UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „ANDREI ȘAGUNA”

SECȚIA: TEOLOGIE PASTORALĂ

JOHN BOWLBY –
CREAREA ȘI RUPEREA
LEGĂTURILOR AFECTIVE
- RECENZIE -

ÎNDRUMĂTOR: LECT. UNIV. OLIVIA ANDREI

STUDENT: BURLIBAȘA FLORIN

DISCIPLINA: PSIHOLOGIE
ANUL: I

SIBIU
2020
 „Crearea și ruperea legăturilor afective” de John Bowlby

Apărută la Editura TREI, din Colecția: Psihologie și psihoterapie,

în traducerea Violetei Bîrzescu la București, 2016.

Sunt binecunoscute experimentele crude ale lui Harry Harlow făcute pe macacii asiatici
Rhesus, care au provocat debutul mișcărilor pentru drepturile animalelor în anii ’50. Între
acestea, să ne amintim de experimentul cu puii de maimuță care au fost închiși cu maimuțe-
manechin, una de sârmă, dar cu o sticlă de lapte atașată de ea, iar alta de pluș, plăcută la
atingere. Era răspândită, pe atunci, convingerea că sugarii sunt atașați de mamele lor în
virtutea dependenței lor de hrană (mai exact, de hrănitor). Dar iată că maimuțelele au ales să
petreacă mai mult timp cu manechinul moale, de care se puteau lipi, decât cu cel care avea
hrană. Se pare că nevoia de o persoană apropiată înseamnă mai mult decât dependență;
înseamnă, cu adevărat, atașament.

Exact pe această distincție majoră între termeni, insistă psihologul britanic John Bowlby,
fondatorul teoriei atașamentului. Este important, pentru autor, să clarifice atât diferența din
planul obiectiv: al funcției biologice (de protecție), al dezvoltării intelectului (atașamentul
având rol în învățare), al duratei, al implicării emoționale, al specificității (atașamentul fiind
direcționat spre una sau câteva persoane concrete), cât și aceea din planul subiectiv, punând în
discuție însăși eticitatea folosirii termenului de dependență, pe care îl consideră denigrator în
raport cu persoana căruia i se atribuie. Mai mult decât atât, deși accentul este pus pe stadiile
cele mai timpurii ale vieții, Bowlby extinde teoria sa, la durata întregii vieți a individului, ca
pe o nevoie fundamental umană: „eu consider dorința de a fi iubit și îngrijit ca fiind parte
integrală din natura umană, pe tot parcursul vieții adulte”. Colecția de prelegeri, conferințe și
discuții prin care John Bowlby a promovat teoria atașamentului, este întrunită în două
volume: „Crearea și ruperea legăturilor afective” publicată în 1979 și „O bază de siguranță”
publicată în 1988.
1
 Această temă, despre o teorie considerată de unii învechită, rămâne actuală nu doar pentru
că aceasta stă încă în picioare și reprezintă un reper clasic în psihologia dezvoltării, dar și
pentru că femeia contemporană, ca mamă (și totodată cea mai importantă figură de
atașament), este supusă unei presiuni fără precedent în istorie, de către ritmul alert al vieții și
accentuarea conflictului interior dintre dezvoltarea profesională și condiția de mamă. Privită
din acest unghi (al acestor vremuri), teoria merită nu doar o reamintire, ci poate chiar o
accentuare.

Desigur, astăzi, esența sa pare evidentă și în afara oricăror discuții:

„teoria atașamentului este o metodă de conceptualizare a înclinației ființei umane de a forma

relații afective puternice cu anumiți oameni și de a explica multiplele forme de disconfort
emoțional și de tulburări de personalitate, incluzând anxietatea, furia, depresia și detașarea
emoțională, generate de separarea involuntară”,

drept urmare, nu simt nevoia de a insista asupra nucleului său de bază, ci asupra unor
chestiuni de amănunt care încă îmi par reflectate greșit în conștiința colectivă. Cel puțin, m-
am ciocnit destul de des de convingerea că atașamentul accentuat față de mamă ar provoca o
dependență infantilă și bolnăvicioasă, care ar împiedica copilul să-și manifeste spiritul de
explorare. Dorința de „a crea” indivizi „independenți” de cât mai timpuriu cu putință, a ajuns
până la limita absurdă a calificării manifestării atașamentului drept un comportament regresiv,
precum și a încurajării „aruncării copilului în valuri”, pentru a-l învăța să înoate. Fără a
încerca să minimizez rolul formator al curajului pentru provocare, consider că trebuie să
ținem cont și de efectul traumatizant al acestor atitudini, mai ales în cazul unor persoane
nepregătite psihologic, cum ar fi copiii. Pregătirea psihologică respectivă constă tocmai în
existența unei baze de atașament, a unui depozit de încredere la care copilul să poată apela în
scopul explorării și manifestării interesului pentru descoperirea de lucruri noi: „încrederea în
ceilalți și autonomia sunt nu doar compatibile, ci și complementare una cu cealaltă”. Astfel, în
cadrul unor experimente în care comportamentul copiilor a fost observat în prezența și în lipsa
mamei, s-a constatat că aceștia dezvoltă un grad cu atât mai mare de autonomie și dorință de a
se aventura în experiențe noi, cu cât se simt mai protejați și mai atașați de mamele lor:

„un bebeluș a cărui mamă este una sensibilă, accesibilă, și care îndeplinește prompt nevoile
acestuia, care îi acceptă comportamentul și este cooperantă în relație cu el, nu este nici pe departe
acel copil solicitant și nefericit sugerat de anumite teorii. În schimb, acest tip de maternaj este, în
mod evident, compatibil cu un copil care, până la împlinirea vârstei de un an, dezvoltă un grad
limitat de autonomie combinat cu un grad înalt de încrede în mama sa și de plăcere obținută din
compania acesteia”.

Așadar, conchidem că sentimentul, conștiința existenței unei persoane de încredere la care

se poate apela, în caz de necesitate, încurajează individul spre a se antrena în noi experiențe
cu o mai mare probabilitate și hotărâre, decât în cazul lipsei acestui suport psihologic. Astfel,
chiar dacă ne întoarcem la acceptarea supremației competiției în timpurile actuale, și
intenționăm să acționăm în spiritul acestei competiții, trebuie să înțelegem că reușita unui
viitor adult pornește într-o mai mare măsură din suportul de care a beneficiat și din încrederea
cu care a fost investit, decât din numărul de provocări riscante la care a fost expus. Mai mult
decât atât, și în cazul adulților este valabilă ipoteza conform căreia în spatele unui om de
succes, stă o familie împlinită care îl încurajează:

„Personalitatea sănătoasă nu se dovedește nici pe departe atât de independentă pe cât o

sugerează stereotipurile culturale. Ingredientele esențiale sunt capacitatea persoanei de a se baza,

2
 încrezătoare, pe ceilalți atunci când diversele situații o cer și cea de a recunoaște persoanele pe
care e potrivit să se bazeze”.

Relația de atașament, odată creată, are o funcționalitate bidirecțională, devenind astfel o

investiție dublă. Persoana care a beneficiat de susținere este capabilă, la rândul său, să ofere
acest suport și altora. Trebuie să reflectăm însă, neapărat, și la reversul acestei medalii:
incapacitatea unui adult de a crea relații afective, își are rădăcinile în marea probabilitate a
privațiunii acestuia, de afecțiune: „adultul agresiv este un copil agresat care s-a făcut mare”.
Trebuie să observăm, așadar, că lipsa unei baze de atașament, prejudiciază individul în două
planuri: cel afectiv și cel congnitiv, dezvoltarea personalității fiind strâns legată de îmbinarea
celor două planuri.

Paradoxal, dar oricât de evident n-ar părea astăzi, că un om echilibrat emoțional are mai
multe șanse să se manifeste pozitiv (mai cu seamă) în plan profesional/intelectual, suntem, de
fapt, tot mai puțin dispuși să investim timp și suflet în construirea unor punți afective nu doar
cu semenii noștri, dar și cu propriii copii. Probabil acest din urmă caz se întâmplă pentru că
intuim existența unor asemenea punți (deja înnăscute), între părinte și copil – ceea ce nu este
cu totul fals (dovadă complexitatea relațiilor dintre copiii de doar câteva luni și mamele lor) –
doar că este, totodată, insuficient pentru menținerea în stare activă a acestora: în aceeași
măsură în care factorii de mediu sunt un declanșator al manifestării tendințelor firești,
înnăscute, ei constituie și o condiție permanent necesară a menținerii acestor tendințe, pentru a
preveni inhibarea lor.

Aceste convingeri sunt departe de a fi simple degajări de dulcegării parentale sau ipoteze
psihanalitice tradiționale, teoria atașamentului fiind punctul de convergență atât al
observațiilor etologice, cât și a psihologiei cognitive, fiind, totodată, compatibilă cu
conceptele neurofiziologiei și biologiei dezvoltării. Această teorie este atât reconfirmată, în
mod repetat, de către știința modernă, cât și imperativă, la nivel de percepție și asimilare
colectivă, în condițiile desensibilizării societății față de factorii indirecți ai performanței, dar
și ale creșterii incidenței depresiilor și ale altor afecțiuni psihice. Este necesar să se sublinieze
faptul că necesitatea psihologică pentru atașament are o bază biologică, la fel ca și hrana sau
odihna, și constituie una din nevoile umane fundamentale, iar lipsa acestuia obstrucționează
dezvoltarea normală a personalității.