Neuronii-oglinda vs.

relatia primara cu mama

- scurta  referire la psihosomatica – Partea II

Mihaela Dragan

Corp-creier-minte-suflet-sine-simbol. Oglindire.

Oglindirea prima a bebelusului in ochii mamei, in atingerea mamei, in rostirea mamei, in gandul
mamei, in fantasma mamei, dorinta mamei. Infomentat, copilul este hranit de mama, speriat,
copilul este linistit de mama, uitand de el si devenind ea. Aceeasi ea de care acelasi copil trebuie
sa se separe. Intalnirea cu mama este viata si este moarte. Numai ca aceasta intalnire are loc
dinainte de intalnirea de dupa nastere, dinainte de conceperea copilului. Numai ca nu este vorba
despre o singura intilnire, ci poate milioane de micro-intalniri, mai mult sau mai putin adecvate
bebelusului, mai mult sau mai putin continue, mai mult sau mai putin simbolizate. Daca o
oglinda deformata sau murdara ar fi semnul pacatului, al caricaturii, al autoamagirii si al
vanitatii, atunci, o oglindire deformata de ”privirea” mamei, ”luarea in ingrijire” de catre mama
poate conduce la o crestere deformata, la o imbolnavire, la o suferinta, o suferinta in corp.
Aceasta suferinta era tradusa (si este inca) in lumea popoarelor primitive ca modalitate de
eliminare a raului din corp, modalitate de purificare a trupului. In lumea civilizata, de astazi, le
numim alergie, psoriazis, alopecie, conjunctivita, rinita. Ele ating functiile primare, vitale
(respiratie), zonele de delimitare (pielea), zonele de relatie (vaz) care dau cont de moartea
corpului, de rana reala a corpului, de leziuni vizibile tuturor, diferite de moartea simbolica, de
rana simbolica din nevroze. Aceste rani vii, deschise, consumatoare de energie, de energie vitala,
paralizante, care pun in real pericol viata pacientului trimit la relatia de obiect, primara cu mama.
Discursul auzit de terapeut este cu ecou: descrierea simptomelor fizice este dublata de
perspectiva psihodinamica. Boala psihosomatica pare sa scape simbolicului, pentru ca ia corpul
drept mijloc de exprimare, realitatea fiind pusa direct în discuție prin suferinta vie, prezenta,
paralizantă a persoanei. Mai mult terapeutul are a tine cont de relatia transfer-contratransfer in
acest caz, mai mult decat in oricare altul, deoarece corpul este parte din discursul analitic.

Am plecat de la neuronii-oglinda, de la neuronii de empatie si ma intreb ce ”a vazut” un copil

astmatic, un copil alergic in mama sa, in timpul oglindirii in corpul si cuvantul nerostit al
acesteia? O mama care nu doreste, o mama cu o dorinta ambivalenta, o mama care doreste ”un
copil pe masura fantasmelor sale, a satisfactiilor pe care el le-ar aduce.” O respingere
inconstienta supracompensata, care atrage o nevoie de dragoste nesatisfacuta, apoi o frica de a nu
o pierde pe mama si o agresivitate neexprimata, deoarece exprimarea ei ar conduce tocmai la
riscul de care se teme copilul. Criza este o cerere de ajutor neverbalizata bineinteles. Rezolvarea
tensiunii presante este intoarcerea catre interior a ostilitatii fata de mama. Mame care, in cazul
copilului astmatic, spre exemplu, „sunt foarte narcisice, ambitioase pentru ele insele si pentru
copiii lor. Nu sunt femei deosebit de materne si au atitudini ambivalente sau de respingere fata
de copil. Atitudinile lor pozitive fata de copiii lor nu apar decat in slujba gratificatiilor narcisice.
Tatii sunt pasivi si nu se intereseaza de activitatile copiilor”, ne spune J. Cain în lucrarea sa
”Psihanaliza si psihosomatica”.

Ce au ”vazut si transmis empatic” in copilaria lor, acesti neuroni-oglinda ai unei persoane

obosite, spre exemplu? O mama ”plictisita” de prezenta copilului ei, dar singura relatie traita cu
mama sa. Regresia (intalnita si in multe mecanisme nevrotice) este de aceasta data una corporala,
difuza, il trimite pe individ in stadiul arhaic, unde relatia este traita corporal, fizic. Insa beneficiul
acestei oboseli consta in posibilitatea restabilirii relatiilor orale, securizante, acoperind lipsa
subiectului.

Ar parea ca toata situatia, toata boala, toata suferinta se datoreaza mamei, relatiei bebelusului cu
aceasta, dar este o aparenta si ar fi o eroare sa ramanem in analiza noastra, in aceasta capcana.
”Sa devii mama pentru intaia oara reprezinta o mutatie, o mutatie a Eului, o mutatie a
narcisismului femeii; dar nu si a subiectului dorintei: acest subiect se afla inainte de intersectia
timpului cu spatiul, el nu cunoaste nici nastere, nici moarte, ci numai verbul a fi pentru a iubi. In
calitatea noastra de subiecti, nu-i cunoastem pe ceilalti decat prin intermediul relatiei noastre
indusa de Eu cu ei si al lor cu noi.” (F. Dolto) Suferinta nu poate fi pusa in cuvinte, ea mutileaza
corpul care semnifica poate o iubire pentru mama confundata cu dorinta pentru ea, poate un
atasament ”carne la carne ”, de dincolo de perioada intarcarii, poate istoria nerostita niciodata a
parintilor. Copilul are nevoie sa fie acceptat asa cum este el, iar aceasta acceptare inseamna
pregatirea mamei pentru nastere, inseamna toate acele ingrijiri fizice ale parintilor care la randul
lor sunt suma raspunsurilor lor emotionale, fiziologice si care vor contribui la ceea ce Winnicott
numeste ”locuirea trupului de catre psihic”.

Revenind la neuronii-oglinda, cercetatorii italieni de la Universitatea din Parma sustin ipoteza ca

sistemul acestora este implicat atat in repetarea imediata a actiunilor realizate de alte persoane,
cat si in invatarea comportamentelor prin imitare. Observarea unei actiuni furnizeaza doua tipuri
de informatii: „ce” se intampla si „de ce” se intampla, neuronii – oglinda fiind capabili nu doar
sa reactioneze la un simplu stimul, ci si sa „inteleaga” sensul si scopul acelui stimul, astfel ei
fiind responsabili si pentru intelegerea intentiilor, punand in legatura zone responsabile cu
procesarea senzoriala, cea motorie si a limbajului. Se pare ca preluam cu ajutorul acestui sistem
din frica, din stresul, din durerea si din suferinta celor din jur, iar afectarea lui poate determina
aparitia unor tulburari grave cum este autismul.

Iar aceasta nu este in loc de concluzie si nici de final, ci de continuare, pentru ca analiza nu este
nici pe departe încheiata, așa cum nici cercetarile despre neuronii-oglinda nu sunt finalizate.
Poate fi un punct pentru a deschide o noua fila pentru cateva exemple de semnificare a
tulburarilor psiho-somatice, de la cele mai banale pana la cele mai complexe.

http://centrulself.ro/articole/neuronii-oglinda-versus-relatia-primara-cu-mama-2/

Despre oglindire. După 4 ani!

Acest articolul îl gândesc de multă vreme. Aşteptam, cumva, ca ideile să prindă conţinut, şi să
admit, în primul rând în mintea şi în inima mea, că am tratat subiectul “oglindirii” într-un mod
superficial. Poate dacă nu aş vedea în mediul on-line, şi nu doar aici, o abordare la fel de
superficială, şi din ce în ce mai frecvent, nu aş fi revenit asupra lui. Dar cel mai mult m-a
determinat să reiau subiectul într-un articol confuzia cu care se confruntă pacienţii mei când vine
vorba despre asta, şi conflictul care se naşte din abordarea simplistă, mecanică a fenomenului, de
altfel, prezent în relaţia psihică dintre oameni.
Istoric lucrurile stau cam aşa, în ceea ce mă priveşte. Scriam în 2009 acest articol, evident cu
puţinele informaţii pe care le aveam la vremea respectivă. Doi ani mai târziu îl scriam pe acesta.
Nici el nu abundă în explicaţii, dar cel puţin am mai adăugat nişte informaţii.

Acum, după multă literatură de specialitate citită, perspectiva din care privesc subiectul este
oarecum diferită şi cu ceva mai mult conţinut. În psihanaliză s-a vorbit prima dată despre
oglindire în teoria lui Winnicott, care se referea la modul în care mama oglindeşte stările
bebeluşului. Dar procesul este, pe cât de simplu de înţeles, pe atât de complex, şi diferă de la
relaţie la relaţie, funcţie atât de trăsăturile înnăscute ale sugarului. cât şi de anumite capacităţi
psihice ale mamei. În principiu, bebeluşul trăieşte nişte stări în raport cu mama, deci cu mediul,
pe care le proiectează în mamă. Aceasta poate să le primească şi să i le întoarcă. Însă nu pure,
nemodificate, ci conţinând propriile ei stări interioare, iar cele ale bebeluşului elaborate.
Subiectul a fost dezvoltat, ulterior, de mai mulţi autori de psihanaliză, conceptul a început să
cuprindă mai multe fenomene, iar manifestarea sa să fie cu mult mai complexă la adulţi. Aceasta
deoarece la individul adult structura psihică este dezvoltată, mecanismele de apărare sunt mai
complexe şi în diferite grade de rezistenţă, comparativ cu bebeluşul, a cărui principală defensă
este reprimarea. Cu alte cuvinte, oglindirea nu este clară şi pură, şi nici redusă la o simlă formulă
matematică, cum reiese din afirmaţia “ce te supără la ceilalţi se află cu siguranţă în tine. Deci
căută-te!”

Este posibil să fie vorbă în primul rând de o proiecţie, aşa cum Freud descria mecanismul în
cazul gelosului. Acesta, proiectează în partener propriile sale tendinţe de flirt, tendinţă care este
atât de puternică şi greu de admis, încât o “pune” în celălalt, fiind astfel mai uşor de gestionat.
Însă această proiecţie nu se produce în gol. Inconştientul gelosului detectează conţinuturile din
inconştientul partenerului, printre care şi tendinţa acestuia din urmă de a înşela, chiar dacă
aceasta este în stare latentă. O abordare simplistă, mecanică, ca cea menţionată mai sus, pentru o
persoană de acest tip, nu ar face decât să o dezechilibreze emoţional, să îi întărescă alte
mecanisme de apărare, şi să declanşeze un val de autocritică şi blamare, care nu ar duce în nici
un caz la vindecare, evoluţie, ci dimpotrivă, la patologie.

Apoi ar putea fi vorba despre o deplasare. Adică persoana iritată, deranjată de o anumită
trăsătură de caracter a altei persoane, o observă pe aceasta mai degrabă, decât cauza reală a
disconfortului emoţional. Aceasta poate fi diversă, de la retrăirea afectivă a unor experienţe
arhaice (din copilăria mică), care sunt mai greu de identificat, tocmai pentru că amintirile sunt
şterse, dar trăite afectiv, până la dureroasa identificare cu un personaj din viaţa persoanei
deranjate, în relaţia cu care a trăit mai multe suferinţe.  Sau deplasează o nevoie frustrată pentru
multă vreme, care nu poate fi gratificată în mod direct, pentru că ar perturba, pentru moment,
ordinea psihică a individului. Şi în acest caz, o abordare simplistă şi mecanică, ar genera o
întărire a mecanismelor de apărare, până la un stadiu în care acestea nu mai funcţionează ca o
formă de adaptare la mediu, ci capată dimensiuni patologice.

Aş menţiona în acest context şi un alt proces des întâlnit în cadrul analitic, dar care se poate
manifesta şi în relaţiile de zi cu zi, şi anume identificarea proiectivă. Acest mecanism este extrem
de complex şi greu de explicat în câteva cuvinte. Cu toate acestea am să încerc o scurtă descriere,
cu riscul de a fi criticată. Aşadar, o persoană proiectează un singur aspect din interiorul său
asupra altei persoane, spre exemplu, cicăleala mamei. Persoana primeşte “proiecţia”, se
“identifică cu ea şi începe să acţioneze în consecinţă, astfel accentuând stările proprii de critică,
negativism, etc.

Acestea ar fi câteva aspecte care pot lua forma unei “oglindiri”. Însă psihicul uman este complex
şi cu siguranţă procesele care se produc în interiorul său nu pot fi reduse la formule simple,
aplicate mecanic. Poveştile sunt pline de oglinzi, fermecate este adevărat, a căror principală
calitate este să arate ceea ce nu este văzut, adică perceput nemijlocit cu conştiinţa: o nevoie
arhaică, o dorinţă, un deficit ş.a.m.d.  Inconştientul nu poate fi cunoscut în mod nemijlocit. El se
dezvăluie omului prin diverse metode, printre care cele mai cunoscute sunt visele, actele ratate,
cuvintele de spirit, fantasmele. Cunoaşterea inconştientului se poate produce, dar într-o măsură
limitată şi nu întotdeauna cu efecte pe termen lung, în relaţiile noastre de zi cu zi.

Cât priveşte cele descrise mai sus, este important nu doar ceea ce se întâmplă în relaţia dintre
cele două persoane, ci şi  sensul pe care îl dă persoana care “aruncă” în psihicul celeilalte,
propriilor conţinuturi inconştiente, precum şi credinţele sale interne legate de acestea. Oamenii
nu ne oglindesc pur şi simplu, pentru că la rândul lor au propriile lor structuri psihice, mai
mature sau nu.

http://www.andreeatalmazan.ro/2015/01/despre-oglindire-dupa-4-ani/

“Copilul tacut”
By Mircea Alexandru Zgardau -

Capacitatea mamei de a de a capta starile emotionale ale bebelusului (si a le oglindi) precede
achizitia limbajului iar capacitatea ei de a le raspunde depinde de dorinta sa de a da un sens
tipetelor si gesturilor lui. In dezvoltarea individuala emotionala, precursorul “oglinzii” este
reprezentat de chipul mamei. Asadar, pentru copil, prima realitate este reprezentata de
inconstientul mamei, in care el se oglindeste. Cand priveste chipul mamei, copilul se vede pe
sine insusi, mama priveste copilul, iar modul in care arata ea are legatura cu ceea ce copilul vede
acolo. Lacan descrie in 1949 (“Le stade du miroir”) folosirea “oglinzii” in dezvoltarea structurii
psihice a fiecarui individ.

Daca oglindirea mamei este una adecvata si suficient de buna, copilul va prelua aceasta imagine
a sa oglindita in chipul mamei cu placere, iar aceasta placere contribuie la cristalizarea timpurie a
matricei psihice simbolice a sa. Dupa Winnicott, chipul mamei nu actioneaza doar ca o oglinda,
starea afectiva a copilului este impartasita mamei printr-o comunicare inconstienta, care la randul
ei raspunde intr-un mod autonom ce stimuleaza individualizarea. Astfel se dezvolta in copil
sentimentul de sine-cu-altul, drept raspuns la ajustarea celui care il ingrijeste, mama, apartinatorii
si chiar terapeutul. In cazul copiilor a caror mama reflecta propria ei stare, sau rigiditatea propriei
structuri psihice, copiii privesc dar nu se vad pe ei insisi. Daca copilul nu primeste o oglindire, el
se teme “sa sfarseasca intr-o izolare totala”. Nu este vorba despre o anihilare propriu-zisa ci
despre o anihilare traita fantasmatic cu anxietate si teama. Daca bebelusul intalneste un esec in
oglindirea din partea mamei sale, el se simte amenintat cu anihilarea si aceasta amenintare
organizeaza structura sa psihica intr-un anume fel. Ulterior, emotia sau imaginea mentala care
risca sa reinvie situatia catastrofica originara, este imediat rupta (clivata), eliminata din psihic, in
asa fel incat subiectul sufera o adevarata tulburare la nivelul gandirii verbale. Copilul neglijat are
tendinta sa-si restranga gandirea si nu indrazneste sa-si imagineze ce este in mintea parintelui sau
a ingrijitorului sau. Aceasta reactie defensiva afecteaza si capacitatea sa de mentalizare. Vorbim
asadar de tulburari preverbale, aparute inainte de achizitia limbajului de catre copil.
Comportamentul acestuia si al viitorului adult vor fi determinate asadar de tot ceea ce se sustrage
simbolizarii verbale. Multi dintre acesti copii, viitori adulti, apar in ochii nostrii ca lipsiti de
imaginatie, aparent tacuti afectiv, nu pot sa inteleaga lucruri care ne par atat de firesti noua, ca si
cum problema lor este despre a intelege lumea si pe ei insisi. Acesti oameni nu se pot comunica
pe ei insisi, nu pot spune in cuvinte cine sunt ei. Vorbirea insasi este cea care devine insasi act in
interiorul oricarei relatii, un discurs care cauta mai putin sa-i comunice ceva celuilalt si mai
degraba sa-l faca sa incerce o traire afectiva pe care subiectul insasi nu poate sa o contina, nici sa
o elaboreze si de care el nu vrea sa se lase cuprins. Este nevoia subiectului de a-i folosi pe ceilalti
ca pe niste continatori, de a se agata de ei pentru a recupera parti pierdute din propriul Sine
(neoglindit originar). Lipsa de discurs a subiectului starneste stari afective in cel care asculta,
fara ca discursul sa comporte in sine vreun material apt sa mobilizeze acest afect, pe care el le
evacueaza din lumea sa psihica pentru ca sunt intolerabile. Scopul acestei comunicari este ca sa
existe un efect asupra aceluia care asculta, reconstruind astfel situatia originara cand starile sale
nu erau oglindite satisfacator de fiinta materna. Subiectul (copil sau adult) cere a fi mai degraba
ascultat decat auzit. Aceasta comunicare non-asociativa, lipsita de afect, discordanta, “vida” ii
produce celuilalt efectul unui “prea-plin” care trebuie ascultat. Neputand sa comunice cu parti
importante din el insusi, il poate trata pe un altul ca parte a lui insusi, in dinamica clivaj-proiectie
(partea rea a relatiei timpurii nesatisfacatoare care a devenit parte rea din ei insisi este rupta din
psihic, este proiectata in persoana celuilalt, care devine personajul rau si asupritor). Ne putem
gandi la acest gen de pacienti cum traiesc cu satisfactie o relatie conflictuala si abuziva, deoarece
o relatie sado-masochista este mai buna decat lipsa totala a unei relatii. Mai mult, chiar relatiile
“rele” sau chinuitoare pot aduce alinare in sensul ca ele sunt predictibile si ii asigura pacientului
un sentiment de continuitate si semnificatie. Alternativa consta intr-un sentiment profund de
abandon si anxietatea de separare asociata acestuia, pe care copilul sau adultul incearca sa il
evite. Ajustarea empatica a celuilalt la starea interna a subiectului si imersiunea empatica in
experienta interna a lui devine astfel fundamentala. Acest copil sau adult, devenit pacient
asteapta in mod firesc ca terapeutul sa preia functiile pe care el insusi nu le poate prelua, pentru
ca in copilaria sa ceilalti au esuat in exercitarea acestor functii in fazele timpurii de dezvoltare.
Psihoterapeutul trebuie sa aiba disponibilitatea de a prelua roluri (de a-i permite pacientului sa
puna in el stari afective), pentru a completa rolul indus de fiecare data in el de pacient. Daca
terapeutul face asta indeajuns de bine, pacientul isi va descoperi propriul Sine si va putea sa
existe ca un sine insusi si sa se simta real. Copilul, ca si pacientul, are nevoie sa-si dezvolte
autoperceptia si increderea in sine simplist vorbind, pe baza reactiilor la imaginea in oglinda,
deci de la terapeut. Participarea indirecta a terapeutului, prin oglindirea pacientului, poate aduce
o confirmare a acestuia din urma, astfel incat sa ii permita acestuia sa domine angoase mai
profunde si sa dobandeasca siguranta. Terapeutul reflecta ceea ce pacientul cauta ca imagine
inconstienta proprie, il oglindeste. Sensul metaforei terapeutului care oglindeste este de a permite
pacientului o imagine de sine pe cat posibil lipsita de perturbari. Autocunoasterea este stimulata
in acest fel si ea trebuie inteleasa ca un proces comunicational, care permite sinelui sa se
descopere pe el insusi intr-un seaman, intr-un alter-ego. Confirmarea printr-o alta persoana
semnificativa (mama, terapeutul etc.) este astfel foarte importanta. Dezvoltarea unui atasament
sigur in cazul terapiilor cu copii ar putea fi un obiectiv, cand copiii au un atasament sigur ei
dezvolta capacitatea de a intelege oamenii din perspectiva sentimentelor, dorintelor, credintelor
si expectatiilor lor. “Intalnirea” intre adult si copil, travaliul terapeutic de explicitare si elaborare
adresat copilului dar si de clarificare sustinuta printr-un schimb relational si afectiv cu un adult,
intr-o dispozitie de empatie, are o virtute terapeutica. In situatii clinice, scopul tratamentului este
intarirea Sinelui slabit, asa incat sa poata tolera experiente emotionale care nu sunt optime, fara
sa sufere o pierdere semnificativa a coeziunii de sine. Modalitatea de interventie terapeutica
aduce asadar o experienta emotionala corectiva.

Bibliografie:
1. W.Mertens “Introducere in psihoterapia psihanalitica”, Vol2, Ed. Trei, 2004-traducere dupa
“Einfuhrung in die psycanalytische therapie”, Band 2, Zweite, Kohlhammer, Stuttgart, 1993
(pg.165,167-169,171,172,179)

2. Helmut Thomas si Horst Kachele “Tratat de Psihanaliza Contemporana”, Vol 2: Practica, Ed.
Trei, 2000-traducere dupa “Lehrbuch der psychoanalytischen therapie”, Brand II: Praxis,
Springer-Verlag Berlin Heidelberg 1988,1997-second edition (pg.133-136,145,147,166-169,
171-173)

3. Glen. O.Gabbard MD “Psychodimanic Psychiatry in Clinical Practice”, American Psychiatric

Publishing Inc, editia a patra, 2005-retradus in “Tratat de psihiatrie psihodinamica”, Ed. Ttrei,
2007 (pg. 63,65,67-70,72,73-77,98,99,114,119,147-165)

4. Serge Lebovici “Arborele vietii; Elemente de psihopatologia bebelusului”, Ed. Fundatiei

Generatia, 2006 (pg. 97-100,102-107,109-111,113)

5. Daniel Marcelli si Alain Braconnier “Tratat de psihopatologia adolescentei”, Ed. Fundatiei

Generatia, 2006- tradus dupa “Adolescence et psychopathologie, Ed. Madison, Paris, 1983, 2004
(pg. 683-685,689,693-695)

6. D.W.Winnicott “De la pediatrie la psihanaliza-Opere I”, Ed. Trei 2003-traducere dupa

“Through Paediatrics to Psychoanalysis”, Karnac Books Ltd, London, 1984 (pg. 391-393,401)

7. D.W.Winnicott “Joc si Realitate”, Vol.6, Ed. Trei, 2003- traducere dupa “Playing and
Reality”, Paterson Marsh Ltd, 1996 (pg. 159,160,167,168)

8. Joyce McDougall “Pledoarie pentru o anumita anormalitate”, Ed. Trei 2008- traducere dupa
“Plaidoyer por une certaine anormalite”, Ed. Gallimard, Paris, 1978 (pg. 163-167,176,180-189)

9. Daniel Widlocher si Alain Braconnier “Pshanaliza si Psihoterapii”, Ed. Trei 2006- traducere
dupa “Psychanalyse et psychotherapies”, Flammarion Medecine-Sciences, Paris, 1996 (pg. 19-
195)

10. Nancy McWillams “Psychoanalytic Diagnosis- Understanding Personality Structure in the

Clinical Process”, The Guilford Press, New York London, 1994 (pg. 12-14)

11. Ralph R.Greenson “The Technique and Practice of Psychoanalysis”, Vol. I, The Hogarth
Press, London, 1973 (pg. 192, 208-222, 218-222,273-275,327-330)

12. Helmut Thomas si Horst Kachele “Tratat de Psihanaliza Contemporana”, Vol.1:

Fundamente, Ed. Trei, 1999-traducere dupa “Lehrbuch der psychoanalytischen therapie” Brand
I: Grundlagen, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 1985, 1996 (pg. 108-118, 120-122, 125-
127,133-155)

Autor: Mircea Zgardau

http://psyvolution.ro/copilul-tacut/
Semnificatia visului: OGLINDA
Visul ii aminteste subiectului ca ceea ce se vede nu este intotdeauna realitatea si ca da prea multa
importanta aparentelor, ba chiar traieste o iluzie, confundand forma si fondul, invelisul si esenta.
Exista, de asemenea, in oglinda ideea unei exacerbari a vanitatii, a narcisismului si a orgoliului,
tema ilustrata in basmul Alba-ca-Zapada si cei sapte pitici, unde regina isi supraapreciaza
imaginea reflectata in oglinda. Poate ca cel vce viseaza este, la fel ca mama vitrega a Albei-ca-
Zapada, prea atasat de aspectul sau fizic. Dar, daca oglinda este prafuita, crapata sau daca
deformeaza furnizeaza, dimpotriva, indiciul unei proaste imagini de sine, al unei deprecieri a
propriei persoane. Spargerea oglinzii poate evoca si distrugerea sufletului sau poate exprima
temerile profunde ale subiectului, conform superstitiei ca o oglinda sparta aduce sapte ani de
ghinion. Din perspective psihologica, oglinda este revelatoare pentru dezvoltarea psihoafectiva a
copilului. Pentru Lacan, dincolo de recunoasterea imaginii sale in oglinda, este vorba mai ales de
o constientizare a propriei identitati. Stadiul oglinzii trimite la procesul de individuatie. La fel ca
Spitz si Winnicott, Lacan pune accentual pe stabilizarea eului, pe diferentierea dintre interior si
exterior, dar si dintre oglindire si persoana. Stadiul oglinzii, definit de Lacan, incepe in jurul
varstei de sase luni si se incheie la optsprezece ani ; el comporta trei etape : Realul, Imaginarul si
Simbolicul. Evolutia, de-a lungul celor trei etape, stabileste nu numai distinctia eu-celalalt, ci si
eu-imaginea mea, adica permite si disocierea dintre psihic si somatic, care la origine sunt
confundate, precum si dintre esenta si aparenta.

http://www.vise.ro/dictionar/oglinda-6