CAPITOLUL I.

INTRODUCERE ÎN NEUROȘTIINȚELE PEDAGOGICE

Rezumat

Capitolul 1, ”Introducere în neuroștiințele pedagogice”, realizează o incursiune în sfera

științelor educației, din perspectiva neuroștiințelor. Conținutul abordează metode de
cercetare a funcționării creierului și modul în care aceste rezultate și-au adus contribuția și
în științele educației. Informația este prezentată într-o viziune creativ-ludică, iar elementele
de anatomie sunt înlocuite cu elemente familiare din contexte sociale. O primă activitate
ludică a creierului este inspirată din modelul dezvoltat de psihiatrul Daniel Siegel, în care
reproducerea prin analogie are loc prin utilizarea palmelor. Astfel, partea inferioară a
palmei reprezintă trunchiul cerebral, care este răspunzător de funcțiile vitale ale
organismului, degetul mare așezat în centrul palmei caracterizează sistemul limbic cu
implicații în emoțiile noastre, iar degetele care coboară spre partea inferioară a palmei și
care acoperă degetul mare, semnifică întregul cortex cerebral care este responsabil de
funcțiile cognitive superioare. Modelul celor două palme semnifică imaginea celor două
emisfere. Principiul interacțiunii eficiente este conectarea corectă a emisferelor, iar apariția
conflictelor este explicată prin erori de conectare. În contrast cu conectarea pe orizontală
prezentată în rândurile anterioare, conectarea pe verticală a subsistemelor corticale este
prezentată prin modelul funcționării unei organizații, respectiv reproducerea dinamicii
dintre membrii acesteia. Modalitatea de prezentare a informației include umorul și va fi
susținutță de jocuri de rol care surprind situații reale întâlnite în contextul instructiv-
educativ.

I.1. Introducere în sfera neuroștiințelor

Aria neuroștiinței este un domeniu interdisciplinar care abordează structura și funcțiile
sistemului nervos și modificările acestuia în caz de boală; reprezintă studiul mecanismelor
patologice/patogenetice. Neurocercetătorii pot avea diferite specializări precum: biologia,
psihologia, medicina, chimia, inteligența artificială, economia, educația (Miu și colegii, 2008;
Ansari & Coch, 2006).

3
 Pe parcursul acestui curs ne vom referi în special la domeniul neuroștiințelor, ”știința care
încearcă să înțeleagă interacțiunea dintre sistemul nervos și comportament” (Savoy, 2001) și a
neuroștiințelor cognitive (elemente ale funcționării proceselor mentale). Termenul ”mapare a
creierului” se referă la încercarea oamenilor de știință de a specifica cât mai multe detalii
posibile legate de localizarea funcțiilor pe care creierul uman le are (Savoy, 2001).

Exercițiu
Imaginați-vă o scenă în care, la o masă rotundă se întâlnesc cinci profesori care predau
următoarele discipline: biologie, chimie, psihologie, informatică și economie. Încercați să vă
transpuneți în rolul fiecăruia și să aduceți argumente cu privire la modul în care respectivele
domenii pot explica interacțiunea dintre comportamentul elevului și modalitatea lui de
funcționare cognitivă. Mă întreb ce curiozități ne-ar putea împărtăși acești profesori care sunt
specialiști în domeniile lor, iar noi, necunoscători cum se aplică informațiile în practica
școlară…

Temă de reflecție

Ați simțit vreodată că dețineți atât de multe informații utile, încât ceilalți colegi ar trebui să
le cunoască, pentru a înțelege comportamentul elevilor?

I.2. Metode de studiere a creierului. Scurt istoric

Domeniul neuroștiinței a beneficiat mult din cercetările realizate pe animale. Studiile

(precoce) post-mortem sau de traume ale creierului (leziuni cerebrale, boli, atacuri vasculare)
au oferit perspective utile despre dezvoltarea și despre creierul adult, fiind recent completate
de neuroimagistica non-invazivă (de ex.RMN fetal și adult) (Savoy, 2001, Miu și colegii,
2008). Uneori perspectivele tradiționale nu au confirmate de studiile RMN (de ex. s-a arătat că
mielinizarea începe mult mai devreme - < 28 de săptămâni gestaționale - și continuă până mai
mult decât s-a crezut inițial – a treia decadă de viață (Miu & Olteanu, 2002, Counsell și colegii,
2002, apud., Miu și colegii, 2008). Mai departe sunt prezentate metode prin care s-a studiat
creierul și funcțiile sale de-a lungul istoriei.

4
a. Istorie: Leziunile cerebrale
Leziunile cerebrale cauzate de boală sau trauma reprezintă cea mai veche metodă și
implicit sursă în sugerarea localizării funcțiilor creierului. Există o colecție de cazuri
individuale dintre care și cazuri faimoase care merită menționate datorită importanței aduse în
înțelegerea creierului. Primul caz celebru este Phineas Gage. Acesta a suferit într-un accident
o severă vătămare a lobului frontal în urma căruia deși a rămas cu inteligența sa originală,
personalitatea sa a fost alterată dramatic. Un alt caz este ”Tan”, pacient al lui Paul Broca, care
a suferit o vătămare a cortexului frontal stâng, fapt prin care a dus la înțelegerea localizării
limbajului. De asemenea, cazul H.M (1953) care a suferit de o lobotomie (rezecție chirurgicală
a unei părți dintr-un lob cerebral) a unei secțiuni temporale bilaterale-mediale a dus la o
amenzie globală imediată și permanentă pentru lucrurile noi (Savoy, 2001).

b. Istorie: Stimulare directă a țesutului cortical expus

Această metodă a fost posibilă datorită tehnicilor medicale antiseptice din timpul unei
operații, care permitea expunerea creierului (a țesutului cerebral) pentru perioade subtanțiale
de timp. Prin intermediul acestei expuneri s-a putut realiza stimularea corticală a pacientului
de a mapa funcții (Savoy, 2001).

c. Maparea modernă a creierului: înregistrări și stimulare intra-craniale

Există o altă formă de înregistrare și stimulare corticală direct care este uneori utilizată
anterior operației; este vorba despre o tehnică a electrozilor subdurali și/sau intra-corticali care
sunt plasați direct pe creier. Această tehnică necesită operație chirurgicală, prin urmare este
considerată foarte invazivă (Savoy, 2001).

d. Maparea modernă a creierului: leziuni temporare și stimulare via TMS & TES
Aceste tehnici implică stimulare corticală fară a fi necesar demersul chirurgical. Una
dintre metode este TMS – stimularea magnetică transcraniană – care presupune o bobină (sau
o pereche) amplasată aproape de capul individului care trece un impuls foarte scurt de
electricitate și care creează un câmp magnetic tranzitoriu puternic (Savoy, 2001).
Cealaltă metodă, TES – stimularea electrică transcraniană – presupune amplasarea
electrozilor pe capul individului, iar prin aceștia trece un curent electric (Brandt el al., 1999,
apud Savoy, 2001). TES implică o oarecare durere (curentul care trece prin piele), pe când
TMS implică doar un oarecare disconfort fizic (datorită excitării mușchilor faciali și cranieni),

5
dar de cele mai multe ori efectele neplăcute se rezumă la zgomotul pe care îl produce pe durata
stimulării (Savoy, 2001).

e. Maparea modernă a creierului: înregistrarea electromagnetică via EEG & MEG

Cele două tehnologii, EEG (electroencefalogramă) și MEG (magnetoencefalogramă)
sunt non-invazive, foarte sigure și au o rezoluție temporal de milisecunde. Ambele pot măsura
activitatea neurologică continuă (”undele cerebrale”) sau obține răspunsuri repetate la un
anume stimul. Totodată, ele prezintă și limite, anume, faptul că nu au rezoluție spațială de
volum deoarece pot măsura doar semnale înafara suprafaței capului (Savoy, 2001).

f. Maparea modern a creierului: răspunsul hemodinamic via PET & MRI

Răspunsul hemodinamic este o măsurătoare indirectă, mai precis, ea măsoară schimbări
ale fluxului sanguin și ale oxigenării venoase în activitatea neuronală (Savoy, 2001).
PET - tomografie cu emisie de pozitroni – constă în dezintegrarea atomilor radioactivi care
eliberează pozitroni, care la rândul lor anihilează un electron din apropiere, acțiune ce duce la
eliberarea unei perechi de raze gamma. PET poate mapa multe alte aspect fiziologice ale
creierului (de ex. metabolismul de glucoză, sinteza proteinelor, receptori ai dopaminei etc),
însă o mare limită a acestui instrument sunt radiațiile ionizante (Savoy, 2001).
Tehnologia MRI s-a dezvoltat cu scopul creării imaginii țesutului moale cerebral, rapidă
în colectarea datelor despre creier, însă fără a expune organismul la radiații (raxe X); aceasta
are la bază principiul rezonanței magnetice nucleare (NMR). fMRI (MRI-funcțional) poate fi
utilizat în studierea hemodinamicii asociate cu activitatea neuronală în două tehnici diferite.
fMRI este un instrument nou, iar design-urile experimentale se bazează cu preponderență pe
această metodă (Savoy, 2001).

Exercițiu

În situația unei intervenții educaționale, un cadru didactic încearcă să-i explice unui părinte
că semnele și simptomele pe care le prezintă copilului, ar putea trăda existența unui
diagnostic. Răspunsul părintelui este ”Am un copil cu personalitate puternică”. Cadrul
didactic insistă asupra aspectelor concrete care susțin dificultățile de învățare. Și, ca în
dinamicile deja cunoscute de dumneavoastră, puteți fi acuzat de lipsa unor practici
educaționale eficiente și moderne.

6
 Cum ați putea explica unui părinte că focusul scăzut pe sarcini, agitația psihomotorie, scrisul
ilizibil ar putea avea o cauză fiziologică și nu neapărat este vorba de lipsa unui exercițiu
perseverent?

I.3. Neuroștiințe și științele educației

Lumea științifică a început să manifeste un interes tot mai mare privind posibilitatea ca aria
neuroștiințelor cognitive să ofere o legătură/ușă spre o nouă știință a educației și învățătii
(Blakemore & Frith, 2005, Posner & Rothbart, 2005, apud. Ansari & Coch, 2006; Varma și
colegii, 2008). Deși dovezile din studii internaționale care dezvăluie că calitatea profesorului
este un predictor semnificativ pentru succesul educațional al copiilor (OECD, 2004, apud.
Ansari & Coch, 2006) formarea cadrelor didactice nu include, în general, cursuri științifice
despre creier și educație. Un exemplu în susținerea utilității acestui domeniu este faptul că în
urma investigărilor cerebrale fMRI, s-a arătat că există cel puțin două sisteme neuronale
implicate în procesarea informațiilor matematice (Dehaene, 1999, apud. Ansari & Coch, 2006),
iar acest lucru poate influența modul în care profesorii abordează această disciplină.
Pentru o mai bună înțelegere a felului în care creierul procesează informația în sfera
educației, s-a încercat utilizarea sintagmei de ”educația minții și a creierului”, care reunește
studiile și rezultatele mai multor discipline precum: psihologia educațională, neuroștiința
dezvoltării cognitive, teoria educației, neuroștiința cognitivă și alte discipline conexe care
investighează interacțiunea dintre procesele biologice și educație.

7
În MBE Science: The New Brain-Based Education, Tracey Tokuhama-Espinosa enunță cele
cinci concepte ale științei pe care o denumește ”educația minții și a creierului”:

a) Creierele umane sunt unice, prin analogie, ar putea fi comparate cu fețele și amprentele
umane. Deși structura de bază este identică, modalitatea de organizare cerebrală
respectă niște tipare stricte, învățarea se produce prin implicarea acelorași regiuni
corticale, vom afirma că nu există două creiere identice. Acest aspect este identificat la
gemenii identici, astfel că, la ieșirea din uter, reacțiile la stimulii fizici sunt diferite. Cu

8
 atât mai mult de acest aspect trebuie să se țină cont atunci când ne referim la învățarea
școlară și la elevii care învață în maniere diferite.

b) Creierele sunt diferite deoarece contextul și abilitățile influențează învățarea. Contextul

se referă la factorii de mediu care survin asupra învățării, motivația pentru a învăța
lucruri noi și la experiența/ cunoștințele anterioare. Oamenii se nasc cu anumite
predispoziții pentru a dezvolta capacități. Acestea din urmă se dezvoltă dacă sunt
stimulate sau rămân în stare latentă în lipsa unei stimulări corespunzătoare. Modalitatea
în care elevii reacționează la diferiți stimuli este dependentă, atât de contextul în care
se produce învățarea, cât și de experiențele personale. Ei nu încep traseul școlar cu șanse
egale, unii se nasc cu potențial crescut, alții, dimpotrivă. Unii îl maximizează, alții îl
ignoră. Însă, de reținut este faptul că, succesul în învățare este asigurat de ansamblul de
factori constituit din moștenirea genetică, experiența trăită și modul în care se
exploatează potențialul activ existent.

c) Creierul cunoaște schimbări pe măsura derulării experiențelor. Modelarea se produce

la nivel microscopic, indiferent dacă este vorba de stimuli senzoriali, sau experiențe de
viață. Prin repetiție, zonele cerebrale stimulate modelează creierul. Acest lucru poate fi
benefic sau nu pentru noi. Ariile cerebrale stimulate intens devin active, în timp ce,
acelea nestimulate se atrofiază. Neuroștiințe explică acest lucru prin conceptul sinapsei
hebbiene, adică, neuronii care transmit semnale electrice se leagă în aceeași rețea.

d) Creierul este foarte plastic, iar conceptul de neuroplaticitate a demontat teoria

localizării cerebrale. Potrivit acesteia din urmă, fiecare zonă cerebrală este specializată
pentru o anumită funcție. Dar, neuroplasticitatea a prins credibilitate după identificarea
cazurilor persoanelor care s-au recuperat în urma unor accidente. În acest sens, au fost
consemnate chiar și situații în care diferite persoane au reușit să revină la o viață
normală, cu o singură emisferă funcțională (Half a brain is enough: The story of Nico
(Jumătate de creier e suficient: povestea lui Nico, 2000). Potrivit acestei teorii, lipsa
unei emisfere va prelua funcțiile celeilalte, iar „Copiii nu rămân fixați la abilitățile cu
care se nasc; creierul lezat se poate reorganiza astfel că, atunci când una dintre părți
este afectată, o alta i se substituie; atunci când celulele cerebrale mor, ele sunt înlocuite;
circuite și reflexe fundamentale despre care credem că sunt de neschimbat de fapt se
schimbă.” (Norman Doidge, The brain that changes itself, New York: Penguin, 2007).
Aceste informații de neuroplasticitate se utilizează și în științele educației, cu precădere

9
 în procesul învățării școlare. Dacă în perioada anilor 1990 se credea că perioada critică
pentru dezvoltarea creierului este cea în care ale loc învățarea școlară, neuroplasticitatea
subliniază procesul învățării ca fiind pe tot parcursul vieții.

e) Creierul conectează ansamblul informațiilor noi și vechi, acest fapt conducând la

facilitarea învățării. Din acest motiv înțelegem cu ușurință informații noi care au
semnificație în legătură cele deținute deja. În aceeași ordine de idei, elevii care au
lacune în cunoștințe vor întâmpina dificultăți în înțelegerea conținuturilor viitoare.

Atât în Europa, cât și în alte părți ale lumii, neuroștiințele și-au adus aportul și în sfera
domeniului educației. Scopul asocierii acestora a fost acela de a crea un cadru conceptual și
metodologic comun, menit să ghideze sistemul de învățământ spre introducerea informațiilor
potrivite în activitatea didactică. Datorită tehnicilor de rezonanță magnetică ce permit
vizualizarea creierului în situații de învățare reale, specialiștii au reușit să-i ajute pe profesori
să înțeleagă procesele care se produc atunci când elevii sunt expuși la informație. De exemplu,
înțelegând mecanismele memoriei, cadrele didactice vor reuși să modifice sau să-și adapteze
predarea astfel încât stocarea să se producă. Acest domeniu nou de cercetare comună, denumit
”neuroștiințele educației”, este de mare însemnătate pentru viitorul tuturor școlilor.

Este cunoscut faptul că neuroștiințele și științele educației au o istorie comună,

identificată prin conceptualizarea termenilor de educabilitate cognitivă, plasticitate cerebrală și
epigenetică. Noțiunea de educabilitate cognitivă s-a izbit de rigiditatea profesorilor, deoarece
categoria acestora din urmă considera că inteligența elevilor este fixă. Dar, în prezent,
neuroștiințele și domeniul educației colaborează în vederea înțelegerii profunde a noțiunii de
plasticitate a creierului. Aceasta a adus numeroase schimbări în ideile care vizau direct procesul
învățării școlare. În vechiul model, instituțiile școlare solicitau răspunsuri clare să explice
dificultățile de învățare ale elevilor, prin prisma funcționării proceselor psihice superioare. În
prima fază, informațiile specializate cu care au venit cercetătorii erau dificil de utilizat în
context școlar, iar din acest motiv, ele au fost ignorate. Astfel, ambele au negat realitatea
profesională a celeilalte. În noul model, cercetătorii și profesorii au colaborat la programe de
cercetare care includeau ambele metodologii, ajungându-se, astfel, la o abordare antropologică
și etică.

10
 Exercițiu

Imaginați-vă că sunteți în fața unui grup de părinți care susțin că informația școlară care este
oferită elevilor nu este aplicabilă în contextele sociale și profesionale. Pornind de la această
percepție, este evident că și încrederea în învățământ este scăzută. Proiectați o acțiune de
grup în care să demonstrați că principiile ”educației minții și a creierului” se utilizează în
educația din școlile din România, cu alte cuvinte, există un fundament științific ascuns în
spatele conținutului.

Temă de reflecție

Ați identificat conținuturi școlare suficient de abstracte încât elevilor să le fie imposibil să-l
înțeleagă în lipsa unor exemple și exerciții pe care dumneavoastră le-ați adus în completarea
manualelor?

I.4. Viziuni creativ-ludice asupra creierului

Creierul determină în mare măsură cine suntem și ce facem, indiferent dacă ne referim
la disciplină, conștiință de sine, școală, relații sau dezvoltare în general. Este cunoscut faptul
că diferite regiuni ale creierului sunt specializate în diferite funcții. De exemplu, partea stângă
a creierului ne ajută să gândim logic și să organizăm gândurile în propoziții, iar partea dreaptă
ne ajută să avem emoţii şi să citim indicii nonverbale. Avem, de asemenea, un „creier reptilian“,
care ne permite să acţionăm instinctiv şi să luăm decizii de supravieţuire într-o fracţiune de
secundă şi „creierul de mami-fer“, care ne conduce spre legături şi relaţii. O parte a creierului
este dedicată memoriei; o alta, pentru a lua decizii morale şi etice. Este aproape ca şi cum
creierul ar avea mai multe personalităţi - unele raţionale, altele iraţionale; unele reflexive, altele
reactive. Din acest motiv, în funcție de rolurile asumate în diferite contexte sociale putem părea
că suntem persoane diferite.

11
 Exercițiu
Luați o foaie și notați numele a cinci elevi dintr-o clasă de elevi. Încercați să surprindeți
similitudini și diferențe făcând referire la următoarele:
- Cu câtă ușurință memorează un text?
- Câtă plăcere simt când au de realizat o sarcină în grup?
- Cum reacționează instinctiv atunci când apare o sursa de conflict?
Scopul acestui exercițiu este acela de a înțelege că diferențele din elevi, identificate în plan
comportamental și atitudinal sunt determinate de aspectele fiziologice ale funcționării
sistemului nervos central.

Din această perspectivă, dezvoltarea sănătoasă în context familial, școlar și social se

poate realiza prin crearea posibilităților ca toate aceste părți ale creierului să interacționeze
benefic, adică să se integreze. O comparație pentru o mai bună înțelegere este modalitatea de
funcționare a sistemelor corpului uman. Integrarea înseamnă, pur şi simplu, conectarea unor
elemente diferite, pentru a face un întreg care funcționează bine, respectiv, coordonează și
echilibrează zonele separate ale creierului. Spre exemplu, accesele de furie agresivitatea sunt
rezultatul unei lipse de integrare sau dezintegrare.

Exercițiu
Luând ca exemplu propria dumneavoastră experiență de viață, încercați să identificați felul
în care experiența din roluri diferite v-au influențat comportamentul în alte contexte sociale.
Încercați să formulați două sau mai multe valori familiale pe care le-ați transpus în context
școlar, atunci când erați elev. Apoi, încercați să vă amintiți un eveniment pozitiv și unul
negativ experimentat în context școlar și felul în care acestea v-au influențat comportamentul
în mediul familial.
Scopul acestui exercițiu este acela de a înțelege conceptul integrării în plan social, respectiv,
felul în care evenimentele din viața noastră se conectează între ele.

Una din formele integrării este pe orizontală, astfel încât partea stângă, logică, a
creierului să poată interacționa cu cea dreaptă, răspunzătoare de emoții. Cealaltă formă a
integrării este pe verticală, astfel încât părțile superioare ale creierului fizic, care ajută la luarea

12
deciziilor să interacționeze cu părțile inferioare care sunt preocupate de instinct, reacții
involuntare și supraviețuire.
Cercetările noi care se bazează pe tehnologiile de scare a creierului arată că creierul
uman este plastic, maleabil, iar experiența este cea care dă structura fizică. Așadar, creierul
fizic se schimbă de-a lungul vieții, iar teoria potrivit căreia copilăria este desăvârșitoare, este
infirmată. Fiecare experiență de viață este tradusă printr-o rețea de neuroni care devin activi.
Creierul are o sută de miliarde de neuroni, fiecare cu o medie de zece mii de conexiuni către
alţi neuroni. Căile prin care sunt activate diferitele circuite din creier determină natura activităţii
noastre mentale, variind de la percepţia sunetelor sau a imaginilor, la gândirea și la
raţionamentul mai abstract. Atunci când neuronii se activează împreună, formează noi
conexiuni intre ei. In timp, conexiunile care rezultă duc la o „refacere a traseelor neuronale”,
in creier. Aceasta este o veste incredibil de interesantă. Înseamnă că nu suntem ţinuţi în
captivitate pentru restul vieții, de către modul în care creierul funcţionează în acest moment -
putem, efectiv, să refacem traseele neuronale, în așa fel încat să fim mai sănătoşi şi mai fericiţi.
Acest lucru este adevărat nu numai pentru copii și adolescenți, dar şi pentru fiecare dintre noi,
pe intreaga durată de viaţă. Natura a prevăzut ca arhitectura de bază a creierului să se dezvolte
bine cu hrana, somnul şi stimularea adecvată. Genele, bineînţeles, joacă un rol important in
modul in care se dezvoltă oamenii, in special in ceea ce priveşte temperamentul. Dar
descoperirile din diferite domenii din psihologia dezvoltării sugerează că tot ceea ce ni se
întamplă - muzica pe care o auzim, oamenii care ne iubesc, cărţile pe care le citim, tipul de
disciplină pe care îl primim, emoţiile pe care le avem - afectează profund modul în care se
dezvoltă creierul nostru. Cu alte cuvinte, dincolo de arhitectura de bază a creierului şi de
temperamentul nostru înnăscut, adulții au o contribuţie importantă prin crearea tipurilor de
experienţe care să ajute la dezvoltarea unui creier elastic, bine integrat.
Există un întreg domeniu ştiinţific care se ocupă de dezvoltarea copilului şi de
ataşamente şi care susţine acest punct de vedere - iar noile descoperiri în domeniul
neuroplasticităţii sprijină perspectiva că adulții pot modela direct dezvoltarea creierului
copilului, în funcţie de experienţele pe care i le oferă. De exemplu, orele petrecute în faţa unui
ecran - cu jocuri video, emisiuni de televizor, transmiterea de mesaje text - va conecta creierul
în anumite feluri. Activităţile educaţionale, sportive şi muzica îl vor configura în alte moduri.
Petrecerea timpului cu familia şi prietenii şi învăţarea aptitudinilor de relaţionare - în special
în ceea ce priveşte interacţiunile faţă în faţă - îl vor configura în cu totul alte moduri. Tot ceea
ce ni se întamplă influenţează modul de dezvoltare al creierului.

13
 Acest proces de configurare-reconfigurare înseamnă integrare: să le oferim copiilor
noştri experienţe, pentru a crea conexiuni între diferitele părţi ale creierului. Atunci când aceste
părţi colaborează, ele creează şi consolidează fibrele integratoare care leagă diferitele părţi ale
creierului. Ca urmare, ele sunt conectate mai puternic şi pot lucra impreună, chiar mai
armonios. La fel cum cantăreţii individuali dintr-un cor işi pot intreţese vocile lor distincte intr-
o armonie care ar fi imposibil de creat de către o singură persoană, un creier integrat este capabil
să facă mult mai mult decat ar putea să o facă părţile lui individuale.
Ca rezultat, ei se vor dezvolta armonios din punct de vedere emoţional, intelectual şi social. Un
creier integrat imbunătăţeşte procesul de luare a deciziilor, asigură un control mai bun al
corpului şi al emoţiilor, o inţelegere de sine mai deplină, relaţii mai puternice şi succes la
şcoală. Şi totul incepe cu experienţele pe care părinţii şi alte persoane care au grijă de copii, le
oferă experienţe care reprezintă baza integrării şi a sănătăţii mentale.
Combinarea celor două emisfere cerebrale
Pentru a trăi vieţi echilibrate, semnificative şi creative, pline de relaţii apropiate, este esenţial
ca cele două emisfere să lucreze împreună. Însăşi arhitectura creierului este proiectată în acest
fel. De exemplu, corpul calos este un fascicul de fibre care merg de-a lungul centrului
creierului, conectând emisfera dreaptă cu cea stângă. Comunicarea care are loc între cele două
părţi ale creierului se desfăşoară prin aceste fibre, care le permit celor două emisfere să lucreze
ca o echipă - exact ceea ce dorim pentru copiii noştri. Dorim să devină integraţi pe orizontală,
astfel încât cele două părţi ale creierului lor să poată acţiona în armonie. În acest fel, copiii vor
preţui şi logica, dar şi emoţiile lor; vor fi bine echilibraţi şi capabili să se înţeleagă pe sine şi
lumea în general.
Integrarea pe orizontală
Creierul are două părţi, pentru un motiv: fiecare parte având funcţii specializate, putem să
atingem obiective mult mai complexe şi să rezolvăm mai multe sarcini diversificate, sofisticate.
Problemele semnificative apar atunci când cele două părţi ale creierului nu sunt integrate şi
reacţionăm, în principal, dintr-o parte sau alta. Folosirea exclusivă a emisferei drepte sau a celei
stângi ar fi ca şi cum ai încerca să înoţi, folosind un singur braţ. Am putea să o facem, dar nu
am avea oare mai mult succes - şi am evita să mergem în cerc - dacă am folosi ambele braţe?
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul creierului. Gândeşte-te la emoţiile noastre, de exemplu.
Sunt absolut esenţiale, dacă vrem să trăim o viaţă plină de sens, dar nu vrem ca ele să ne dirijeze
complet vieţile. Dacă emisfera dreaptă preia conducerea şi ignorăm logica emisferei stângi, ne-
am simţi ca şi cum ne-am îneca în imagini, în senzaţii fizice şi în ceea ce ar putea fi numit un

14
potop emoţional. Dar, în acelaşi timp, nu dorim să folosim numai emisfera stângă a creierului,
despărţind logica şi limbajul, de sentimentele şi de experienţele noastre personale. Asta ne-ar
face să simţim că trăim într-un deşert emoţional.
Scopul, atunci, este de a-i ajuta pe copiii noştri să înveţe să folosească ambele părţi ale
creierului, în mod coordonat - să integreze emisfera stangă cu cea dreaptă. În acest sens, avem
de îndeplinit trei sarcini:
 Conectează-te şi redirecţionează: emisferă dreaptă la emisferă dreaptă. Acest lucru
permite să devenim conștienți de ceea ce simte interlocutorul. De multe ori, logica nu
funcționează până când nevoile emoționale ale emisferei drepte nu sunt satisfăcute. Este
vorba de acordare emoțională;
 În loc să comanzi și să ceri, încearcă să te conectezi și să redirecționezi;
 În loc să ignori și să negi, identifică pentru a rezolva.

Exercițiu
Emisferă stângă (logică) Emisferă dreaptă (emoții)

Înțelegerea conectării pe orizontală se poate realiza prin experimentarea următoarelor

situații:
a) În plan personal, atunci când în fața unui eveniment care ne activează emoții intense
nu reușim să luăm decizii raționale sau dimpotrivă, atunci când acționăm într-o
manieră logică, fără să simțim implicare emoțională.
b) În plan relațional, atunci când ne dorim să abordăm un subiect cu substrat emoțional
cu o persoană, sau dimpotrivă, un conținut, lipsit de valoare sentimentală.

Integrarea pe verticală
Putem vorbi despre creier din multe perspective, însă continuarea integrării are în vedere
analizarea creierului de sus în jos, sau invers. Daniel Siegel și-a imaginat creierul ca o casă cu
parter și etaj. Parterul include trunchiul cerebral și regiunea limbică, ce se află în părţile
inferioare ale creierului, din partea de sus a gâtului până la baza nasului. Oamenii de ştiinţă
vorbesc despre aceste zone inferioare, ca fiind mai primitive, deoarece ele sunt responsabile de
funcţiile de bază (cum ar fi respiraţia şi clipitul), de reacţiile şi impulsurile înnăscute (cum ar
fi reacţia „luptă sau fugi“) şi de emoţiile puternice (cum ar fi furia şi frica). Ori de câte ori
reacţionezi instinctiv, creierul de la parter îşi face treaba. Acelaşi lucru este valabil şi atunci
când te înroşeşti la faţă de furie. Este la fel ca parterul unei case, unde se satisfac atât de multe

15
dintre nevoile de bază ale unei familii. Acolo vei găsi aproape întotdeauna o bucătărie, o
sufragerie, o baie şi aşa mai departe. Necesităţile de bază sunt în grija creierului inferior.

Creierul superior este complet diferit. El este format din cortexul cerebral şi diferitele sale
componente - în special cele din spatele frunţii, inclusiv ceea ce se numeşte cortexul prefrontal
median. Spre deosebire de creierul inferior, mai primitiv, creierul superior este mult mai
evoluat şi poate oferi o perspectivă mai detaliată asupra lumii. Este asemeni unui birou sau ca
o bibliotecă luminată de la etaj, plină de ferestre şi lămpi, care-ţi permite să vezi lucrurile mai
clar. Aici se desfăşoară procesele mentale mai complicate, cum ar fi gândirea, imaginaţia şi
planificarea. În timp ce creierul inferior este primitiv, creierul superior este extrem de sofisticat,
controlând partea mai importantă din gândirea de ordin superior şi din gândirea analitică.
Datorită gradului de sofisticare şi complexitate, creierul este responsabil pentru producerea
multora dintre caracteristicile pe care sperăm să le vedem la copiii noştri:
 Capacitatea de a lua decizii şi de a planifica corect
 Capacitatea de a controla emoţiile şi corpul
 Înţelegere de sine

16
  Empatie
 Moralitate
Un copil al cărui creier superior funcţionează corespunzător va da dovadă de unele dintre
cele mai importante caracteristici ale unei fiinţe umane mature şi sănătoase. Nu spunem că el
va fi suprauman sau că nu va afişa niciodată un comportament copilăresc. Dar atunci când
creierul superior al unui copil funcţionează bine, el poate să-şi controleze emoţiile, să ia în
considerare consecinţele, să se gândească înainte de a acţiona şi să ia în considerare modul în
care se simt ceilalţi - lucruri care îl vor ajuta să prospere în diferitele domenii ale vieţii lui şi,
în acelaşi timp, vor ajuta familia să supravieţuiască dificultăţilor de zi cu zi.
După cum te-ai putea aştepta, creierul unei persoane funcţionează cel mai bine, atunci când
partea superioară şi cea inferioară sunt integrate. Prin urmare, scopul unui adult ar trebui să fie
acela de a ajuta la construirea şi întărirea scării metaforice care conectează creierul superior de
creierul inferior al copilului, astfel încât cele două să poată lucra ca o echipă. Atunci când există
o scară pe deplin funcţională, părţile superioară şi inferioară ale creierului sunt integrate pe
verticală. Asta înseamnă că etajul poate monitoriza acţiunile de la parter şi să ajute la calmarea
reacţiilor, a impulsurilor şi emoţiilor puternice, care vin de acolo. Dar integrarea pe verticală
lucrează şi în cealaltă direcţie, creierul de la parter şi corpul (fundaţia casei) au o contribuţie
importantă „de jos în sus“. În definitiv, nu vrem ca deciziile importante de sus să fie luate într-
un fel de vid, lipsit de aportul emoţiilor, al instinctelor şi corpurilor noastre. În schimb, trebuie
să luăm în considerare sentimentele noastre emoţionale şi fizice - care provin de la parter
- înainte de a folosi creierul superior, pentru a decide cu privire la un curs de acţiune. Din nou,
atunci integrarea permite un flux liber între partea inferioară şi cea superioară a creierului. Ea
ne ajută să construim scara, astfel încât toate părţile diferite ale creierului să poată fi coordonate
şi să lucreze împreună, ca un întreg.
Etajul superior neterminat: Stabilirea aşteptărilor potrivite pentru elevi
Chiar dacă vom dori să ajutăm la construirea acestei scări metaforice în creierul copilului
nostru, există două motive importante pentru a avea aşteptări realiste, atunci când vine vorba
de integrare. Primul ţine de dezvoltare: în timp ce creierul de la parter este bine dezvoltat, chiar
la naştere, creierul superior nu e pe deplin matur, până când o persoană nu ajunge la douăzeci
de ani. De fapt, este una dintre părţile creierului care se dezvoltă ultima. Creierul superior
continuă să se construiască în primii ani de viaţă, apoi în timpul adolescenţei trece printr-o
remodelare extinsă, care durează până la maturitate.

17
Imaginează-ţi o casă al cărei parter este complet şi total mobilat, dar când te uiţi la etaj, vezi că
e neterminat şi plin de instrumente de construcţie. Poţi chiar să vezi petece de cer, acolo unde
acoperişul nu a fost încă terminat. Este creierul superior al copilului - o lucrare în curs de
desfăşurare.
Aceasta este o informaţie foarte importantă pe care trebuie să o înţeleagă părinţii, deoarece
înseamnă că toate abilităţile din lista de mai sus - comportamentele şi competenţele pe care le
dorim şi aşteptăm ca odraslele noastre să le demonstreze, cum ar fi capacitatea de a lua decizii
şi de a planifica corect, capacitatea de a-şi controla emoţiile şi corpul, de a se înţelege pe sine,
empatia şi moralitatea - sunt dependente de o parte a creierului lor, care nu a fost încă pe deplin
dezvoltată. Deoarece creierul superior este încă în construcţie, el nu e capabil să funcţioneze
pe deplin tot timpul, ceea ce înseamnă că nu poate fi integrat cu creierul inferior şi nu poate
lucra, în mod constant, la capacitate deplină. Ca urmare, copiii sunt predispuşi să devină
„captivi la parter“, fară să-şi folosească creierul superior - ceea ce îi duce la decizii pripite,
proaste şi la o lipsă generală de empatie şi înţelegere de sine.
Aşadar, acesta e primul motiv pentru care, de multe ori, copiii nu sunt foarte buni la folosirea
coordonată a părţii superioare şi a părţii inferioare a creierului: creierul lor superior este încă
în curs de dezvoltare. Celălalt motiv principal are de-a face cu o anumită parte a creierului de
la parter, amigdala.

Exercițiu
Desenați o casă a cărei acoperiș este neterminat. Apoi, completați desenul cu o ploaie
torențială. La intersecția dintre ploaie și acoperișul intact, notați acele mecanisme de care
dispune elevul atunci când reușește să gestioneze corect o situație sau efectuează corect o
sarcină. Continuați apoi cu ce lipsește din acoperiș și propuneți cum ați putea să ajutați elevii
să înțeleagă de ce este nevoie să apeleze la sprijinul profesorilor, la această vârstă.

Poarta pentru copii a minţii: Amigdala m-a făcut să acţionez astfel

Amigdala este aproximativ de dimensiunea şi forma unei migdale şi face parte din zona
limbică, cea care se află în creierul inferior. Sarcina amigdalei este de a procesa şi exprima
rapid emoţiile, în special furia şi teama. Această mică masă de materie cenuşie este câinele de
pază al creierului, rămânând mereu în alertă, pentru ocaziile în care am putea fi ameninţaţi.
Atunci când sesizează pericolul, poate prelua complet controlul, sau poate deturna creierul

18
superior. Asta ne permite să acţionăm înainte de a gândi. Este partea de creier care îi comandă
braţului să se întindă pentru a proteja pasagerul, atunci când conduci şi trebuie să te opreşti
brusc. E partea de creier care te încurajează să strigi „Stai pe loc”!.

Exercițiu
Este cunoscut faptul că, în prezența aceluiași stimul, noi reacționăm diferit. Acum știm că
formațiunea cerebrală numită amigdală, este răspunzătoare de reacțiile pe care le
manifestăm. Reflectați o scurtă perioadă de timp la imaginea clasei de elevi. Identificați
reacțiile elevilor în contexte stresante oferite de o examinare a unui elev nepregătit, de un
ton ridicat pentru a restabili liniștea ș.a. Care credeți că este mesajul transmis de amigdală,
elevilor?

Accesele de furie: parter şi etaj

Accesul de furie nedorit poate fi una dintre cele mai neplăcute părţi ale meseriei de părinte. Fie
că are loc în public sau în cadru privat, el poate, într-o clipită, să transforme persoana care ţi-a
furat inima şi mută munţii cu un singur zâmbet, în cea mai neatrăgătoare şi mai respingătoare
fiinţă de pe planetă.
Cei mai mulţi părinţi au fost învăţaţi că există o singură modalitate de a reacţiona la un acces
de furie: să-l ignore. În caz contrar, îi va comunica copilului că are o armă puternică pe care o
poate folosi împotriva lui şi acesta o va folosi, iar şi iar.
Dar ce spun aceste noi cunoştinţe, despre accesele de furie? Când ştii despre creierul superior
şi cel inferior, poţi constata, de asemenea, că există două tipuri diferite de crize nervoase. O
criză izvorâtă din creierul superior are loc atunci când un copil decide să aibă un acces de nervi.
El face alegerea de a acţiona în mod intenţionat, pentru a te stârni şi teroriza, până când obţine
ceea ce îşi doreşte. În ciuda rugăminţilor lui dramatice şi aparent sincere, ar putea opri
instantaneu accesul de furie, dacă ar vrea - de exemplu, dacă ai ceda cererilor sale sau i-ai
aminti că este pe cale să piardă un privilegiu drag. Motivul pentru care se poate opri e că în
acel moment îşi foloseşte creierul superior. Este capabil să-şi controleze emoţiile şi corpul, să
fie logic şi să ia decizii bune.

19
 Exercițiu
Revenind la imaginea casei cu acoperiș neterminat, încercați să vă implicați activ în
activitatea elevului. Sprijinul ar consta în următoarele:
a) Anticiparea reacțiilor elevilor;
b) Înțelegerea cauzelor care conduc la manifestările comportamentale;
c) Oferirea de sprijin prin participarea la completarea acoperișului;
d) Evitarea evidențierii lipsei de dezvoltare cognitivă, caracteristică vârstei cronologice.

O altă abordare a creierului este cea prin analogie cu mecanismul de funcționare a unei
organizații. Interacțiunile, dincolo de definițiile bine-cunoscute, reprezintă un proces complex
de dinamică între actori sociali. Pentru membrii echipei Asociației Române pentru Cercetare și
Inovație, simbolistica și rădăcinile experiențelor personale ghidează implementarea noilor
proiecte. Dezvoltarea personală și interpersonală, ar putea fi asemănată, din punctul nostru de
vedere, cu parcurgerea graduală a unor trepte, pe o scară, aproape infinită. Însă, nu este suficient
să urci pentru a simți satisfacție. Conștienți de faptul că suntem interconectați, încercăm să
transmitem mai departe sprijinul de care și noi am beneficiat la un moment dat. Câteodată, este
suficient să întinzi cuiva o mână pentru a păși pe o treaptă superioară, alteori este nevoie să
ghidezi și să monitorizezi luarea unor decizii, dar, s-a întâmplat să trebuiască să ”construim”
resurse pentru nevoi reale.
Cunoașterea funcționării sistemului nervos central ne poate ajuta să înțelegem
mecanismul complex implicat în interacțiune. În orice acțiune interumană se produce o
conectare. O explicație simplistă reduce creierul la emisferele cerebrale. Emisfera dreaptă este
specializată în funcții care privesc latura artistică, imaginația, creativitatea, iar cea stângă,
vizează logica. Conectarea eficientă se produce prin accesarea aceleiași emisfere. Atunci când
o persoană dorește să împărtășească o experiență cu încărcătură emoțională, conectarea cu
aceasta se va realiza folosind emisfera dreaptă, ascultând, empatizând. Abia după ce tensiunea
scade, este util să ne conectăm cu emisfera stângă, oferind indicații verbale.
O viziune mai complexă a creierului vorbește de existența a 3 tipuri de creiere, primitiv
sau reptilian, creierul mijlociu și neocortexul sau creierul nou. Această clasificare poate fi mai
ușor de înțeles dacă o comparăm cu o organizație care își desfășoară activitatea profesională
într-o clădire cu 3 nivele.

20
 Parterului îi este atribuit truchiul cerebral. Acesta din urmă este format din bulbul
rahidian, punte și mezencefal. O imagine de ansamblu asupra rolului acestuia ar putea fi
concretizată în asigurarea funcțiilor vitale. Asemenea portarului de la parter, desfășoară
activitatea fără întrupere, are contact cu fiecare element, primește informația din multiple surse
și o transmite mai departe, alertează la nevoie etc.

21
 Etajului 1 îi este atribuit sistemul limbic, sistemul emoțional. Aici, toți angajații
desfășoară activități precise, au un loc bine-definit, unii sunt motivați financiar, alții sunt
proactivi și inovativi. Păstrează în permanență legătura cu parterul și mansarda ( conducerea).
Sistemul limbic, alcătuit din hipotalamus, talamus, hipocamp și amigdală, interacționează
direct cu trunchiul cerebral și neocortexul.

La mansardă, conducerea organizează, planifică, elaborează, supervizează, oferă

feedback, reprezintă imaginea organizației. La fel, neocortexul determină inteligența,
personalitatea, planifică și organizează informați, o transmite mai departe, de sus în jos etc. Un
instrument util pentru explicarea funcționării creierului, pe înțelesul copiilor, este modelul
mâinii, propus de Daniel Siegel.

22
 Palma este împărțită în aceleași 3 componente anterior menționate. Scopul acestuia este
de a explica modalitatea de integrare eficientă a tuturor componentelor creierului și importanța
implicării în acțiuni sociale. Atunci când este vorba strict de organizarea și planificarea unei
acțiuni, chiar în interacțiune, zona preponderent implicată este neocortexul.
În acest caz, nu poate fi vorba de integrarea funcțiilor creierului. În schimb, acțiunile
care implică interacțiune, adică situații care au la bază motivația și sistemul emoțional, și,
pornind de la acestea, se continuă implementarea, organizarea și planificarea, asigură
integrarea eficientă.

23
 Creierul suporta transformări de-a lungul vieții, indiferent de vârstă. Fiecare experiență
reprezintă noi trasee neuronale. Stimularea integrată a creierului creează beneficii de ambele
părți! Cu cât implicarea în acțiuni sociale, ghidate de sistemul emoțional, va fi mai mare, cu
atât propriul creier social se va dezvolta mai mult. Semnele cele mai simple de recunoaștere a
unui creier social bine dezvoltat sunt concretizate în experiențele plăcute de socializare și
interacțiune cu diferite persoane. Creierul social nu este corelat cu nivelul de cunoștințe. Cu
siguranță am întâlnit persoane bine documentate informațional, însă calitatea interacțiunii a
fost slabă. Astfel, în interacțiunea conjugată, se obține un sentiment de echilibru între crearea
neuronală a unui sine interior și răspunsurile exterioare ale lumii sociale.

24