Etica in afaceri .

Curs si seminar nr 3

1.3. Norme şi valori morale

După cum am arătat deja, normele morale sunt enunţuri cu caracter imperativ prin care se
indică calea, scopul sau direcţia gândirii sau acţiunii. Norma în sine nu are o putere coercitivă, ci
se referă la un imperativ a cărui valoare este exclusiv raţională şi independentă de realizarea ei
practică. Cel care respectă norma şi-o asumă ca valoare, ca regulă sau ca un criteriu de apreciere.
Caracteristica normelor constă în faptul că se adresează anumitor subiecţi şi îşi au sursa
în voinţa unei autorităţi. Atât normele sociale, cât şi cele morale se constituie în sisteme
normative, sisteme care se compun din valori şi reguli. În timp ce valorile sunt scopuri spre ceea
ce se doreşte din punct de vedere moral, regulile sunt indicaţii asupra modalităţilor considerate
legitime şi acceptabile pentru a atinge valorile.
În cadrul unui sistem normativ, normele pot reglementa anumite interdicţii, recomandări
referitoare la comportamente dezirabile, indicaţii ale performanţei minime acceptate, modalităţi
de a face un anumit lucru sau modele de comportament în diferite situaţii.
Activitatea de elaborare a normelor şi de impunere a lor se asociază cu recompense
(aprecieri, prestigiu, stimă, consideraţie, promovare etc.) şi cu pedepse aplicate de instituţii
(amenzi, sancţiuni administrative, retrogradări, sancţiuni juridice) sau de organismele
profesionale (mustrări, retragerea suportului uman, întreruperea cooperării, marginalizarea etc).
O altă problemă se referă la faptul că normele variază prin gradul de precizie şi de
completitudine. Aşa se face că unele norme sunt enunţate într-un mod care să garanteze
aplicabilitatea lor (nu se prevăd cazuri în care devine dificilă o judecată de conformitate), în timp
ce alte norme sunt mai generale, deşi sunt prezentate ca fiind importante.
De aici rezultă şi o clasificare a normelor morale, cu implicaţii practice pentru etica în
afaceri (cf. Ţigu, 2003, p.18) :
 norme generale – prezente în toate tipurile de comunităţi umane, care au durabilitate
în timp şi care influenţează o gamă largă de relaţii şi activităţi umane (cinstea,
demnitatea, curajul, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);
  norme particulare – care se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o
anumită variaţie în timp şi spaţiu şi influenţează relaţii sau activităţi umane
particulare (norme morale specifice unei profesii, normele vieţii de familie etc.);
 norme speciale – care se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse sau cu prilejul
unor ocazii speciale (norme de protocol, regulile de negociere, regulile de etichetă sau
de bune maniere etc. ).
În strânsă legătură cu aspectele de mai sus, normele morale îndeplinesc următoarele
funcţii:
 promovează cerinţele fundamentale ale unui anumit sistem organizatoric;
 exprimă ansamblul de cunoştinţe acumulate privind relaţiile interpersonale;
 recomandă anumite forme de comportament uman şi de atitudini sociale;
 reprezintă o modalitate de exercitare a caracterului social şi de evaluare a
comportamentelor individuale;
 asigură creşterea consensului şi reducerea incertitudinii şi activităţile sociale.
Plecând de la aceste considerente de principiu, se poate spune că valorile şi normele
morale se regăsesc şi în aspectele ce ţin de etica în afaceri, câteva caracteristici ale codului de
etică în afaceri fiind edificatoare în acest sens:
 exprimă un contract moral între membrii comunităţii de afaceri, contribuind astfel
la coeziunea acesteia;
 exprimă angajamentul membrilor organizaţiei faţă de respectarea valorilor şi
normelor etice;
 enunţă standardele morale şi de conduită pe care îşi propune să le urmeze
membrii organizaţiei de afaceri, precum şi sancţiunile care se pot aplica în
situaţiile în care aceste norme sunt încălcate;
 corelează relaţiile contactuale cu încrederea, ataşamentul şi responsabilitatea
 sprijină formarea unei culturi organizaţionale bazate pe respect şi pe creşterea
responsabilităţii individuale;
 protejează membrii organizaţiei de afaceri de comportamente abuzive, necinstite
sau oportuniste;
  contribuie la crearea unui mediu de muncă bazat pe competiţie şi cooperare
desfăşurate după reguli corecte;
 este un cadru de referinţă în orientarea deciziilor şi ghidează comportamentul
membrilor organizaţiei de afaceri în caz de dileme etice;
 contribuie la promovarea unei imagini pozitive a organizaţiei, şi creşte încrederea
publicului şi a partenerilor sociali în activitatea acesteia.
Cu precizarea că asupra aspectelor menţionate voi reveni în ultima parte a lucrării, trebuie
subliniat un aspect important: la orice nivel de manifestare, moralitatea sau lipsa ei, nu poate fi
impusă individului de nicio instanţă exterioară lui şi nici nu poate fi sancţionată din punct de
vedere legal. De aici, şi deosebirea dintre normele morale şi prescripţile juridice:
 normele morale se referă la comportamente individuale libere, conştiente şi raţionale,
cu consecinţe asupra celorlalţi sau asupra propriei persoane;
 normele morale sunt enunţuri normative categorice, care formulează anumite obligaţii
sau datorii de a săvârşi fapte în conformitate cu valorile promovate de societate;
 normele morale se bazează pe autoritatea voinţei, fiind impuse de conştiinţa
individuală;
 normele morale sunt însoţite de sancţiuni ce ţin de conştiinţa individuală sau cea
publică;
 normele morale promovează un grad ridicat de socialitate şi de relaţii interumane.
În contextul acestei dezbateri relaţia dintre normele morale şi cele juridice dobândeşte un
interes distinct, aşa cum se va vedea din secţiunea următoare.

1.4. Medierea raportului etic-juridic

Raportul dintre normele morale şi cele juridice comportă mai multe abordări.
O primă abordare vizează independenţa funcţională a juridicului faţă de etic, chiar dacă la
nivelul practicilor cotidiene valorile etice devin principii constitutive ale dreptului. Analizând
această particularitate, A. Sandu arată că ,,juridicul operaţionalizează valorile existente la nivelul
comunităţii integrându-le limitativ, în timp ce eticul ar trebui să constituie un ghid afirmativ a
ceea ce este dezirabil. În practică, juridicul administrează şi obligaţiile, iar etica reglementează
comportamentul moral pe care îl transformă în practică socială, de unde este preluat de juridic
sub formă de cutumă.” Conform acestei interpretări, morala devine ,,izvor de drept prin
intermediul practicilor sociale, iar teoria etică instituie paradigma dominantă în practica
juridică” (2012, p.51).
Concluzia autorului este că ,,teoriile etice au rolul de a valida normele juridice din
perspectiva conformităţii între norma juridică şi sistemul de valori acceptat de societate. Nici
norma morală nu trece direct în normă juridică, această trecere fiind mediată de teoriile etice şi
apoi, de la acestea, prin intermediul doctrinei, normele morale ajung în practica juridică” (Sandu,
2012, p.51).
O altă abordare a relaţiei etic-juridic este aceea în care exerciţiul juridic este văzut ca o
practică a eticii, respectiv, întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. În
aceasta interpretare, eticul şi juridicul sunt într-o relaţie de dependenţă reciprocă, care nu permite
nici uneia nici alteia să funcţioneze independent. Dezvoltând această idee cu referire la etica
juridică, M. Miroiu şi G. Beblea (2001) consideră că este impropriu să vorbim de o etică a
profesioniştilor din sfera activităţii juridice, fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic
prin excelenţă, fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge
sancţiuni care privesc, mai degrabă, aspectul administrativ al profesiei.
Pentru aprofundarea problemelor menţionate, autoarele propun clarificarea următoarelor
aspecte de principiu (cf. Miroiu şi Beblea, 2001, p.70 şi urm.):
 Raportului dintre norma juridică şi norma morală, - care ne sugerează că în cele
mai multe cazuri activitatea juristului este atât de riguros normată încât pare că nu
mai rămâne nimic în afara specificărilor juridice. Teoretic, dacă se poate formula
o cerinţă etică care nu este prevăzută de lege , ea ar fi de prisos sau ar fi înglobată
în ansamblul reglementărilor juridice. În realitate, există şi calea intermediară a
normelor etice, care nu sunt specificate în codurile juridice dar care sunt necesare
bunei funcţionări a profesiei de jurist.
 Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai ales prin evidenţierea unor principii
prevalente în funcţie de rolurile îndeplinite în sfera juridică. Astfel spus, deşi se
păstrează un set comun de obligaţii etice, prin natura profesiei, etica avocaţilor, de
exemplu, se orientează şi în funcţie de principii specifice, altele decât cele care
vizează profesia magistraţilor. În funcţie de această distincţie, diferă însăşi
raportul cu subiecţii actului juridic: dacă pentru un avocat putem vorbi de un
 raport cu un client, magistratul are în faţă doar probe, care să dea dreptate unui
reclamant sau pârât (în dreptul civil), respectiv, să inculpe sau să disculpe un
învinuit (în dreptul penal).
 Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundamentează însă pe relaţia
dintre etic şi juridic la nivelul normelor. Acest aspect intră în preocuparea
factorilor legiuitori care ar trebui să folosească eticul ca un criteriu principal al
normării juridice. Se poate afirma chiar că, într-o societate democratică întreaga
legislaţie trebuie să satisfacă cerinţele etice ale societăţii respective, cerinţe care
prevalează în raport cu cele care vizează persoanele fizice sau juridice.
Plecând de aici, se consideră că principala raţiune a normării etice a profesiei de jurist
este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. Dacă în sistemele de conducere autoritară
interesele statului tind să fie identificate cu interesele societăţii, în regimurile democratice,
justiţia este independentă, fiind una dintre cele patru puteri. Dar şi aici pot să apară situaţii
paradoxale: controlul statului fiind mai redus, există pericolul să se neglijeze interesele societăţii
în favoarea intereselor particulare ale clienţilor, mai ales dacă aceştia din urmă îi asigură avantaje
materiale.
Între dependenţa excesivă faţă de stat şi dependenţa excesivă faţă de client apare ca
cerinţă majoră, independenţa reală a juristului. Aceată independenţă a juristului faţă de
constrângerile statului şi faţă de aşteptările clientului pune în discuţie responsabilitatea
profesională a juriştilor şi angajamentul lor, dincolo de cerinţele formulate cu privire la
competenţele lor.
O a treia abordare are în vedere atât distincţiile dintre etică şi legalitate, cât şi
prejudecăţile despre lumea afacerilor sau regulile minimale pe care trebuie să le urmeze o firmă
în privinţa angajaţilor şi a clienţilor.
În acest context, Daniel Dăianu consideră că anumite operaţiuni în domeniul afacerilor
pot fi legale, dar mai puţin etice. ,, Atunci când conflictele de interese nu sunt reglementate
corespunzător sau când cadrul juridic prezintă omisiuni grave, scrie el, unii indivizi renunţă la
consideraţiile de ordin etic în favoarea unui profit însemnat” (2006, p.91). Exemplele prezentate
converg spre ideea că moralitatea nu-şi are locul în afaceri, până la aspectele ce ţin de
suprareglementare sau subreglementare şi de la reputaţia ca sursă de încredere, onestitate, adevăr
şi loialitate, până la sistemele de valori ce ţin de conflicte şi dileme morale.
 Pe aceeaşi linie de argumentare se înscriu şi comentariile lui R. Solomon, care susţine că,
deşi obiectivul unei afaceri este obţinerea profitului, ,,acest obiectiv trebuie atins numai prin
furnizarea de bunuri şi servicii de calitate, prin crearea de locuri de muncă şi prin integrarea în
comunitate (...). Nu profiturile, ca atare, sunt scopurile afacerilor: profiturile sunt distribuite şi
redistribuite. Profitul este un mijloc de constituire a afacerii şi de răsplătire a angajaţilor, a
directorilor şi a investitorilor. Pentru unii, conchide autorul, profiturile sunt un indicator al
competitivităţii, dar chiar şi în aceste cazuri contează satisfacţia adusă de victorie şi nu profiturile
ca atare” (2006, p.378-388).
Concluzia la care ajunge autorul este că, la toate nivelele de funcţionare ale eticii în
afaceri se manifestă şi conflicte de valori. Exemplul pe care îl oferă este acela că, angajaţii care
critică în mod public propria companie încearcă să arate că nu pot tolera imoralitatea, trădarea
încrederii publicului şi vor să sprijine depăşirea unor astfel de impasuri.
Această categorie de anagajaţi este percepută ca indezirabilă pentru companie, iar
introducerea eticii afacerilor i-a eliminat din percepţia eronată că aceşti angajaţi ar fi neloiali
companiei. ,,Poate cel mai important rezultat al discuţiilor publice asupra eticii afacerilor, scrie
R. Solomon, este atenţia acordată acestor indivizi; s-a conferit astfel o nouă responsabilitate
pentru ceea ce angajatorii lor considerau în mod greşit a fi o încălcare a loialităţii. Dar atunci
când interesele de afaceri sunt în conflict cu morala sau bunăstarea societăţii, afacerile sunt cele
care trebuie să cedeze, acesta este, poate, principiul cel mai important al eticii afacerilor”, ţine să
precizeze autorul menţionat (2006, p.394).
O a patra abordare a relaţiei normă morală, - normă juridică vizează perspectiva
deontologică sau etica profesională. În explicaţia dată de V. Morar (2012, p.254 şi urm), de
exemplu, deontologia este o teorie a datoriilor (şi nu a datoriei în general), teorie care rezultă din
experienţele concrete de viaţă sau din situaţiile create de exercitarea unei activităţi. Din acest
motiv, deontologia are o conotaţie particulară, întrucât regulile sale privesc grupul determinat
care le emite şi le aplică sieşi, cu scopul de a asigura disciplina membrilor săi.
Este important de subliniat că datorită specificului său disciplinar, deontologia se referă
mai puţin la ceea ce este rău, ci mai degrabă, la ceea ce este periculos în activitatea unei
comunităţi profesionale. Situându-se ,,dincoace de rău sau de ilegalitate”, deontologia prescrie
doar să evităm ceea ce în mod firesc nu am face şi să nu ne punem în situaţii care ne expun la
astfel de riscuri.
 Altfel spus, delicte precum: corupţia, traficul de influenţă, conflictul de interese,
nerespectarea regulilor de procedură sau a principiilor profesionale sunt sancţionate de codul
penal şi nu de deontologie.
Prin urmare, deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o
guvernează, precum şi la aşteptările pe care se mizează în urma aplicării codului de conduită
profesională.
O a cincea abordare este teoretizată de I.E. Iamandi şi R. Filip, care susţin că între
normele morale şi cele juridice există diferenţe cu privire la domeniul de aplicabilitate, în sensul
că ,,prescripţiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanţe, iar ceea ce nu este
interzis de lege este permis”, pe câtă vreme, normele morale sunt valabile în orice împrejurări. În
ceea ce priveşte regula de acţiune, continuă autorii, de cele mai multe ori ,, o interdicţie legală
este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea emite numai o interdicţie (...),
morala adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii,
ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ” (2014, p.13).
Mai trebuie spus că, normele juridice se deosebesc de normele morale nu numai prin
modul în care sunt prevăzute actele de conformare la sistemul de norme, ci şi prin afirmarea mai
clară a sancţiunilor şi a celor îndreptăţiţi ca să le aplice. Aceasta presupune o continuă
interpretare şi explicitare a reglementărilor din punctul de vedere al celor care le susţin, precum
şi o preocupare sistematică pentru precizia şi completitudinea sistemului normativ.
În finalul acestei discuţii, aş menţiona câteva aspecte menite să facă mai bine înţelese
particularităţile normelor juridice în raport cu normele morale. Fac precizarea că aceste
particularităţi le-am sistematizat pe baza consultării unor lucrări de teoria generală a dreptului
elaborate de N. Popa (2012), M.I. Grigore- Rădulescu (2014) şi M. Niemesch (2014). Odată
făcută această precizare, voi sublinia mai întâi trăsăturile care definesc norma juridică:
 Are caracter general şi impersonal – norma juridică este un etalon de conduită,
aplicabilă în mod egal şi continuu fiecărui individ, fără a înţelege prin aceasta că
toate normele de drept se adresează deopotrivă tuturor subiecţilor de drept.
 Are caracter obligatoriu - intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii, norma
juridică nu poate fi lăsată la nivelul liberului arbitru al variaţei subiecţilor de
drept, fiind impusă, la nevoie, prin constrângere.
  Are caracter tipic – adică formulează modelul sau tipul de conduită ce trebuie
urmat de către cei cărora li se adresează.
 Are caracter public –adică pentru ca un comportament prescris de norma juridică
să poată fi urmat, el trebuie adus la cunoştinţa indivizilor.
În al doilea rând, norma de drept are o structură proprie ce integrează următoarele
elemente:
 Ipoteza – este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în
care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norme li se
adresează.
 Dispoziţia – este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce
trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză.
 Sancţiunea – este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din
nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei,
precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva
subiectului de drept care a încălcat norma.
În sfârşit, trebuie precizat că, în funcţie de gravitatea faptelor comise, în drept există
următoarele categorii de sancţiuni:
 Penale – sunt cele mai grave sancţiuni, poartă numele de pedepse şi se aplică
atunci când sunt comise infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt: privarea de
libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi.
 Contravenţionale sau administrative – sunt sancţiuni care se aplică pentru fapte ce
constituie contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu
sunt prevăzute în legea penală, ci în diverse acte normative. Principalele sancţiuni
contravenţionale sunt avertismentul şi amenda.
 Civile – care pot să apară din răspunderea contractuală şi atunci se concretizează
în repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a
obligaţiilor contractuale. Ele pot decurge şi din răspunderea civilă delictuală şi
atunci constau în repararea prejudiciului cauzat de comiterea unei fapte ilicite.
 Disciplinare – care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi pot avea
următoarele forme: mustrare, avertisment, diminuarea salariului pe o periodă
 determinată, retrogradarea, suspendarea din funcţie, transfer disciplinar, demiterea
din funcţie.
 Proceduale – care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse proceduri
şi care constau, de obicei, în nulitatea sau anularea actului încheiat, fără a ţine
seama de prevederile legale.
După această trecere în revistă a aspectelor ce caracterizează normele morale şi normele
juridice, precum şi medierea raportului dintre ele, secţiunea care urmează va aborda elementele
ce definesc etica în afaceri, ca formă particulară a eticii aplicate.
Cuvinte cheie : etică, morală, moralitate, etica afacerilor, raportul etic- juridic
Rezumat
In acest capitol s-au studiat noțiunile de etică, morală, moralitate, etica normativă si cea
aplicată, etica în afaceri și valorile morale, precum și medierea raportului etică – juridic.
Se poate ajunge la concluzia că la toate nivelele de funcţionare ale eticii în afaceri se
manifestă şi conflicte de valori. Exemplul care îl oferă este acela că, angajaţii care critică în mod
public propria companie încearcă să arate că nu pot tolera imoralitatea, trădarea încrederii
publicului şi vor să sprijine depăşirea unor astfel de impasuri.

Întrebări
1. Ce este etica? Dar morala? Dar moralitatea?
2. Ce studiază etica în afaceri?
3. Ce reprezintă etica normativă și cea aplicativă?
4. Cum poate fi făcută medierea conflictului etic- juridic?

Bibliografie:
1. Popescu Silvia, Etica în afaceri, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2010
2. Solomon, R., 2006, Etica relaţiilor în afaceri, in P. Singer (coord.), Tratat de etică, Iaşi,
Editura Polirom. p.385-395.
3. Şerban, D., 2012, The Contents of Business Ethics Programe, Munich.E-Publishing,
http://mpra.ub.uni-muenchen.de (May 2, 2014).
4. Zamfir, C., 1998, Normă, în C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord), Dicţionar de sociologie,
Bucureşti, Editura Babel, p. 389-391.