Rușine și apartenență în copilărie: interacțiunea între relație și dezvoltarea neurobiologică în primii

ani de viață1

Robert G. Lee

British Gestalt Journal 2007, Vol. 16, Nr. 2, pp. 38–45

Rezumat: Rezultatele cercetărilor recente de neurobiologie oglindesc, susțin și inspiră concepțiile

despre dezvoltarea copilului din teoria gestaltistă a câmpului. Prezentul articol examinează literatura
cercetărilor de neurobiologie referitoare la rolul și importanța relației pentru structurarea circuitelor
neuronale în primul și al doilea an de viață, precum și semnificația respectivelor informații dintr-o
perspectivă gestaltistă construcționistă, intersubiectivă. Ariile abordate sunt: interconexiunea între
persoana de îngrijire și sugar, care permite dezvoltarea circuitelor cerebrale ce susțin
entuziasmul/excitarea; rolul formelor minore de rușine și al remedierii, care duc la normalizarea
dezamăgirii ca instrument al apartenenței; bazele neurologice ale formării rușinii fundamentale; și o
discuție despre felul în care cercetările de neurologie vin în sprijinul nevoii de a pune diagnostice dintr-
o perspectivă a câmpului și nu dintr-o perspectivă individuală.

Cuvinte-cheie: gestalt, dezvoltarea copilului, psihologie, rușine, apartenență, atașament,

neurobiologie, diagnoza câmpului.

Teoria gestaltistă a câmpului anunță importanța relației de acordaj în dezvoltarea din anii
copilăriei. Această idee și corolarele cărora le dă naștere izvorăsc din vechile principii gestaltiste privind
faptul că suntem interconectați și că experiența intersubiectivă, construită colaborativ, stă la baza
dezvoltării percepției de sine și de celălalt.

Această idee este întărită în prezent de cercetări actuale asupra creierului, ale căror rezultate
oglindesc, susțin și inspiră teoria gestaltistă. Spre exemplu, să remarcăm similitudinea între ideea
gestaltistă de mai sus și afirmațiile făcute de Siegel (1999) în introducerea cărții sale The Developing
Mind: „Mintea se naște din activitatea creierului, a cărui structură și funcționare sunt modelate în mod
direct de experiențele interpersonale” (p. 1). Cu privire la dezvoltarea sugarului, Siegel afirmă:

„Deși experiența modelează activitatea creierului și tăria conexiunilor neuronale pe tot parcursul
vieții, este posibil ca experiențele de la începutul vieții să fie absolut cruciale pentru organizarea
manierei în care se dezvoltă structurile de bază ale creierului.” (p. 13)

În articolul de față analizez literatura neurologică existentă cu privire la dezvoltarea creierului în

primul an de viață. Informațiile conținute de ea au multe de oferit pentru valorizarea și rafinarea unor
concepte gestaltiste și, mai mult decât atât, generează noi posibilități atunci când sunt privite prin
prisma gestaltistă.

Am folosit ca sursă privind cercetările de neurologie, în mare măsură, informațiile vaste adunate
de Alan Schore. Pentru că aspectul tehnic al acestui subiect poate fi dăunător pentru ceea ce încerc să
fac aici, am încercat să folosesc un limbaj cât mai puțin tehnic posibil. Totuși, pentru cei interesați, am
inclus unele din informațiile neurologice subiacente în notele de la sfârșitul acestei lucrări.

Pe tot cuprinsul acestui articol vom examina factorii care modelează dezvoltarea sentimentului
de rușine și a celui de apartenență la copil. Așadar, ca bază pentru această explorare, să analizăm ce
înseamnă rușinea din perspectiva teoriei gestaltiste a câmpului (Lee, 1995).
 What a shame!1

Fenomenul rușinii cuprinde mult mai mult decât sentimentul cultural comun de a fi greșit și,
drept urmare, de a fi condamnabil ori de a avea un defect de o factură sau alta. În miezul ei, rușinea
are de a face cu retragerea (Tomkins, 1965). Este modul în care încercăm să ne protejăm pe noi înșine
sau pe alții atunci când percepem că nu vom fi primiți (Lee, 1995; Lee și Wheeler, 1996). Acest sens
mai cuprinzător se regăsește într-o utilizare larg răspândită a cuvântului „shame” (rușine) în conversații
cotidiene, deși nu conștientizăm acest lucru. De pildă, atunci când ni se spune că micuța Jenny, în vârstă
de doi ani, și-a pierdut păturica preferată, că lui Mark, în vârstă de șase ani, i-a căzut pe jos înghețata
sau, mai profund, că Mariei, în vârstă de treisprezece ani, tocmai i-a murit mama, ba mai mult, când
aflăm de orice suferință sau pierdere a unei persoane, indiferent de vârstă, replica noastră obișnuită
este: „What a shame!”. Această folosire a cuvântului „shame” nu este întâmplătoare. Ea are logica ei,
căci la un nivel al compasiunii înțelegem că dorințele fierbinți ale copiilor din aceste exemple n-au putut
fi împlinite și, ca urmare, a trebuit ca ei să renunțe la a se mobiliza în direcția dorințelor nutrite în acele
situații. Așadar, în ei s-a pregătit terenul pentru ca trăirea rușinii să-i tragă înapoi.

Rușinea este modalitatea firească a corpului nostru de a face retroflecție atunci când ne pierdem
echilibrul fără a avea suficient sprijin, când dorim, vrem ori tânjim să ne conectăm într-un fel sau altul
cu cineva sau ceva și simțim că se poate ca acea conectare dorită de noi să nu fie posibilă. Ca atare, în
fiecare situație de contact este întrețesută posibilitatea rușinii. Astfel, trăirea rușinii ne ajută să
identificăm locurile în care simțim că nu este posibilă conectarea, ca să putem găsi locuri în care putem
avea conectare și să mergem spre ele.

Din familia de afecte a rușinii, care ne ajută să ne retragem atunci când simțim că nu este posibilă
conectarea mult dorită, fac parte timiditatea, stânjeneala, mâhnirea, jena, rușinea, umilința și chiar „a
te simți oribil” (Kaufman, 1989; Lewis, 1971; Retzinger, 1987). În mod ironic, resimțim rușinea ca pe o
informație despre noi înșine (cum că suntem inadecvați, lipsiți de valoare, nedemni de iubire, deplasați,
prea mult, prea puțin și așa mai departe), când, în realitate, ea este o informație despre câmpul din
jurul nostru (alții sunt preocupați, dezaprobatori, neinteresați, neinformați, absenți mintal, nu știu cum
să reacționeze etc.).

Așa cum am menționat, această formă de rușine temporară, de care avem nevoie în deplasarea
noastră prin viață, va fi adesea resimțită ca dezamăgire, timiditate sau stânjeneală. Printre altele,
resimțirea rușinii în această manieră reprezintă un respect pentru granițele altora (din nou, este posibil
să o resimțim ca pe o informație despre noi înșine). Putem vedea acest lucru, la noi înșine sau la alții,
sub forma atitudinii umile. De remarcat că un comportament lipsit de respect este considerat
„nerușinat”.

Mai există un mod prin care rușinea poate interveni pentru a încerca să ne protejeze pe noi
înșine sau pe alții la care ținem. Dacă experiența de a nu fi primiți este prea drastică (precum în cazul
maltratării, neglijării sau pierderii însemnate) sau este relativ consecventă în timp, rușinea se va corela
cu experiența noastră de a nu fi primiți, astfel încât de fiecare dată când tânjim să fim în lume în acea
manieră, rușinea va fi activată automat pentru a ne trage înapoi de la mobilizare în direcția acelei
tânjiri. Nu mai trebuie să existe o posibilitate percepută a indisponibilității conectării în mediu la acel
moment, ci apariția tânjirii în noi este factorul declanșator al rușinii. Aceasta este, de fapt, o credință
pietrificată, un gestalt fix, care spune că tânjirea noastră nu va avea nici o șansă de a fi primită,
indiferent de condiții. Această formă de rușine o numesc rușine fundamentală. Kaufman (1989), care

1
În traducere literală, „Ce rușine!”. În limba română însă, expresia echivalentă este „Ce păcat!”. Întrucât
expresia din engleză este folosită aici ca bază de plecare pentru argumentație, am păstrat-o ca atare. De altfel,
cuvântul „păcat” sugerează și el o dimensiune a rușinii, chiar dacă nu este sinonim cu „rușine” (n.t.).
a introdus acest concept, a etichetat această formă a rușinii „rușine internalizată”. Eu prefer să folosesc
expresia „rușine fundamentală”, căci temelia, fundamentul pe care stăm este percepția câmpului
nostru relațional.

În termenii teoriei gestaltiste, rușinea fundamentală este ceea ce Perls numește „introiecții”
(vezi Lee, 1995). Desigur, ceea ce proiectăm este legătura neasimilată cu care ne leagă rușinea, iar în
miezul conceptului de retroflecție al lui Perls există, de asemenea, un element de rușine fundamentală.
Așadar, apariția rușinii fundamentale scoate persoana dintr-o percepție relațională a lumii și o duce
într-o paradigmă individualistă în care este neconectată, singură și ținta învinovățirii sau a ignorării. În
locul entuziasmului și al posibilităților mobilizatoare ce însoțesc dorința, persoana rămâne cu un
sentiment de deznădejde și descurajare.

După această prezentare succintă a rușinii dintr-o perspectivă a teoriei gestaltiste a câmpului,
să trecem la formarea sentimentului de apartenență în primul an de viață.

Dezvoltarea emoțională și neurobiologică în primul an de viață

Ultimele două decenii au adus o explozie de informații despre dezvoltarea emoțională și

neurobiologică din primul an de viață al ființei umane. Cercetările ne arată acum că o sarcină de
dezvoltare psihoneurologică principală în această perioadă este formarea capacității creierului
sugarului de a resimți și tolereza cantități tot mai mari de entuziasm/excitare, în contextul
experiențelor intersubiective cu o persoană de îngrijire aflată în acordaj cu sugarul. Importanța relației
în acest proces este capitală. Făcând un rezumat al cercetărilor de neurobiologie și al celor corelate din
acest domeniu, Schore (1998) afirmă:

„Pe parcursul acestui an, relația între persoana principală de îngrijire și sugar construiește
colaborativ un sistem dinamic tot mai complex de influențe reciproce care mediază formarea unei
legături de atașament în acea diadă. Acest mecanism interactiv reglează stările psihobiologice ale
sugarului, permițându-i astfel copilului să tolereze niveluri mai intense și mai îndelungate de excitare
sporită, dar modulată. Această achiziție ontogenetică, esențială pentru dezvoltarea umană, îi permite
sugarului să trăiască la niveluri foarte ridicate afectele pozitive interes – entuziasm și plăcere – bucurie
spre sfârșitul primului an.” (p. 58)

Aceasta este o ilustrare a felului în care cunoștințele provenite din cercetări de neurobiologie
oglindesc și sprijină percepția construcționistă, intersubiectivă asupra acestei interacțiuni umane din
teoria gestaltistă a câmpului (vezi Frank, 2001; Wheeler și McConville, 2003, despre dezvoltarea
copilului). Schore afirmă în continuare că acest proces este pus în evidență de privirea bidirecțională
susținută între persoana de îngrijire și sugar, coordonată cu vocalizări, contact tactil și gesturi
corporale. Stern (Stern et al., 2003) descrie faptul că neuronii-oglindă interactivi și circuitele oscilatoare
adaptative au la rândul lor importanță în acest proces. Persoana de îngrijire și sugarul devin un sistem
energetic rezonant, în care persoana de îngrijire reflectă și, în esență, conține și amplifică
crescendourile și descrescendourile stării psihobiologice interne a sugarului (Schore, 1998; Stern,
1990).

Pe baza cercetărilor sale asupra interacțiunilor între mamă și sugar, Trevarthen (1993) descrie
acest proces ca pe un mecanism interactiv prin care creierul mai vârstnic intră în comunicare cu stări
psihice de conștiență, interes și emoționale prezente la nivelul creierului mai tânăr. El concluzionează
că dezvoltarea neurologică a sugarului necesită realmente interacțiuni creier – creier survenite în
contextul unei relații intime (pozitive) între persoana de îngrijire și sugar.
 Așa cum sugerează acest lucru, în prezent se consideră că relația de atașament este practic un
mecanism reglator pentru stările de excitare (van der Kolk și Fisler, 1994). De asemenea, se consideră
că procesul reglator este precursorul atașamentului psihologic și al stărilor afective asociate cu el
(Hofer, 1994). Toate acestea subliniază faptul că acordajul psihobiologic este mecanismul care mediază
formarea legăturilor de atașament. Din nou, aceasta scoate în evidență principiul gestaltist al
primatului contactului intersubiectiv construit colaborativ și pe cel al importanței câmpului și
sprijinului în dezvoltare (Frank, 2001; McConville și Wheeler, 2003).

Dintr-o perspectivă neurobiologică, așa cum descrie Schore (1998), privirea mamei (a persoanei
de îngrijire) influențează substraturile neuronale ale stărilor afective prin reglarea directă a nivelului
anumitor neurotransmițători importanți (catecolamine, dopamină și noradrenalină), dintre care unii
sunt implicați în excitare/entuziasm, iar alții au efectul de a regla dezvoltarea neuronală.2

Schore afirmă că centrul de control, aflat în dezvoltare, al acestei structurări neurologice la

nivelul creierului sugarului se găsește în cortexul orbito-frontal drept, o zonă a cortexului prefrontal
ascunsă în spatele orbitei ochiului drept. Această zonă, care învață să monitorizeze nivelurile crescute
de entuziasm/excitare în concordanță cu experiența intersubiectivă cu persoana de îngrijire, este
supusă unei dezvoltări neuronale imense în această perioadă. (Vezi Schore, 1998, pentru detalii privind
căile neuronale ce fac legătura cu diferite arii limbice ale creierului.)

Spre sfârșitul primului an de viață, când sugarul începe să meargă în picioare, cortexul orbito-
frontal este suficient de dezvoltat pentru ca sugarul să poată accesa modele interne funcționale ce
includ așteptări mai variate și mai complexe ca persoana cealaltă să îi răspundă adecvat și ca el să fie
capabil să îi răspundă adecvat la rândul lui și, de asemenea, o capacitate mai mare de a participa la
starea și experiența persoanei celeilalte. Aceste lucruri sporesc capacitatea înnăscută a copilului de a
se evalua pe sine și de a-l evalua pe celălalt pentru a se întâlni cu celălalt într-o stare de excitare
intersubiectivă, susținută de ambii participanți, persoana de îngrijire asigurându-i copilului temelia
cognitiv-afectivă incipientă necesară pentru următorul pas în dezvoltarea neurologică (Schore, 1998;
Stern et al., 2003; Trevarthen, 1993).

Rușinea în cheie minoră: normalizarea dezamăgirii

În al doilea an de viață intră în prim-plan o sarcină opusă susținerii excitării. Copilul poate acum
să exploreze lumea cu o independență considerabil mai mare decât în primul an de viață. Dar această
capacitate sporită a sugarului este însoțită de sarcina părintelui de a pune limite de siguranță suficientă
pentru ca sugarul să poată explora fără pericol. Acest lucru impune o schimbare în interacțiunile dintre
persoana de îngrijire și sugar și aduce dificultăți în deplasarea în condiții de acordaj prin acest peisaj
schimbat. Schore (1998) estimează că la vârsta de zece luni, 90% din comportamentul persoanei de
îngrijire ține de afecțiune, joacă și îngrijire, pe când la vremea când sugarul împlinește 13 luni, persoana
de îngrijire exprimă, în medie, o interdicție la nouă minute.

Să ne amintim că pe parcursul primului an de viață, sugarul ajunge să se aștepte ca noile sale

trăiri de interes sau bucurie vor fi primite de persoana de îngrijire cu o privire preponderent
conținătoare sau aprobatoare. În al doilea an de viață însă, se întâmplă mult mai des ca, din
considerente de siguranță sau de altă natură, persoana de îngrijire să considere că sprijinirea deplină
a comportamentului copilului nu este în concordanță cu acest nou obiectiv și să nu intre în starea de
excitare co-reglată la care se așteaptă copilul, ci să instituie o limită percepută ca necesară. Din
perspectiva copilului, în concordanță cu cele discutate anterior, am putea spune: „Ce păcat [rușine]!”
Și, de fapt, această întrerupere a conexiunii care conferă susținere excitării, dorită de copil, declanșează
trăirea rușinii, chiar dacă o persoană de îngrijire cu un bun nivel de acordaj va administra cu
înțelepciune inhibarea comportamentului într-o manieră afectuoasă. Schore (1998) afirmă în acest
sens:

„Întreruperea astfel rezultată a unei comunicări vizual-afective anticipate declanșează o scădere

subită, provocată de șoc, a afectelor pozitive și sugarul este împins astfel într-o stare pe care încă n-o
poate regla singur. Rușinea reprezintă această trecere rapidă de la o stare pozitivă preexistentă la o
stare negativă.” (p. 65)

Firește, acest lucru facilitează reacția copilului de a da înapoi de la mobilizare în direcția dorinței
sale, prin trăirea involuntară a unei stări dureroase de suferință, caracterizată de „o reducere bruscă a
plăcerii crescânde, o inhibare rapidă a entuziasmului și scăderea ritmului cardiac”3 (Schore, p. 66).

Schore afirmă că trăirea rușinii este mediată prin producerea de corticosteroizi4 care inițiază
procesul de „retragere”. El menționează doi astfel de corticosteroizi – cortizolul și corticosteronul.5 Alți
autori declară că un nivel crescut de corticosteroizi, fie el și trecător, determină inhibiție și retragere
(Stansbury și Gunnar, 1994). Schore vede această trăire a rușinii la sugar, dependentă de interacțiunile
interpersonale, ca pe trecerea de la o stare de excitare sporită la o stare atenuată, inhibitorie, de
conservare – retragere, care apare în situații de neajutorare și deznădejde.6

„Un factor important este intervalul de timp cât copilul rămâne în această stare de stres.”
(Schore, 1998, p. 66) (Sublinierea prin caractere cursive îmi aparține.)

Citatul precedent din Schore are o deosebită însemnătate. Dacă copilul este lăsat prea mult timp
în această baie de corticosteroizi a rușinii, literatura trece la descrierea unei stări de traumă. Desigur,
părinții capabili de acordaj înțeleg intuitiv acest lucru și nu permit să se întâmple așa ceva. Persoana
de îngrijire aflată în acordaj cu copilul va restabili, rapid și cu compasiune, o legătură bidirecțională ce
servește la reglarea și metabolizarea rușinii activate prin impunerea unei limite. Dintr-o perspectivă
gestaltistă a câmpului, copilul este dus de la o experiență a apartenenței (resimte interes sau bucurie
și vrea să le împărtășească) la o experiență a neapartenenței (dorința sa nu este împlinită de persoana
de îngrijire) și, în cele din urmă, la o experiență reparatoare a apartenenței (legătura de excitare este
refăcută). Prin acest proces, organizarea cortexului orbito-frontal este dusă mai departe:

„Declanșarea bruscă a rușinii reflectă o modificare a stării psihobiologice a sugarului și debutul

unei reacții de stres manifestată prin niveluri crescute de corticosteroizi la nivelul creierului sugarului
[care inițiază starea dureroasă de inhibiție] […]. Dar în perioadele critice ale maturării corticale, acești
neurohormoni nu au doar efectul de a perturba trecător stările – în realitate, ei influențează în mod
direct dezvoltarea creierului […]. Astfel, experiențele de dezvoltare ale trăirii rușinii determină o
reorganizare neurobiologică a circuitelor cerebrale aflate în plină formare.” (Schore, 1998, p. 68)

Așadar, prin experiențele de trăire a rușinii și remediere din al doilea an de viață, copilul începe
să-și dezvolte o importantă capacitate de a-și regla starea de excitare atunci când persoanele
importante din viața sa nu-i împlinesc o nevoie dată. Și în acest caz, centrul de control al acestui proces
de învățare se găsește la nivelul cortexului orbito-frontal.7

Trebuie subliniată importanța acestei maturări, dependente de experiență, a cortexului orbito-

frontal. Dintr-o perspectivă gestaltistă a câmpului și din experiența mea clinică, ea reprezintă
normalizarea dezamăgirii – sau, mai exact, debutul includerii dezamăgirii printre instrumentele
apartenenței. Prin acest proces de diadă al rușinii și remedierii, formele sau trăirile mai puțin intense
ale rușinii, cum ar fi dezamăgirea, ajung să fie integrate în experiența apartenenței. Astfel, dezamăgirea
devine un instrument disponibil pe tot parcursul vieții spre a fi folosit în contextul învățării. Adică, dacă
procesul se desfășoară în condiții de acordaj, cu un minim de întrerupere a conexiunii și cu remediere
promptă, copilul ajunge să înțeleagă sau să creadă că, atunci când nu este întâmpinat cu o privire de
amplificare sau reglare a excitației, acest lucru nu înseamnă că și-a pierdut apartenența, ci înseamnă
că persoana de îngrijire va reveni în scurt timp la interacțiune.

Să constituie cele descrise mai sus o parte însemnată a bazelor psihobiologice ale formării
încrederii fundamentale? Cu siguranță, ele constituie un element esențial în capacitatea de
confruntare cu viața în general – capacitatea persoanei de a se percepe ca fiind iubită și valoroasă, de
a rămâne acordată la experiențele altor persoane din câmp, de a avea acces la resurse pentru
conectare și de a fi creativă, de o manieră incluzivă, în rezolvarea de probleme. Dacă această capacitate
este insuficient dobândită, deficitul duce la dezechilibru și la adaptări creative izolante și hiperagresive
care duc, cu timpul, la terapie sau la alte surse de control social.

În lipsa formării acestui tip de circuite cerebrale, dezamăgirea devine factor declanșator și canal
pentru trăiri și mai profunde ale rușinii. Este vorba aici despre trăirea lipsei de apartenență și percepția
că „asta nu este lumea mea”, care aduce cu sine un sentiment al lipsei de valoare, toate acestea fiind
maniera corpului de a declanșa retragerea atunci când mediul îi refuză persoanei, la un mod suficient
de drastic sau de consecvent, o cale spre conectare incluzivă semnificativă. (Când vorbesc, aici și
ulterior, despre eroarea de acordaj, nu doresc să-i învinovățesc pe părinți. Aceasta este o zonă în care
părinții au nevoie de mult sprijin, mai cu seamă dacă n-au avut norocul de a fi beneficiat în propria lor
viață de acest tip de acordaj.)

Ca observație colaterală, aceste rezultate din cercetare privind nevoia de remediere și

reconectare după trăirea rușinii ca urmare a impunerii de limite sunt extrem de elocvente ca argument
împotriva obiceiului răspândit de a disciplina un copil, indiferent de vârstă, prin practici izolatoare cum
ar fi închiderea lui într-o cameră „ca să se potolească” după ce a făcut prostii. Susținătorii unor astfel
de practici ar putea spune că intenția este cea de a-i da copilului prilejul să se gândească la fapta sa și
să-și reorganizeze altfel comportamentul. Negreșit, practicile de acest fel le asigură părinților sau altor
persoane de îngrijire timp pentru a se organiza, oferindu-le sprijin. Dar copiii, în astfel de momente, au
nevoie de mai multă relaționare, nu de izolare. Tocmai de aceea, instituțiile care deservesc copii mai
mari și adolescenți și care funcționează pe baze relaționale îi cer copilului să-și aleagă un camarad care
trebuie să se afle la un braț distanță de copil în intervalele de timp folosite pentru disciplinare (vezi
Kanner și Lee, 2004). Trucul constă în găsirea unei metode de disciplinare care reface relația și,
totodată, sprijină întregul câmp.

Revenind la traiectoria dezvoltării timpurii cu o persoană de îngrijire cu o bună capacitate de

acordaj, Schore sugerează că, prin dezvoltarea neuronală dependentă de experiență în primul și al
doilea an de viață, cortexul orbito-frontal devine centrul de control al interacțiunilor sociale.8 Dintr-o
perspectivă gestaltistă a câmpului, aceasta sugerează că, în fapt, cortexul orbito-frontal este
supraveghetorul rușinii și apartenenței în câmp.

Rușinea în cheie majoră: formarea rușinii fundamentale

Așa cum am menționat anterior, dacă copilul este lăsat prea mult timp cu trăirea rușinii,
literatura intră pe terenul traumei. Există dovezi importante cum că acest lucru duce, de asemenea, la
formarea rușinii fundamentale. Kaufman (1989) vorbește de mult despre faptul că experiențele de tip
traumă sunt surse majore de rușine fundamentală – repet, Kaufman folosește denumirea „rușine
internalizată”. Ca urmare, nu este deloc surprinzător că elementul pe care Schore îl identifică drept
mediatorul trăirii rușinii, anume eliberarea de corticosteroizi, este asociat de mult timp cu apariția
traumei.

În plus, rușinea fundamentală a fost puternic corelată cu majoritatea diagnosticelor de Axă I din
DSM IV (Cook, 1994). Așadar, în mod similar, nu este surprinzător că nivelurile crescute de
corticosteroizi (îndeosebi cortizol) au fost asociate cu multe dintre respectivele diagnostice.

Ca să enumăr câteva din fenomenele adverse corelate cu nivelurile crescute de corticosteroizi:

- O singură doză de corticosteroizi pe parcursul dezvoltării timpurii duce la întârzierea

maturării potențialelor auditive, vizuale și somato-senzoriale (Trad, 1989).
- Expunerea la corticosteroizi a creierului aflat în plină dezvoltare afectează mielinizarea
(procesul de învelire protectoare a neuronilor), morfologia neuronală (eliminarea prematură
de celule în timpul dezvoltării timpurii critice), neurogeneza (formarea de noi neuroni) și
sinaptogeneza (formarea de conexiuni sinaptice între neuroni) (Schore, 1997; Teicher et al.,
2002).
- Cortizolul inhibă procesele imunitare și inflamatorii (Teicher et al., 2002).
- Nivelurile crescute de corticosteroizi au fost asociate cu simptomatologia tulburării de
stres posttraumatic (TSPT) (Schore, 1997).
- Nivelurile crescute de cortizol au fost asociate atât cu depresia majoră și distimia
majoră în copilărie și la vârsta adultă, cât și cu trăirile de lipsă a valorii proprii și neajutorare și
cu suicidul (Trad, 1989).
- La copiii care și-au pierdut un părinte în atacul terorist din 11 septembrie 2001 s-au
constatat ulterior niveluri crescute de cortizol, asociate cu o incidență semnificativ crescută a
tulburărilor psihiatrice care implică anxietate și a TSPT (Pfeffer et al., 2007).
- Nesuprimarea cortizolului a fost asociată cu anorexia nervoasă, bulimia și dependența
de opioide (Trad, 1989).

Să luăm în discuție un studiu recent la care au participat mame cu sugarii lor (Morelius et al.,
2007). Mamele din acest studiu au fost selectate ca urmare a dificultăților de acordaj, în corespondență
cu care la sugari apăruseră probleme de atașament (ca să repet reacția noastră de compasiune în fața
unor astfel de situații: „Ce păcat [rușine]!”). Se știe că lipsa de atenție a mamei (persoanei de îngrijire)
duce la creșterea nivelurilor de corticosteroizi (Teicher et al., 2002), care, așa cum am descris mai sus,
inițiază trăirea experienței rușinii. Grupul lui Morelius a constatat că nivelurile de cortizol creșteau atât
la mame, cât și la sugari în timpul schimbării scutecului. Pe baza teoriei noastre prezentate mai sus,
nevoia mamei și deopotrivă a copilului de a da înapoi în fața dorinței fierbinți de a se conecta unul cu
celălalt, ca urmare a trăirii rușinii, este de înțeles în astfel de circumstanțe. Tratamentul oferit acestor
mame le-a sporit receptivitatea la semnalele sugarilor lor și nivelurile de cortizol în timpul schimbării
scutecului au scăzut, și la mame, și la sugari până la valorile normale în cazul diadelor în care sugarul
avea vârsta sub trei luni. La sugarii mai mari de trei luni însă, nivelurile de cortizol n-au scăzut. Morelius
et al. concluzionează:

„Potrivit rezultatelor studiului de față, intervenția timpurie are o mare importanță. Ca urmare,
este necesar să continuăm sprijinirea timpurie și să ajutăm mamele cu grad ridicat de risc psihosocial
să-și îmbunătățească relația mamă – sugar, pentru a-i feri pe sugari de apariția unor urmări de lungă
durată în planul sănătății.” (p. 137)

Consider că printre urmările de lungă durată în planul sănătății menționate mai sus se află
formarea rușinii fundamentale, care reprezintă credința întărită că împlinirea unei dorințe de
conectare date nu este posibilă.
 Nevoia de a diagnostica dintr-o perspectivă a câmpului

Exemplul de mai sus referitor la mame și sugari prost adaptați subliniază nevoia de a diagnostica
dintr-o perspectivă a câmpului – de a înțelege contextul câmpului uman în care se prezintă anumite
simptome și comportamente. Spre a explora mai departe această idee, să ne gândim la dilema copilului
care are nenorocul de a avea părinți cărora le lipsește capacitatea de a-l sprijini sau de a se ocupa de
el în condiții de acordaj. Pentru copil, căderea în trăirea rușinii, fără reparația necesară care vine din
restabilirea unei conexiuni cu acordaj, este inevitabilă. Ulterior, copilul trebuie, dacă e posibil, să
născocească, cel mai probabil fără a fi conștient de acest lucru, o cale de a evita pe viitor experiențe
similare de trăire a rușinii. Din această perspectivă, adaptările creative care apar ulterior în terapie pot
fi privite în multe cazuri ca încercări de a evita această îngrozitoare trăire a rușinii, căreia nu i-a urmat
în trecutul persoanei o experiență a remedierii.

În acest sens, Teicher et al. (2002) arată că creierul este conceput în așa fel încât să fie sculptat
și modelat de experiențe. Ca urmare, ei avansează ideea că modificările de structură a creierului,
văzute în experiențele timpurii de expunere la corticosteroizi, sunt ceea ce am numi în gestalt adaptări
creative la nivel de organism, elaborate în slujba supraviețuirii:

„[…] avansăm ipoteza că […] neglijarea sau maltatrarea postnatală provoacă o cascadă de reacții
de stres [eliberarea de corticosteroizi] care organizează creierul să se dezvolte pe o anumită traiectorie,
selectată pentru a facilita succesul reproductiv și supraviețuirea într-o lume a privațiunilor și
conflictelor. Această traiectorie însă este costisitoare, deoarece este asociată cu riscul sporit de
apariție a unor afecțiuni somatice și psihiatrice serioase, iar într-un mediu mai inofensiv este inutilă și
dezadaptativă.” (p. 17)

Așa cum sugerează citatul de mai sus, adaptarea creativă a copilului trebuie să concorde cu
condițiile de mediu existente în familie. Care sunt posibilitățile? Poate că un copil învață să evite
această baie de corticosteroizi pentru care nu are sprijin, asociată cu trăirea rușinii, prin neparticipare.
Dacă ne uităm doar la simptome, am putea să-l diagnosticăm pe acest copil cu tulburare de deficit de
atenție. Sau poate copilul descoperă că, dacă-și activează energia prin mișcări rapide, poate să evite,
cel puțin parțial, experiența rușinii trăite fără sprijin. În acest caz, dacă observăm doar
comportamentul, am putea să diagnosticăm copilul cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de
atenție.

Agresivitatea este o strategie folosită adeseori în încercarea de a evita rușinea. Dintr-o

perspectivă gestaltistă, acest lucru nu e surprinzător, căci Perls considera că refacerea capacității de
agresiune a persoanei constituie principala cale de a destructura nevroza. Deși uneori această strategie
se dovedește utilă, Perls nu a văzut rușinea ascunsă (Lee, 1995). Ciclul rușine – furie ca mijloc prin care
se încearcă evitarea rușinii a fost evidențiat și studiat de mult de către Retzinger (1987). Dintr-un punct
de vedere neurohormonal, mai mulți cercetători au constatat că creșterile nivelului de cortizol nu se
corelează cu ostilitatea, cu agresivitatea fizică sau cu comportamentul delincvent (Popma et al., 2007).

Într-un studiu recent vizând conflictele între părinți și dezadaptarea copiilor, Davies et al. (2007)
au constatat că reactivitatea cortizolului la copil oferă predicții privind declarațiile făcute de părinți
cum că la copil sunt prezente simptome externalizatoare și comportamente problematice. În mod
interesant, cercetătorii au reușit să arate, prin intermediul designului cercetării, că tocmai reducerea
nivelurilor de cortizol este cea care a permis această adaptare creativă agresivă în condițiile conflictelor
permanente dintre părinți.
 După părerea mea, copiii din aceste ultime exemple au ajuns să aibă rușine fundamentală, care
le controlează dorința subiacentă de conectare, și au învățat să mascheze această situație și să-i facă
față prin agresivitate. (Vezi Kanner și Lee, 2004, pentru o descriere a modului de a lucra cu adolescenți
în manieră relațională.)

Toate acestea indică importanța înțelegerii contextului familial în care apar simptomele și
comportamentul copilului. Ce spun simptomele și comportamentul copilului despre nevoile subiacente
de sprijin la nivelul familiei în general? Răspunsul la această întrebare presupune primirea cu brațele
deschise a naturii umane a întregii familii – și a conexiunilor familiei cu lumea ei – într-o manieră
apreciativă.

Încheiere

Începând din copilărie și pe tot parcursul vieții, trăirea rușinii este întotdeauna o încercare de a
proteja (îndreptată atât spre noi înșine, cât și spre alții) – care inițiază automat retragerea atunci când
percepem că nu vom fi primiți și nu avem suficient sprijin. În forme ușoare (de ex. timiditatea,
stinghereala și dezamăgirea), ea ne ajută să identificăm locurile în care nu credem că este posibilă
conectarea, astfel încât să ne putem îndrepta spre locuri în care putem obține conectare. Cercetările
de neurobiologie ne conferă o mai bună înțelegere a faptului că trasarea blândă a limitelor, urmată de
restabilirea unei legături de excitație, de timpuriu în viață, normalizează acest proces (normalizează
dezamăgirea) ca parte a apartenenței și ca instrument de învățare și de viață.

Cercetările de neurobiologie confirmă, de asemenea, că dacă sugarii sunt lăsați prea mult timp,
cu consecvență, în trăirea rușinii și nu trăiesc apoi experiența conectării reparatoare a apartenenței,
atunci rezultă traumă și rușine fundamentală.

Toate acestea indică nevoia de a lua în calcul contextul câmpului, în care se prezintă simptomele,
atunci când punem diagnostice. Prin urmărirea semnelor de rușine, în mod apreciativ, la o persoană
pot fi deschise uși spre vindecare și apartenență în câmpul mai amplu, uși care, altfel, s-ar putea să nici
nu fie observate.

Note

1. Prezentul articol a fost scris inițial pentru viitorul volum colectiv, R. G. Lee și S.
Toman (coord.), Evolutions of Gestalt II: Relational Child, Relational Brain (The Analytic
Press/Gestalt Press, în curs de apariție). Autorul dorește să-i mulțumească lui Lee Geltman
pentru ajutorul acordat la redactarea manuscrisului original. David Mann a fost redactorul
versiunii pentru BGJ a articolului.
2. Gradul sporit de interes – entuziasm de pe chipul mamei inițiază sau susține,
de asemenea, alte trei efecte la nivelul creierului sugarului: (1) niveluri crescute de hormon de
eliberare a corticotropinei (HEC), o neuropeptidă produsă în centrii hipotalamici
paraventriculari ce activează ramura simpatică, mobilizatoare de energie, a sistemului nervos
autonom (SNA); (2) creșteri ale concentrației plasmatice a noradrenalinei, prin care se
amplifică nivelul de excitare (dominant simpatică), observată în cazul nivelurilor de activitate
crescută la sugar; și (3) niveluri crescute ale opioidelor endogene (endorfine) care mediază
biochimic trăsăturile pozitive ale interacțiunilor sociale, ale afectelor sociale și ale
atașamentului. Ultimul efect se produce prin activarea sistemului dopaminergic tegmental
ventral (Schore, 1998).
 3. Reducerea ritmului cardiac se obține prin intermediul impulsurilor transmise
de nervul vag către bulbul rahidian.
4. Corticosteroizii sunt o clasă de hormoni steroizi despre care se știe că sunt
secretați de cortexul glandelor suprarenale ca reacție la vătămare gravă sau stres și care tind
să determine trecerea organismului de la metabolismul glucidelor la cel al lipidelor, să regleze
tensiunea arterială, să influențeze reacțiile imunitare și să regleze răspunsul inflamator
(Coleman, 2001).
5. O serie de alți cercetători au anunțat găsirea unei conexiuni între unele forme
de rușine și niveluri crescute de corticosteroizi (îndeosebi cortizon) – de exemplu, vezi:
Dickerson și Gable, 2004; Dickerson, Gruenewald și Kemeny, 2004; Lewis și Ramsey, 2002; și
Tops et al., 2006. În același timp, relația între rușine și corticosteroizi, precum și vătămările pe
care pot să le provoace corticosteroizii, par a fi complexe și implică de asemenea rolul
receptorilor (de Kloet et al., 1999; de Kloet et al., 2005; Stansbury și Gunnar, 1992).
6. Debutul stării de rușine declanșată interactiv reprezintă așadar o trecere
bruscă de la activitatea SNA dominant simpatică, mobilizatoare a energiei, la cea dominant
parasimpatică, conservatoare a energiei, și o comutare bruscă de la excitarea ergotropică
(condusă de ramura simpatică a SNA) la cea tropotrofică (condusă de ramura parasimpatică a
SNA). Într-o astfel de trecere între două stări psihobiologice, entuziasmul, excitarea sporită și
nivelul crescut de activitate, alimentate de sistemul simpatic, se evaporă instantaneu (Schore,
1998).
7. „Această organizare include acordajul fin al căilor descendente de la cortexul
prefrontal la structuri subcorticale despre care se știe că se maturează în timpul prunciei.
Deosebit de importantă este creșterea axonilor prefontali în direcție descendentă, spre ținte
subcorticale, la neuronii noradrenergici ai nucleului tractului solitar de la nivelul formațiunii
reticulate caudale a trunchiului cerebral și al complexului vagal al bulbului rahidian […] și la
nivelul ariilor autonome parasimpatice ale hipotalamusului […]. Prin acest proces se finalizează
organizarea circuitului limbic lateral al tegmenului, circuit ce leagă prozencefalul de
mezencefal și care frânează excitarea și declanșează debutul unei stării inhibitorii.” (Schore,
1998, p. 69)
8. Schore (1998) afirmă: „Împreună cu circuitul limbic ventral al tegmenului,
circuit ce leagă prozencefalul de mezencefal, sistemul orbito-frontal se conectează acum cu
circuitele limbice excitatoare, precum și cu cele inhibitoare. Conexiunile sale directe cu
hipotalamusul îi permit să joace rolul unui centru principal de control al sistemului nervos
central asupa celor două ramuri ale sistemului nervos autonom, cea simpatică, cu rol de
mobilizare a energiei, și cea parasimpatică, cu rol de conservare a energiei.” (p. 69)

Bibliografie

(vezi originalul în engleză)