Cuprins

1. Istoricul termenului de inteligență...........................................................................................2

2. Accepțiunea termenului in psihologie..............................................................................2

3. Tipuri de inteligență.......................................................................................................2

3.1. Teoria inteligențelor multiple a lui Gardner..................................................................3

3.2. Tipuri pure de inteligență............................................................................................3

4. Inteligența emoțională..................................................................................................................4

4.1. Istoricul termenului ,,inteligența emoțională”..............................................................4

4.2. Conotatii psihologice ale termenului...........................................................................5

5. Creierul emoțional.......................................................................................................................6

6. Comunicare și inteligența emotională ca factori de reușită în organizații.........................7

7. Imbunatațirea inteligenței emoționale………………………………………………………….9

Concluzii.

Bibliografie

1. Margareta Dinca, Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Iași, 2009

2. Goleman Daniel, Inteligența emoțională, Curtea Veche, București, 2005
3. http://www.mirelazivari.ro/inteligenta-emotionala
4. http://www.scritub.com/sociologie/resurse-umane/LUCRARE-DE-DISERTATIE-
MANAGEME74596.php

1
1. Istoricul termenului de inteligență

Termenul de ,,inteligență’’ provine de la latinescul intelligere, care inseamnă a relaționa,

a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relații intre relații.

Chiar terminologia sugerează faptul ca inteligența depașește gîndirea care se limitează la

stabilirea relațiilor dintre insușirile esențiale ale obiectivelor și fenomenelor și nu a relațiilor intre
relații. Cît de complexă este această latură a personalitații reiese din modul ei de abordare in
istoria filozofiei si psihologiei. Parerile față de inteligență au oscilat de la acceptarea și
sublinierea rolului ei in cunoaștere, pînă la diminuarea semnificației ei sau chiar pînă la
eliminarea ei din existența umană.( Atkinson, 2002)

2. Accepțiunea termenului in psihologie

In psihologie, J. Piaget (Piaget, J 2005) a descris magistral aceasta caracteristică în

epistemologia sa genetica. La inceputul secolului nostru, psihologul englez C. Sperman
distingea, in seria aptitudinilor umane, un factor G (general) ce participa la efectuarea tuturor
fenomenelor de activitate, și numeroși factori S (speciali), care corespund, operațional, numai
condițiilor concrete ale activitații respective (știintifice, artistice, sportive, etc.). Factorul general
este de ordin intelectual, intrucat intelegerea și rezolvarea problemelor este necesară in orice
activitate. De aceea factorul G a fost confundat cu inteligența.

Termenul de inteligență are o dublă accepțiune:

ca proces de asimilare si prelucrare a informațiilor variabile, in scopul unor adaptări
optime
ca aptitudine rezidînd in structuri operaționale dotate cu anumite calitați (complexitate,
fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigura eficiența conduitei. Aceste calitați
sunt caracteristice subiectului, reprezintă invariații ce pot fi evaluați statistic și sunt situați la un
anumit nivel sau rang de valoare funcțională.

Inteligența, apare astfel, ca sistem de insușiri stabile proprii subiectului individual si care
la om se manifestă in calitatea activitații intelectuale centrată pe gîndire. Procesul central al
gîndirii este strans legat ,chiar imbinat organic cu toate celelalte.

J.Piaget confirma punctul de vedere al inteligenței ca aptitudine generală cu o anume

bază nativă. Adaptarea constă din echilibrarea dintre asimilarea informațională la schemele
preexistente și acomodarea sau restructurarea impusă de noile informații ce nu se potrivesc
perfect cu vechile scheme. Echilibrarea pe care Piaget o identifica cu inteligență, se produce
precumpanitor in baza acomodărilor, a restructurărilor sau reorganizărilor mentale. Măsura
inteligenței este echivalentă cu rata acomodarilor ce permit o buna intelegere si rezolvare de
probleme. Dacă asimilarea este superficială, iar acomodarea (prin prelucrarea informatiilor) nu
se produce decat lent și insuficient, atunci și echilibrarea inteligentă este insuficientă, cei care s-
au ocupat de debilitatea mentală acuzînd fenomene de 'vîscozitate' mintală sau fixitate
functională opusă flexibilitații.

3. Tipuri de inteligență

Inteligența este un lucru ciudat. Unii oameni despre care se crede ca ar fi inteligenți au
rezultate groaznice la testele standardizate. Oamenii care salveaza vieți nu sunt intotdeauna
inteligenți și unii oameni autiști pot citi, aduna, sau scrie mai repede sau mai bine decat oamenii
2
cu un coeficient de inteligență inalt. Realizînd că sunt multe tipuri distincte de inteligență putem
ințelege inteligența mult mai bine.

3.1. Teoria inteligențelor multiple a lui Gardner

Howard Gardner, psiholog care activează în domeniul psihologiei stadiale, a formulat o

teorie cu privire la natura inteligenței. Această teorie a inteligențelor multiple, enunțată
în cartea sa (Howard Gardner, 2006), a insistat asupra faptului ca inteligența nu trebuie
concepută ca un construct unidimensional, ci ca o serie de șapte inteligențe independente.
Această perspectivă permite individului să „manifeste transformarile și modificarile percepțiilor
individuale” și să „recreeze aspecte ale propriilor experiențe”. Cele șapte tipuri de inteligență
originale sunt:

inteligența verbală/lingvistică;
inteligența logică/matematică;
inteligența vizuală/spațială;
inteligența corporală/kinestezică;
inteligența muzicală/ritmică;
inteligența interpersonală;
inteligența intrapersonală;
inteligența naturalistă.

3.2. Tipuri pure de inteligență

In urma numeroaselor studii s-a constatat ca nu există doar un singur tip de inteligență, ci
mai multe. Acestea sunt independente una de cealaltă, fiecare operand ca un sistem separat la
nivel cerebral, in funcție de propriile sale reguli http://andreirosca.bookblog.ro/category/
motivare )

IQ (Intelligence Quotient). Se referă in primul rînd la capacitatea de invațare și

dezvoltare mentală și s-a dovedit ca poate fi corelat cu performanțele profesionale, salarii sau
statutul social. Insă faptul că poate fi corelat nu inseamnă și că IQ-ul determină toate aceste
lucruri. Partea proastă este ca IQ are o componență ereditară destul de mare, variază foarte puțin
de-a lungul vieții și este extrem de greu de crescut.

EQ (Emotional Quotient). EQ-ul, se referă la capacitatea de a percepe și manageria

propriile sentimente, emoții, capacitatea de a empatia cu cei din jurul tău și se presupune ca este
tipul de inteligență care influențează gradul de fericire și succesul unui om.Capacitatea de a
schimba perspectivele, de a renunța atunci cand e nevoie, de a identifica și a-ți controla teama,
rezistența la stres sau prioritizarea activitaților și time managementul țin de inteligența
emoțională.

Partea excelentă este ca EQ-ul poate fi imbunatațit oricand, la orice varstă, de catre
oricine. Spre deosebire de IQ, nivelul EQ-ului poate fi ridicat și crescut constant, depinzînd in
mare masura de voința noastră. Daca EQ-ul e jos, cineva nu a muncit suficient de mult.

SQ (Spiritual Quotient). Este un concept destul de vag care insa se leaga foarte bine de
celelalte doua, in special de EQ. Daca EQ-ul a fost popularizat destul de mult in ultimii ani, cu
SQ-ul lucrurile nu sunt la fel. Asta și deoarece SQ e un concept destul de greu de explicat.
Majoritatea oamenilor sînt conștienți de prezența lui dar este mai greu de conștientizat ca ar
putea avea vreo legatura cu ceea ce numim, vag, “inteligență”. De fapt, Bob Gottfried considera

3
ca un nivel ridicat de conștientizare și intelegere a “inteligenței spirituale” poate facilita si grăbi
dezvoltarea inteligenței emoționale (EQ).

4. Inteligența emoțională

La inceputul anilor ’80, psihologia americana a avut intuiția reunirii aspectelor raționale
și afective ale psihicului, eliminand, astfel, scindarea existenta in psihologia Europeana in
cunoasterea și ințelegerea psihicului. Sinteza de care vorbim s-a realizat sub umbrela termenului
de ,,inteligența emoțională”, care vizează relaționarea creativă cu dorințele proprii si ale
interlocutorilor, cu stările de teamă, furie, frustrare etc. Lucrurile s-au oprit odata cu emiterea
termenului, fara ca acesta sa beneficieze și de o delimitare a conținutului.

Desi, originile acestei problematici pot fi plasate in secolul al XIX-lea. De altfel, David
Wechsler psiholog evreu american nascut in Romania, a arătat importanța factorilor non-raționali
pentru adaptarea individului la mediu, esențială în reușita in viată. Termenul, strict de inteligență
emoțională a focalizat atenția știintifică datorită ultimelor cercetari in domeniu.

Termenul de 'inteligență emoțională' a fost folosit pentru prima dată intr-o formulă
academică clasică, intr-o teză de doctorat, in SUA in 1985 de catre Wayne Leon Payne
doctorand la Union institute din Cincinnatti.

Studiile privind inteligența emoțională sunt relativ recente, ele debutand in jurul anilor
90. S-au conturat trei mari direcții in definirea inteligentei emotionale, reprezentate de: John D.
Mayer si Peter Salovey; Reuven Bar-On; Daniel Goleman (M. Roco, 2001).

4.1. Istoricul termenului ,,inteligența emoțională”

Conceptul de 'inteligență emoțională' apare publicat pentru intaia data in lucrarile lui John
D. Mayer si Peter Salovey (1990, 1993). Aceștia sunt considerați parinții noii inteligențe, cea
emoțională. Cei doi sunt primii care trateaza cu seriozitate subiectul si care definesc pentru
lumea psihologiei noul termen introdus.

In anul 2000, impreuna cu Caruso, John D. Mayer si Peter Salovey, psihologi americani
si profesori de psihologia educației la Universitatea Yale, cei care au publicat primele carți
despre inteligența emotională, dau probabil cea mai completă definiție, cel putin pana astazi.
Inteligența emoțională este 'abilitatea de a percepe si exprima emoții, de a asimila emoții în
gîndire, de a ințelege si judeca cu ajutorul emoțiilor, si de a regla emoțiile proprii și ale
altora'.

In cadrul celei de-a doua versiune de tratare a inteligenței emoționale se află studiile
realizate de-a lungul a 25 de ani, de Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv, și
creatorul primului test de inteligență emoțională, cunoscut sub numele de Bar-On EQ, aprecierea
acesteia facandu-se printr-o masura analogă coeficientului de inteligență academică.

Reuven Bar-On, a stabilit componentele inteligenței emoționale grupate astfel:

Aspectul intrapersonal: conștientizarea propriilor emoții; optimism (asertivitate);

respect-considerație pentru propria persoană; autorealizare; independență.

Aspectul interpersonal: empatie; relații interpersonale; responsabilitate socială.

4
 Adaptabilitate: rezolvarea problemelor; testarea realitații; flexibilitate.

Controlul stresului: toleranța la stres; controlul impulsurilor.

Dispozitie generala: fericire; optimism

A treia direcție in abordarea inteligenței emoționale este reprezentată de D. Goleman. In

1995 apare in revista Time vestitul articol 'What's your EQ?' semnat de Daniel Goleman, ziarist
la acesta publicație unde de-a lungul timpului a scris articole despre creierul și comportamentul
uman. A fost preocupat de studiul creierului, creativitații și comportamentului. In viziunea
acestuia, constructele ce compun aceasta forma a inteligenței sunt:

conștiința de sine - incredere in sine;

auto-controlul - dorinta de adevar, conștiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;
motivația - dorința de a cuceri, daruirea, inițiativa, optimismul;
empatia - a-i ințelege pe alții, diversitatea, capacitatea politica;
aptitudinile sociale - influenta, comunicarea, managementul conflictului,
conducerea, stabilirea de relatii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru in
echipa.

Jeanne Segal (Segal, 2000) a pus in evidență patru componente ale inteligenței emoționale
și anume: conștiința emoțională, acceptarea, conștiința emoțională activă și empatia.

Conștiința emoțională vizează trăirea în mod autentic a emoțiilor, lasand deoparte

deprinderile intelectuale prin intermediul carora avem tendința să gîndim emoțiile.

Acceptarea, cea de-a doua componentă presupune acceptarea emoțiilor conștientizate. Acestea
nu inseamna resemnare si pasivitate fată de emoții. Conștientizarea emoțională activă inseamnă
să traiești experiența prezentă și nu ceea ce ai simțit in trecut. Această componentă presupune
conștientizarea a tot ceea ce simți, a cauzelor emoției, a realitații și a situației in care te afli,
pentru a putea fi echilibrat. Empatia se refera la abilitatea de a ne raporta la sentimentele și la
nevoile celorlalți, fară a renunța la propria experiență emoțională. Empatia presupune înțelegerea
celuilalt.
Steve Hein incearcă o prezentare a inteligenței emoționale pe baza consultarii celor mai
recente lucrari. Cartea sa (Goleman, 2001) ofera cateva definiții alternative, inteligența
emoțională inseamnă: sa fii conștient de ceea ce simti tu și alții, sa știi ce sa faci in legatura cu
acestea ; sa știi sa deosebești ce-ți face bine și ce-ți face rău și cum sa treci de la rău la bine; să ai
conștiinta emotională, sensibilitate și capacitate de conducere

4.2. Conotatii psihologice ale termenului

D. Goleman și-a formulat definiția inteligenței emotionale pe baza lucrarii lui Mayer și a
lui Salovey din 1990. Aceștia și-au actualizat definiția dată inteligenței emoționale in cartea
din 1997 (in care vorbesc despre interacțiunile dintre emoționalitate și raționalitate).

Competenţele Emoţionale

Cunoașterea emoțiilor personale. Conștientizarea de sine - recunoașterea unui sentiment

atunci cand el apare - este piatra de temelie a inteligenței emotionale. Capacitatea de a
supraveghea sentimentele de la un moment la altul este de o importanță capitală pentru o
pătrundere psihologica și o ințelegere de sine. Incapacitatea de a observa adevaratele noastre
sentimente ne lasă prada acestora.
5
 Gestionarea emoțiilor. Stapanirea emoțiilor în așa fel încat să fie cele pozitive reprezinta
capacitatea de a construi conștientizarea de sine, adica capacitatea de a se calma, de a controla
nivelul anxietății, de depresie , de irascibilitate și consecintele incapacitații de a avea aceste
calitați emoționale fundamentale.

Motivarea de sine. Punerea emotiilor in serviciul unui scop este absolut esențială pentru a-i
acorda atenția cuvenită, pentru motivarea de sine, pentru stapanire si creativitate. Autocontrolul
emotional - amanarea recompenselor și inabușirea impulsurilor, stă la baza reușitelor de tot felul.
Capacitatea de a fi pe fază duce la performanțe ieșite din comun in toate domeniile.

Recunoașterea emoțiilor in ceilalți. Empatia, o altă capacitate care se cladește pe baza

conștientizării de sine emoționale, este fundamentul ,,capacitații intelegerii celorlalti”. Cei care
sunt empatici sunt mai atenti la semnalele sociale subtile care indica de ce au nevoie ceilalți.

Managementul relațiilor. Arta de a stabili relații inseamnă in mare parte capacitatea

de gestiona emoțiile celorlalți. Aceste capacitați contribuie la o mare popularitate, la spiritul de
conducere și la eficientă în relațiile interpersonale. Cei care exceleaza in aceste abilitați se
descurcă bine în tot ceea ce inseamna interacțiune pozitivă cu ceilalți, aceștia sunt adevarate
vedete pe plan social.

5. Creierul emoțional

Descoperirea creierului emotional la om, de catre cercetatorul francez Le Doux in

anul 1981, a produs senzație in lumea stiinței.

Sistemul limbic este considerat ca sediul al vieții emoționale, in special nucleul

amigdalian, denumit chiar ,,magazin al memorie emoționale” (Goleman, 2001). De-a lungul
evolutiei creierul a crescut de la baza spre varf, centrii superiori dezvoltandu-se mai tîrziu ca o
prelucrare a celor de jos, mult mai vechi. Creierul primitiv nu ajuta la gandire sau la invatare, el
este programat dinainte sa regleze functionarea corpului ca atare și să reacționeze pentru a
asigura supraviețuirea. Din forma cea mai veche, primitiva, trunchiul creierului, au aparut centrii
emoționali, deci a existat un creier emoțional cu mult inainte sa existe cel rațional.

Nucleul amigdalian. O data cu apariția mamiferelor s-a constituit sistemul limbic sau
creierul emoțional, care prin capacitatea de memorare și invațare de care dispune asigură o mai
buna adaptare la mediu. La om s-au dezvoltat emisferele cerebrale și noecortexul, care reprezinta
creierul rațional. O persoană careia i s-a extirpat nucleul amigdalian devine complet
dezinteresata de oameni, nu stabilește contacte umane, deși poate să poarte bine o conversație.

Hipocampul. In cadrul sistemului limbic, hipocampul este puternic implicat in memoria

afectiva a individului dandu-i astfel posibilitatea să recunoască starile emoționale incercate in
fața lucrurilor, oamenilor sau altor fiinte. Deoarece sistemul limbic, raspunzator de afectivitate
are o relativa autonomie fata de neocortex, in anumite situații, cu ar fi situațiile care declanșează
emoții foarte puternice, există tendința persoanei de a declanșa reacția de raspuns inainte de a
cunoaste bine situația, fiind binecunoscută graba emoțiilor și a impulsurilor, care pe de-o parte
produce raspunsuri neadecvate iar pe de altă parte susține acele puncte de vedere privind
caracterul irațional al afectivitații

S-a descoperit ca in momentele in care reacția impulsivă o copleșește pe cea logică,

nucleul amigdalian are un rol crucial. El este un fel de” santinela” psihologică, ce înfruntă toate
situațiile, toate percepțiile și care în situațiile de criză trimite semnale catre toate parțile
importante ale creierului ducand la reactii de aparare. Mai mult, el primeste informatii directe de
6
la simturi prin intermediul unui grup mic de neuroni care face legatura cu talamusul, lucru care ii
permite sa aiba o reactie inainte ca ele sa fie inregistrate complet de catre neocortex.

6. Comunicare și inteligența emotională ca factori de reușită în organizații

Ca urmare a studiilor realizate in ultimele decenii, se consideră că următoarele trăsaturi

pot fi considerate drept caracteristice pentru profilul psihosocial al unui conducator: energie,
dinamism, activism, inițiativă, incredere in sine, puternic autocontrol, extraversiune, inteligență
emoțională. La acestea se pot adauga si o serie de aptitudini, precum: competența profesională,
fluența verbală, abilitați interpersonale. Deși in timp s-a conturat ideea că nu există un tip ideal
de personalitate (incluzand și caracteristicile comportamentale) pentru un șef (manager, lider)
care sa satisfacă atît cerințele producției și ale angajaților, cît și pe cele ale situației concrete,
există totuși un consens asupra unor elemente care pot fi asociate cu performanță în
management, aceste elemente fiind reprezentate prin trasaturile explicate mai sus.

Cei mai mulți specialiști, proveniți in special din domeniul activitații practice (nu din cel
al cercetării), atribuie liderului urmatoarele insusiri:
o Vitalitate și rezistenta fizică. Entuziasm in muncă, pasiune.
o Inteligență și proactivitate - capacitatea efectiva de rezolvare a problemelor, de a crea
strategii, de a fixa priorități, de a gîndi rațional și intuitiv, de a acționa anticipativ.
o Disponibilitatea de a accepta responsabilitați - impulsul de a lua inițiativa intr-o
situatie socială, de a pași inainte cand nimeni nu e dispus sa o faca.
o Componența profesională- a avea cunoștințe, competențe, experiență in legatură cu
sarcinile de lucru.
o Abilitatea de a lucra cu oamenii - capacitatea de a gestiona eficient relațiile cu
subordonații, de a intelege sensibilitațile si motivațiile, și de a le face sa lucreze in
folosul organizației.
o Nevoia de realizare - nevoia de a munci pentru a infaptui ceva valoros, si de a fi
recunoscut pentru realizările sale.

La acestea s-ar mai putea adauga: curajul, hotararea, fermitatea, capacitatea de a inspira,
persuasiunea, increderea in sine, ascendenta (dominarea), adaptabilitatea, capacitatea de a
conduce prin utilizarea flexibila a diferitelor stiluri de conducere.

Caracteristicile liderilor, pe langa faptul ca au fost identificate prin testari psihologice, au

fost studiate și prin raportare la comportamentele in situații de grup, observate direct, și prin
urmarirea de soluției acestor subiecti pe termen lung caracteristicile analizate au fost clasificate
in sase grupe (Stogdill, 1974).

Se poate lesne observa similitudinea dintre caracteristicile enumerate mai sus si definițiile
data inteligentei emotionale de Goleman. Astfel se poate spune ca pentru o buna organizare intr-
o organizatie este necesar ca cei care se regasesc in segmentele superiore mai ales sa poata fi
caracterizati in termenii de mai sus.

Stilul de comunicare se refera la ansamblul particularitatilor de manifestare caracteristice unei

persoane in actul comunicativ. Stilul desemneaza:

- Modalitatile specifice de receptionare / decodificare a mesajelor;

- Modalitatile personale de prelucrare / interpretare a mesajelor;

7
 - Modalitatile specifice de exprimare a raspunsului, particularitatile personale de feed-
back.

Toate acestea decurg din unicitatea si individualitatea fiintei umane, fiind expresia
personalitatii sale.

Patru stiluri fundamentale de comunicare:

 Stilul non-agresiv, de retragere pasiva, atitudine de fuga pasiva – tendinta de a se

ascunde, de a fugi mai degraba decat de a infrunta oamenii. Se poate manifesta
printr-un exces de amabilitate si conciliere, prin tendinta de a amana luarea unor
hotarari si adesea prin imposibilitatea luarii acestora, insotita de cedarea catre altii
a dreptului de a decide. La baza acesturi manifestari sta o tema maladiva de a nu
fi judecat de ceilalti, ca si supararea intensa resimtita in cazul unui eventual esec –
pentru a le evita individul prefera sa se supuna hotararii altora. Aceasta nu
exclude sentimentul de ciuda, manie mocnita, ranchiuna.

 Stilul agresiv, atitudinea de atac – tendinta de a fi mereu in fata, de a avea ultimul

cuvant, de a se impune cu orice pret, chiar cu pretul lezarii si supararii altor
persoane. Pentru a domina, orice mijloc pare a fi utilizabil – infricosarea,
contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlalti; atitudinile si comportamentele
socante, razbunarea, asumarea unor riscuri excesive. Aceasta atitudine stimuleaza
agresivitatea si antipatia partenerilor si are ca efect pentru persoana in cauza
sentimentul de a nu fi iubita, respectata si apreciata, fapte ce o fac si mai gresiva –
se creeaza un adevarat cerc vicios al agresivitatii.

 Stilul manipulator, atitudinea de manipulare – preferinta pentru un rol de culise,

tndinta de a astepta clipa prielnica pentru a iesi la lumina si a se pune in valoare,
tendinta de a cauta intentii ascunse in spatele oricaror afirmatii ale celorlalti.
Persoana evita sa spuna deschis ceea ce gandeste, isi schimba opiniile dupa cele
ale interlocutorului, ii place sa fie in preajma celor mari si puternici (ca o
compensare a propriilor slabiciuni) sperand, sa obtina beneficii din vecinatatea cu
acestia. Persoanele din aceasta categorie urmaresc ca ceilalti sa faca ceea ce ar
dori ele, dar acest lucru sa nu presupuna confruntari deschise – fie ele rationale,
constructive – de tip asertiv, fie ele conflictuale – de tip agresiv; este vorba mai
degraba de a astepta ca situatia sa se intoarca in favoarea lor. Adesea aceste
persoane „joaca roluri” diverse, ca semn al insuficientei maturizarii sociale acesta
si in legatura cu un status social slab, precar, nesatisfacator. Problema indivizilor
manipulatori este de a-si ascunde slabiciunea, de a nu fi descoperiti pentru ca si ei
se tem de judecata celorlalti si de a nu fi marginalizati.

 Stilul asertiv, atitudinea constructiva – capacitatea de autoafimare, de exprimare

onesta, directa si clara a opiniilor si a drepturilor proprii fara agresivitate si fara a-
i leza pe ceilalti; capacitatea urmaririi propriilor interese fara incalcarea nevoilor
celorlalti. Persoana stie sa asculte si este dispusa sa inteleaga, stie sa fie ea insasi
(fara stimulari si „jocuri de rol”) si sa se bazeze pe sine. Este cea mai buna
atitudine pentru ca permite atingerea scopurilor propuse fara a provoca
resentimentele celorlalti si chiar castigandu-le adesea simpatia.

8
7. Imbunatațirea inteligenței emoționale

Tehnici pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale:

1. Faceţi efortul de a vă cunoaşte mai bine, urmăriţi să aflaţi ce fel de personalitate sunteţi,
obişnuiţi să practicaţi introspecţia şi autoobservarea.

2. Reflectaţi la sentimentele voastre. Conştientizaţi emoţiile cu care vă confruntaţi şi găsiţi cele

mai fine nuanţe ale acestora. Învăţaţi să le denumiţi. De exemplu „ mă simt confuz”,
„ neîmplinit”, „ neînţeles”, „respins” , „ruşinat” şi nu simplu „mă simt nasol”.

3. Faceţi distincţie între gândurile şi sentimentele dumneavoastră. Spuneţi „Mă simt neglijat”
nu „ Simt că ceilalţi au treburi mai importante”
4. Asumaţi-vă sentimentele pe care le aveţi. Recunoaşteţi că „ Sunt gelos” nu „ Tu mă faci
gelos”. Analizaţi-vă mai bine propriile sentimente şi nu acţiunile sau motivele celorlaţi. Căutaţi
să vă identificaţi nevoile emoţionale neîmplinite.

5. Folosiţi-vă de sentimentele pe care le aveţi pentru a lua decizii. Întrebaţi-vă: Cum m-aş simţi
dacă aş face asta? Cum m-aş simţi dacă nu aş face? Cum mă simt? Ce m-ar ajuta să mă simt mai
bine?

6. Folosiţi-vă de sentimente pentru a vă fixa obiectivele. Gândiţi-vă cum aţi vrea să vă simţiţi sau
cum aţi vrea să se simtă cei din jur, clienţii, partenerul, copiii voştri.

7. Validaţi sentimentele celorlaţi. Arătaţi empatie, înţelegere şi acceptare pentru ceea ce simt cei
din jur. Nu-i criticaţi, judecaţi, controlaţi sau etichetaţi.

8. Învăţaţi să faceţi faţă sentimentelor negative.: Folosiţi de exemplu ceea ce de obicei denumim
ca mînie, enervare, ca să vă simţiţi mai dinamizaţi şi energizaţi.

9. Fiţi sinceri şi exprimaţi într-un mod cât mai obiectiv ceea ce simţiţi. Nu afirmaţi „ Urăsc
ciorapii ăştia” sau „ Ador cafeaua cu frişcă”. Sunt exprimări care sigur nu reflectă ceea ce simţiţi
cu adevărat.

10. Identificaţi-vă fricile şi dorinţele profunde. Autocunoaşterea este piatra de temelie dacă
dorim să ne îmbunătăţim inteligenţa emoţională.

11. Învăţaţi să vă identificaţi emoţiile mai degrabă decât să etichetaţi oamenii şi situaţiile. Pentru

9
aceasta enunţaţi propoziţii alcătuite din trei cuvinte, care încep cu „ Mă simt…sau … Sunt. „Sunt
nerăbdător” , nu „ Este îngrozitor ce se petrece” sau „Mă simt jignit” şi nu „Eşti un nenorocit „.

12. Evitaţi oamenii care vă fac să vă simţiţi inconfortabil- Până veţi reuşi să mai creşteţi interior
şi să puteţi face faţă emoţiilor negative care vi le provoacă, evitaţi anturajul care vă generează
stări proaste.

Concluzie: În lucrarea dată am studiat Inteligența emoțională (EQ) și rolul ei în cariera

profesională, inteligența emoțională este capacitatea de a-ți controla propriile emoții și
sentimente, ea poate fi înbunătățită oricînd, la orice vîrstă și de către oricine. Nivelul EQ-ului
poate fi ridicat și crescut constant, depinzînd în cea mai mare măsură de voința noastră.

10