Mergi la...

Introducere in teoria lui W.R.D.Fairbairn – Liana Dumitru

Introducere in teoria lui W.R.D.Fairbairn – Liana Dumitru

La începutul anilor 40, Fairnbarin a prezentat o serie de lucrări care constituie punctul de plecare
al teoriei sale asupra psihicului uman. Deși inițial munca lui Fairnbairn a urmărit îndeaproape
lucrările și ideile Melaniei Klein și ale grupului format în jurul acesteia, teoreticianul și-a modi cat
orientarea în mod fundamental către o persepctivă relațională, în timp ce Melanie Klein a rămas
dedicată teoriei freudiene a pulsiunilor. Fairnbairn plasează psihopatologia in contextul relațiilor,
și „împreună cu psihanaliza interpersonală a lui Sullivan, oferă cea mai pură și clară expresie a
trecerii de la modelul pulsional structural către modelul relational structural” (Greenberg și
Mitchell 1983)

Fairnbairn începe seria de prezentări cu lucrarea „Schizoid Problems in the Personality” (1940)
prin care teoreticianul propune includerea în dezvoltarea personalității a conceptului și a
problematicii schizoide (în tulburările care sunt bazate pe clivajul Eului), și mai mult, includerea
acestui mecanism de apărare în dezvoltarea ecărei persoane.

Făcând referire la poziția schizoid-paranoidă descrisă de Melanie Klein, Fairnbairn notează:

„Fenomenul fundamental schizoid este reprezentat de prezența clivajelor Eului; și ar nevoie de un
om curajos să pretindă că Eul său a fost perfect integrat, astfel încât să e incapabil în a dezvălui
evidențe ale clivajului Eului, la nivelul cel mai adânc, sau că aceste dovezi ale clivajului, nu ar ieși la
suprafață, la un nivel mai super cial, sub acțiunea unor condiții de extermă suferință, greutate sau
deprivare. (…..) în orice caz, o măsură a clivajului Eului, este prezentă, fără excepție, la nivelul cel mai
profund al mentalului – sau (pentru a exprima același lucru în temreni împrumutați de la Melanie
Klein), poziția de bază în interiorul psihicului este poziția schizoidă”. (Fairbairn 1952)

Pentru Fairnbairn, personalitatea schzoidă este rezultatul unei deprivări emoționale timpurii și
este caracterizată prin sentimentul omnipotenței, detașament și preocupare intensă asupra
realității interioare; deși omnipotența schizoidului poate conștientă sau inconștientă, în grade
diferite și localiaztă în anumite sfere ale funcționării, aceasta poate supracomensată sau
mascată de o atitudine super cială sau de umilitate; tot în acest fel, detașarea poate ascunsă în
spatele unei atitudini sociale sau prin adoptarea unor roluri speci ce. În schimb, retragerea în
lumea interioara este „fără dubii cea mai importantă dintre caracteristicile schizoide; și este
prezentă e dacă realitatea internă este substituită de realitatea externă, identi cată cu realitatea
externă sau suprapusă realității externe.” (Fairbairn 1952).

O altă consecință a deprivării emoționale asupra dezvoltării emoționale a copilului este pierderea
capacității de a avea încredere în relațiile cu obiectele totale și utilizarea obiectelor „parțiale”
pentru obținerea unui sentiment de sprijin; retragerea regresivă înspre obiectele „parțiale” este
considerată o modalitate de apărare folosită de copil, cu scopul de a se proteja de alte
dezamăgiri în relația cu obiectul total, salvând astfel anumite forme de contact și grati care. Tot
cu privire la deprivarea emoțională, Fairnbairn sublinează în această lucrare, că această deprivare
emoțională resimțită de copil este sursa atașamentului crescut, o xație din cadrul dezvoltării
emoționale, în relație cu un obiect rău; copilul care este respins, a cărei dragoste este respinsă,
presupune că dragostea sa nu are valoare și prin urmare ostilitatea resimțită către alții este o
reacție în fața sentimentelor de inferioritate și de lipsă a valorii.

„Reinstalarea regresivă a atitudinii orale timpurii (caracterizată prin încorporare și internalizare) s-ar
părea a adusă de o situație emoțională frustrantă, în care copilul ajunge să simtă: a) că el nu este
iubit pentru însăși persoana sa, de către mama sa; b)că dragostea lui pentru mama sa, nu este
prețuită și acceptată de ea. Aceasta este o situație traumatizantă puternică care dezvoltă o situație
viitoare caracterizată astfel: a) copilul ajunge să-și considere mama ca ind un obiect rău, în măsura
în care ea pare să nu îl iubească; b) copilul ajunge să privească propriile expresii ale iubirii externe ca
ind rele, astfel încât, în încercarea de a-și păstra iubirea bună, el are tendința de a-și păstra iubirea
în interiorul său; c) copilul ajunge să simtă că relațiile de iubire cu obiecte externe sunt în general
rele, sau cel puțin precare. Rezultatul net este acela că copilul are tendința de a-și transfera relațiile
cu obiectele pe tărâmul realității interne.” (Fairbairn 1952).

Deși Fairbairn împrumută limbajul kleinian în ceea ce preivește relațiile de obiect, Mitchell
notează diferențele din linia de gândire propusă de Fairnbairn „Pentru Klein, lumea internă a
obiectelor este o însoțire naturală, inevitabilă și continuă a experienței. Obiectele interne sunt
stabilite la începutul vieții psihologice și devin conținutul principal al fantasmelor. Lumea internă a
obiectelor este sursa atât a celor mai mari orori ale vieții, cât și a celor mai adânci consolări. Pentru
Fairnbairn, obiectele interne nu sunt nici primare, nici inevitabile (teoretic). Acestea sunt substitute
compensatorii pentru relațiile nesatisfăcătoare cu obiecte reale, externe, obiectele primare,
„naturale” ale libidoului. Pentru el, relațiile cu obiectele interne sunt, în mod inerent, masochiste.
Obiectele rele interne sunt tentații și persecuții persistente;obiectele bune interne nu oferă
grati care reală, ci doar un refugiu de la relațiile cu obiectele rele interne” (Greenberg și Mitchell
1983); prin urmare, Fairbairn introduce în discuție „responsabilitatea” sau contribuția părinților
de a /în a satisface nevoile de dezvoltare ale copilului și susține că psihopatologia rezultă dintr-un
maternaj de citar: „Pentru Klein (…..) sursa răului se a ă în instinctele umane, în special în
instinctul morții și în derivatul său, agresiunea. Marea dilemă pentru copil, atât în poziția schizo-
paranoidă cât și în cea depresivă, este descărcarea sigură a agresiunii. Cea mai timpurie anxietate a
copilului este persecutorie; el trăiește amenințarea propriei anihilări ca ind victima propriei
agresiuni proiectate. Pe de altă parte, pentru Fairnbairn, care funcționează exclusiv în context
relațional, sursa psihopatologiei și a suferinței umane este deprivarea maternă. În mod ideal,
maternajul perfect rezultă într-un Eu (al copilului) complet, nefragmentat, al cărui potențial libidinal
este disponibil relațiilor cu obiecte externe. Parentajul inadecvat ridică amenințări serioase asupra
integrității Eului. Anxietatea centrală pentru Fairnbairn implică protejarea legăturii cu obiectul în
fața deprivării și toată psihopatologia este înțeleasă ca derivând din fragmentarea Eului în serviciul
protejării relației și controlul aspectelor negrati cante. (Greenberg și Mitchell 1983)

Lucrarea „A Revised Psychopatology of the Psychosis and Pscychoneurosis” începe cu o

critică adusă ideilor lui Freud și Abraham, cu privire la dezvoltarea patologiilor; Fairbairn
sugerează că toate tulburările sunt în mod fundamental preoedipiene și notează că sursa
tulburărilor de dezvoltare sunt relațiile interpesonale eșuate. În această lucrare Fairbairn notează
că pulsiunea are rolul de a un „indicator” al obiectului: „Concepția unor zone erogene
fundamentale constituie o bază nesatisfăcătoare pentru orice teorie a dezvoltării pulsionale,
deoarece este bazată pe eșecul recunoașterii că funcția pulsională de căutare a plăcerii este, în mod
esențial, aceea de a oferi un indicator către obiect.” (Fairbairn 1952)

Tot în acest articol se schițează o secvență a dezvoltării, compusă din trei faze, care începe cu o
dependență totală de obiect și se încheie cu un nivel de funcționare matur, în care persoana este
total diferențiată de obiect; faza de mijloc a secvenței de dezvoltare este reprezentată de o
perioadă de tranziție, o punte între dependența totală și dependența matură, iar elementul cheie
al acestei perioade este separarea de obiect. Anticipând ideile Margeretei Mahler, teoreticianul
sugerează că primele luni de viață ale copilului sunt experimentate într-o stare fuzională cu
mama, acestea ind „caracterizate de perpetuarea stării mentale existente dinaintea nașterii, în
care copilul se a ă într-o stare de fuziune totală cu mama, pentru a preîntâmpina astfel orice gând
de diferențiere față de coprul matern, care constituie întreg mediul său și toată lumea experienței
sale.” (Greenberg și Mitchell 1983). Prin urmare cea mai timpurie relație cu părintele este
caracterizată de o „identi care primară” cu obiectul, dezvoltată din sentimentul de neajutorare
totală a copilului și bazată pe o lipsă a diferențierii dintre sine și alții.

Conform lui Fairbairn, sursa dezvoltărilor tulburărilor este experimentată de către copil în
perioada de tranziție, perioada de trecere de la dependența infantilă la dependența matură,
atunci când ar trebui să renunțe la atașamentele imature și nediferențiate și să înfrunte
anxietatea de separare, perioadă care implică „o renunțare a atașamentelor compulsive de obiecte,
bazate pe identi carea primară și fuziune, în favoarea dezvoltării relațiilor bazate pe diferențiere și
schimb.” (Greenberg și Mitchell 1983). Teoreticianul notează: „Cea mai puternică nevoie a unui
copil este aceea de a obține o asigurare concludentă a) că este iubit în mod autentic, de către părinții
săi, pentru persoana sa și b) că părinții săi acceptă în mod autentic iubirea sa (….) În absența unei
astfel de asigurări, relația sa cu obiectele sale este plină cu prea multă anxietate de separare pentru
a îi permite să renunțe la atitudinea de dependență infantilă; o astfel de renunțare ar egală în ochii
copilului cu pierderea speranței de a obține satisfacerea nevoilor sale nesatisfăcute. ” (Fairbairn
1952)

Cu privire la sexualitatea infantilă, Fairnbairn consideră că acest tip de manifestare este de fapt o
compensare a relațiilor eșuate cu părinții, „frustarea dorinței de a iubit sau ca iubirea să îi e
acceptată este cea mai mare traumă pe care un copil o poate experimenta, și mai presus de toate
este această traumă care creează xații în diferite forme ale sexualității infantile, spre care un copil
este condus să recurgă, într-o încercare de a compensa, prin satisfacții substitutive, eșecul relațiilor
emoționale cu obiectele sale externe.” (Fairbairn 1952)

În cea de a treia lucrare, „The Repression and the Return of Bad Objects” (1943), Fairnbairn
renunță la in uențele și conceptele preluate din teroriile kleiniene și face o descriere a
tendințelor morale din punct de vedere dinamic, a refulatului și a întoarcerii obiectului „rău”, dar
și a propriei viziuni asupra funcționării personalității umane: „Mă aventurez în a formula punctul de
vedere că ceea ce este reprimat, nu sunt nici impulsuri vinovate intolerabile și nici amintiri neplăcute
de netolerat, ci obiecte interne rele intolerabile. Dacă amintirile sunt refulate, acest lucru se
întâmplă deoarece obiectele implicate în aceste amintiri sunt identi cate cu obiectele rele
internalizate; și dacă impulsurile sunt refulate, acest lucru se întâmplă deoarece obiectele spre care
impulsul îndeamnă individul să aibă o relație sunt obiecte rele, din punctul de vedere al Eului.”
(Fairbairn 1952)

Formulându-și ideile în baza observațiilor făcute în cadrul lucrului cu copii, care erau victime ale
abuzului sexual, Fairnbairn respinge formularea clasică a refulării, a ideii că în spatele traumei se
a ă și o grati care a plăcerii pulsionale, și prin urmare refularea este dată de vinovăția asociată
satisfacerii pulsionale, și oferă o explicație pentru refulare în cadrul sistemului său de disociere:
„Îmi amintesc că am fost, în mod special impresionat de rezistența copiilor care au fost victime ale
abuzului sexual, în a oferi detalii ale experiențelor traumatice ale căror victime au fost. Ceea ce m-a
surprins a fost faptul că cu cât victima era mai inocentă, cu atât mai mare era rezistența la
anamneză. În contrast, nu am experimentat nicio di cultate comparabilă în examinarea indivizilor
care comiseseră asalturi sexuale. La acel moment, am crezut că acest fenomen poate explicat în
baza presupunerii că rezistența la retrăirea unei amintiri traumatice, în cazul victimei abuzului
sexual, este pusă în mișcare de vinovăția dată de grati carea neașteptată a impulsurilor libidinale
(…) Din punctul meu de vedere actual această explicație este inadecvată (…) victima abuzlui sexual
rezistă în fața retrăirii amintirii traumatice deoarece amintirea reprezintă înregistrarea unei relații cu
un obiect rău. (….) pentru individul obișnuit o asemenea experiență nu este vinovată, cât este „rea”.
În principal este intolerabilă nu pentru că grati că impulsuri refulate, ci din același motiv pentru care
un copil este speriat de un străin care intră în casă. Este intolerabilă pentru că un obiect rău este
întotdeauna intolerabil, și o relație cu un obiect intolerabil nu poate văzută cu calm.”

Rușinea asociată relației cu obiectul rău, atunci când acesta reprezintă părintele, este dată de
identi carea primară a copilului cu părintele, prin urmare dacă obiectele copilului sunt rele atunci
și acesta se va simți ca ind rău. De fapt, Fairnbarin susține că acei copii care negau faptul că
părinții lor erau „răi” nu aveau nicio problemă în a se declara ca ind „răi” : „Devine evident că
copilul ar prefera ca el să e rău decât să aibă obiecte rele; prin urmare avem o justi care, unul
dintre motivele (copilului) de a deveni rău este acela de a își face obiectele „bune”. Prin a deveni rău
el preia povara răutății care pare să aparțină obiectelor sale. (…) Prin a spune că copilul preia asupra
sa răutatea obiectelor sale este același lucru cu a spune că el internalizează obiectele rele. Simțul
securității externe rezultat din acest proces de internalizare este predispus să e în mod serios
compromis prin prezența obiectelor internalizate interne. Securitatea externă este obținută cu
prețul securității interne.” (Fairbairn 1952).

Defensa morală permite copilului să rezolve această situație, îi permite să rămână atașat de
obiectele rele, abuzatoare sau neglijente, fără a se găsi în situația de a experimenta o anxietate
puternică sau furie, prin internalizarea „răutății” obiectelor și prin urmare, menținerea părinților
ca ind „buni”; copilul presupune că răutatea sa este morală, iar această raționalizare simplă îi
permite să salveze un sentiment de securitate personală.

Defensa morală este înlocuită de mecanismul de clivaj în următoarea lucrare a lui Fairnbairn,
„Endopsychic Structure Considered in Terms of Object-Relationships” (1944), iar clivajul
explică dilema cu privire la situația în care copilul neglijat sau abuzat rămâne atașat obiectelor
rele interne, în timp ce amintirile relațiilor cu obiectele rele rămân ascunse.

În această lucrare, Fairbairn prezintă teoria relațiilor de obiect și structura endopsihică: copilul se
naște cu un Eu complet, dar nediferențiat, care în fața dezamăgirilor inevitabile din relația cu
mama, încorporează obiectul pentru a face față frustrării. Atunci când obiectul rău devine intern,
Eul central (care este o structură primară și dinamică) devine clivat și reprimă acele aspecte
dureroase și intolerabile. Relațiile Eului central cu obiectele sale sunt descrise de Fairnbarin în
termenii relațiilor dintre Sabotorul Intern și obiectul rejectant (sau între eul antilibidinal și
obiectul rejectant) și al relațiilor dintre Eul libidinal și obiectul libidinal (sau Eul libidinal și obiectul
tentant), iar ceea ce rămâne din Eul original rămâne în relație și se identi că cu obiectul ideal,
care reprezintă aspectele grati cate din relația cu mama, care rămân în urma separării aspectelor
supratentante și suprarepingătoare din relația cu mama.

„În viziunea lui Fairnbairn relația copilului cu mama are două componente esențiale: o componentă
grati cantă și o componentă negrati cantă. Aspectul negrati cant este separabil si mai mult
deoarece constă nu doar în respeingere, ci și în respinegere ca urmare a unui sentiment de speranță
sau promisiune. Astfel, copilul trăiește trei experiențe ale mamei: mama care grati că, mama care
seduce și mama care deprivează. Pe măsură ce relația cu mama reală, externă devine
nesatisfăcătoare, această relație este internalizată. Totuși, rezultatul nu constă într-o singură relație
internă, ci în trei relații interne, corespondente celor trei trăsături ale relației externe cu mama. În
termenii lui Fairbairn, cele trei obiecte interne separate sunt: obiectul ideal (aspectele grati cante
ale mamei), obiectul excitant (aspectele promițătoare și ispititoare ale mamei) și obiectul rejectant
(aspectele deprivante ale mamei).(…….) o parte a Eului integral este clivată și atașată unei relații cu
un obiect intern. Partea de Eu care rămâne atașată și identi cată cu obiectul excitant, care este, prin
urmare, într-o căutare perpetuă a promisiunii tentante a aproprierii, este denumită de Fairnbairn „Eu
libidinal”. Partea de Eu care rămâne atașată și identi cată cu „obiectul rejectant” și care este prin
urmare ostilă oricărui contact sau oricărei grati eri este denumită de Fairnbairn „Eu antilibidinal”.
Amintirea Eului original, denumit de Fairnbairn „Eu central” este atașat și identi cat cu „obiectul
ideal”, adică cu aspectele grati cante și comfortante ale relației cu mama.(…) un principiu esențial
în sistemul structural al lui Fairnbairn este acela că Eul și obiectul sunt inseparabile. (…..) Eul este de
neconceput în absența relației cu obiectul. Acesta crește prin intermediul relațiilor de obiect, atât
reale, cât și interne, precum o plantă prin contactul cu pământul, apa și razele solare.” (Greenberg și
Mitchell 1983)

Modelul propus de Fairbairn este dezvoltat pe baza studiilor acestuia asupra dezvoltării
patologice; în personalitatea normală, Eul central menține tendința nevoii de obiecte și tendința
nevoii de separare de obiecte în cadrul relațiilor; atât dorința și nevoia de obiecte (tendința
libidinală, care include și dorința sexuală), cât și cea de separare (tendința antilibidinală, care
include și punerea unor limite) sunt modalități normale de relaționare, iar patologia apare atunci
când aceste tendințe sunt excesive. Prin urmare, în cadrul sistemului, putem observa obiectele
interne, încorporate în structurile selfului, din care fac parte, dar și obiectele tentante și pe cele
rejectante, care sunt atașate, în parte, Eului central, și obiectele Eului central, respectiv obiecte
ale atașamentului libidinal și obiecte ale menținerii limitelor; toate aceste relații ale obiectelor
interne se a ă în dinamică.

Fixația care are loc atunci când pacienții încearcă să mențină tiparele defensive ale lumii interne
sau blochează interacțiunea cu alții și feedback-ul oferit de aceștia, și tinde să mențină o anumită
dinamică a lumii interne, care se aseamnă cu un sistem închis și care reprezintă pentru Fairnbairn
rezistența:

„Am ajuns să consider ….. că sursa cea mai importantă a rezistențelor se a ă în menținerea lumii
interne a pacientului într-un sistem închis …. devine un alt obiectiv al tratamentului psihanalitic, de a
efectua „crăpături” în sistemul închis, care constituie lumea internă a pacientului, și în acest fel
această lume să devină accesibilă in uențelor lumii externe.” (Fairbairn 1952)

Putem înțelege de aici că terapeutul sau terapia în sine devine (pentru pacient) un potențial
„atacator” al sistemului închis, și prin urmare, pacientul va dezvolta rezistențe în fața
tratamentului, cu scopul de a-și păstra sistemul închis, iar rezistențele sunt pentru acesta
consecințe ale atașamentelor persistente, și de multe ori autodistructive, față de obiectele
interne, obiecte interne care pot intolerabil de frustrante și rejectante, e intolerabil de
tentante și excitante.

Într-un alt context, Fairnbarin descrie rezistența care se opune eliberării obiectelor interne, care
poate apărea în urma fricii și temerilor pacientului de a se confrunta cu sentimentele reprimate;
teama de a se confrunta cu traume interpersoanle, care au avut loc în trecutul pacientului și sunt
deja disociate și refulate devine sursa principală a rezistenței:

„Există puține îndoieli în mintea mea că, în conjuncție cu un alt factor pe care îl voi menționa mai
târziu, sursa cea mai profundă a rezistenței este teama de eliberare, din inconștient, a obiectelor
rele; pentru că atunci când astfel de obiecte rele sunt eliberate, lumea din jurul pacientului devine
populată de diavoli, care sunt mult prea teri anți pentru a-i confrunta.” (Fairnbairn, 1943).

În următoarea frază, autorul face referiri și la metoda sa:

„În același timp, am puține îndoieli cu privire la faptul că eliberarea obiectelor rele din inconștient ar
trebui să e unul dintre obiectivele principale pe care psihoterapeutul ar trebui să le atingă, chiar și
cu prețul unei severe „nevroze de transfer”; deoarece doar atunci când obiectele rele internalizate
sunt eliberate din inconștient există speranța descărcării. Totuși, obiectele rele pot eliberate în
siguranță dacă analistul a devenit stabilit ca ind un obiect bun pentru pacient. Altfel insecuritatea
rezultată poate deveni insuportabilă…. Prin urmare, devine evident că terapeutul este succesorul de
drept al exorcistului și că acesta este preocupat nu doar de „iertarea păcatelor” ci și de „izgonirea
diavolilor”(Fairnbairn, 1943); prin „iertarea păcatelor” consider că teoreticianul făcea referire la
slăbirea identi cării pacientului cu obiectele sale rele și în acest context devine clar că este
necesar ca terapeutul să devină un obiect bun pentru pacient iar ulterior, prin internalizare, o
nouă parte a selfului pacientului.

Asadar se vorbește despre rezistețe atunci când pacientul se opune procedurilor și procesului
terapeutic și dupa spusele lui Fairnbairn, rezistența poate considerată a un atașament
puternic al pacientului cu un mod al său de a mai vechi, atașament menținut de către pacient pe
baza temerii posibilității unei noi traume sau a unei retraumatizări. Acest atașament poate
considerat a și o loialitate a pacientului față de primele unități relaționale din viața sa, diada
copil-părinte. În fața posibilității schimbării poate exista dorința pacientului de menținere a
sinelui, așa cum acesta îi este cunoscut, iar aceasta dorință de menținere poate reprezenta o
formă de rezistență la schimbarea adusă de procesul terapeutic. Aceasta rezistență în fața
tratamentului și a creșterii poate o încercare din partea pacientului de a-și păstra o continuitate
a selfului pe durata creșterii și maturizării, continuitate de care are nevoie pentru a se simți
protejat și pentru a reduce astfel riscul unei retraumatizări.

Loialitatea pacientului față de un obiect rău, descrisă de Fairnbairn, se poate manifesta ca o

rezistanță în fața procesului terapeutic; în cazul în care pacientul simte că nu are un obiect bun
intern sau funcția terapeutică nu a fost încă internalizată, adică terapeutul nu a devenit un obiect
bun intern, pacientul va rămâne loial obiectului rău, deoarece poate simți că o dată cu eliberarea
obiectului intern, nu va avea cu ce să îl înlocuiească și atunci va rămâne singur, în inexistență și
într-o lume lipsită de obiecte. Prin urmare, rezistența la schimbare și rezistența în fața procesului
terapeutic poate proveni din di cultatea pacientului de a renunța la modalitățile relaționale
vechi, din relația părinte-copil, adică abandonarea atașamentelor patologice care au de-a face cu
relații de obiecte interne. Fairnabirn, care a descris acest tip de rezistență la tratament,
subliniează importanța relației cu obiectul intern rău, și este tocmai relația cu acest obiect rău
care a fost repimată, cu scopul de a menține relația cu îngrijitorul primar într-un mod idealizant.
Această relație trebuie să e eliberată din inconsștient, iar sarcina terapeutului, prin urmare,
poate de a ajuta pacientul să lucreze asupra relațiilor sepci ce părinte-copil atunci când acestea
sunt proiectate în diada terapeutică.

De asemenea, rezistența poate văzută ca și o încercare a pacientului de a „se lipi” de self-ul

dezvoltat în relația cu părintele, deoarece se așteaptă ca părintele să devină în cele din urmă,
genul de persoană pe care pe care și-ar dorit-o. Prin urmare, ecare experiență care este
repetată, acea compulsie la repetiție, este de fapt o reîncercare de a „repara”, însoțită de
speranța ca de data aceasta nalul va diferit. Fairnbairn descrie două forme de atașament ale
Eului în relație cu obiectul rău: Eul doritor (craving self) care este atașat obiectului tentant și Eul
nedreptățit (wronged self) care este atașat obictului rejectant. Unii pacienți pot rămâne atașați
unui obiect ofensiv și persecutoriu, păstrându-și astfel poziția de victimă, inițial având tendința de
a nega semni cația abuzului cu scopul de a menține speranța, în ciuda dovezilor contrarii; victima
deseori păstrează amintiri ale abuzlui în afara conștiinței și continuă să-l „vadă” pe autorul
abuzului ca ind un obiect excitant, conservând astfel speranța că acesta se va schimba și
schimbându-se chiar și pe sine, va reuși să „treazească” iubirea în abuzator. Acest tip de pacienți
au convingerea ca până la urma urmei ei poartă vina, că ei sunt vinovați și de aceea nu au primit
iubirea de care au avut nevoie din partea îngrijitorilor, care i-au maltratat în trecut; dorința lor
poate accea de a se schimba, și ulterior de a primi iubirea din partea abuzatorului și poate
motivul apelării la psihoterapie.

Chiar și ștergerea sau uitarea demersului terepuetic, cum ar uitarea celor discutate în ședința
anterioară, în mod repetat, poate o formă de rezistență; prin această formă de rezistență,
procesul teraputic este transformat în experințe episodice, care nu au in uență nici asupra
terapiei, nici asupra vieții pacientului. Astfel, acesta încearcă să evite anxietatea și durerea
resimțită la nalul ședinței, deoarece aceasta îi poate aminti că este separat de terapeut. Putem
spune că în cazul anumitor pacienți, rezistența în fața tratamentului este inițiată de teama care se
creează în fața unei potențiale retraumatizări și fricile legate de posibilitatea pacientului de a
face față unei noi traume; aceștia vor încerca să ghicească sau să intuiească comportamentul
terapeutului cu scopul de a înțelege dacă expresiile nevoilor sale de afecțiune și înțelegere vor
întâmpinate de către terapeut cu acceptare și înțelegere, sau din contră aceste nevoi vor
respinse, rezultând astfel situații de umilință și retraumatizare.

Martha Stark, menționându-l pe Fairbairn explică: „neputincios în fața realității răutății părinților,
neputincios în a confrunta realitatea a cât de dezamăgitor este părintele, copilul preia povara
răutății părintelui asupra sa. Este mai ușor să se sacri ce pe sine și sentimentele sale bune față de
sine decât să sacri ce relația cu părinții săi. (….) e nevoie să ne bazam pe Fairnbairn și
teoreticienii relațiilor de obiect să putem înțelege cum răul devine internalizat (prin frustrarea
traumatică). (….) 1. Ce se întâmplă cu nevoia infantilă? Devine întărită. 2. Ce anume nu devine
internalizat? Un obiect bun. 3. Ce devine internalizat și nu ar trebui? Obiectul rău. (…..) sugerez să
suplimentăm o astfel de vedere cu ideea, descrisă de Fairnbarin, că ceea ce copilul internalizează
este obiectul rău, sub forma introiectelor patogene. Este prezența acestora care dau naștere
con ictelor structurale, despre care teoreticienii relațiilor de obiect scriu. Prin urmare, frustrarea
traumatică, dă naștere atât de citului structural, cât și con ictului structural. Introiectele
patogene nu reprezintă doar un obiect rău, părintele care a dezamăgit, ci pattern-uri
interrelaționale și dinamica acestora dintre copil și părinte, repetate anterior, din nou și din nou,
care în timp devin „parte a repertoriului relațiilor de obiect internalizate”. (Stark 1994)

Sherby notează:

„Noțiunea de sistem închis a lui Fairnbairn și legătura cu obiectele rele ajută la explicarea
aparentelor repetiții nesfârșite și autodistructive ale pacientului și poate ajuta analiștii în a
suporta repetițiile și în găsirea modalităților de a rupe acest formidabil sistem. Conceptul de
dependență infantilă și di cultatea de a merge mai departe către interdependența mutuală
adultă furnizează multor pacienți probeleme legate de intimitate și angajamente. De asemenea,
ideea lui Fairnbairn de Eu antilibidinal, în identi care cu obiectul rejectant, care respinge nevoia
pacientului de apropriere și atașament poate văzută petrecându-se în mai multe cazuri clinice.
Ideea lui Fairnbairn despre vină, ca ind o apărare în fața unor frici mai profunde de neputință și
pierdere, poate observată în mod repetat în practica noastră, precum și noțiunea sa asupra
faptului preluării răului în interior de către copii, mai degrabă decât trăirea de a la mila unor
îngrijitori răi.” (Sherby 2007)

Bibliogra e:

Fairbairn, W. Ronald D. „Schizoid Factors in the Personality(1940).” În Psychoanalytic Studies Of

The Personality, de Ronald D Fairbairn, W. , 3-27. London/New York: Tavistock/Routledge, 1952.

Greenberg, Jay R., și Stephen A. Mitchell. „Alternatives-W. R. D. Fairbairn.” În Object Relations in

Psychoanalytic Theory, de Greenberg, Jay R.; Mitchell, Stephen A.;, 151-187. Cambridge,
Massachusetts, and London, England : Harvard University Press , 1983.

Sherby, B. Linda. „Redescovering Fairnbairn.” Contemporary Psychoanalysis 43 (2007): 185-203.

Stark, Martha. Working with Resistance. Northvale, New Jeresy, London: Jason Aronson Inc., 1994.

By iarppadminblog | aprilie 21st, 2021 | Categories: Psihanaliza relationala, Psihologie, Psihoterapie | 0

Comentarii

     
Share This Story, Choose Your
Platform!


About the Author: iarppadminblog

Articole asemanatoare

Bunul simt si simtul

comun – Valentin Miu Te cunosc de undeva!?
martie
 24th, 2021 – Oana Petrescu 
martie 10th, 2021 | 0
Comentarii

Un spatiu de discutie
liber – Valentin Miu
martie 7th, 2021 | 1
Comentariu

Comenteaza

Comentariu...

Nume (necesar)

E-mail (necesar)

Site Web

Save my name, email, and website in this browser for the next time I comment.

ADAUGA COMENTARIU
 ADAUGA COMENTARIU

Cautare... 

Articole recente
 Trauma infantilă – Liana Dumitru

 Cum se fac si se desfac gandurile!? – Valentin Miu

 Incursiune in lumea lui Castaneda – Valentin Miu

 Introducere in teoria lui W.R.D.Fairbairn – Liana Dumitru

 Jugul relationalului – Valentin Miu

Comentarii recente
 Un spatiu de discutie liber – Psihanalitica la Un spatiu de discutie liber – Valentin Miu

 Bunul simt si simtul comun – Psihanalitica la Bunul simt si simtul comun – Valentin Miu

 Jugul relationalului – Psihanalitica la Jugul relationalului – Valentin Miu

 Incursiune in lumea lui Castaneda – Psihanalitica la Incursiune in lumea lui Castaneda –

Valentin Miu

 Cum se fac si se desfac gandurile!? – Psihanalitica la Cum se fac si se desfac gandurile!? –

Valentin Miu

Categories

Selectează o categorie
 CAUTA-NE PE FACEBOOK!
Devino membru

    Ne puteti sprijini

Aboneaza-te la email CONTACT RAPID

Legaturi utile
Termeni si conditii Trimite mail la:
Politica de con dentialitate iarppromania@gmail.com