Umorul este un ingredient fundamental al comunicarii sociale.

Foarte rara este o conversatie în care cel

putin un participant sa nu încerce sa stârneasca râsul sau sa nu dea o replica amuzanta cuiva. Glumele si
alte comportamente comice, verbale sau nonverbale sunt obisnuite în interactiunile sociale si pot avea
un impact major asupra calitatii interactiunilor. De exemplu, umorul este adesea strategic utilizat pentru
a scadea tensiunea din cadrul unor discutii încinse sau pentru a înviora o discutie plictisitoare.
Transmiterea si întelegerea umorului sunt trasaturi fundamentale ale interactiunilor sociale. Deci râsul
joaca un rol important în relatiile sociale, semnalând prietenia, relaxarea, solidaritatea si este un mijloc
obisnuit prin care indivizii cauta acceptarea celorlalti. Umorul functioneaza pozitiv în cresterea
coeziunii grupului.
Râsul este cu siguranta un fenomen care implica atât mintea cât si trupul. Cea mai semnificativa tratare
a problemei râsului îsi are originea atât în filosofie (analog dezbaterii nenumaratilor filosofi asupra
problemei suflet - trup), cât si în antropologie (evolutia omului fata de animale: animalele nu-si
exteriorizeaza râsul). Dimensiunea comica apare în orice arie a existentei si, dupa cum mentionau în
lucrarile lor atât Henri Bergson (1911), cât si Helmuth Plessner (1941 - dupa Berger, 1997), are
întotdeauna un referent uman. Astfel, umorul este automat raportat la trasaturile de personalitate. Cu
toate acestea, ca regula, “umorul nu este mentionat în teoriile psihologice de personalitate” ( Corsini,
1996). O’Connell (1981 – dupa Corsini, 1996) a gasit unele dovezi ale diferentelor de personalitate
între umorul agresiv (persoanele cu acest gen de umor prezinta o agresivitate crescuta în ansamblul
personalitatii lor) si umorul optimist (oamenii cu acest tip de umor au stima de sine ridicata si se
relationeaza mai usor). El crede ca simtul umorului ar consta în convingerea cuiva despre propria
valoare ca persoana.
Dupa cum rezulta, legatura dintre simtul umorului si trasaturile de personalitate nu e bine precizata si
nu a fost profund studiata.

MOTIVATIA LUCRARII

Aceasta lucrare îsi propune sa studieze relatia dintre superfactorii de personalitate din modelul “Big
Five” si simtul umorului. Superfactorii de personalitate din “Big Five” sunt: extraversiunea,
agreabilitatea, stabilitatea emotionala, constiinciozitatea si autonomia. Desi numele atribuit
superfactorilor difera de la un autor la altul, consensul în ceea ce priveste continutul psihologic al
acestora este destul de mare. Prezentam în continuare semnificatia factorilor si câteva dintre denumirile
sub care sunt cunoscuti (John, 1990; Zlate, 1994; Minulescu, 1996 – dupa Albu, 1998):

· Extraversia, sociabilitatea si ambitia, atractia interpersonala, afirmarea, puterea, izbucnirea – arata

capacitatea de orientare a personalitatii catre exterior, modul de implicare în actiune, sociabilitatea
persoanei.
· Agreabilitatea, adaptabilitatea sociala, placerea, nivelul socializarii, amabilitatea, dragostea – se refera
la calitatile emotionale ale persoanei si la comportamentele ei prosociale.
· Constiinciozitatea, conformitatea, dependenta, responsabilitatea, prudenta, autocontrolul, interesul
pentru munca, puterea realizarii – vizeaza modul concret, caracteristic al individului de a trata sarcinile,
activitatile, problemele care apar în viata lui; cuprinde trasaturi cum ar fi ordinea, disciplina,
responsabilitatea sociala.
· Stabilitatea emotionala, controlul emotional, emotionalitatea, neuroticismul, adaptarea, anxietatea,
afectul – arata caracteristicile emotionale ale persoanei (calm, multumit, emotiv) si diferite dificultati
emotionale (anxietate, depresie, iritabilitate).
· Cultura, intelectul, curiozitatea intelectului, inteligenta, subtilitatea, deschiderea, independenta,
grija/atentia – se refera la functiile intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienta).
Motivul studierii relatiei personalitate – simtul umorului sta la baza încercarii de a integra simtul
umorului într-un tablou al trasaturilor de personalitate, pentru a cerceta ulterior ipoteza ca liderii cu
simtul umorului au mai putina autoritate asupra subalternilor lor decât cei fara simtul umorului.
TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI
Umorul a constituit un mare interes în ariile teoriei si cercetarii psihologice. Într-adevar, aceasta
preocupare dateaza cu mult înainte de lucrarile teoretice ale lui Freud (“Wit and Its Relations to The
Unconscions”, 1905 si “Humor”, 1928 – dupa Berger, 1997).
Anthoni Ludovici (1932) mentioneaza ca toate teoriile despre umor pot fi clasificate în doua grupuri:
cele care sunt de acord cu teoria filosofului Thomas Hobbes (1840 – dupa Ludovici, 1932) si cele care
nu sunt de acord cu aceasta. Ce a spus Hobbes despre umor? El afirma în “Treatise on Human Nature”
urmatoarele: “Oamenii râd de ghinioane, esecuri si indecente, în care nu exista comicul…. De
asemenea, oamenii râd de infirmitatile altora…. As putea conchide ca pasiunea râsului nu este altceva
decât o glorie subita, nascuta dintr-o formare subita a superioritatii în noi însine, prin comparatie cu
infirmitatea altora sau cu a noastra proprie”. Ceea ce a vrut sa spuna Hobbes este ca atunci când gasim
umorul în ceva, râdem fie de esecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperite la cineva,
fata de care ne simtim instantaneu si momentan “superiori”, de vreme ce în acel moment noi nu suntem
ghinionisti, stupizi, si asa mai departe. A te simti superior în acest mod înseamna “sa te simti bine”.
Înseamna “sa obtii ce vrei”. Înseamna “sa câstigi”! Lucru valabil si când râdem de noi însine: o “parte”
a noastra poate râde de alta “parte” a noastra.
De la Hobbes porneste teoria lui Charles R. Gruner (1997) despre umor, numita “teoria superioritatii”.
Gruner sustine ca a râde este egal cu a câstiga, deoarece înseamna a obtine ceea ce-ti doresti, iar acest
lucru provoaca placere.
Subtezele sale sunt urmatoarele:
1. Pentru fiecare situatie comica exista un câstigator.
2. În fiecare situatie comica exista un învins.
3. Gasirea învingatorului din fiecare situatie comica si a ceea ce acesta câstiga nu este un lucru usor.
4. Gasirea învinsului si a ceea ce acesta pierde în fiecare situatie comica este un lucru si mai greu.
5. Situatiile comice pot fi întelese cel mai bine prin cunoasterea a cine ce câstiga si a cine ce pierde.
6. Îndepartarea din cadrul unei situatii comice a ceea ce s-a câstigat sau s-a pierdut, duce la pierderea
elementelor esentiale ale situatiei si la lipsirea de umor a acesteia.
Long si Graesser (1988 – dupa Wyer & Collins, 1992) au afirmat ca stimulii ce provoaca râsul sunt
reprezentati de orice eveniment social sau nonsocial, cu aparitie intentionata sau neintentionata, care
este perceput ca fiind amuzant. Trei aspecte ale acestei definitii conceptuale sunt notabile:
1. Stimulul pentru reactia de râs poate fi un lucru spus de o persoana, un comportament nonverbal
executat de o persoana sau o combinatie a acestora. Evenimentul stimul poate include si aspecte
noncomportamentale ale unei situatii. Într-adevar, un raspuns la comic poate fi adesea stimulat de un
numar de trasaturi verbale, nonverbale si contextuale care se prezinta sub forma unor configuratii, nici
una dintre acestea, izolata, nefiind suficienta sa provoace râsul.
2. Evenimentele-stimuli care provoaca râsul pot fi atât intentionate cât si nonintentionate.
3. Un raspuns la o situatie comica este definit în termeni de reactie cognitiva subiectiva a unei persoane
sau, mai acurat, ca modul în care o persoana percepe aceasta reactie (în mod specific, “amuzament”) si
mai putin în termenii unui raspuns observat la stimuli. Desi zâmbitul, râsul si raspunsurile fiziologice
sunt adesea corelate cu astfel de reactii subiective, ele pot aparea si fara acest motiv. Cel mai evident în
acest caz este exemplul ca reactiile subiective pot produce placere sau fericire care sunt experentiate din
motive care n-au nimic de-a face cu perceptia ca ceva este amuzant. Râsul poate rezulta si dintr-o
situatie jenanta sau din eliberarea de tensiunea produsa de furie. În alte cazuri poate reflecta
nerecunostinta, politete sau conformitate la opinia aparenta a celorlalti ca ceva este amuzant. În alte
situatii, râsul se transforma în încântare, satisfactie (ca si atunci când cineva gaseste în mod neasteptat o
solutie la o problema). În acord cu aceasta definitie, aceste reactii nu indica în mod necesar prezenta
umorului.
Daca provocarea râsului trebuie operationalizata ca auto-raportare a subiectului legata de propriile
reactii subiective, acest lucru nu poate fi evaluat la bebelusi sau la persoanele incapabile sa transpuna
verbal aceste reactii. Totusi, aceste dezavantaje metodologice sunt depasite de avantajele conceptuale
ale definitiei, care reda multe situatii în care râsul este provocat în lipsa amuzamentului.

Pentru a furniza o perspectiva asupra umorului, sa urmarim pe scurt câteva abordari teoretice existente.
Primele doua abordari se focalizeaza pe factorii motivationali, a treia se concentreaza pe factorii
cognitivi, iar a patra încorporeaza atât factorii motivationali, cât si cei cognitivi.

Teoriile motivationale ale umorului

a.1. Teoriile arousal-ului si reducerii arousal-ului
Anumite teorii presupun ca umorul reflecta reducerea arousal-ului. Freud (1928 – dupa Berger, 1997)
afirma ca reactiile de râs la stimuli sunt motivate de nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea
relationata cu agresivitatea sau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhiba si nu le exprima
direct. Acest arousal poate fi indus de trasaturile situatiei stimul sau poate exista înaintea aparitiei
situatiei. Astfel, diferentele individuale în aparitia râsului sunt presupuse a fi reflectari ale diferentelor
în intensitate ale emotiilor (suprimate sau reprimate) care se asociaza cu stimuli relevanti în functie de
situatia comica.
O conceptie mai generala a umorului a fost propusa de Berlyne (1969, 1971 – dupa Wyer & Collins,
1992). Acesta a presupus existenta unei relatii U-inversate între arousal-ul psihologic si trairea placerii.
Astfel, placerea creste initial odata cu arousal-ul pâna la o anumita valoare optima, iar apoi scade,
atingând în final un punct la care arousal-ul devine specific agresivitatii. Berlyne a presupus ca
cresterea rapida a placerii este resimtita ca umor. Exista putine dovezi ca scaderile în arousal-ul masurat
fiziologic consecutiv finalului rizibil al unei glume sunt corelate cu estimarile subiective ale umorului
produs de gluma (Mc Ghee, 1983; Lefcourt & Martin, 1986 – dupa Wyer & Collins, 1992). Astfel,
reducerea arousal-ului fiziologic nu este o conditie suficienta a umorului.
Lasând deoparte validitatea lor empirica, conceptia lui Freud si cea a lui Berlyne sufera ambele de lipsa
generalizarii.
Teoria lui Berlyne pare aplicabila numai la glumele sau la alti stimuli în care o situatie specifica
anterior construita de arousal apare înaintea declansarii evenimentului-stimul comic.
Conceptul freudian corespunde presupunerii ca trasaturile situatiei rizibile sunt asemanatoare cu
aspectele experientei din trecut a unei persoane în care aceasta si-a reprimat reactiile emotionale.
Datorita diversitatii enorme a stimulilor pe care orice individ îi considera comici, ar trebui postulate
numeroase emotii reprimate.
a.2. Teoria superioritatii si a discreditarii
O a doua conceptie generala despre umor ( din care exista versiuni istorice – Bergson, 1911 si
contemporane – La Fave 1976, Levine 1969, Zillman & Cantor 1976 – dupa Schmidt, 1994) presupune
ca oamenii îsi deriva placerea din sentimentele de stapânire si control. Râsul si amuzamentul raportate
la diformitatile sau esecurile altora pot reflecta o încercare de a mentine sau restabiliza aceste
sentimente. Astfel, aceasta conceptie priveste amuzamentul ca un produs al comportarii sociale (Wills,
1981 – dupa Schmidt, 1994). Wills noteaza ca acest raspuns este cel mai pronuntat atunci când este
imposibil sa fie cenzurat. Astfel, umorul este mai degraba produs de ghinioanele oamenilor, considerati
indezirabili social, decât de ghinionul oamenilor care sunt stimati social.
Aceasta conceptie este utila în mod particular în evaluarea raspunsurilor la bancurile etnice, dar este
limitata în abilitatea de a cuantifica reactiile la multe alte tipuri de evenimente, cum ar fi cele care
reflecta nefavorabil propria persoana a unui individ. Mai mult, desi esecurile inamicilor îi fac pe
oameni fericiti, ele nu sunt întotdeauna comice. De aceea, discreditarea altora sau sentimentul
superioritatii fata de altii nu este nici necesar, nici suficient pentru a stârni râsul.
Teoria incongruentei
Cea mai generala conceptie a umorului presupune ca umorul este stimulat de constientizarea sociala a
incongruentei dintre doua obiecte sau evenimente ori dintre conceptele asociate lor. Koestler (1964 –
dupa Wyer & Collins, 1992) postula ca umorul rezulta din aplicarea simultana a doua planuri separate
de gândire sau sens la aceeasi informatie ori experienta. Cel mai simplu exemplu este juxtapunerea a
doua planuri semantice. Cu toate acestea, planurile gândirii care sunt reunite în cele mai multe glume
sunt adesea niste scheme mult mai complexe de cunostinte.
O conceptie mai recenta si mai formala a umorului, care se focalizeaza pe procese cognitive ce stau la
baza stârnirii râsului a fost propusa de Suls (1972,1977,1983 – dupa Schmidt, 1994). Suls presupunea
ca în momentul în care este relatata o gluma, informatia initiala prezentata activeaza un bloc de
cunostinte care poate fi utilizat pentru a interpreta informatia. Aceste scheme stabilesc un set de
expectante generalizate privind tipul informatiei ce urmeaza. Dar oamenii dau de o noua informatie
care deviaza de la expectantele lor (care nu poate fi interpretata folosind conceptele activate de
informatia initiala). Apoi cauta în memoria lor diferite concepte si scheme, adesea selectate dintr-un
domeniu diferit de cunostinte, care pot fi utilizate pentru a întelege noua informatie în vechiul context.
Ea necesita adesea o reinterpretare a informatiei originale, iar aceasta reinterpretare produce umorul.
Suls a comparat întelegerea unei glume cu o sarcina de rezolvare de probleme în care comprehensiunea
este analoga solutiei problemei. Prin extensie, oamenii au succes în gasirea solutiei, ei traiesc placerea
astfel, iar aceasta placere este reflectata în amuzamentul pe care-l raporteaza.

Ca efect, formularea lui Suls (1972) postuleaza existenta unui proces cu doua etape în care:
1. o incongruenta (o deviatie de la asteptari) este identificata si
2. incongruenta este rezolvata sau înteleasa.
Stadiul de recunoastere implica o constientizare ca odata initial activate pentru a interpreta gluma,
conceptele sunt insuficiente pentru a o întelege. Stadiul de rezolutie implica scotomizarea unui set
alternativ de concepte sau scheme care sa permita informatiei, ca întreg, sa fie înteleasa. Un esec la
celalalt stadiu poate împiedica aparitia umorului.
Metafora rezolvarii de probleme a lui Suls (1972 – dupa Schmidt, 1994) este utila în conceptualizarea
proceselor pe care le-a postulat. De exemplu, umorul nu este întâlnit decât daca este perceputa o
incongruenta, sau, alternativ, subiectii vad o problema care trebuie rezolvata. În plus, sa presupunem ca
problema exista, dar e foarte usor de rezolvat (finalul este usor predictibil pe baza mai multor
cunostinte generale care sunt accesibile deodata). Atunci, subiectii nu vor resimti o placere mare (umor)
ca urmare a rezolvarii ei. De asemenea, ei nu vor resimti mult umor nici daca problema e prea dificila
(daca incongruenta este perceputa dar setul de concepte care i-ar permite rezolvarea nu poate fi
identificat).

Formularea lui Suls (1972 – dupa Schmidt, 1994) permite dinamicii provocarii umorului sa fie plasata
într-un cadru mai larg al proceselor de întelegere. Totusi, pare imposibil sa furnizeze toata gama
metodelor de producere a umorului. Metafora lui Suls este aplicabila în primul rând întelegerii
stimulilor comici despre care subiectii presupun aprioric ca vor fi amuzanti. Astfel, oamenii îsi
formeaza deja scopul de a întelege ceea ce face sa fie comica informatia în momentul în care o primesc.
În multe situatii aspectul comic al informatiei pe care subiectii o primesc nu este asteptat. În acest caz,
subiectii nu se afla în mod explicit în situatia rezolvarii de probleme (cel putin, problema pe care
încearca sa o rezolve nu este aceea de a întelege informatia comica).

În plus, nu toate tipurile de incongruenta prezinta probabilitatea de a crea umor. Dupa cum noteaza
Koestler (1964 – dupa Wyer & Collins, 1992), rezolvarea creativa de probleme implica si accesul la un
nou plan de gândire (procesare) a informatiei, astfel încât întelegerea are loc în contextul cunostintelor
anterioare. Solutia la astfel de probleme poate fi placuta, dar nu amuzanta cu necesitate. Pe scurt,
incongruenta poate fi necesara, dar nu si suficienta pentru producerea umorului.
Teoria revizuirii a lui Apter - teorii umoristice

Cea mai comprehensiva formulare teoretica a umorului a fost propusa de Apter (1982 – dupa Wyer &
Collins, 1992) în contextul teoriei sale mai generale despre personalitate si motivatie. Aceasta
conceptualizare are câteva trasaturi atractive. Întîi, ia în considerare atât factorii motivationali, cât si cei
cognitivi. În al doilea rând, poate fi aplicata diferitelor tipuri de experiente comice. În al treilea rând,
explica cel mai bine conditiile necesare si suficiente pentru aparitia umorului. Apter a recunoscut faptul
ca informatia transmisa de o gluma sau de o afirmatie într-un context social nu consta numai în oameni,
obiecte sau fenomene la care se refera gluma. În plus, aceasta informatie poate include caracteristici ale
vorbitorului si aspecte ale situatiei sociale în care este transpusa gluma. Pentru a întelege dinamica
umorului, trebuie luate în calcul toate aspectele unei experiente informationale. Apter a propus un set
de conditii necesare pentru existenta umorului, aplicabile nu numai la glume sau desene, ci si la
spiritualism si experiente sociale fortuite care nu au intentia sa fie comice. Apter afirma ca oamenii
interpreteaza informatia într-un mod care le furnizeaza o caracterizare acurata a subiectului la care se
refera. Aceasta caracterizare permite generarea inferentelor valide despre atributele mentionate în
gluma si despre evenimentele viitoare pe care le implica. Astfel, conceptele pe care oamenii le aplica
situatiilor pe care le întâlnesc sunt cele care par sa caracterizeze situatiile “asa cum sunt de fapt”. Ca
urmare, când spunem ca cineva este avocat, oamenii presupun, în absenta altor informatii, ca persoana
în cauza are atributele tipice avocatilor. O afirmatie poate fi interpretata într-un mod ce reflecta sensul
intentionat de comunicator. Aceasta interpretare se poate baza partial pe scopul aparent al
comunicatorului.
Sa presupunem ca ulterior unei interpretari initiale a informatiei–stimul, concluziile sugereaza ca
aceasta interpretare este incorecta. Astfel, evenimentele la care informatia initiala a facut referire sunt
de fapt diferite de modul în care au aparut la început. Oamenii revizuiesc anumite asumptii pe care le-
au facut initial, iar rezultatul este probabil o reprezentare mult mai acurata a realitatii. Aceste procese
legate de revizuirea perceptiilor în lumina noii informatii sunt similare proceselor de comprehensiune
pe care Suls (1972 – dupa Schmidt, 1994) le-a pus la baza incongruentei. Apter (1982 – dupa Wyer &
Collins, 1992) a afirmat, totusi, ca existenta lor nu este suficienta pentru a solicita umorul. Alti trei
factori mai sunt implicati.

Primii doi factori postulati de Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) ca afecteaza producerea
umorului intereseaza caracteristicile informatiei. Acestia sunt:
1. Reinterpretarea unei situatii care rezulta din expunerea la noua informatie nu trebuie sa înlocuiasca
interpretarea care paruse a fi corecta. Cu alte cuvinte, noua constructie a realitatii nu trebuie sa altereze
perceptia cuiva despre realitatea aparenta sau sugerata creata initial. (neînlocuirea)
2. Perceptia realitatii care este stabilizata de noua informatie trebuie diminuata în importanta sau
valoare, relativ la realitatea aparenta care a fost initial asumata. Constructul diminuarii va necesita în
final elaborare. (diminuarea)
Asumptiile lui Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) despre neînlocuire si diminuare se regasesc
în alte teorii ale umorului. Asumptia neînlocuirii este asemanatoare cu ipoteza lui Koestler (1964 –
dupa Wyer & Collins, 1992) ca umorul necesita aplicarea simultana a doua planuri semantice la aceeasi
experienta. Astfel, un eveniment care discrediteaza inteligenta cuiva nu este amuzant decât daca
sugerarea initiala s-a dovedit a fi falsa.
Mai mult, diminuarea valorii sau a importantei unei entitati nu constituie întotdeauna discreditare.
Multe interpretari ale lumii nu sunt întotdeauna cele mai nefavorabile. Trasaturile unui eveniment –
stimul ce pot fi diminuate ca rezultat al reinterpretarii nu se refera numai la oameni sau obiecte.
Asumptia diminuarii poate fi aplicata si comunicarii în sine. Generalizarea constructului de diminuare
propus de Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) poate include în sfera sa o varietate larga de
fenomene comice care sunt foarte greu de explicat prin alte teorii. Prin postularea ca diminuarea este o
conditie necesara a umorului, Apter a distins schimbari comice în interpretarea ce caracterizeaza
descoperirile stiintifice, atasarea sensului la visurile unei persoane si reinterpretarea evenimentelor în
întâmplarile misterioase care apar când sunt descoperite noi dovezi. În fiecare din aceste cazuri,
realitatea implicata de noile informatii are o importanta sau o valoare mai mare decât cea originala, si
astfel nu mai apare amuzamentul.
Al treilea factor important al formularii lui Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) este motivatia:
recunoasterea explicita ca obiectivele de procesare informationala ale unei persoane pot juca un rol în
determinarea reactiilor persoanei la informatie. Apter a lansat ipoteza ca umorul are o probabilitate mai
mare de aparitie numai atunci când obiectivele subiectilor sunt de a întelege informatia si de a se amuza
de ea. Daca subiectii au un scop de procesare mai specific, activitatea cognitiva implicata în atingerea
acestui scop interfereaza cu procese de întelegere mai generale care produc amuzament.
Scopurile care inhiba experientierea umorului pot fi induse de solicitari externe de a utiliza informatia
pentru un scop particular. Ele pot fi induse chiar de informatie. De exemplu, o gluma ce contine aluzii
la un grup etnic poate conduce la suspectarea faptului ca relatarea si sursa ei au intentia de a discredita
grupul. Aceasta suspiciune poate stimula în mod spontan cautarea informatiilor care confirma
bigotismul sursei sau contraargumentarea validitatii discreditarii. O astfel de activitate poate împiedica
aparitia umorului.

Teoria lui Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) ia în considerare multe fenomene comice care nu
pot fi explicate de celelalte teorii. Teoria nu se restrânge la umorul regasit în glume sau istorisiri care
sunt expectate aprioric sa fie amuzante. Teoria explica si amuzamentul generat spontan în situatii
sociale care nu intentioneaza sa fie comice. Conceptualizarea rolului factorilor motivationali în
chestiunea umorului permite luarea în considerare a multor diferente individuale si situationale legate
de umorul provocat de evenimente sau informatii date. Astfel, se deschide o posibila explicatie pentru
raspunsurile diferite ale oamenilor la aceeasi experienta si pentru reactiile diferite ale unei persoane la
aceeasi experienta, în momente diferite si/sau circumstante sociale diferite. Teoria are si limite. De
exemplu, nu se face diferenta în legatura cu dificultatea întelegerii unei anumite experiente. Aceste
diferente pot avea un impact substantial în producerea umorului (Zigler, Levine & Gould, 1967 – dupa
Schmidt, 1994). Desi efectele motivatiei în chestiunea umorului sunt luate în considerare, mecanismele
cognitive care fundamenteaza aceste efecte nu sunt clar conectate. Prin specificarea mai pronuntata a
proceselor cognitive care stau la baza reactiilor la informatia sociala, se pot elimina aceste deficiente si
se poate dezvolta un concept al umorului din care pot deriva câteva noi predictii empirice testabile si
pot fi întelese noi fenomene.
Teoria comprehensiunii si elaborarii

O alta teorie, propusa de Robert S. Wyer Jr. si James E. Collins II (1992), bazata în cea mai mare parte
pe cea a lui Apter (1982), se prezinta sub forma a opt postulate. Primele cinci postulate, care se refera la
comprehensiunea informatiei semantice si episodice sunt concordante cu o masa mare de teorii si
cercetari din psihologia cognitiva (Graesser, 1981; Schank & Abelson, 1977; Sperber & Willson, 1986
– dupa Wyer & Collins, 1992) si din cognitia sociala (Higgins, 1981; Wyer & Srull, 1986, 1989 – dupa
Wyer & Collins, 1992). Postulatele sunt formulate cu suficienta generalitate, astfel încât sa fie
compatibile cu câteva teorii mai specifice ale comprehensiunii. În combinatie cu urmatoarele postulate
ce corespund specific provocarii umorului, teoria permite un cadru conceptual pentru o larga diversitate
de fenomene comice.
Doua aspecte legate de terminologie trebuie notate. Întâi, desi cele mai multe teorii ale umorului s-au
focalizat pe efectele comunicarii scrise si orale, postulatele acestei teorii se refera la o gama larga de
raspunsuri cognitive la evenimentul-stimul. Un eveniment-stimul pentru producerea umorului consta în
mod tipic într-o declaratie scrisa sau orala, sau, alternativ, într-un comportament observat. Alte trasaturi
ale evenimentului se pot referi la contextual social în care declaratia sau comportamentul apar. Astfel,
sursa si factorii situationali sunt trasaturi ale evenimentului cu care umorul este potential contingent.

În al doilea rând, formularea face distinctie între comprehensiune si elaborare. Comprehensiunea se

refera la encodarea unui eveniment-stimul în termenii conceptelor anterior formate, alaturi de
inferentele legate de atributele nedeclarative ale stimulului care sunt necesare întelegerii evenimentului
în contextul dat anterior. Elaborarea, pe de alta parte, se refera la generarea constienta de inferente
despre trasaturile ce nu sunt cuprinse în encodarile initiale si nu sunt necesare întelegerii, la fel ca si
despre alte procesari ce pot fi stimulate de encodari. De aceea, elaborarea poate consta în inferente
despre atributele continutului stimulului, despre gânduri legate de evenimentele din trecut care pot fi
declansate de stimuli, sau despre evenimente viitoare ce pot aparea ca si consecinta. Când evenimentul
contine o comunicare scrisa sau orala, elaborarea poate include gânduri despre plauzibilitatea
comunicarii, motivele acesteia sau caracteristicile sursei.
Postulatul 1 (memoria): Conceptele sau schemele care intra în compozitia unui domeniu particular al
cunostintelor universale (incluzând reprezentari ale persoanelor, evenimentelor, episoadelor) sunt
“stocate” în memorie într-o locatie particulara. Aceasta locatie are o eticheta ce denota continutul de
cunostinte implicat.
Postulatul 2 (encodarea): Un subset de trasaturi care compun un eveniment-stimul initial este interpretat
cu ajutorul schemelor si conceptelor care permit întelegerea evenimentului si a implicatiilor sale. Când
doua sau mai multe seturi alternative de concepte pot fi aplicate, va fi aplicat setul care vine în minte
cel mai repede si mai usor.
a). Daca subiectii au în minte un scop specific, conceptele si schemele pe care le folosesc pentru a
interpreta trasaturile stimulului au cele mai mari sanse de a fi extrase din domeniul de cunostinte
relevant pentru scopul respectiv.
b). Daca scopul subiectilor este acela de a întelege stimulul, conceptele si schemele utilizate pentru
interpretare au cele mai mari sanse de a fi extrase din domeniul de cunostinte utilizat cel mai frecvent în
trecutul recent.
Postulatul 3: Odata ce elementele unui eveniment-stimul au fost interpretate cu ajutorul conceptelor si
schemelor extrase dintr-un anumit domeniu de cunostinte, alte concepte si scheme din acelasi domeniu
sunt folosite pentru:
a). a forma expectatiile generale privind spectrul conceptelor si cunostintelor aplicabile întelegerii
evenimentelor viitoare,
b). a interpreta aceste evenimente atunci când apar.
Postulatul 4 (incongruenta): Un eveniment-stimul este considerat a fi incongruent atunci când nu poate
fi interpretat cu ajutorul conceptelor extrase din acelasi domeniu de cunostinte aplicat si evenimentelor
initiale ce implica aceeasi referinta. Când apar aceste incongruente, subiectii încearca sa identifice
conceptele într-un alt domeniu de cunostinte. Daca aceste concepte sunt identificate, atunci
evenimentele sunt reinterpretate în noii termeni.
Postulatul 5 (sensul pragmatic): Daca implicatiile interpretarii initiale a unei comunicari par sa violeze
principiile normative ce guverneaza schimbul de informatii din situatia respectiva, subiectii vor încerca
sa reinterpreteze comunicarea într-un mod cât mai consistent cu aceste principii.
Postulatul 6 (producerea umorului): Umorul este produs numai daca trasaturile inferate în cadrul
reinterpretarii sunt diminuate în valoare si importanta comparativ cu trasaturile inferate pe baza
interpretarii alternative a evenimentului.
Postulatul 7 (dificultatea întelegerii): “Cantitatea” de umor ce rezulta din reinterpretarea stimulului este
o functie nemonotona (U-inversata) care are ca variabile timpul si efortul necesare identificarii si
aplicarii conceptelor de reinterpretare.

Postulatul 8 (elaborarea cognitiva): Cantitatea de umor ce rezulta din reinterpretarea evenimentului-

stimul este o functie monotona care are ca variabila elaborarea cognitiva a evenimentului si a
implicatiilor care apar subsecvent reinterpretarii. Aceasta elaborare este directionata spre atingerea unui
obiectiv particular de procesare existent în acel moment.
a). Daca subiectii au obiectivul de a întelege evenimentul si de a se amuza, elaborarea cognitiva se va
referi în mod tipic la aspectele producerii umorului si astfel va mari incidenta umorului.
b). Daca obiectivul de procesare al subiectilor este mai restrictiv, evenimentul este elaborat în functie
de implicatiile obiectivului. În acest caz elaborarea cognitiva poate creste sau descreste incidenta
umorului, sau poate sa nu aiba nici un efect asupra umorului, în functie de relevanta componentelor
reinterpretarii pentru atingerea acestui obiectiv
DEFINITII ALE SIMTULUI UMORULUI
În general, teoreticienii s-au ferit de a da o definitie a umorului, considerând ca a afla ce este umorul
înseamna a descoperi misterul central al filosofiei, si anume, a stabili legatura dintre minte si trup. Cele
mai multe încercari de a defini umorul s-au limitat la oferirea unor perspective asupra acestuia, privind
umorul din anumite unghiuri. Ca urmare, lucrarea de fata accepta umorul definit si prezentat de teoria
superioritatii a lui Gruner (1997), inspirata din cea a lui Hobbes (1840 – dupa Gruner, 1997). În
viziunea lui Gruner, umorul consta într-o succesiune de jocuri. Ideea centrala a jocului implica
amuzament, eliberare, distractie, recreere, interactiuni, dar implica si competitie: un câstigator si un
învins. Prin umor, comportamentul nostru ce indica placere (de obicei râsul, zâmbitul, uneori chiotele
de bucurie sau aplauzele) variaza o data cu cantitatea emotionala asociata subiectului comic si
rezultatului neprevazut. Râs egal victorie. A câstiga înseamna a obtine ceea ce ne dorim. A obtine ceea
ce ne dorim, ne face fericiti. Spunem ca ne place sa obtinem ceea ce ne dorim, iar nereusita în a obtine
ceva ce ne dorim ne face nefericiti. Asemenea succesului la jocuri, umorul include în sine victoria (“a
obtine ceea ce ne dorim”) si perceptia instantanee a ceea ce aduce cu sine victoria. A te simti superior
înseamna “sa te simti bine”, înseamna sa obtii ce doresti. Înseamna sa câstigi! … Râsul este reactia
naturala la “victorie”. Astfel, umorul este echivalent cu sentimentul superioritatii.

Definitia proprie a umorului se inspira atât din teoria superioritatii a lui Gruner (1997), cât si din
teoriile care au ca punct de plecare incongruenta (Koestler, 1964 – dupa Wyer & Collins, 1992 si Suls,
1972, 1977, 1983 – dupa Schmidt, 1994), incongruenta regasita si în definitia umorului din
“Dictionarul de psihologie” (1997), coordonat de Ursula Schiopu: “umorul consta în relevarea
nonsensului si a incompatibilitatii laturilor unor situatii sau fenomene considerate, în virtutea
obisnuintei, firesti”. Astfel, daca e adevarat ca orice contrast verifica stimularea sentimentului critic de
superioritate, umorul este raportul fundamental dintre Eu si Univers, care se modifica printr-o
rasturnare permanenta a perspectivei asupra orizontului de asteptare.

Simtul umorului este definit ca "înclinare spre glume si ironii care se ascunde sub o înfatisare serioasa"
("Mic dictionar enciclopedic", 1972). Simtul umorului nu este citit doar printr-o "înfatisare serioasa",
deoarece exista mai multe forme de manifestare ale simtului umorului. Consider ca simtul umorului
este o trasatura de personalitate ce consta în abilitatea de depista cu usurinta solutiile la aspectele
problematice ale vietii si de a le transpune într-o maniera comica.

Pentru a depasi empirismul definitiilor umorului si ale simtului umorului în cadrul problematicii acestei
lucrari, apare necesitatea construirii unui chestionar pentru identificarea simtului umorului.