CAPITOLUL III.

RÂSUL, UMORUL ȘI CARISMA ÎN CONTEXT INSTRUCTIV-

EDUCATIV

Rezumat

Capitolul 3, ”Râsul, umorul și carisma în context instructiv-educativ”, surprinde aspectele

psihocognitive ale râsului și utilizarea umorului în diferite contexte sociale. Umorul este
abordat ca fenomen social diferit în funcție de vârstă, cu manifestări diferite în funcție de
rol. Formabilii vor fi informați cu privire la elementele de umor pe care le utilizează și le
agreează elevii în funcție de vârsta cronologică, vor exersa conținuturi care stârnesc râsul
copiilor și vor adopta modele de bune practici utile în activitatea de predare. Scopul acestui
capitol este acela de a învăța modalități prin care umorul poate fi utilizat frecvent la sala de
clasă, cu mențiunea necesității de a surprinde limitele în care acesta aduce beneficii. De
asemenea, profesorii vor fi familiarizați cu conceptul de carismă și comportament
carismatic, vor parcurge o grilă de recunoaștere a elementelor caracteristice și vor exersa
deprinderi de utilizare a acestora în context școlar. Crearea unui climat afectiv pozitiv și
stabilirea unui tip de atașament corect în sala de clasă este o condiție sine-qua-non pentru
practicarea unei educații de calitate, care să stimuleze interesul elevului peentru activitățile
școlare și – implicit – motivația sa pentru învățare. Capitolul al treilea al acestui curs oferă
profesorului pârghii și instrumente pentru asigurarea unui climat pozitiv și stimulator în
sala de clasă și înafara acesteia, în cadrul celorlalte tipuri de activități furnizate de sistemul
de învățământ.

III. 1. Aspecte psiho-cognitive ale râsului și utilizarea umorului

Începând cu anii 1990 s-a conturat preocuparea intensă pentru cercetarea domeniului
psihologiei pozitive. Cele mai frecvente aspecte evaluate au fost: umorul, optimismul, speranța,
curajul și starea de bine. În prezent, umorul a devenit un concept ”umbrelă” pentru toate
fenomenele pe care le implică râsul, respectiv, glumele, comediile, filmele, satira politică, arta
ș.a. Deși în literatura de specialitate nu se trasează o linie clară de demarcație între formele

55
adaptative și dezadaptative de umor, există o serie de studii care denotă existența unor beneficii
asupra sănătății psiho-fizice în urma utilizării frecvente a umorului.
Potrivit Rodicăi Zafiu, umorul poate fi caracterizat prin intenție și capacitate de a
produce enunțuri care să provoace reacții emoționale pozitive și manifestarea prin râs. La
recepție, un enunț poate fi considerat umoristic dacă intenția cu care este transmis are efectul
dorit.
Studiile și cercetările care privesc umorul subliniază importanța contextului. Teoriile
umorului sunt clasificate astfel (Attardo 1994, Raskin 1998):
a) Orientate către mecanismele cognitive:
- Teoria incongruenței;
- Teoria contrastelor;
- Teoria disocierii scenariilor.
b) Orientate spre stabilirea cauzelor și efectelor antropologice-psihologice (ca formă de
relaxare, detensionare sau mecanism de agresare sublimat simbolic).

Umorul are rol social, funcționează ca factor de coeziune a grupului, în sensul că oferă
posibilitatea unei complicități de genul ”râdem cu…”, sau ca factor de excludere, agresare,
respectiv, ”râdem de…”.
În interpretarea umorului, se identifică 3 componente care țin cont de următoarele:
- Mecanismul cognitiv-intelectual (incongruențe, contrast, efect de surpriză)
- Valorile implicate
- Asocierile afective.

Deși surpriza cognitivă este necesară, nu este suficientă pentru a produce umor. Cu alte
cuvinte, nu orice incongruență provoacă râsul. Pe lângă aceasta, este indispensabilă prezența
afectivității și a valorilor. Intensitatea implicării unei valori sau sentimente poate conduce, fie
la accentuarea caracterului umoristic al mesajului, fie la blocarea receptării mesajului în formă
umoristică. Limita este oferită de percepția potrivit căreia ”de anumite lucruri nu se râde”, cu
referire directă la agresivitate față de valori, categorii de grupuri umane sau situații de viață
trăite în mod dramatic.
Autoarea identifică trei tipuri de umor verbal și le plasează pe nivele lingvistice diferite:
a) Disjuncția scenariilor, adică un fel de ”comic de situație”, întâlnit frecvent în
formele scurte de umor, precum bancurile sau anectodele;
b) Disjuncția semnificațiilor, adică jocul de cuvinte;
c) Disjuncția contextelor stilistice, respectiv, comicul de registru.

56
Scenariile contrastante se bazează pe succesiunea previzibilă a actelor de limbaj în care este
inclusă o întrebare și un răspuns. Dacă luăm drept criteriu incongruența, scenariile sunt:
- Bazate pe modificarea și substituirea parțială a scenariului inițial sau pe distrugerea
acesteia și deraierea în absurd;
- De tip narativ, descriptiv sau argumentativ;
- Provenite din implicarea mai multor perspective, atribuite personajelor;
- Simple sau complexe, elaborate prin implicarea mai multor scenarii.

Jocurile de cuvinte se bazează pe relații semantice de omonime și polisemie sau paronimie,

antonimie, pe substituția într-o sintagmă stabilă.
Umorul de registru are în vedere o formă de umor mai subtilă, mai greu sesizabilă, de exemplu,
ilustrarea registrelor și a contextelor stilistice într-un text literar- stilul înalt al poeziei romantice
contrastează cu elementele popular-regionale, arhaismele contrastează cu împrumuturile
recente ș.a.
În toate tipurile deja abordate, incongruența se poate realiza prin două scheme pe care le
numim principale:
A) Prin juxtapunerea de secvențe, din care a doua introduce un scenariu nou, care
reinterpretează narațiunea/ scena (umorul din scenariu), activează un sens nou, care
resemnează enunțul (în jocul de cuvinte) sau evocă un context stilistic nou (în umorul
de registru);
B) Prin suprapunere de secvențe, deoarece acestea conțin de la început elemente
ambivalente, dacă evocă și un alt scenariu, un cuvânt sau un sens diferit.

Potrivit lui Martin (2003), umorul este un construct multimodal care poate desemna:
 Caracteristici ale unui stimul (glume, filme de comedie, benzi desenate)

 Procese mintale care implică perceperea, crearea, înțelegerea și aprecierea umorului;

 Reacţiile unei persoane (mimică, gestică, amuzament, zâmbet, râs).

Autorul identifică faptul că umorul include atât elemente cognitive, cât și afective.
Deoarece apare cel mai frecvent în contexte sociale, poate fi considerat fenomen social. Acesta
poate fi conceptualizat, atât ca trăsătură a persoanei (simțul umorului), cât și ca stare
(amuzament, veselie ș.a.) (Martin, 2003)

57
 Registrul umoristic al unei persoane este alcătuit dintr-un ansamblu de elemente (Thorson
şi Powell 1993):

 Autorecunoaşterea ca persoană cu umor. Dacă în experienţa anterioară persoana a avut

succese sau eşecuri în producerea umorului, acest lucru îi va afecta motivaţia actuală în
dezvoltarea abilităţii de generare a umorului.

 Recunoaşterea umorului altora. De asemenea, o persoană poate fi motivată să-şi

dezvolte abilitatea de „a înţelege gluma” numai dacă a primit feed-back-uri pozitive în
experienţa anterioară.

 Aprecierea umorului se referă la atitudini. S-a observat că atitudinile către oamenii cu

umor sunt legate de atitudinile faţă de umor, astfel că, dacă cineva afirmă că „oamenii
care glumesc chiar încearcă să mă manipuleze”, acest lucru reflectă concepţia persoanei
atât asupra utilizării umorului, cât şi asupra umorului însuşi.

 Râsul. Acest fenomen reprezintă un răspuns comportamental care poate fi legat sau nu
de simţul umorului. întrucât sunt persoane care râd

În literatura umorului, se bucură de o foarte mare popularitate concepţia conform căreia un

simt al umorului dezvoltat are efecte pozitive asupra sănătăţii fizice (Martin, 2001), însă există
numeroase cercetări care nu sprijină această ipoteză facilitativă a umorului. Simţul umorului
constă într-un ansamblu multidimensional de caracteristici şi cuprinde aspecte fundamentale
ale umorului, precum abilitatea de a aprecia umorul, de a crea umorul şi de a folosi umorul
pentru a face faţă într-un mod eficient stresului vieţii (Kuiper şi Olinger, 1998). Elementele
care compun simţul umorului alcătuiesc harta cognitivă a simţului umorului unei persoane.
Cercetări suplimentare au relevat că umorul şi râsul pot să aibă nu numai efecte pozitive asupra
sănătăţii psihologice, dar chiar pot avea efecte negative (Martin et al., 2003).

 Distanţarea. Concepţia persoanei, de asemenea, poate constitui un element al simţului

umorului, în special atunci când acea concepţie cuprinde o apreciere a absurdităţilor
vieţii. Distanţarea poate fi considerată ca fiind o strategie de coping, deoarece în loc să
se lase copleşită de probleme, aceasta se poate amuza de situaţiile stresante.

58
  Umorul ca mod de coping. Utilizarea umorului ca o strategie de coping sau ca un
mecanism adaptativ reprezintă o componentă pozitivă a simţului umorului. A fi capabil
de detaşare faţă de probleme şi de a le putea trata cu umor reprezintă un mijloc de
protecţie împotriva evenimentelor nefavorabile ale vieţii. Vaillant, în 1977, atrăgea
atenţia asupra faptului că există mai multe tipuri de umor, unele care au efect adaptativ,
iar altele, dezadaptativ. Umorul de autodepreciere, dar cu autoacceptare reprezintă unul
din cele mai mature mecanisme adaptative, însă umorul pe seama altora (ostil, agresiv)
reprezintă un mecanism nevrotic de adaptare cu efect negativ în plan interpersonal.
Acest din urmă tip de umor poate constitui un element al simţului umorului, însă
trebuie diferenţiat de utilizarea umorului ca o modalitate de coping (apud Thorson şi
Powell, 1993).

R. Martin (2002) descrie patru mecanisme posibile prin care umorul şi râsul pot influenţa
sănătatea:

1. Râsul poate cauza modificări fiziologice la nivelul diferitelor sisteme ale

organismului, ceea ce poate avea efecte adaptative asupra sănătăţii. Diferiţi autori au afirmat
că râsul puternic relaxează musculatura, îmbunătăţeşte respiraţia, stimulează circulaţia, creşte
producţia organismică de endorfine care anihilează durerea, ajută la scăderea producerii de
hormoni ai stresului şi măreşte imunitatea organismului. în acest model se remarcă faptul că
râsul puternic este o condiţie esenţială în cadrul relaţiei dintre umor şi sănătate. Alte dimensiuni
ale umorului care nu implică râsul este de aşteptat să nu producă efecte pozitive asupra
sănătăţii.

2. Frederickson (2000) afirmă că umorul şi râsul pot avea efecte pozitive asupra sănătăţii
prin inducerea unor stări emoţionale pozitive, care pot determina o creştere a toleranţei durerii,
a imunităţii şi o scădere a consecinţelor cardiovasculare ale emoţiilor negative (Apud Martin,
2002). Se remarcă faptul că, faţă de primul model, acesta nu acordă umorului şi râsului o
importanţă atât de mare, întrucât ele sunt doar căi de a intensifica emoţiile pozitive, împreună
cu veselia, optimismul etc.

3. O altă modalitate prin care umorul poate avea un impact pozitiv asupra sănătăţii este
aceea de moderare a relaţiei dintre stres şi sănătate. Un număr mare de cercetări relevă că stresul

59
vieţii are un efect negativ asupra sănătăţii, în sensul că poate produce suprimarea sistemului
imunitar şi poate mări riscul producerii bolilor infecţioase şi cardiovasculare.

4. Un alt mecanism prin care umorul poate avea efecte adaptative asupra sănătăţii este creşterea
nivelului individual de sprijin social. Persoanele cu un simţ al umorului ridicat atrag alte
persoane în cadrele sociale şi sunt capabile să calmeze spiritele în situaţii conflictuale, ceea ce
poate duce la relaţii interpersonale apropiate şi pozitive. Aceste relaţii sociale pozitive pot avea
efecte de atenuare a stresului şi de îmbunătăţire a sănătăţii. Modelul acesta se centrează pe
aspectele relaţionale şi sociale ale simţului umorului şi de asemenea atrage atenţia asupra
necesităţii diferenţierii stilurilor de umor.

Cercetările realizate în acest context denotă un nivel ridicat al S-lg A. Astfel, într-un
studiu cu un lot mic de subiecţi (n = 9), Dillon, Minchoff şi Baker (1985) au aplicat Scala de
coping umoristic şi au colectat şi mostre de salivă de la participanţi. Mostrele de salivă au fost
supuse unor analize biochimice pentru a se stabili nivelul de imunoglobulină secretorie A (S-
lg A), o imunoglobulină cu rol semnificativ în apărarea organismului împotriva infecţiilor
respiratorii. Rezultatele au evidenţiat o corelaţie mare (r = .75) între Scala de coping umoristic
şi nivelurile S-lg A. Aceasta înseamnă că cei care folosesc umorul ca strategie de coping pentru
a face faţă stresului au de asemenea un nivel ridicat al imunoglobulinei secretorii A. Într-o
cercetare din 1989, Dillon şi Totten au investigat un grup de 17 femei chiar înainte de a naşte
şi după două luni de la naştere. Participanţii au completat chestionarul de coping umoristic
(CHS), luându-li-se probe de salivă şi de lapte, care au fost supuse analizelor biochimice pentru
a li se evalua nivelul imunoglobulinei secretorii A. Scorurile la scala de coping umoristic au
corelat puternic cu nivelurile salivare ale imunoglobulinei A (r = .61), dar nu şi cu nivelurile
imunoglobulinei A din laptele mamelor. De asemenea, scorurile CHS ale mamelor au corelat
negativ semnificativ cu numărul infecţiilor respiratorii atât ale mamelor (r = -.51), cât şi ale
copiilor (r = -.58) pe parcursul perioadei de două luni de la naştere.

Argumente contra ipotezei facilitative. Un studiu care nu a susţinut ipoteza facilitativă

a umorului asupra sănătăţii fizice a fost cel efectuat de White şi Camarena în 1989. Aceşti
autori au cercetat timp de şase săptămâni efectele intervenţiei râsului asupra presiunii sangvine
diastolice şi sistolice şi asupra ritmului cardiac. în acest studiu au participat voluntar 65 de
femei şi 28 de bărbaţi sănătoşi, care au fost împărţiţi aleatoriu în trei grupuri: un grup căruia i

60
s-a aplicat un tratament de râs, altul căruia i s-a făcut un training de relaxare şi un grup de
control.

Intervenţia râsului a presupus aplicarea unor exerciţii de inducere a râsului şi vizionarea

unor filme umoristice. Fiecare grup s-a reunit săptămânal timp de o oră şi jumătate, iar înainte
şi după fiecare întâlnire au fost evaluate atât ritmul cardiac, cât şi tensiunea arterială. în această
cercetare nu a fost evaluată frecvenţa râsului, deşi cercetătorii au observat că participanţii au
râs la fiecare întâlnire a grupului la care s-a aplicat râsul. Rezultatele studiului nu au relevat
schimbări pre-post întâlnire în ceea ce priveşte tensiunea auerială sistolică şi diastolică şi ritmul
cardiac la subiecţii din cadrul grupului în care s-a intervenit prin râs şi, de asemenea, nu s-au
observat diferenţe între grupul la care s-a aplicat râsul şi cel de control.

La grupul la care s-a aplicat un training de relaxare, s-a observat un nivel post-întâlnire
semnificativ mai scăzut al ritmului cardiac şi al tensiunii arteriale sistolice în comparaţie cu
celelalte două grupuri. Acest studiu nu a susţinut ipoteza conform căreia intervenţia râsului va
determina niveluri mai scăzute ale ritmului cardiac şi ale tensiunii sangvine (Apud Martin,
2001).

III.2. Umorul, fenomen social diferit în funcție de vârstă

Copiilor li se dezvoltă simţul umorului încă de la vârste foarte fragede. Adulții sunt
uneori depăşiţi de evoluţia rapidă a copiilor şi uită că ce este amuzant pentru un copil de 2-3
ani cu siguranţă nu va fi la fel de haios pentru un copil de 5-6 ani. Pentru intenvenția
educațională prin umor este nevoie să cunoaștem caracteristicile specifice vârstei.
Copiii mici ştiu când le zâmbeşti şi eşti fericită. Când faci feţe amuzante iar apoi râzi, cel mic
te va imita. La cele mai fregede vârste, sursa de umor este gâdilatul. La această vârstă, copiii
ştiu suficient de multe despre lume încât să înţeleagă că atunci când adultul realizează în mod
intenționat anumite activități în mod exagerat sau nepotrivit li se pare amuzant.

Antepreșcolarii apreciază umorul fizic de genul unui element surpriză, al unei jucării
care să îi surprindă sau jocului de-a “cucu-bau”. În acest punct al vieţii, copiii se amuză foarte
mult de ceea ce văd. Pe măsură ce îşi dezvoltă abilităţile de a vorbi, vor fi amuzaţi de diverse
rime sau cuvinte. Undeva în această perioadă, mulţi copii încearcă tot posibilul să îşi facă pe
adulți să râdă. Ar putea în mod intenţionat să indice altă parte anatomică atunci când îl întrebi

61
unde îi este năsucul, tocmai pentru a-ţi vedea reacţia amuzată, sau să îţi încalţe pantofii şi să
tropăie de-a lungul şi latul casei.

Preșcolarii vor găsi mai multe motive să râdă din imagini care prezintă lucruri care nu
există în realitate, cum ar fi o maşină cu roţi pătrate, un porc ce poartă ochelari de soare etc.
Acestea au, se pare, mai mult efect la ei decât o glumă. Incongurenţa dintre imagini şi sunete
(spre exemplu, un cal care guiţa) este, de asemenea, amuzantă pentru copiii de această vârstă.
Totodată, cu cât devin mai conştienţi de funcţiile corpului lor, aceştia vor chicoti cu fiecare
sunet pe care îl vor auzi în baie sau informaţie despre cum le funcţionează corpul.

Pentru școlari, jocurile de cuvinte (exagerate în limita bunului simţ), precum şi

variaţiunile pe temă, devin din ce în ce mai amuzante. Copiii descoperă la această vârstă
plăcerea de a spune glume simple şi nu se vor sătura din a spune aceleaşi glume o dată, şi încă
o dată, şi încă o dată…

Elevii de gimnaziu au o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă puterea cuvintelor şi

sunt capabili să se joace cu ele. Le plac jocurile de cuvinte, ghicitorile, bancurile etc. Aceasta
este şi vârsta când vor începe să facă haz de orice abatere de la ceea ce ei percep ca fiind
“normal”. Fie că vorbim de anumite reacţii, situaţii, cărţi sau chiar şi haine, cei mici adoră să
facă acum glume pe seama celor din jur, mai ales dacă implică în jocul lor de cuvinte şi
funcţiile corpului.Totodată, copiii de această vârstă încep să îşi dezvolte şi un simţ mai subtil a
umorului. Acum apar primele forme de ironie şi sarcasm, precum şi rezolvarea anumitor
conjuncturi folosindu-se de simţul umorului.

III. 3. Elemente de umor și carismă la sala de clasă

De cele mai multe ori, umorul decurge din lipsa de congruență a elementelor expuse într-un
mesaj, fie el verbal sau scris. Fără a fi neapărat conștienți preț de câteva momente, vom asocia
temporar două sau mai multe lucruri care sunt procesate sub formă de prezentări în mintea
noastră reprezentări în mintea noastră. Dacă sunt incompatibile contextual sau în relație cauză-
efect, acestea vor genera umor.

În general, umorul este caracterizat de două componente:

 asociere incompatibilă de elemente sau elemente incompatibile;

62
  o modalitate inventivă de a potrivi elemente.

Pornind de la premisa că, cu cât gradul de incongruență este mai mare, cu atât mai amuzantă
va părea situația, în continuare vom prezenta tipurile de umor:

a) Umor prin comparație

Umorul prin comparație este una dintre cele mai răspândite tehnici de construcție a mesajelor
amuzante. Prin alăturarea, la nivel textual sau vizual, a unor elemente incompatibile, se
instalează starea de bine și se generează râsul. Un exemplu relevant din lumea publicitară este
imaginea „Bancherul-Zână” din reclamele Băncii Transilvania.

b) Umor prin personificare

Utilizarea personificării, prin atribuirea de trăsături umane animalelor sau viceversa, de
exemplu, va stârni întodeauna râsul.

c) Umor prin exagerare

Umorul prin exagerare se realizează prin tehnici vizuale sau artificii de design. În acest sens,
exagerarea este o tehnică des folosită pentru a evidenția avantajele unei persoane, produs sau
servicii, iar scopul este producerea unei bune dispoziții.

d) Umor prin jocuri de cuvinte

Acest tip de umor în care se utilizează jocul de cuvinte este aproape întodeauna amuzant. În
această categorie întră cuvintele inventate, adaptate în mod creativ ș.a.

e) Umor prin sarcasm

Sarcasmul și ironia sunt tehnici retorice eficiente în situații în care se dorește stârnirea râsului.
Există însă, o linie de demarcație între umorul adaptativ și dezadaptativ. Această din urmă
formă poate determina un râs dulce-amărui. De asemenea, sarcascul și ironiile surprind mesaje
sensibile și subtile, care pot produce un râs dulce-amărui. Trebuie menționat și faptul că nu
toate persoanele se bucură și înțeleg această formă de umor. Replicile trebuie realizate cu
intonație sau grimase potrivite pentru a nu recepta mesajul ca fiind insultă sau o apreciere acidă.

f) Umor prin folosirea de elemente surpriză

63
 Acest tip de umor se referă la un final surprinzător, și cu cât este mai diferit de ceea ce ar putea
o persoană să-și imagineze, cu atât este mai intens umorul. Exagerările, până în punctul de a
părea stupide sau absurde, pot produce dezamăgire.

Înainte de aplicarea unei surse de umor, trebuie respectate cateva reguli:

1. Testarea conceptului care nouă ni se pare creativ. În acest sens, ar trebui testată reacția
pe un lot restrâns, poate este suficient în mediul familial. Această regulă este importantă
deoarece umorul este o chestiune sensibilă, relativă și se află în strânsă relație cu
experiența personal
2. Evitarea umorul de nișă și subiectele sensibile. Glumele preluate trebuie adaptate
înainte de a fi transmise. Se evită subiectele tabu, semnificațiile în funcție de aspectele
socio-culturale ale zonelor țării ș.a.
3. Compatibilitatea produs-umor și conținut-umor trebuie să fie în concordanță cu
un subiect contextual.

4. Compatibilitatea public-umor. Pentru că nu toate persoanele au simțul umorului,

tehnicile și conținuturile trebuie adaptate grupurilor sociale cărora se adresează. Cu referire la
copii, umorul trebuie adaptat specificului vârstei.

Avantajele utilizării umorului:

 Publicul (copii, adolescenți, adulți) creează asocieri pozitive cu mesajul;

 Mesaju este înțeles mai ușor, fiind redus la o glumă de câteva replici;

 Eficiență în percepția unei imagini pozitive despre situație, context, persoană;

 Diferențiază ideile, persoanele, situațiile de altel

Dezavantajele utilizării umorului în mesaje:

 Riscul să fie reținută gluma, și nu mesajul transmis;

 Unele categorii de public pot fi lezate;

 Nu toată lumea are simțul umorului, deci mesajul poate fi neînțeles;

64
 Glumele au valabilitate redusă, sunt perisabile: râdem o dată, de două ori, dar a treia oară deja
ni se par redundante, dacă nu chiar enervante.

III.4. Etape în formarea unei personalități carismatice la profesori

Persoanele care au abilitatea de a se face plăcuți, respectați și admirați de cei din jur,
îndiferent de vârstă, se caracterizează ca fiind carismatice. Personalități recunoscute mondial,
precum Napoleon Bonaparte, Winston Churchill, Mahatma Ghandi, Nelson Mandela, Al
Pacino, Bill Clinton, Maica Tereza, Muhhamad Ali Steve Jobs și alții, fac parte din această
categorie. Dincolo de această listă, oricare dintre noi am putea întocmi una în care să inserăm
persoane reprezentative pentru noi. Toate acestea au câteva trăsături în comun, iar în continuare
vom afla dacă este vorba de o deprindere formată sau este o componentă înnăscută.
Etimologia cuvântului ”carismă” provine din limba greacă și înseamnă ”dar/cadou”.
Din acest punct de vedere, am tinde să credem că unele persoane au predestinat succesul, s-au
născut expresivi, extrovertiți și convingători. Însă, experiențele de viață ale unor persoane
încununate de succes au reușit să schimbe percepția asupra regulii. Așadar, carisma se poate
dezvolta și este caracterizată de ”Influența asupra mulțimii datorită prestigiului, farmecului
personal”.
Carisma este ceva care se dă unora din leagăn, deoarece chiar și la grădiniță există lideri
pentru care copiii vor merge pentru orice „crimă”, fie că este vorba despre o întrerupere a unei
ore liniștite sau o scăpare în afara grădiniței. Însă, dacă nu ai fost un cârciumar în grădină, asta
nu înseamnă că nu ai carismă, iar viața s-a încheiat. Fiecare persoană are propriul său zest,
propria sa particularitate și propria ei scânteie și se poate transforma într-o adevărată flacără,
dar este necesar să se creeze condiții optime pentru acest lucru.
Este important să nu confundați talentul și carisma. Talentul este doar o parte a
carismei. Charisma este compusă din două părți. Prima este impresia exterioară pe care o face
o persoană, iar a doua este starea sa internă, în măsura în care corespunde cu cea externă. Dacă
simțul tău interior de sine nu se potrivește cu modul în care te văd oamenii, atunci acest lucru
poate duce la mari probleme.

Recunoaște-ți propria exclusivitate. Desigur, ca orice persoană, aveți deficiențe, dar

nu vă concentrați asupra eradicării lor. Trebuie să te angajezi în dezvoltarea talentelor tale și
nu în probleme minore, mai ales că persoanele carismatice nu trăiesc după legile mulțimii și nu
se supun regulilor altor persoane. Acest lucru se datorează faptului că se poate transmite

65
neajunsurile unuia, ca o nesupunere față de opinia publică și lipsa de dorință de a fi „ca toți
ceilalți”.
Carisma este posedată nu numai de mari lideri și lideri spirituali. Printre oamenii
obișnuiți care nu se disting prin mari realizări, se pot distinge și indivizi cu carisma puternică.

5 SEMNE DE CARISMĂ a oamenilor din jurul nostru:

Sensibilitate emoțională
Persoanele carismatice nu numai că se pot infecta cu emoțiile lor, ci și simt subtil starea
de spirit emoțională a altor oameni și pot construi interacțiuni pe baza acestei atitudini. Ei
stabilesc rapid un contact emoțional cu oamenii, astfel încât cealaltă persoană începe curând să
se simtă „singura persoană din cameră”, dar cine nu este încântat să fie așa?
Control emoțional
Oamenii carismatici știu să-și controleze emoțiile. Starea emoțională devine
instrumentul lor, o folosesc în scopuri proprii, cu toate acestea, emoțiile lor nu pierd
sinceritatea.
Abilitatea de a vă exprima gândurile
Aproape toți oamenii carismatici sunt vorbitori buni, astfel încât își influențează
interlocutorii nu numai cu ajutorul emoțiilor, ci și cu ajutorul cuvintelor.
Sensibilitate socială
Oamenii carismatici au un sentiment subtil de interacțiune socială, sunt capabili să
asculte și să fie pe aceeași lungime de undă cu interlocutorii lor. Prin urmare, astfel de oameni
sunt aproape întotdeauna tactici și atenți la împrejurimile lor.
Autocontrol în comunicare
Aceasta este o abilitate importantă a oamenilor carismatici, care le permite să mențină
compacitatea și harul în comunicarea cu orice public. Ele pot stabili un contact emoțional cu
orice populație.
S-au identificat două tipuri de carismă:
1. Carisma de scurtă durată

Carisma de scută durată o manifestăm doar în anumite momente, atunci când impresionăm un
partener la o primă întâlnire, la un interviu, la o prezentare scurtă în fata unui public etc. Reusim
să fim foarte carismatici, dar acest lucru este doar pentru o perioadă scurtă pana cand ceilalti
reusesc sa ne cunoască mai mult. Foarte mulţi dintre noi manifastam acest gen de carismă, si
de multe ori nu reusim să mentinem interesul treaz pe o perioadă mai lungă de timp.

66
 2. Carisma de lungă durată

Carisma de lungă durată o manifestăm constant, în orice împrejurări. Este cea mai puternică
formă de carismă şi are cele mai bune rezultate. Necesită şi cel mai mult timp de dezvoltare a
personalităţii noastre, dar ne alegem cu un succes garantat în domeniul în care activăm.
Pornind de la caracteristicile generale, vom încerca adaptarea elementelor în direcția
însușirii acestora de către cadrele didactice. Scopul este acela de a schimba percepția elevilor
față de rolul cadrului didactic și de a îmbunătăți calitatea actului instructiv-educativ.
O hartă aproximativă pentru a deveni o persoană admirată, ascultată și de a îmbunătăți
felul în care este privită de ceilalți este preluată din secretele mărturisite de oameni care se
bucură de succes în diferite domenii de activitate (traininguri, jurnalism, management, vânzări
ș.a.).
Formarea abilităților de utilizare a carismei de către profesor:
1. Încrederea în sine. Aceasta se poate construi pornind de la următoarele elemente:
 Din punct de vedere al stăpânirii conținutului, cadrul didactic se simte confortabil;
 Intră în sala de clasă cu gândul că responsabilitatea pentru dobândirea informației
școlare de către elevi, îi aparține;
 Știe că a pregătit elemente care îi vor fascina pe elevi;
 Cunoaște echilibrul între o încredere în sine suficient de intensă dar să conștientizeze
că nu a atins linia superioară a propriei performanțe, și suficient de scăzută în raport cu
experiența redusă a copilului, pentru a evita o imagine arogantă și respingătoare;
 Pentru că stima de sine pleacă din interior, este nepotrivit ca un adult să o raporteze în
context școlar la experiența redusă și volumul scăzut de cunoștințe al elevilor;
comparația se face prin raportare la colegi de același rang;
 Niciodată nu consideră că a atins maximul de creativitate, efort și documentare privind
procesul de predare-învățare-evaluare, întotdeauna va exista loc pentru elemente noi;
 Defectele personale și ale celuilalt nu se fac vizibile în fața unui grup social;
 Încrederea în sine se dezvoltă pe parcursul întregii cariere didactice, prin muncă și
implicare personală.
Teme de reflecție:
o Dacă predați la o școală bine cotată, în care potențialul general al clasei de elevi este
ridicat, considerați că rezultatele școlare foarte bune se datorează doar
dumneavoastră?

67
 o Atunci când conținutul unei lecții predate nu este înțeles de elevi, considerați că
vinovați de acest lucru sunt factorii externi (motivația scăzută a elevilor, sarcini
cognitive prea dificile, volum prea mare de informații ș.a)?
o Care dintre lecțiile predate de-a lungul experienței i-a fascinat pe elevi?
o Considerați că ați atins potențialul maxim de performanță în predarea la clasă?

2. Pozitivismul, transpus frecvent în starea naturală ajută la dezvoltarea carismei, iar

la cadrul didactic, acesta se poate manifesta astfel:
 Încearcă să transmită optimism și pozitivism cu orice ocazie, în contextul de la clasă;
 Surprinde elemente fine de îmbunătățiri;
 Recunoaștere sarcinile dificile pentru elevi și aduce soluții pe care le expune într-un
mod optimist;
 Zâmbește și păstrează o postură deschisă, abordabilă;
 Chiar și în zilele lipsite de momente fericite, își amintește, înainte să pășească în sala
de clasă, să mimeze o atitudine pozitivă;
 În ciuda eforturilor repetate de a evita anumite situații, nu expune în fața publicului
negativismul, pesimismul și nu este încruntat;
 Evită formulările negative;
 Încurajează elevii în mod frecvent, face aprecieri pozitive;
 Gândește și planifică o activitate didactică în obiective ” ce vreau să se întâmple” și nu
”ce nu vreau”
Teme de reflecție:
o Cum ar putea un cadru didactic să transmită un mesaj pozitiv după ce la ora trecută a
chiulit întreaga clasă?
o După aflarea unor vești care v-au indispus, aveți capacitatea să utilizați o mască de
dragul unor elevi care nu se fac vinovați de respectivul incident?
o A existat o zi în cariera dumneavoastră în care să nu fi surprins nici măcar un element
pozitiv în context școlar?

3. Aservitatea este mai apreciată decât agresivitatea, așadar, un profesor ar trebui să:
 Înlocuiască atitudinea agresivă dacă dorește să-și dezvolte carisma;
 Înțeleagă faptul că manifestarea asertivității este strâns legată de încrederea în
sine, iar lipsa acesteia nu se datorează neapărat contextului profesional;

68
  Utilizeze fraze scurte, cuvinte simple, ușor de înțeles de către interlocutor;
 Evite exprimările care transmit o aură de nesiguranță (cred, sper, probabil,
bănuiesc, am impresia ș.a.)
 Utilizeze des scuze pentru același eveniment/ incident;
 Opereze rar cu presupuneri
4. Tăcerea este apreciată, ascultarea activă este important, iar împreună ajută la
dezvoltarea carismei (Dale Carnegie afirma ” Când vorbești, spui o poveste. Când
asculți, aduci o mângâiere”). Adoptarea de către un cadrul didactic a acestor
elemente care conduc la carismă sunt regăsite în următoarele:
 A fi charismatic nu este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ești tu grozav,
este despre cât de bine poți să-i convingi pe alții că ei sunt extraordinari;
 A auzi și a observa interlocutorul, adică elevii, din rolul rol și în acest moment în care
fenomenele psihosociale sunt diferite de propria experiență în rol de copil;
 A-ți imagina ce se ascunde în spatele atitudinilor elevilor;
 A simți, a reflecta asupra emoțiilor sau mesajului perceput;
5. Eliminarea orgoliului deoarece acesta distruge carisma, iar la sala de clasă un
profesor ar trebui să țină cont de următoarele:
 Focusul este îndreptat mai mult spre celălalt decât pe sine;
 Percepția ” toți elevii sunt dificili” ar trebui înlocuită cu ”toți elevii sunt de nota 10, dar
unii vor fi depunctați”;
 Conversația se poartă cu întregul grup, fără excepții;
 Interacțiunea are loc prin rostirea numelui;
 Toți învățăm de la oricine, inclusiv de la elevi;
 Atunci când un profesor este provocat, este indispensabil să se înțeleagă motivul și
poziția celuilalt;
 Compromisul conduce către carismă, impunerea fermă va știrbi poziția de persoană
carismatică;
6. Atunci când se greșește este importantă asumarea răspunderii. O persoană
carismatică își asumă răspunderea pentru propriile greșeli, iar atunci când vina nu-
i aparține, se focalizează pe rezolvarea problemei și nu pe identificarea vinovatului
(Cine nu-l iubește pe acela care încasează o lovitură pentru echipă? În context
școlar, aceste elemente pot fi regăsite în următoarele situații:

69
 Rezultatele la o evaluare sumativă ar putea constitui un prilej de a căuta modalități de
rezolvare a situației;
 Nerespectarea unui sistem de norme ar trebui să aibă în vederea renegocierea sau
reformularea acestora și prezentarea unor consecințe în vederea prevenirii unui nou
incident;
 Atitudinea unor elevi sau a unor colegi nu trebuie tratată la atac la persoană ci moment
prielnic pentru a aduce schimbări.

7. Generozitatea și altruismul conduc la formarea carismei. Se spune despre Napoleon

că obișnuia să atace și să cucerească orașe, apoi cerea bani învinșilor, dar, în loc să-
i păstreze, îi împărțea soldaților săi. Pe lângă imaginea de expert, este nevoie și de
altruism pentru a fi cu adevărat carismatic, ”Prea puțini sunt cei care te admiră sau
te plătesc pentru ceea ce știi tu și mult mai mulți vor fi cei dispuși să o facă pentru
cum ești tu”.

8. Manifestarea pasiunii pentru afirmațiile făcute. O persoană cu adevărat charismatică

ar trebui să fie versatilă și să poată purta o conversație cu oricine, de la omul de
serviciu până la academician. Carismaticul expune un discurs astfel încât modul
transmiterii mesajului și conținutul îi determină pe ceilalți să râdă, știe să utilizeze
autoironia, iar publicul nu se simte intimidat. Dar, mai presus de toate este un om
de cuvânt.
9. Autenticitatea este elementul primordial al carismei, adică carisma are o
componentă genetică. Atunci când un cadru didactic se regăsește în aceste elemente,
este important să le perpetueze. Însă, elementele absente pot fi introduse conștient,
prin:

 Informare și vizualizate de materiale video în care se urmăresc persoanele considerate

carismatice;

 Exersarea anumitor elemente după o planificare conștientă;

 Accesarea unor surse care să stârnească buna dispoziție și ulterior prezentarea acestora
către diferite persoane;

70
  Documentarea cu privire la diferite conținuturi umoristice care au legătură cu
informația școlară.

Ne plac oamenii carismatici. Oameni cărora le strălucesc privirile în timp ce vorbesc cu

noi și ne povestesc ceva de care sunt pasionați. Oameni cărora le face placere să ne vadă,
oameni care sunt foarte ocupati dar care atunci când le cer sfatul lasă tot deoparte și spun: “Te
ascult!” Suntem mereu atraşi de acest gen de oameni. Oameni care au un optimism și un zâmbet
permanent și cărora nimic nu le poate sta în cale. O conversatie cu ei este spumoasă, te
împrospatează, te umple de energie. Uiți că erai obosit, uiți că aveai treabă și începi să visezi.
Sunt persoane care prin simpla lor prezență într-o încăpere reușesc nu doar să atragă atenția (în
sens pozitiv) celorlalți, ci și să-i facă pe aceștia să se declare încântați de ei. Iar dacă astfel de
persoane încep și să comunice verbal, în mod sigur audiența nu doar că le va sorbi fiecare
cuvânt, dar va fi și înclinată să se supună celui în cauză. Astfel de persoane sunt considerate
persoane carismatice. Majoritatea oamenilor consideră carisma ceva mistic, aproape nedefinit,
consideră ca este o calitate genetică, înăscută. Însă carisma poate fi cultivată.

Fiecare persoană deţine un set de cel puţin două calităţi sau trasaturi de personalitate
înnăscute sau dezvoltate, care în combinație cu o a treia , dezvoltată prin efort conștient, să
ducă la transformarea într-o persoană carismatică. Carisma personală, magnetismul personal
se reflectă în tot ceea ce facem. Carisma sevpoate dezvolta în fiecare dintre noi prin
amplificarea calităţilor potrivite personalităţii noastre.

71