analistului la proiectiile pacientului ca
pe o contraidentificare proiectiva.
Conexiunea formala si de continut dintre empatie si procesele de identificare proiectiva si
introiectiva fac ca numai acel analist care a prelaborat in istoria vietii si in psihanaliza
pozitiile paranoid-schizoida si depresiva sa fie pe eplin capabil de cunoastere.
Atat sentimentele de transfer cat si cele de contratransfer sunt reale, caci lacrimile care sunt
varsate acolo nu sunt mai putin autentice si mai putin reale decat cele varsate in viata. In
concordanta cu observatiile profunde ale lui Freud (91915 a p 315-319) referitoare la
autenticitatea transferului , dorim sa subliniem responsabilitatea analistului, care, in calitate
de regizor , este raspunzator si pentru contratransferul sau.
In sensul modelului scenei, extins analistul este deci puternic afectat de
pacient(contratransfer) dar nu isi poate ideplini sarcina sa profesionala decat daca, in
calitate de regizor si spectator, el ramane , in acelasi timp, constient de cat de puternic
intervine el, prin gandirea si actiunea sa, in situatia analitica. Terapeutul “ademeneste
iubirea” , dupa cum a subliniat Freud (1915a, p 318) , este partial responsabil si pentru
reprezentarile pe care si le formeaza pacientul despre autenticitate si realitate in generalsi in
particular. Situatia analitica ii ofera pacientului un grad mai mare de libertate decat viata.
Freud a pornit de la conceptia contrara, deoarece a crezut ca dependenta transferului de
experienta infantila si repetitia ei inevitabila ingradesc libertatea.
Pe scena ca si in vis , suntem mai autentici , pentru ca stim ca vom scapa teferi si de data
aceasta.
“Ne vedem, mai mult sau mai putin inconstient, asa cum ne vad ceilalti. Inconstient ne
adresam noua asa cum ni se adreseaza ceilalti... Declansam in persoana cealalta acelasi lucru
ca si in noi insine, astfel incat preluam inconstient aceste atitudini. Ne transpunem
inconstient in rolul altora si actionam ca ei. Doresc sa indic aici doar mecanismul general,
pentru ca el are o importanta fundamentala pentru dezvoltarea constiintei si a identitatii.
Declansam mereu in noi insine mai ales prin gesturi verbale , reactiile pe care le declansam
in alte persoane si preluam astfel atitudinile altor persoane in comportamentul nostru
propriu.Importanta critica a limbajului in dezvoltarea experientei umane consta tocmai in
faptul ca natura stimulului este in asa fel incat asupra individului care vorbeste are acelasi
efect ca si asupra celorlalti “.(G.H Mead 1934; 1968, p 108).
Interpretand, psihanalistul isi indeplineste rolul profesional si il transcede. Prin vorbirea
sa , gandirea sa si prin interpretare el insusi se dezvaluie chiar si cand isi spune opinia numai
cu privire la o problema minora, de detaliu, a pacientului si cand considera ca e inlaturat
opiniile sale personale.
P. Heiman invita analistul ca, fara a da curs liber sentimentelor sale, sa nu le cenzureze; din
contra acestea trebuie folosite in interpretare ca o cheie care sa-i permita sa inteleaga
inconstientul pacientului, aceste sentimente fiind un fel de"precursori ai comunicarii profunde cu
acesta".
       Little afirma chiar ca transferul si contratransferul, fiind parti inseparabile ale procesului
analitic, trebuie privite la fel in analiza. Pentru a nu bloca procesul curei (repetand ipocrizia
parintilor) analistul trebuie sa-si marturiseasca contratransferul catre pacient. Plecand de aici,
analiza poate avea loc numai pentru ca analistul recunoaste la pacient propriul sau sine (analizat
in prealabil). Empatia si "insight"-ul, diferite de cunostintele teoretice, depind de aceasta
identificare partiala (Money - Kyrle). Interpretarea este deci posibila in momentul in care
"fantasmele devin comune" celor doi parteneri ai relatiei.
       Continuand dezvoltarea teoretica, H. Racker inlocuieste metafora "oglinzii" in analiza cu
metafora "copulatiei". Analistul este partea "pasiva " a relatiei. Partea sa "cea mai pasiva" lasa sa
patrunda materialul analitic; iar partea sa "mai activa" incearca sa-l inteleaga (si sa-l
interpreteze). Neutralitatea sa deriva din acceptarea contractului astfel formulat si din asumarea
responsabilitatii de a raspunde (de a interpreta).
       Accentul este deci mutat pe procesul tranzactional al relatiei analitice. T. S. Szasz afirma ca,
in cadrul de referinta al situatiei psihanalitice, succesul terapeutic pentru pacient depinde, in
mare masura, de capacitatea analistului de a desfasura, pe parcursul analizei, o transa de auto-
analiza, stimulata de pacient.
       Factorul crucial in analiza rezida deci in interpretarea "mutativa" (Starkey) si mai ales din
functionarea acesteia in cele doua planuri: transfer si contratransfer (analist si analizand).
       Ajunsi la aceasta cvasi-similitudine teoretica intre cele doua concepte fundamentale, suntem
totusi obligati, in fata presiunii clinicii analitice, sa admitem existenta unor asimetrii (mai bine
spus non-echivalente) intre transfer si contratransfer.
       In primul rand, iubirii din transfer nu poate si nu trebuie sa i se raspunda cu o iubire
contratransferentiala. In caz contrar relatia nu poate fi definita ca una analitica.
       Forta de a suferi (si mai ales putinta de a suferi), ca posibilitate transferentiala, nu are
echivalent in trairile analistului, nici macar in reactiile afective ale acestuia, in fata rezistentei,
agresivitatii si "chiar a intreruperii analizei" cu care pacientul incearca sa se opuna acesteia.
       Reactiile analistului nu sunt golite de continut afectiv, pozitiv sau negativ, dar ele nu au
aceeasi cauza ca in situatia analizandului. Acesta trebuie sa accepte, fara dovezi validate afectiv,
argumentele noastre legate de necesitatea respectarii conditiilor contractului.
       Nu exista echivalente nici la nivelul cunostintelor legate de aplicarea contractului analitic.
La intrarea in analiza, subiectul nu stie nimic despre aceasta, sau, accidental, opereaza cu niste
notiuni tehnice (ca: transfer, dorinta inconstienta, pulsiune, rezistenta, frustrare, etc.), notiuni fara
nici un fel de acoperire afectiva si care in nici un caz nu-i pot dezvalui "pretul" ce trebuie platit
pentru achizitia si interiorizarea cunostintelor despre sine.
       Lipsa de echivalenta se manifesta in special la nivelul esecului sau reusitei analizei pentru
cei doi membri ai relatiei. Mai mult, cererea subiectului se adreseaza unui singur analist, in timp
ce "cererea" analistului se adreseaza ansamblului de pacienti ai sai. Deci, la nivelul analistului,
esecul sau succesul intr-o analiza va pune mereu in discutie totalitatea activitatii sale
profesionale.
       In alt plan, ceea ce poate constitui pentru unul o sursa de placere, poate constitui pentru
celalalt o sursa de neplacere (frustrare si/sau suferinta). Astfel, pentru subiect, perseverarea unui
anume tip de rezistenta, manifestata printr-un discurs care "se apara" de orice critica, sau
agresivitate ii poate aduce (secvential) confortul in analiza, in timp ce, aceeasi secventa, il face
pe analist sa se confrunte cu o stare de neputinta fata de propria sa actiune. Totodata, trairea
sentimentelor de ura, revolta, indoiala la adresa analizei si analistului il pot satisface pe acesta
din urma pentru ca pacientul sau incepe sa devina constient de o agresivitate pana atunci refulata.
       Deci, chiar daca ambii sunt surse reciproce de trairi afective si informatii (cunostinte),
dezvoltarea ulterioara a procesului este diferita. In registrul autopsihic, transformarile si
reorganizarile induse de analiza, la nivelul subiectului, il fac pe acesta sa termine analiza (sa-si
rezolve problemele sau sa traiasca mai adaptat cu ele). Aceleasi achizitii, de data aceasta in
registrul auto- si allopsihic (autocunoasterea si generalizarea adevarurilor teoretice validate in
terapie la nivelul intregii practici) il fac pe analist sa continue.
 Implicatiile acestei discutii, atat in plan teoretic cat si practic sunt foarte mari. Problemele
legate de procesul de formare al analistului, de asa zisa "analiza didactica" se pot rediscuta si in
functie de asimetriile dintre transfer si contratransfer . Conflictele intrapsihice ale viitorului
analist, ca si dorinta acestuia de a deveni analist devin probleme in sine, probleme de analizat.
Analiza nu mai poate fi "didactica" ci clinica.
       "Coada de transfer" (a analistului fata de propriul sau analist "didactician"), regasita la
nivelul contratransferului actual, repune deasemenea in discutie dinamica filiatie-formare
analitica complexa si implicit problema terminarii (sfarsitului) analizei.
analizei
Freud da de inteles ca, daca este posibil ca analistul sa-si utilizeze propriile afecte pentru
munca sa de interpretare, ceea ce inseamna ca acesta nu trebuie sa-si comunice imediat
pacientului sentimentele sale ci o elaborare a acestora. Analistul care isi utilizeaza propriul
contratransfer trebuie sa faca o triere intre un afect reactivat in el prin materialul pacientului, dar
care face parte din propriile lui conflicte nevrotice, si un afect liber de adaos nevrotic. Aceasta
triere ar fi desemnata prin formula “a-si recunoaste contratransferul si a-l depasi” .
Hoffman (1983) a indicat ca contratransferul analistului este ineviatabil (cf. vol. 3 , cap
13: Contratrasnferul ) indiferent daca de pilda, analistul reactioneaza la o exprimare critica a
pacientului sau tacand sau spunand ceva; el reactioneaza la ceva , iar reactia sa va fi determinata
intr-o anumita masura de sentimentele, sensibilitatile si conflictele sale personale.
Tacerea psihanalistului este solitara cu cilalti parametrii care definesc situatia psihanalitica. In
sensul acesta psihanalistul vizibil la inceputul sedintei inceteaza sa mai fie astfel de-a lungul
acetseia pentru a redeveni vizibil la sfarsit; pacientul in analiza suporta aceasta tacere in pozitia
alungita in care motricitatea ii este restransa.
Functia sielntioasa a analistului este independenta de cantitatea de cuvinte (sau de informatie) pe
care el o introduce in cadrul analitic. Cand analizandul are impresia ca analistul a spus multe ,
faptul acesta vrea intotdeauna sa insemne ca analistul a spus ceea ce analizandul nu vrea sa auda.
Astfel tacerea poate insemna pentru analizand, in functie de momentele unei analize sau al unei
sedinte: fuziune, interes plin de atentie , bunavointa, complicitate, respect fata de discurs,
consimtire, indiferenta, somn, respingere si chiar dorinta de evacuare a analistului.
Cuplul analitic in cadru este omologul cuplului format de copilul-infans si parintele vorbitor.
In situatia psihanalitica, se pot distinge diferite schimburi intre pacient si analist in sanul
cadrului:
-vorbitul pacientului
-tacutul, non-vorbitul si stiutul pacientului
-tacutul, non-vorbitul si non-stiutul pacientului
-inaudibilul si neauzitul pacientului
-vorbitul analistului\
-tacutul, non-vorbitul si stiutul analistului
-tacutul, non-vorbitul si non-stiutul analistului
inaudibilul si neauzitul analistului
Tacerea nu este doar strategie , ea poate sa fie plina de cuvinte silentioase, purtatoare de sens
constient si inconstient; ea poate sa fie plina si de alte lucruri in afara cuvintelor, dar poate fi si
inaudibilul neauzitului. Travaliul analistului este conflictual. El este produsul unei lupte
constante intre ceea ce este auzit, prost auzit, non-auzit, neauzit, neaudibil, fie pentru ca este non-
perceptibil, fie din cauza ororii provocate de auditie. Fundamentul tacerii in analiza este de a face
pisibila emergenta reprezentarii. Travaliul analitic consta in analiza reprezentarilor pacientului
pentru a le substitui un alt sisetem reprezentativ prin care subiectul se instaureaza. tacerea
psihanalistului nu este decat mijlocul prin care el isi refuza perceperea manifestului absorbindu-
se in spatiere pentru a determina emergenta reprezentarii psihice a pulsiunii.