Recenzie

“Curajul de a fi tu insuti”
Jacques Salome

Cartea pe care am ales-o este cea a lui Jacques Salome, intitulată “Curajul de a fi
tu însuţi”. Prin această lucrare, autorul încearcă să ne introducă în arta comunicării,
pentru a pune bazele unor relaţii vii şi armoniose cu sine şi cu ceilalţi.
Prin prezentarea propriilor experienţe şi descoperirile cotidiene ale existenţei sale,
el ne oferă repere pentru a explora zonele de umbră ale personalităţii noastre, capcanele şi
neînţelegerile din relaţia cu sine şi cu ceilalţi.
Această carte este structurată în 17 capitole, fiecare având un nume sugestiv.
Primul capitol, numit “Naşterile din viaţa mea” ne expune etapele parcurse în
dezvoltarea autorului. El le numeşte “naşteri, apariţii şi venire pe lume”. Fiecare dintre
acestea reprezintă în acelaşi timp pilon de susţinere, impuls şi chemare pentru o viata mai
plină. Apoi ne ilustrează naşterile care i-au marcat viaţa, ca de exemplu, naşterea întru
gelozie, naşterea întru prietenie, naşterea întru îndrăgostire, naşterea întru lectură şi
relaţionalizare, naşterea întru comunicarea relaţională, naşterea întru iubire şi sexualitate,
naşterea întru creaţie, naşterea întru paternitate.
Prima naştere cunoscută de autor a fost cea întru gelozie, confuzie şi haos, în
momentul venirii pe lume a fratelui său. Totul în jur se schimbase, nu mai simţea
afecţiune nici măcar din partea mamei sale. Acum, la maturitate, şi-a dat seama că era
iubit, că i se acorda atenţia necesară, dar pentru sensibilitatea unui copil de patru ani a
fost o experienţă teribilă.
O altă naştere din viaţa acestuia a fost cea întru prietenie. Atunci când a cunoscut
un vecin care i-a devenit prieten “de viaţa şi de moarte”. Alături de el a descoperit ce
înseamnă să ai încredere, să îţi respecţi cuvântul dat.
Lectura a devenit foarte importantă în viaţa sa atunci când s-a îmbolnavit de
tuberculoză osoasă şi a stat într-un sanatoriu, ţintuit la pat vreme de patru ani. La acel
sanatoriu a descoperit libertatea pe care ţi-o ofera lectura, posibilitatea de a te identifica
cu eroii, de a crea lumi.
Autorul afirma că în adolescenţă era un adevarat infirm în a relaţiona, un
handicapat al cuvintelor. În viaţa de adult însă, a descoperit puterea cuvintelor şi a ideilor,
bogăţia schimbului de idei, iar personalitatea lui devenea tot mai fermă.
“Zone de umbră sau zone de confuzie din personalitatea noastră”, cel de-al doilea
capitol al lucrării, descrie cele două tipuri de componente ale potenţialului psihologic şi
relaţional al fiecăruia, componentele pozitive, care ar putea contribui la iluminarea vieţii
noastre şi componentele negative care sunt capabile să ne îngreuneze sau să ne intunece
existenţa cu zone de umbră şi de dificultăţi. Îmbinarea acestor tipuri de componente
conturează personalitatea noastră şi relaţiile cu lumea şi cu ceilalţi.
În cel de-al treilea capitol, “Violenţe, răni şi suferinţe” ne este explicată confuzia
pe care o facem între violenţă şi suferinţă, între cauză şi efect, între origine şi urmare.
Trebuie să reflectăm asupra faptului că atunci când cineva spune sau face ceva care ne

1
răneste nu înseamnă că el devine automat cauza rănii noastre. În acel moment nu ceea ce
spune sau face celalalt ne răneste sau ne dezechilibrează, ci se atinge un punct sensibil,
deja rănit, reactivându-se o rana mai veche si care devine insuportabila.
Atunci când răspunsurile primite de la cei din jur nu sunt conform aşteptărilor
noastre, acestea se vor transforma în violenţă şi vor produce în noi răni profunde.
Plăcerea de a poza în victimă nu favorizează nici responsabilizarea, nici luciditatea care
ar putea permite uitarea mai rapidă a suferinţelor, a resentimentelor. Chiar şi după iertare,
rana a fost acoperită, dar ea va ramane intactă şi nu se cicatrizează, reactivându-se la cel
mai mic incident.
Din capitolul 4 , “Repetiţiile din viaţa noastră: fidelităţi, misiuni reparatorii,
injoncţiuni”, putem reţine faptul că repetiţia comportamentelor, a atitudinilor atipice sau
jenante, a simptomelor, este unul dintre limbajele prin care se exprimă fidelităţile,
misiunile reparatorii sau supunerea faţă de injoncţiuni impuse de către persoanele
importante din viaţa noastră asupra copiilor care am fost.
Capitolul 5, “De la fidelitatea faţă de celălalt la fidelitatea faţă de sine”, porneşte
de la ilustrarea fidelităţii faţă de celalalt, eu, tu şi o parte de necunoscut şi de mister legată
de evoluţia posibilă a fiecaruia, descoperind apoi ce înseamnă fidelitatea faţă de sine, la
care se ajunge numai printr-o bună cunoastere a propriei persoane, prin clarificarea
imaginilor, prin limpezirea temerilor, prin recuperarea unei exprimări proprii, dar mai
ales prin adoptarea unei poziţii ferme în întâlnirea cu celălalt.
Următorul capitol, “Doliile succesive din viaţa noastră”, ne prezintă viaţa ca o
serie de naşteri, renunţări şi riscuri de a ne despărţi, de a ne diferenţia de fiinţele dragi
nouă. Trebuie să stabilim distanţa corectă între noi şi ceilalţi. Numai asa putem învăţa să
ne despărţim de cei apropiaţi, putând rămâne un tot. Trebuie să fim conştienţi şi să
acceptăm că sentimentele se pot schimba în timp. Toate despărţirile din viaţa noastră este
bine să le trăim ca pe nişte semne vii ale depaşirii de sine şi nu ca pe nişte separări.
Câteva demersuri de conştientizare pentru dezvoltarea curajului de a fi tu însuţi
sunt acelea de a putea să exprimi ce ai în interior, în orice context, în mod liber, fără
vinovăţie, constrângeri sau represie imaginară, să recunoşti şi să exprimi sentimentele de
iubire pe care le ai, să recunoşti şi să exprimi trăirile negative pe care le ai, să recunoşti şi
să exprimi ceea ce este bun în relaţiile tale şi ce nu este bun, să îţi asumi riscul de a spune
da, de a te angaja, adică de a merge mai departe, să îţi asumi riscul de a spune nu, de a
refuza, nu prin opoziţie faţă de celălalt, ci printr-o poziţie de afirmare, să iesi din
fidelitatea faţă de părinţii tăi pentru a dezvolta fidelitatea faţă de tine însuţi.
În cel de-al şaptelea capitol, “Sentimente şi trăiri”, se face distincţia între
sentimente şi trăiri. De multe ori ne înşelăm asupra acestor două aspecte, considerând a fi
un sentiment ceea ce nu este decât o trăire, fie reducând la o simplă trăire ceea ce începe
să devină un sentiment.
Sentimentele sunt capabile de a produce o energie proprie, fie creatoare, fie
distrugătoare. Pot mobiliza forţe nebănuite, ale căror efecte pozitive sau negative,
stimulatoare sau inhibitoare, de respingere sau repulsie. Acestea reuşesc ca în acelaşi
timp să transforme şi să integreze fiinţa în raport cu ea insăşi, cu celălalt şi cu lumea. De
exemplu, sentimentul de iubire poate produce schimbări tumultoase şi încântătoare în
ordinea universului nostru interior, el imbracă reperele care determină raporturile noastre
zilnice în extraordinar, le preschimbă în alte forme, mai maleabile, mai suple, mai
elastice.

2
 Spre deosebire de sentimente, care se nasc şi înfloresc în limbajul inimilor, trăirile
sunt mai mult legate de carnal, de legatura “de la corp la corp”. Aceste trăiri sunt bazate
pe principiul plăcere-durere. Trăirile de plăcere vor constitui o baza pentru sentimentul de
siguranţa şi de încredere în sine, în timp ce trăirile de neplacere şi de durere vor săpa
adevarate gropi psihice a căror amintire va fi păstrată integral în memoria afectivă a
fiecăruia.
În capitolul “Efemerul emoţiilor” se vorbeşte despre emoţie, despre cât de puţin
durează această, dar cât de mult se poate imprima în noi. Chiar dacă noi credem că am
pierdut o emoţie, ea lasă urme ascunse, devenind un rău subteran care alimentează, în
mod involuntar, ceea ce e mai bun în noi. Emoţiile au capabilitatea de a scoate la lumină
sentimente adormite, senzaţtii uitate sau percepţii neaşteptate. Dacă vei încerca să
exprimi o emoţie în limbajul cuvintelor cel mai probabil nu vei reusi. Emoţiile nu se
exprimă astfel, ci prin bucurie, tristeţe, nostalgie.
Emoţia poate fi considerată o punte de legătura între noi şi partea ascunsă a fiinţei
noastre, a existenţei noastre. Ea ne face să descoperim ceea ce nici noi nu ştiam, ne face
să pătrundem în inimaginabil. O putem caracteriza ca fiind iraţională, în sensul că
schimbă total obiceiurile noastre şi ne învăluie.
Unele emoţii sunt unice, dar acestea au ca scop să lase o urmă, să depună în noi
un sediment care va putea reaparea la un moment dat, dar în alte circumstanţe.
Oamenii au simţit nevoia de a se cauta prin simboluri, ei crezând că astfel vor
putea întelege lumea şi vor putea îmblânzi forţele nemărginitului şi ale incontrolabilului.
Aceasta este una dintre ideile prezentate în capitolul 9. Pentru a nu se simţi singur în faţa
neantului şi a angoasei, omul a încercat să explice şi să răspundă la diferitele probleme şi
întrebări existenţiale. Au fost două direcţii urmate în acest scop. Prima care a dominat
lumea occidentală a fost bazată pe cuceriri, pe încercarea de a controla, dar s-a dovedit a
fi plină de violenţe, întreruptă de rătăciri şi presărată cu distrugeri, chiar dacă a condus la
efecte considerabile, precum controlul asupra formelor de energie, cucerirea spaţiului,
revoluţionarea geneticii sau îmbunătăţirea sănătăţii.
Cea de-a doua direcţie urmată a fost axată mai mult pe cercetarea realului decat a
realităţii, pe stăpânirea lui. Imaginarul a fost cel care a încercat să unească cele două
drumuri. Aceasta a fost funcţia principală a miturilor, a artei şi a simbolurilor.
Detaşarea de simboluri s-a făcut treptat. Într-o primă fază a contribuit la apariţia
filozofiei, care pretindea că explică lumea, descalificând miturile transmise până atunci
pe cale orală. Filozofia a instaurat un mod de gândire axat pe trimiterea permanentă la
experienţă şi raţiune, opus gândirii mitice care exprima capacitatea omului în raport cu
soarta sa. Apoi, a doua linie de ruptură cu simbolicul a apărut la sfârşitul evului mediu
când diferenţa dintre spirit şi corp a fost accentuată de gânditorii precum Descartes şi
Montaigne. Aceasta a condus la o gândire logică, raţională, şi apoi la imperialismul
ştiinţific şi tehnologic de astăzi.
Orice încercare personală bazată pe recurgerea la simboluri, care ne permite să accedem
la o cunoastere mai intima a sinelui, i-a forma unui process pe care îl putem descrie ca pe
o spirala ascendentă, descendentă şi centripetă. Acesta desclanşează o serie de temeri,
angoase, nesiguranţă. Cu cât urcăm mai mult pe această spirală, cu atât mai mult ne
îndepărtăm de axa ei şi cu atât mai mult creşte riscul de a ne rătăci şi de a ne dezechilibra.
Fiecare dintre noi va trebui să se confrunte cu propriile descoperiri.

3
 O altă idee ilustrată în această lucrare este cea a hazardului. Capitolul 10, “Despre
sincronicitate sau când hazardul nu se poate refugia în hazardul hazardurilor” face apel la
situaţiile în care noi am rămas uimiţi, nedumeriţi de forţa unei coincidenţe, de întâlnirea
surprinzătoare şi neaşteptată a două evenimente, a două fenomene sau a două cuvinte care
nu ar fi trebuit să se afle acolo, împreună, reunite în neprevăzutul realului.
Cari Gustav Jung a reflectat îndelung asupra fenomenului coincidenţelor şi a
ajuns la concluzia că acestea se produc cu un sens, pentru a creea o nouă energie care va
permite o schimbare de perspective, va aduce o ascultare diferită, va orienta o întrebare, o
reflecţie sau o căutare într-o nouă direcţie, găsind noi posibilităţi şi aspecte nebănuite ale
existenţei. Este de datoria noastră să exersăm observarea acestor conexiuni care uneori
sugerează, că două evenimente pot fi legate conform unui principiu de cauzalitate
complexă care ţine de forţe sau de energii superioare celor pe care le poate imagina
logica noastră formală şi ale căror origini si consecinţe ne scapă la o primă vedere. Este
de datoria noastră să ne punem întrebări despre sensul evenimentelor din viaţa noastră, să
cercetăm urmările şi să înţelegem corespondenţele care poate au fost în trecutul nostru şi
care ne dirijează cursul vieţii.
Evenimentele din istoria vieţii noastre reprezintă un câmp larg de explorare a
sinelui. E ca şi cum prezentul ne-ar pune la dispoziţie toate informaţiile necesare pentru
maturizarea noastra, pentru a descoperi tot ceea ce a ramas până atunci în umbră, nespus,
ascuns. Viaţa de zi cu zi poate fi un maestru formidabil pentru cei care ştiu să se lase
conduşi de mesajele, de semnele şi de revelaţiile sale, care ştiu să rămână constanţi,
deschişi, ancoraţi şi maleabili, atenţi şi disponibili pentru ceea ce este uimitor, neaşteptat,
nesperat.
În capitolul “Cuvânt şi exprimare” autorul ne prezintă lipsa pe care o simţea de
cuvinte în exprimare. El credea că nu avea dreptul de a se apropia de cuvinte, că
aparţineau exclusiv celor din jurul său, le erau rezervate. Afirmă chiar că era un copil
antisocial, pentru că orice încercare de comunicare sfârşea brusc, pentru că le răspundea
adulţilor cu o privire indignată şi solemnă. În suferinţele eliberate în acea perioada a vieţii
sale, a constientizat ca doar a vorbi nu era suficient, trebuia să şi înteleagă ceea ce vroia
să spună. Partea importantă nu este să te exprimi, ci să te poti înţelege în labirintul de
discuţii interioare. Astfel a început să vorbească despre sine în tăcere, devenind
povestitor, apoi cititor. Din cărţile citite împrumută fără jenă expresiile multor
protagonişti, devenind celălalt. Adolescenţa şi-a petrecut-o cu fraze magice, inventate de
alţii, nu de el. La maturitate a început să scrie, dând astfel viaţă unei părţi care lipsea din
genealogia sa, organizandu-şi şi întărindu-şi bazele identităţii sale. Dupa aceste
descoperiri nu i-a mai rămas decât să înţeleagă semnele, să caute sensul vieţii sale.
Autorul defineşte “Eroismul în cotidian” ca a fi capabil să te redefineşti, să-ţi
afirmi poziţia, să-ţi susţi punctul de vedere fără a te lăsa purtată de ideea pe care ţi-o dă
celălalt. Cred că toate aceastea se pot rezuma la “a fi tu însuţi”. Erosimul în cotidian se
implică deasemenea în observarea conflictelor interioare, în recunoaşterea problemelor şi
acceptarea că te poţi înşela. Numeroasele situaţii în care intră în acţiune eroismul în
cotidian necesită multă energie, dar respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi ne ajută
să mergem mai departe.
Eroismul în cotidian înseamnă să ne reconfirmăm respectul faţă de sine, să ne
regaăsim la nivelul fidelităţilor noastre profunde, pentru a ne lua angajamentele esenţiale.
Nu implică întotdeauna curaj, dar cere vigilenţă şi coerenţă. Trăim într-o lume în care

4
certitudinile ne scapă, în care adevărurile se contrazic, se anuleaza sau se risipesc mai
repede decat le putem analiza.
Pentru a fi un partener mai bun pentru tine însuţi ar trebui să ştii că poţi descoperi
la orice vârstă că eşti parte activă din tot ce ţi se întâmplă, că poţi înapoia un eveniment,
un cuvânt sau un act ce reprezintă o violenţă pentru tine celui care ţi-a trimis-o, că poţi
accepta şi da curs în interior unor evenimente care le poţi primi ca pe un cadou de la
ceilalţi, că de fiecare dată când adopţi o poziţie îţi asumi riscul de a fi diferit, că poţi
pierde aprobarea sau girul celor din jur, că nu poţi controla răspunsul celuilalt atunci când
adresezi cereri deschise şi directe, îţi asumi riscul de a primi un răspuns afirmativ sau
negativ, că îţi poţi dezvolta autonomia şi libertatea de fiecare dată când înveţi să ai grijă
de propriile dorinţe şi sentimente, fără a i le impune celuilalt sau să ştii să accepţi că orice
schimbare personală are un pret care trebuie plătit, sub aspectul exigenţelor, al rigorii, al
renunţărilor, al separării, al rupturii.
Viaţa fiecaruia este presărată de daruri. Nu întotdeauna ne este clar acest lucru,
mai ales când ne confruntăm cu necazuri, obstacole, când ni se întâmplă un accident,
când ne îmbolnăvim, când o fiinţă iubită ne părăseşte. La început ne este foarte greu să
înţelegem în ce constă partea pozitivă a acestor evenimente şi cum ne pot ele aduce un
dar. Însă, un eveniment traumatizant poate fi declansatorul unor revelaţii despre
posibilităţile neexplorate, despre aspectele necunoscute din noi înşine.
Primim daruri de la viaţă numai dacă ştim să le acceptam, dar putem să le şi
oferim, să le răspândim, să le creăm. Viaţa în sine este un dar pe care îl deţinem pentru un
scurt moment doar.
O idee din ultimul capitol constă în cât de bine ne cunoaştem. Ceea ce considerăm
că este o stare bună sau chiar fericită, nu este de cele mai multe ori decât forma atenuată a
unei suferinţe sau a unei letargii. Uneori ne credem liniştiţi, calmi, când de fapt
consumăm multă energie pentru a ne reduce suferinţele la tăcere, sau încercăm să calmăm
şi să ţinem în linişte suferinţele si rănile noastre printr-un mod de viaţă sau relaţii care nu
le activează decat foarte puţin. Este foarte important ca fiecare să vadă şi să înţeleagă că
originea acestor suferinţe este în el însuşi, în stratul încă prezent al rănilor vechi care se
deschid atunci când ne confruntăm cu decepţii, frustrări, conflicte. Este de datoria noastră
de a nu ne mai chinui şi să încetăm să-l acuzăm pe celălalt că ar fi responsabil de
suferinţa sau de lipsurile noastre. Acesta este un pas esenţial către respectul faţă de sine.
“Pentru omul care sunt nu cred că există un stadiu de conştientizare final. Ceea ce
contează cel mai mult nu este rezultatul. Cele mai importante sunt descoperirile de-a
lungul drumului de căutări.”

5
 Apreciere critică

Am ales această carte deoarece mi-a atras atenţia titlul acesteia, “Curajul de a fi tu
insuţi”. Fiind o persoană introvertită, am sperat că la finalul lecturii să învăţ, să
conştientizez mai multe lucruri despre mine, care să-mi confere mai multă încredere în
forţele proprii. Nu a fost tocmai la ceea ce m-am aşteptat, dar pot spune că unele idei din
această carte m-au facut să văd anumite lucruri şi din alte puncte de vedere.
Autorul nu a folosit un limbaj specializat, ideile fiind prezentate astfel încât să fie
pe înţelesul tuturor. Lucrarea nu are un caracter teoretic, ci unul practic, fapt evidenţiat
prin relatarea subiectelor sub forma unor poveşti, scrise chiar la persoana întâi.
Mesajul central al cărţii consider că este acela de a ne face să reflectăm asupra
persoanei noastre, asupra dezvoltării eului interior, dar şi asupra celorlalţi, pentru a
încerca să ii înţelegem mai bine. Toate acestea sunt importante deoarece omul, prin
natura sa, nu este menit singurătăţii, ci vieţii in grup. El încearcă încă de la început să
creeze structuri şi reguli care să respecte drepturile fiecăruia. Jacques Salome ne
introduce în tainele acestor reguli şi legi făcându-ne martorii propriei sale dezvoltări şi
confidenţe ale expeientelor sale.
Acesta consideră ca viaţa sa este o succesiune de naşteri, apariţii, momente critice
care l-au ajutat să devină omul de astăzi. Sunt de acord cu această afirmaţie, întrucât
consider că orice obstacol sau fericire ne ambiţionează, ne motivează să mergem mai
departe depăşind stadiul actual şi trecând la urmatorul din dezvoltarea noastră interioară.
O altă idee cu care sunt de acord este aceea că fiecare dintre noi este posesorul
unui potenţial psihologic şi raţional care se structurează în jurul a două tipuri de
componente : pozitive şi negative.
Acest ansamblu de elemente pozitive şi negative ne conturează personalitatea.
Însă aceste elemente îşi fac mai mult prezenţa în compania unor persoane şi mai puţin în
compania altora. Unele persoane ne stimulează , altele ne inhibă diferite stări sau
comportamente. Trebuie să fim atenţi şi să ne conştientizăm comportamentele excesive
pentru a nu deveni permanente, ca trăsături de caracter.
Autorul analizează şi conceptele de “violenţă”, “răni” şi “suferinţe”. Această
analiză pot spune că mi-a lărgit orizontul, acum privind şi din alt punct de vedere
suferinţele care sunt inevitabile şi indispensabile pentru procesul de dezvoltare a sinelui.
Eu, ca şi majoritatea oamenilor, când ni se întâmplă sau ni se spune ceva ce nu este pe
placul nostru, jucăm rolul de victimă, dând toată vina pe cel/cei de lângă noi. Dar trebuie
să ne dăm seama de diferenţa dintre cauză şi efect. Nu înseamnă că cineva devine
automat cauza rănii noastre atunci când ne spune sau face ceva care ne răneşte. În acel
moment se poate reactiva o rană mai veche care devine insuportabilă.
Jacques Salome ne atrage atenţia asupra mitului înrădăcinat puternic în societatea
noastră conform căruia evenimentele din viaţa noastră au o cauză dincolo de noi,
independentă de voinţa noastră. Apoi afirmă că aceeptând această idee ne asumăm riscul
de e ne păcăli singuri, că nu înţelegem că suntem parte activă din tot ceea ce ni se
întâmplă, că noi suntem atât iniţiatorii cât şi întreţinătorii propriei noastre suferinţe.

6
 Sunt într-o oarecare măsură de acord cu spusele autorului. Consider că unele
evenimente din viaţă ni le producem cu mâna noastră, dar sunt şi unele evenimente
întradevăr independente de voia noastră. Din greşeli învăţăm. Cu toate că ar fi mai bine
să învăţăm mai multe din greşelile altora, nu întotdeauna este posibil.
Un alt subiect abordat este acela ce constă în depăşirea unor pierderi. Te poţi
considera matur atunci când eşti capabil de a te despărţi de o persoană dragă, de un obiect
cu o semnificaţie puternică rămânând un tot sau atunci când descoperi că şi sentimentele
se schimbă, se transformă, se volatizează uneori. Eu consider că unele sentimente pot
rămâne constante de-a lungul vieţii, chiar şi atunci când persoana respectivă nu mai este
alături de tine, ca de exemplu iubirea faţă de părinţi.
Autorul consideră necesar să explice şi distincţia dintre sentimente şi trăiri. Mulţi
dintre noi nu o conştientizăm şi de aceea consider că este folositoare această comparaţie.
Spre deosebire de sentimente, care se nasc şi înfloresc în limbajul inimilor, trăirile sunt
mai mult legate de carnal, de legătura “de la corp la corp”.
Se aduce în discuţie şi problema sentimentelor nerecunoscute sau neştiute. Uneori
ne este greu să acceptăm sau să ne exprimăm unele sentimente. Aceasta consider că se
poate explica prin frica de a fi respinşi sau din frica ca persoana faţă de care avem acele
sentimente să nu simtă acelaşi lucru, rănindu-ne astfel.
Uneori nici nu realizăm că nutrim afecţiune pentru unele persoane decât atunci
când nu mai sunt lângă noi, când le pierdem. Descoperim toată dragostea pe care nu i-am
putut-o oferi niciodată.
Un alt fenomen întâlnit în viaţa fiecăruia este “emoţia”. Emoţiile au o însemnătate
deosebită în viaţa noastră. Deşi dureaza atât de puţin, poate întipări în inimile noastre
multe sentimente, senzaţii, regrete. “Emoţia e ca o cheie care ne deschide drumul către
ascunzişurile sensibilităţii noastre, către bogăţia unei ascultări nebănuite.” Întradevăr,
emoţia atinge corzi sensibile care pot scoate la lumină sentimente adormite, senzaţii
uitate, percepţii neaşteptate.
Emoţia poate fi considerată o punte de legătură între noi şi partea ascunsă a fiinţei
noastre, a existenţei noastre. Ea ne face să descoperim ceea ce nici noi nu ştiam despre
noi înşine.
Viaţa este presărată numai cu apariţii, întâlniri şi despărţiri, dar de noi depinde
felul în care lăsăm aceste urme să ne influenţeze şi să ne îndrepte paşii în viitor, către o
posibilă evoluţie, stagnare sau regres.
Căutarea continuă a sinelui şi a curajului de a fi noi înşine deschide o multitudine
de noi drumuri către noi întrebări, către noi îndoieli.

7
Aplicaţie

"Coincidenţele apar atunci când Dumnezeu rămane anonim"

Albert Einstein

Curajul de a fi tu însuţi nu înseamnă a face acte de eroism, să îţi pui viaţa în

pericol ci înseamnă să înveţi să te respecţi, adică să te apropii cît mai mult de ceea ce eşti,
înseamnă să faci în aşa fel încât să nu existe diferenţe între ceea ce spui şi ceea ce simţi,
între ceea ce faci şi ceea ce gândesti. Altfel spus, să existe un acord total cu tine însuţi.
Cred că această dorinţă există undeva în adâncul fiecaruia. Aproape orice lucru din viata
noastră poate avea, in functie de anumite contexte, atât parti bune, pline de lumină cât si
părţi mai umbrite. Adevarul sta ascuns, iar cel mai greu lucru când căutăm adevărul este
faptul că îl găsim. A avea curaj de a fi tu însuţi înseamnă a-ţi asuma riscul de a te afirma.
A avea curajul de a fi tu însuţi înseamnă riscul de a afirma că ai convingeri diferite de ale
celuilalt, să-ţi asumi riscul de a fi respins de cei dragi, de a fi marginalizat. A încerca să
fii de acord cu toată lumea inseamna a trai într-un adevărat conflict, un conflict al tau si
numai al tau.
O idee prezentata de Jacques Salome in cartea “Curajul de a fi tu insuti” care mi-
a atras atenţia a fost cea legată de fenomenul coincidenţelor, un lucru cu care cred ca ne-
am confruntat toţi cel putin o dată în viaţa noastră. Conştientizarea realităţii
coincidenţelor, a mesajului şi semnificaţiei lor, reprezintă primul pas către o evoluţie
conştientă şi accelerată.
Reconsiderarea coincidenţelor ca fiind ceva mai mult decât nişte simple
evenimente interesante, dar fără o importanţă majoră, a început după ce psihologia a
descoperit existenţa subconştientului. La vremea când Einstein descoperea că spaţiul şi
timpul sunt relative faţă de un punct de referinţă şi nu concepte absolute, un alt mare
pionier, psihologul elvetian Carl Jung, examina cu toată seriozitatea ideea “coincidenţelor
semnificative”, opera sa generând alte studii importante pe această temă, pe durata
urmatoarelor trei decenii. El a numit acest fenomen sincronicitate şi credea că reprezintă
un principiu natural al conexiunii, la fel ca şi cel de cauzalitate. În cazul sincronicităţii,
legatura dintre cauză şi efect nu este însă imediat aparentă.
Când a fost ultima dată când aţi experimentat ceva neobisnuit? Poate chiar azi
dimineaţă, când vă gandeaţi la cineva, şi v-aţi trezit cu un telefon din partea sa. De câte
ori nu aţi rostit cuvintele magice: “Tocmai mă gândeam la tine?” Aţi primit cumva un
mesaj semnificativ din partea acestei persoane? V-aţi gândit măcar o clipă de ce a trebuit
să se întâmple această coincidenţă? Ce anume a urmat dupa aceea? Din păcate, noi avem
tendinţa să minimalizăm multe din şansele subtile care ni se oferă, şi nu rămânem cu
adevărat uimiţi decât în faţa evenimentelor cu adevărat cutremurătoare.
M-am întrebat de multe ori despre natura coincidenţelor, însemnătatea lor şi, de ce
nu, dacă sunt destul de semnificative, ca eveniment în sine, pentru a fi luate îin
considerare. Sunt oare un şir neimportant de evenimente fără legatură cauzală între ele,
dintr-un punct obiectiv de vedere, pe care noi, subiectivi fiind, le plasăm în contexte care
automat generează o legatură? Ar trebui oamenii să dea un înţeles şi scop superior
coincidenţelor zilnice, acelor momente când "a fost cât pe ce" şi imposibilităţilor
statistice sau să creadă că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este rezultatul unor

8
accidente fericite ale evoluţiei şi, în mod deliberat, să aleagă să nu clasifice o lume
fundamental aleatorie?
Pentru cei care pun preţ pe dovezile empirice, o coincidenţă este probabil o
confruntare între două evenimente care nu au legatură între ele, iar confruntarea în sine
nu prezintă o semnificaţie specială pentru că se supune legilor probabilităţilor. John Allen
Paulos, un profesor de matematică la Universitatea Temple din Philadelphia şi autorul
best-seller-ului "Lipsa numerelor: analfabetismul matematic şi consecinţele sale" a
afirmat că probabil una dintre cele mai incredibile coincidenţe din toate coincidenţele
existente este chiar absenţa coincidenţelor, ceea ce ar fi groaznic pentru oameni, credinţa
în semnificaţia coincidenţelor făcându-i să se simtă mai importanţi. Absenţa
coincidenţelor, sau absenţa coincidenţelor semnificative (dacă stăm să ne gândim bine,
oamenii cred că absolut toate coincidenţele sunt semnificative, toate trebuie să anunţe
CEVA) i-ar cufunda pe oameni în disperare.
Pentru cei care au înclinaţii mistice, coincidenţele probabil că merg pe principiul
sincronizării, faptul că două evenimente, aparent nelegate între ele, se petrec şi produc un
impact semnificativ.
Cu toate că acest tip de subiect nu va găsi rezolvare într-un viitor apropiat, se pare
că matematicienii, oamenii de ştiinţă din domeniul abilităţilor cognitive şi cercetătorii din
domeniul paranormal folosesc statisticile pentru a întelege unde exact se află
coincidenţele în viaţa noastră zilnică şi să afle dacă noi suntem întradevăr înclinaţi
genetic să facem legături între anomalii într-un mod semnificativ, cu ajutorul
caracteristicilor remarcabile ale creierului nostru. Prin urmare, coincidenţele pot fi
explicate într-un mod facil sau sunt atât de improbabile încât AR TREBUI, teoretic, sa
insemne ceva?
Josh Tenenbaum, cercetător în domeniul abilităţilor cognitive la MIT, spune: "Pe
de o parte, coincidenţele par să fie sursa celor mai mari dovezi de iraţionalitate umană -
să faci legături cauzale acolo unde ştiinţa îţi spune că nu există. Pe de altă parte, unele din
cele mai mari descoperiri din domeniul ştiinţific depind de coincidenţe". El mai afirmă că
noi, oamenii, nu am putea să învăţăm limbajul şi sintaxa dacă nu am avea capacitatea de a
observa coincidenţele stranii (copiii cu vârste cuprinse între unul şi cinci ani învaţă în
medie cinci cuvinte noi pe zi). Spre exemplu, cuvântul "câine". Pentru a înţelege ce
înseamnă acest cuvânt, trebuie mai întâi să înţelegi numele câinelui, tipul lui, şi apoi să
faci legătura: toti câinii, toate mamiferele, toti Labradorii (de exemplu), toti Labradorii
negri, toate creaturile care alearga, toate creaturile cu blana, şi asa mai departe.
Mai mult decât atât, Tenenbaum a demonstrat că oamenii pot generaliza
semnificativ de la un singur exemplu, sau exemple ale unui cuvânt nou: "Coincidenţele
pun în mişcare atât de multe din deducţiile pe care le face mintea noastră... Circuitul
nostru neurologic este programat în aşa fel incât să observe aceste anomalii şi să le
folosească pentru a acumula cunoştinţe. Există o veche zicala care spune ca neuronii care
produc semnale electrice împreună, sunt conectaţi împreună. Deci putem să spunem că o
coincidenţă operează la nivelul sinapsei, de fiecare dată când neuronii eliberează
impulsuri electrice". Deci dacă suntem programaţi să vedem tot timpul legături între
evenimente, atunci poate că uneori le vedem acolo unde nu există. Dar nu suntem
câteodată păcăliţi de această explicaţie facilă?
Dacă îi întrebi pe matematicienii care studiază legile probabilităţii, îţi vor spune
că există 5 milioane de minute în 10 ani ceea ce înseamnă că există foarte mult timp

9
pentru ca lucruri aparent remarcabile să se petreacă într-un asemenea interval de timp.
Bazându-se pe asta, statisticienii adaugă că există 6 miliarde de oameni pe această
planetă, ceea ce înseamnă şanse crescute ca evenimente ce pot fi incluse în categoria
"coincidenţe" să se întâmple. La acestea, mai adaugăm şi mediul de trai al vieţii moderne,
bogat în informaţii, care este în sine o sursă de coincidenţe. Paulos spune că până şi aşa
numitele vise "profetice" pot fi explicate prin probabilitate, dacă luăm în considerare câtă
lume de pe glob doarme şi visează, în acelaşi timp. O parte din visele lor nu au cum să nu
coincidă cu evenimente reale.
Cu toate că suntem faimoşi de inexacţi la a PREVEDEA probabilităţi, din punct
de vedere matematic suntem destul de buni la a DEDUCE probabilităţi, atât timp cât
datele sunt prezentate într-un mod în care oamenii să le înţeleagă: "A întreba oamenii
despre un număr arbitrar în termeni de probabilitate - cum ar fi de exemplu 'Care sunt
şansele ca trei oameni să aibă aceeasi zi de naştere?' - înseamnă a-i ruga să facă nişte
calcule foarte bizare. Dar suntem foarte buni la a observa date care pot avea o cauza de
bază, comună", spune Tenenbaum. El a condus un experiment cu studenţii de la
Universitatea Stanford, în care le-a aratat 14 seturi de zile de nastere, care erau fie
aleatoare (zile de naştere diferite) sau coincideau (cum ar fi de exemplu, 3 sau 4 zile de
naştere identice) şi i-a rugat să evalueze, pe o scara de la 1 la 10, cât de înalt ar fi gradul
de coincidenţă pentru fiecare set de zile de naştere. Rezultatele au arătat că exisă o
corelare între intuiţia umană şi probabilitatea corectă, ceea ce înseamnă că dacă
schimbăm modul în care adresăm întrebările legate de probabilitate, vom observa că
oamenii sunt chiar foarte buni la a "simti" singularitatea fiecărui eveniment.
Citind diverse întâmplări considerate coincidenţe mi-a atras atenţia în mod
deosebit una dintre acestea. Un tânăr povestea despre matuşa lui cum aceasta, în timpul
copilăriei, ar fi cules într-o zi o scoică frumoasă de pe o plajă la Marea Nordului. La mii
de kilometri distanţă, un băieţel culegea de pe o plajă australiană o altă scoică minunată.
După douăzeci de ani, băiatul, care, între timp devenise un tânăr, a venit în Anglia şi s-a
îndrăgostit nebuneşte de mătuşatanarului povestitor, cu care s-a şi căsătorit. Au trecut
anii, cei doi au avut copii, iar într-o zi, ca din întâmplare, ei şi-au regăsit scoicile, pe care
le păstraseră fiecare ca pe o amintire din copilărie. Cele două cochilii se asemănau într-
atât, încât cei doi le-au pus cap la cap, pentru a constata că, de fapt, culeseseră cele două
jumătăţi ale aceleiaşi scoici!
Coincidenţele din viaţa noastră nu sunt deloc întâmplătoare, ele trebuie să ne
spună că subconştientul ne face atenţi la calea pe care trebuie să o urmăm. Coincidenţele
se petrec tot timpul însă nu suntem atenţi la ele. Atunci când suntem în faţa unui moment
major al vieţii noastre mintea nu mai e capabila să ne sprijine aşa că alte instrumente intră
în funcţie, acele instrumente care ne-au ghidat mii de ani înainte de a folosi mintea
raţională : intuiţia, inspiraţia, instinctul.
Coincidentele rămân însă una din căile principale prin care evolueaza universul,
efectele lor fiind simţite de orice om în viaţa de zi cu zi. Recunoaşterea importanţei
coincidenţelor stă la baza următoarelor viziuni, care afirmă că universul răspunde
conştiinţei şi aşteptărilor noastre - creând ocazii şi şanse de a merge mai departe. Prin
conştientizarea coincidenţeler, noi ne racordăm la misterul principiului ordinii universale,
care stă la baza întregii creaţii. Cum spunea Jung: “Sincronicitatea sugerează existenţa
unei interconexiuni sau a unei unităţi între fenomene nelegate între ele din punct de
vedere cauzal!”

10