2

Capacitatea de a fi singur1
(1958)

Aș dori să examinez capacitatea individului de a fi singur

pornind de la presupunerea că această capacitate reprezintă
unul dintre cele mai importante semne de maturitate în dez­
voltarea emoțională.
În aproape toate tratamentele noastre psihanalitice sunt
momente în care capacitatea de a fi singur este importantă
pentru pacient. Clinic, aceasta poate să se exprime prin mo­
mente de tăcere sau printr‑o ședință tăcută, iar această tăcere,
departe de a fi o dovadă a rezistenței, apare a fi o achiziție din
partea pacientului. Se poate întâmpla ca pacientul să fie în
aceste condiții pentru prima dată capabil să fie singur. Aș dori
să atrag atenția tocmai asupra acestui aspect al trans­ferului, în
care pacientul este singur în ședința analitică. Este probabil
corect să spunem că în literatura psihanalitică s‑a scris mai
mult pe marginea fricii de a fi singur sau a dorinței de a fi
singur decât pe marginea putinței de a fi singur; de asemenea,
1
Bazată pe o lucrare citită la o întâlnire științifică suplimentară în fața Societății
Britanice de Psihanaliză, la 24 iulie 1957, și publicată pentru prima dată în Int.
J.Psycho‑Anal., 39, pp. 416–420.

D.W. Winnicott
s‑a studiat intens starea retrasă, o organizare defensivă ce 39
implică așteptarea unei persecuții. Mi se pare că se impune
o discuție pe marginea aspectelor pozitive ale capacității de a
fi  singur. În literatură ar putea exista încercări specifice de
a trata capacitatea de a fi singur, dar eu nu le cunosc. Aș dori
să fac referire la conceptul freudian (1914) de relație anaclitică
(cf. Winnicott 1956a).

Relații de‑trei‑ și de‑două‑corpuri

Am preluat ideea de a gândi în termeni de relații de‑trei‑
corpuri și de‑două‑corpuri de la Rickman. Ne referim adeseori
la complexul Oedip ca la un stadiu în care relațiile de‑trei‑
corpuri domină câmpul experienței. Orice încercare de a
descrie complexul Oedip în termeni de două persoane va eșua.
Cu siguranță că relațiile de‑două‑corpuri există, iar acestea
aparțin unor stadii relativ mai timpurii în istoria individului.
Relația de‑două‑corpuri originară este aceea dintre bebeluș și
mamă, înainte ca vreuna dintre proprietățile mamei să fie
aleasă pentru a fi modelată în ideea de tată. Conceptul kleinian
de poziție depresivă poate fi descris în termeni de relație
de‑două‑corpuri și se poate spune că acești termeni sunt
esențiali acestui concept.
După ce am gândit în termeni de‑trei‑ și de‑două‑corpuri
este ușor să ne îndreptăm către un stadiu și mai primitiv și să
vorbim despre o relație de‑un‑corp. La început, ar putea părea
că narcisismul, fie el o formă timpurie a narcisismului secun­
dar, sau narcisismul primar ar fi relația de‑un‑corp prin
excelență. Ceea ce vreau eu să sugerez însă este că trecerea de
la relația de‑două‑corpuri la cea de‑un‑corp nu poate fi făcută

Procesele de maturizare n Capacitatea de a fi singur

40 fără o serioasă zdruncinare a cunoștințelor noastre obținute
prin muncă analitică și prin observație directă a mamelor cu
bebeluși.

Să fii singur la propriu

Se va vedea că nu discutăm de fapt de a fi singur la modul
propriu. O persoană poate să se afle singură într‑un loc și
totuși să nu fie în stare să fie singură. Suferința pe care această
persoană o trăiește este dincolo de limitele imaginației. În
ciuda acestui fapt, cei mai mulți reușesc să se bucure de
solitudine mai devreme decât la sfârșitul copilăriei și este posi­
bil chiar să o aprecieze ca pe o prețioasă posesiune.
Capacitatea de a fi singur este fie un fenomen deosebit de
sofisticat ce se poate să apară în dezvoltarea personală abia
după fundamentarea relațiilor de‑trei‑corpuri, fie un feno­
men al vieții timpurii care necesită un studiu special, deoare­
ce  reprezintă fundația pe care este construită singurătatea
sofisticată.

Paradox
În acest moment poate fi formulată ideea principală a acestei
comunicări: deși la baza capacității de a fi singur contribuie o
multitudine de experiențe, una dintre acestea este fundamentală
și, în cazul în care aceasta nu este suficientă, capacitatea de a fi
singur nu se va dezvolta. Această experiență este aceea de a fi sin­
gur, ca bebeluș și ca un copil mic, în prezența mamei. În acest fel
fundamentul putinței de a fi singur este un paradox, deoarece

D.W. Winnicott
reprezintă experiența de a fi singur în timp ce altcineva este 41
prezent.
Aici este implicat un tip special de relație, aceea dintre
bebelușul sau copilul mic care este singur și mamă sau sub­
stitutul de mamă pe care se poate de fapt conta că este
prezentă, chiar dacă în momentul respectiv ea este reprezentată
doar de către cuvertură sau de către premergător, sau de către
atmosfera pe care o creează mediul înconjurător. Aș propune
un nume pentru acest tip special de relație.
Mi‑ar plăcea să folosesc termenul relaționare a Eului, termen
ce pare potrivit mai ales prin faptul că contrastează clar cu
termenul relație de Se, aceasta din urmă fiind o complicație
repetată a ceea ce am putea numi viață a Eului. Relaționarea
Eului se referă la relația dintre două persoane, dintre care una
este într‑un grad oarecare singură. Se poate ca ambele persoane
să fie absente, cu toate acestea prezența fiecăreia fiind impor­
tantă pentru cealaltă. Consider, de exemplu, că dacă vom
compara înțelesul termenului „a plăcea“ cu acela al termenului
„a iubi“, vom constata că a plăcea este o problemă de relațio­
nare a Eului, în timp ce a iubi este mai degrabă o problemă de
relație de Se, atât într‑o formă brută, cât și într‑una sublimată.
Înainte de a dezvolta aceste idei în stilul meu propriu, mi‑aș
dori să vă reamintesc modul în care am putea să vorbim despre
putința de a fi singur, folosind terminologia psihanalitică
consacrată.

După actul sexual

Mi se pare corect să spunem că după un act sexual satis­
făcător fiecare partener este singur și mulțumit să fie singur.

Procesele de maturizare n Capacitatea de a fi singur

42 A putea să te bucuri de a fi singur împreună cu o altă persoană
care este la rândul ei singură este o expresie a sănătății. Lipsa
de tensiune a Se‑ului poate provoca anxietate, dar integrarea
temporală a personalității îl face pe individ să poată aștepta
întoarcerea naturală a tensiunii Se‑ului și să se bucure de sin­
gurătatea împărtășită, adică de singurătatea care este relativ
eliberată de acea calitate pe care noi o numim retragere.

Scena primitivă
S‑ar putea spune că putința unui individ de a fi singur
depinde de capacitatea sa de a face față sentimentelor provo­
cate de scena primitivă. În cadrul scenei primitive este per­
cepută sau imaginată o relație excitată între părinți, iar aceasta
este acceptată de un copil care este sănătos și care este capabil
să‑și stăpânească ura și să o pună în serviciul masturbării. În
masturbare, întreaga responsabilitate pentru fantasma conști­
entă și inconștientă este acceptată de către copil, care este a
treia persoană într‑o relație de‑trei‑corpuri sau o relație tri­
unghiulară. Să poți să fii singur în aceste condiții implică o
anumită maturitate a dezvoltării erotice, o anumită potență
genitală sau, în modul feminin, o anumită capacitate de a primi
de asemenea implică intricarea impulsurilor și ideilor agresive
și erotice și, totodată, o toleranță față de ambivalență. Împreună
cu toate acestea, în mod natural va exista și putința copilului
de a se identifica cu fiecare dintre părinți.
Continuarea discuției în acești termeni, sau în oricare
termeni, ar putea ajunge să fie infinit de complexă, deoarece
capacitatea de a fi singur este foarte aproape de a fi sinonimă
cu maturitatea emoțională.

D.W. Winnicott
Obiectul intern bun 43

Voi încerca acum să folosesc un alt limbaj, acela care derivă

din lucrările Melaniei Klein. Putința de a fi singur depinde de
existența unui obiect bun în realitatea psihică a individului.
Sânul sau penisul intern bun sau relația internă bună sunt
îndeajuns de bine aranjate și apărate pentru ca individul (în
oricare moment) să se simtă sigur în raport cu prezentul și cu
viitorul. Relația persoanei cu obiectele sale interne, împreună
cu încrederea în ceea ce privește relațiile interioare conferă ele
înseși o îndestulare a trăitului în așa fel ca persoana să se poată
bucura chiar și în absența obiectelor și a stimulilor externi.
Maturitatea și putința de a fi singur atestă că individul a avut
șansa, printr‑o îngrijire maternă îndeajuns de bună, să cons­
truiască o credință într‑un mediu bun. Această credință se
construiește printr‑o repetare a unor gratificări pulsionale
satis­făcătoare. În acest limbaj ne referim implicit la un stadiu
mai timpuriu în dezvoltarea persoanei decât acela la care se
referă clasicul complex Oedip. Cu toate acestea, presupunem
un grad considerabil al maturității Eului. Presupunem în pri­
mul rând integrarea individului într‑o unitate, altfel referirea
la înăuntru și afară sau conferirea unei semnificații speciale
fantasmei despre interior nu ar avea niciun sens. Punând
acestea în termeni negativi: trebuie să existe o oarecare libertate
în raport cu anxietatea de persecuție; în termeni pozitivi: obiec­
tele interne bune sunt prezente în lumea interioară a persoanei
și sunt disponibile pentru a fi proiectate într‑un moment potrivit.

Procesele de maturizare n Capacitatea de a fi singur

44 Să fii singur într‑un stadiu primitiv
Vom pune în acest moment întrebarea: poate un copil sau
un bebeluș să fie singur într‑un stadiu foarte timpuriu în care
imaturitatea Eului face ca descrierea faptului de a fi singur în
termenii mai sus menționați să nu fie posibilă? Partea
principală a teoriei mele este reprezentată de ideea că ar trebui
să putem discuta despre o formă nesofisticată de a fi singur și
că ar trebui să acceptăm că, în ciuda faptului că putința de a fi
singur reprezintă o sofisticare, aceasta are la bază trăirea
timpurie de a fi singur în prezența cuiva. Să fii singur în
prezența cuiva poate avea loc într‑un stadiu foarte timpuriu,
moment în care imaturitatea Eului este în mod natural contra­
balansată de o susținere a Eului din partea mamei. În timp,
individul o introiectează pe mama care susține Eul și, în acest
fel, devine capabil să fie singur fără să se lege frecvent de
mamă sau de simboluri materne.

„Eu sunt singur“

Aș dori să tratez acest subiect într‑un fel diferit. Și anume
studiind expresia „eu sunt singur“.
Aceasta începe cu „eu“ care înseamnă multă maturitate
emoțională. Individul este stabilit ca un întreg. Integrarea este
un dat. Lumea exterioară este repudiată și a devenit posibilă o
lume interioară. Toate acestea reprezintă o descriere
topografică a unei personalități ca un lucru în sine, ca o formă
de organizare a nucleelor Eului. Până în acest punct nu a fost
făcută încă nicio referire la a trăi.

D.W. Winnicott
 Urmează expresia „eu sunt“, care reprezintă un alt stadiu în 45
creșterea individuală. Prin aceste cuvinte, individul nu numai
că are formă, dar are și viață. La începuturile lui „eu sunt“
individul este (ca să spunem așa) brut, lipsit de apărare,
vulnerabil, potențial paranoid. Individul poate să atingă
stadiul lui „eu sunt“ doar datorită existenței unui mediu
protector. Mediul protector este de fapt mama preocupată de
bebelușul ei și aplecată asupra nevoilor Eului bebelușului prin
intermediul identificării cu acesta. Nu este încă necesar să
postulăm faptul că bebelușul ar fi conștient de mamă în cadrul
stadiului de „eu sunt“.
La urmă, vine expresia „eu sunt singur“. Conform teoriei pe
care o avansez, acest următor stadiu implică o constatare a
existenței continue a mamei, făcută de bebeluș. Prin aceasta,
nu înțeleg în mod obligatoriu și o înțelegere cu mintea
conștientă. Consider totuși că „eu sunt singur“ este o dezvoltare
de la „eu sunt“ ce depinde de constatarea bebelușului că o
mamă de încredere există încontinuu și că această încredere
face posibil ca bebelușul să fie singur și ca el să se bucure de a
fi singur pentru o perioadă limitată.
În acest fel încerc să clarific paradoxul că o capacitate de a
fi singur se bazează pe experiența de a fi singur în prezența
cuiva. Și că fără o îndestulare a acestei experiențe capacitatea
de a fi singur nu se poate dezvolta.

Relaționarea Eului
În acest moment, în măsura în care eu am dreptate în ceea
ce privește acest paradox, ar fi interesant să examinăm natura
acelui fel de relație a bebelușului cu mama lui pe care l‑am

Procesele de maturizare n Capacitatea de a fi singur

46 numit pentru scopurile acestei reprezentări „relaționarea
Eului“. Se va constata că eu confer o mare importanță acestui
fel de relație pentru că sunt de părere că ea reprezintă mate­
rialul din care este făcută prietenia. În cele din urmă, ea s‑ar
putea dovedi a fi matricea transferului.
Mai există un motiv pentru care confer o importanță
specială ideii de relaționare a Eului, dar pe acesta nu îl voi
aborda acum, deoarece doresc să îmi păstrez înțelesurile clare.
Cred că vom accepta cu toții faptul că impulsul Se‑ului este
semnificativ în măsura în care este conținut în trăirea Eului. Un
impuls al Se‑ului poate tulbura un Eu slab și îl poate întări pe
unul puternic. S‑ar putea spune că relaționările Se‑ului întăresc
Eul în măsura în care survin într‑un cadru format de relaționarea
Eului. Dacă vom accepta această ipoteză, vom putea înțelege
mai departe importanța capacității de a fi singur. Numai când
este singur (mă refer, în prezența cuiva) bebelușul poate să‑și
descopere viața sa personală. Alternativa patologică este o
viață falsă construită pe reacțiile la stimulii exteriori. Când este
singur, în felul în care folosesc eu termenul, și numai când este
singur, bebelușul poate să facă ceva echivalent cu ceea ce
numim la un adult a se relaxa. Bebelușul poate să devină
neintegrat, împleticit, într‑o stare lipsită de orientare, să poată
pentru un timp să existe fără a fi nici reactiv la ingerințele
mediului extern și nici o persoană activă, având o direcție sau
mișcare pentru interesul său. Scena este aranjată pentru o
experiență a Se‑ului. În timp, va apărea o senzație sau un
impuls. Doar în acest cadru senzația sau impulsul vor fi simțite
ca reale și vor fi cu adevărat o trăire personală.
Putem constata acum motivul pentru care este important ca
cineva să fie disponibil, prezent, dar prezent fără să ceară ceva:

D.W. Winnicott
impulsul odată apărut, experiența Se‑ului poate fi fructuoasă, 47
iar obiectul poate fi o parte sau întregul persoanei prezente,
adică mama. Numai în aceste condiții bebelușul poate avea o
trăire pe care să o resimtă ca reală. Un număr mare de astfel de
experiențe vor forma baza unei vieți care conține realitate și nu
futilitate. Individul care a dezvoltat capacitatea de a fi singur
va fi constant capabil să redescopere impulsul personal, impuls
personal care nu este irosit deoarece condiția de a fi singur este
ceva care (deși paradoxal) implică întotdeauna prezența
altcuiva.
Cu timpul, individul reușește să depășească prezența reală
a unei mame sau a unei figuri materne. Asupra acestui
fenomen s‑a mai discutat în termeni de fundamentare a unui
„mediu interior“. El este un fenomen mai primitiv decât acela
numit „introiectare a mamei“.

Apogeul în relaționarea Eului

Aș dori în acest punct să merg ceva mai departe în
speculațiile mele în privința relaționării Eului și a posibilităților
de trăire în cadrul acestui tip de relaționare și să pun problema
existenței unui orgasm al Eului. Sunt conștient de faptul că,
dacă există așa ceva ca orgasmul Eului, aceia care sunt inhibați
în ceea ce privește trăirea pulsională vor avea tendința să se
specializeze în astfel de orgasme, așa că vom avea de‑a face cu
o patologie a tendinței spre orgasm al Eului. Pentru moment,
aș dori să las deoparte considerațiile asupra patologicului, fără
să uit însă de identificarea întregului corp cu un obiect parțial
(falus), și să mă întreb doar dacă nu am putea gândi extazul ca
pe un orgasm al Eului. La persoana normală o astfel de trăire

Procesele de maturizare n Capacitatea de a fi singur

48 profund satisfăcătoare ce poate fi obținută la un concert sau la
teatru, sau în cadrul unei prietenii poate merita denumirea de
orgasm al Eului, ceea ce atrage atenția asupra apogeului și
asupra importanței apogeului. Poate părea hazardat faptul de
a folosi termenul orgasm într‑un astfel de context, cu toate
acestea cred că ar trebui să lăsăm spațiu unei discuții despre
apogeul care poate apărea în relaționările satisfăcătoare ale
Eului. Ne putem întreba: în joaca unui copil este întreg jocul o
sublimare a impulsului Se‑ului? Nu am putea găsi oare lucruri
interesante gândind că ar putea exista o diferență atât calitativă,
cât și cantitativă de Se, comparând joaca satisfăcătoare cu
pulsiunea brută subiacentă acesteia? Conceptul de sublimare
este pe deplin acceptat și are o mare valoare, cu toate acestea
ar fi păcat să nu luăm în seamă enorma diferență care există
între joaca fericită a copiilor și joaca acelor copii care se excită
compulsiv și care pot fi observați ca ajungând în imediata
proximitate a unei trăiri pulsionale. Desigur că și în joaca
fericită a unui copil totul poate fi interpretat în termeni de
impuls al Se‑ului, dar acest fapt este posibil pentru că vorbim
în termeni de simbolism și pentru că ne aflăm pe teren sigur
folosind simbolismul și înțelegând toată joaca în termeni de
relații ale Se‑ului. Cu toate acestea, vom omite ceva vital dacă
vom uita faptul că joaca unui copil nu este fericită atunci când
se complică prin excitații corporale și prin apogeurile fizice ale
acestora.
Așa‑zisul copil normal poate să se joace, să se emoționeze
în timp ce se joacă și să se simtă satisfăcut de joc fără să se simtă
amenințat de orgasmul fizic al excitației locale. Prin contrast,
un copil deprivat cu tendință antisocială sau orice copil cu o
marcată agitație defensivă maniacală nu este capabil să se

D.W. Winnicott
bucure de joacă, deoarece corpul se implică fizic. Un apogeu 49
fizic devine necesar, și cei mai mulți părinți cunosc momentul
în care numai o palmă mai poate opri un joc excitat — palmă
care furnizează un apogeu fals, dar foarte util. În opinia mea,
dacă vom compara joaca fericită a unui copil sau trăirile unui
adult la un concert, pe de o parte, cu trăirile sexuale, pe de altă
parte, vom constata că diferența este atât de mare, încât nu va
fi nicio problemă să acceptăm termeni diferiți în descrierea
celor două tipuri de trăire. Indiferent de simbolismul incon­
știent, cantitatea de excitație fizică propriu‑zisă este minimă
într‑unul dintre tipurile de trăire și maximă în celălalt. Putem
să luăm în considerare importanța relaționării Eului per se fără
să renunțăm la ideile care subliniază conceptul de sublimare.

Rezumat

Capacitatea de a fi singur este un fenomen foarte sofisticat

și la îndeplinirea acesteia contribuie mai mulți factori. Capa­cita­
tea de a fi singur este strâns legată de maturitatea emoțională.
La baza capacității de a fi singur se află experiența de a fi
singur în prezența cuiva. În acest fel, un bebeluș cu o organizare
rudimentară a Eului poate să fie singur bazându‑se pe un
suport de încredere pentru Eu.
Acel tip de relație care se stabilește între un bebeluș și mama
care îi susține Eul necesită un studiu special. În ciuda faptului
că au fost folosiți diferiți termeni, sugerez ca, măcar pentru un
timp, să folosim termenul de relaționare a Eului.
În cadrul relaționării Eului, relațiile Se‑ului pot apărea, ele
având calitatea de a întări, mai degrabă decât a destructura,
Eul imatur.

Procesele de maturizare n Capacitatea de a fi singur

50 Treptat, mediul susținător al Eului este introiectat și
reconstruit în personalitatea individului, mod în care va apărea
o capacitate de a fi cu adevărat singur. Astfel, fiind singur,
întotdeauna există, cel puțin teoretic, cineva prezent, cineva
care este în cele din urmă, în mod inconștient, echivalent
mamei, persoana care în zilele și săptămânile timpurii a fost
identificată temporar cu bebelușul ei și care în acel moment nu
a avut niciun alt interes decât grija față de bebeluș.

D.W. Winnicott