BĂBAŢI

FEMEI

TrĂiascĂ DIFERENŢA!
PILAR SORDO

Niculescu
 Pilar Sordo

Bărbaţi
Femei

Trăiască diferenţa !
Traducere: Clara Manole

Niculescu
 Introducere

Ideea aceste cărţi mi-a venit acum câţiva ani, ascultând şi studiind
discursul verbal şi pe cel non-verbal al femeilor care frecventau cabinetul
meu. Discursul bărbaţilor îmi era puţin cunoscut. Cred că schimbările
culturale pe care femeile le-au trăit în ultimii ani le-au determinat să
apeleze mai des şi mai spontan la ajutorul psihologilor.
Am remarcat că una dintre marile diferenţe între discursul femeilor şi
cel al bărbaţilor în timpul consultaţiilor este că noi,
femeile, când vorbim despre persoana noastră, nu vorbim despre
noi, ci despre ceilalţi, iar aceşti „ceilalţi” constituie cauza bucuriilor
şi a necazurilor noastre; cu alte cuvinte, nu ne simţim responsabile
de acţiunile noastre şi de felul în care se aranjează lucrurile în jurul
nostru.
♂ La rândul lor, majoritatea bărbaţilor îşi concentrează atenţia pe
reuşită, pe obiectivele lor şi pe dificultăţile pe care trebuie să le
depăşească.
♀ Această primă şi mare diferenţă are legătură cu a doua
trăsătură tipic feminină şi cu a doua mare diferenţă: ne plângem
mult şi în mai mare măsură decât bărbaţii. La noi, mereu există
un „dar”, un „ceva”, o exclamaţie care arată că lucrurile nu s-au
petrecut aşa cum am fi vrut.
Aceste două observaţii – fericirea sau nefericirea feminine sunt
provocate de terţi, iar lamentaţiile, provocate de faptul că nimic
nu este aşa cum ne-am imaginat – m-au făcut să analizez
universul masculin şi feminin din Chile.
Timp de trei ani am făcut o anchetă care a avut ca respondenţi
aproape patru mii de persoane cu vârste cuprinse între cinci şi nouăzeci
de ani, de sexe şi niveluri socio – economice diferite; la sfârşitul studiului,
am lărgit sfera de interes şi asupra unor persoane de religii diferite. Tot
ceea ce prezint în această carte este rezultatul observaţiilor culese de-a
lungul experienţei mele de clinician, precum şi al celor obţinute în această
anchetă pe care am încercat să o fac cât mai exhaustivă cu putinţă. Ca
referinţă, am plecat de la teoria lui Jung (anima-animus), de la viziunea lui
John Gray şi de la teoria Yin şi Yang – opusele complementare din
filozofia orientală -, pe care însă nu le-am menţionat explicit.
♀ Studiul de faţă mi-a permis să identific o tendinţă a lumii
contemporane: în zilele noastre, se crede şi se transmite
generaţiei tinere faptul că femeile suferă mai mult, că femeile
sunt mai umilite şi maltratate.
Acest lucru este adevărat în numeroase situaţii şi în anumite realităţi
sociale; cu toate acestea, o astfel de abordare nu justifică faptul că le
transmitem copiilor noştri şi generaţiilor viitoare ideea că, pentru a
supravieţui trebuie să ne pierdem feminitatea, să fim cât mai puţin femei.
Această abordare face mult rău adolescenţilor despre care voi vorbi în
partea a doua a cărţii de faţă. De altfel, această idee circulă deja de prea
mult timp în inconştientul nostru colectiv cu toate consecinţele negative
ce rezultă din ea.
Pe de altă parte, întâlnim paradigma potrivit căreia bărbaţii şi femeile
sunt egali. Or, considerând că cineva este egal cu mine, sunt predispusă
să cred că această persoană acţionează ca mine, gândeşte şi simte
asemenea mie. Şi, dacă acţionez ţinând cont de această idee, generez
neînţelegerile pe care le întâlnim şi le trăim zilnic, deoarece, în realitate,
nimeni nu va acţiona ca mine, cu atât mai puţin o persoană de sex opus.
• Nu este adevărat că bărbaţii şi femeile sunt egali; în realitate
suntem complet diferiţi.
Sper să pot demonstra acest lucru în cartea de faţă şi să pun în
valoare diferenţele care există între noi, mai degrabă decât să susţin
„impecabila” egalitate ce duce adesea la concurenţă.
Egalitatea nu este acelaşi lucru cu echitatea. Avem drepturi care ne
fac să fim egali şi, prin urmare, să avem dreptul la aceleaşi oportunităţi;
dar aşa cum am spus, acest lucru nu înseamnă că suntem egali pe plan
psihologic sau social. Fiecare oferă societăţii şi semenilor săi lucruri
diferite, la fel de importante şi necesare pentru formarea unei familii, a
unei identităţi sau a unei societăţi armonioase.
Pe întreg cuprinsul acestei cărţi, atunci când voi vorbi despre bărbaţi
şi femei, o voi face referindu-mă la ceea ce noi toţi avem deopotrivă
masculin şi feminin în noi. Mie, ca femeie, ar trebui să-mi fie mai uşor să
dobândesc competenţe feminine, dar viaţa nu m-a ajutat să mi le
însuşesc, şi acest lucru este valabil în multe cazuri şi va continua să fie
atâta vreme cât nu vom găsi răgaz să identificăm aceste aspecte şi să ne
gândim a ele. Important este să descoperim ce trăsături masculine şi
feminine am dezvoltat noi, voi, eu, dar şi cum putem echilibra şi completa
aceste două laturi, astfel încât să putem dobândi stabilitate psihologică
deplină şi, implicit, să atingem armonia necesară pentru a ne dezvolta în
voie, în deplin respect faţă de noi înşine şi faţă de cei dragi.
Am început această introducere referindu-mă la femeile care se
plâng mai mult decât bărbaţii că suferă. Este o idee care ne domină
discursurile şi pe care ne-o transmitem atunci când
♀ noi, femeile, vorbim despre sine. Spre exemplu, despre ciclul
menstrual vorbim de parcă ar fi o boală; afirmăm că, înainte cu
o săptămână de a fi „bolnave”, suntem „irascibile”.
Iată deci irosită o jumătate de lună, ceea ce echivalează, în mare, cu
jumătate din existenţa noastră. Ce făptură sănătoasă la minte ar dori să
semene cu această fiinţă umană care suferă jumătate din viaţa sa?
Noi, femeile adulte transmitem noilor generaţii, copiilor noştri, fie ei
băieţi sau fete – atât prin discurs, cât şi prin comportament -, faptul că a fi
femeie este o problemă. Evident, am reuşit să integrăm această axiomă
şi în viaţa de cuplu. Din acest motiv, şi din altele pe care le vom aborda în
cartea de faţă, sunt convinsă de necesitatea de a reevalua astăzi ceea ce
este feminin, de a ne extazia în faţa feminităţii atât la nivel social, cât şi la
servuciu, în educaţie, în familie sau în viaţa intimă şi de a revizui astfel
propria noastră istorie plecând de la reuşitele care, aşa cum vom vedea,
ţin mai degrabă de o viziune masculină.
Acest lucru presupune o reevaluare mai profundă a vieţii, care trebuie
privită ca o ucenicie cotidiană, şi nu doar prin prisma rezultatelor sau a
obiectivelor atinse. În acest scop, voi descrie, capitol cu capitol, concluziile
şi drumul parcurs pentru redescoperirea personală, cu cele două laturi ale
sale, masculină şi feminină, şi voi începe cu ale mele, atât în munca mea
de psiholog, cât şi în postura de femeie implicată cultural şi social.
 Partea întâi

Bărbaţii şi femeile,
diferiţi şi complementari
 Capitolul 1

Foliculul şi spermatozoidul:
originea tuturor diferenţelor

Încă de la începutul investigaţiei mele, am împărţit echipa de lucru în

patru mari grupe.
• Prima grupă era compuse din fetiţe şi băieţei de la cinci la
unsprezece ani;
• cea de-a doua, din adolescenţi de la doisprezece la
optsprezece ani;
• a treia, din bărbaţi şi femei de la douăzeci la cincizeci de ani,
• iar cea de-a patra era formată din bărbaţi şi femei în vârstă de
peste cincizeci de ani.
Toate aceste grupe au participat la ateliere, la cursuri şi prelegeri timp
de trei ani.
La început, am lucrat asupra ceea ce psihanaliştii numesc
inconştientul colectiv. Am lucrat în primul rând cu asocieri libere ale unor
cuvinte ca folicul, ovar, uter, spermatozoid, dat fiind faptul că nu toţi
respondenţii erau familiarizaţi cu sensul unor cuvinte prea tehnice,
precum „folicul”. Obiectivul nostru a fosta acela de a permite realizarea
de asocieri cu tot ceea ce le putea trece prin minte.
În timp ce făceam aceste asocieri, am identificat o infinitate de
termeni care au putut da naştere unui „arhetip”, în măsura în care aceasta
constituie esenţa a tot ce definim prin raportare la biologic, la feminin şi
masculin; „arhetipul” face parte din inconştientul nostru colectiv şi din ceea
ce am înţeles noi că înseamnă feminin şi masculin.
Aşa cum am mai spus, la acest studiu au participat patru mii de
persoane repartizate în grupele menţionate anterior. În ciuda diferenţelor
socio-economice şi culturale dintre respondenţi, acest eşantion a fost
sursa unor similitudini surprinzătoare. Este interesant de subliniat faptul
că majoritatea bărbaţilor şi femeilor (precum majoritatea băieţilor şi
fetelor) au înţeles la fel termenii propuşi. Vă voi prezenta mai jos asocierile
cele maifrecvente oferite de aceştia.
♀ Asocieri pentru ovul sau folicul: singur, aşteptare, primire, viaţă,
emoţie, menstruaţie, durere, răbdare, noncompetitiv, sex,
dragoste, lent, receptiv, maternitate, femeie, fertilitate, limite,
rezistenţă în faţa vicisitudinilor vieţii, ou, păstrare, a reţine, sau
a păstra, grijă.

♂ Asocieri pentru spermatozoid: rapid, mult, concurenţă, scop,

reuşite, cucerire, viteză, provocare, sex, viaţă scurtă, egoist,
singurul lucru care contează pentru ei este de a-şi atinge
scopul, sunt utili în măsura în care părăsesc sursa, viaţă,
dragoste, devotament, complement, tehnic, eliberare, sunt
eliberaţi, producţie.
Analiza termenilor menţionaţi în aceste asocieri ne permite să
obţinem concluzii asupra modului în care biologicul se intersectează cu
psihologicul şi să remarcăm primele diferenţe între masculin şi feminin
sau, în termeni generali, între bărbaţi şi femei.
Unii dintre termenii pe care vi i-am prezentat au fost menţionaţi de
foarte multe ori de respondenţi. Acest lucru m-a determinat să fac o nouă
separare între cuvintele asociate cu ovulul şi cele asociate cu
spermatozoid, pentru a ajunge la concluziile pe care vi le voi prezenta în
cele ce urmează.
Cuvintele care apar cel mai frecvent în relaţie cu ovul sunt asociate
cu concepte cum ar fi: a reţine sau a păstra, a primi, aşteptare,
menstruaţie, durere, viaţă, dragoste, singur, lent. În legătură cu
spermatozoid, cuvintele cele mai frecvente au fost: fără diferenţe de
vârstă, rapiditate, eliberare, sau sunt eliberaţi, concurenţă, mult, scop,
aniversare, sex, eficient, obstacol şi cursă.
♂ Încă de la aceste prime asocieri, remarcăm faptul că ideea de
sex este percepută şi pusă în relaţie liberă cu ceea ce este
considerat masculin,
♀ în timp ce conceptul de dragoste este asociat cu ceea ce este
feminin.
♀ Cuvântul durere este, de asemenea, asociat cu femininul.
 Ca un comentariu suplimentar, îmi permit să avansez ideea că cea
mai importantă consecinţă a acestor asocieri este că, din punct de vedere
cultural, femininul este asociat cu asociat cu suferinţa, fapt care reduce
posibilitatea ca aportul feminim la viaţa socială să fie prea mult valorizat.
Ovul:
♀ Singur
♀ Aşteptare
♀ Primire
♀ Viaţă
♀ Emoţie
♀ Menstruaţie
♀ Durere
♀ Răbdare
♀ Noncompetiţie
♀ Sex
♀ Dragoste
♀ Lent
♀ Receptiv
♀ Maternitate
♀ Femeie
♀ Fertilitate
♀ Limite
♀ Rezistenţă în faţa vicisitudinilor vieţii
♀ Ou
♀ A reţine sau a păstra
♀ Grijă.
Spermatozoid:
♂ Rapid
♂ Mult
♂ Concurenţă
♂ Scop
♂ Reuşite
♂ Cucerire
♂ Viteză
♂ Peovocare
♂ Sex
♂ Durată de viaţă redusă
♂ Egoist
♂ Singurul lucru care contează pentru ei este să-şi atingă scopul
♂ Sunt utili în măsura în care sunt expulzaţi
♂ Viaţă
♂ Dragoste
♂ Devotament
♂ Necesar
♂ Complement
♂ Tehnică
♂ A elibera
♂ Producere

Capitolul 2

A păstra şi a elibera
Funcţii naturale umane
 În capitolul precedent am văzut care sunt cuvintele spontane, libere
şi în mod curent asociate cu ovul şi spermatozoid. Două dintre ele s-au
regăsit la aproape toţi respondenţii şi au fost asociate cu acelaşi concept.
Este vorba de cuvintele a reţine sau a păstra, asociate cu femininul, şi a
elibera asociat cu masculinul. Se pare că pentru oameni eliberarea şi
capacitatea de a se detaşa şi a lăsa în urmă ceva sunt naturale; astfel,
♂ un bărbat poate da viaţă numai dacă spermatozoizii săi sunt
eliberaţi.
♀ La rândul său, femeia nu poate crea dacă nu are capacitatea
de a păstra embrionul în interiorul său.
Aceste două funcţii, la prima vedere strict biologice, se pot suprapune
şi extrapola şi la domenii independente de biologie. Urmând
conceptul de retenţie
♀ - specific femeilor -, observăm că acestea sunt predispuse în
mai mare măsură de cât bărbaţii să reţină lichid: să ne gândim
doar la celulită, atât de dezagreabilă femeilor. Constipaţia este
cu 24% mai frecventă la femei şi, chiar dacă este legată de
anumite obiceiuri dobândite,
asupra cărora voi reveni în cuprinsul cărţii de faţă, acest lucru este
corelat cu funcţia de retenţie.
♀ Acţiuni cotidiene specifice femeilor sunt şi ele foarte legate de
verbele a reţine, a păstra: conservarea alimentelor în frigider cu
scopul refolosirii lor; îngrămădirea în poşetă a tot feluri de
lucruri „pentru orice eventualitate”; păstrarea în buzunare sau
în sertare a tot felul de nimicuri „să fie” în caz că vom avea
vreodată nevoie de ele; echiparea valizei de călătorie cu tot
felul de haine – şi de vreme bună şi de vreme rea.
♀ Alte exemple care ţin de capacitatea de „a reţine sau a păstra”
specifică femeilor: insistenţa, interogaţiile, necesitatea de a
verifica sentimentele celorlalţi – „mă iubeşti?”, „mi-ai simţit
lipsa?”, „cum s-a întâmplat?”, „povesteşte-mi!”, „ce ai?”
♀ Aceeaşi predispoziţie se manifestă şi în colecţionarea
desenelor copilului, în păstrarea obiectelor de care nu mai
 avem nevoie, dar de care ne este greu să ne despărţim din
cauza valorii afective pe care le-o atribuim.
♀ Tot astfel se întâmplă şi atunci când avem de înfruntat vreun
conflict: noi femeile, le rezolvăm, în general, mai lent decât
bărbaţii, uităm mai greu şi trecem cu dificultate de la o stare la
alta, avem tendinţa de a păstra viu în spirit pentru multă vreme
un conflict sau o nemulţumire.
♂ Acest lucru este greu de înţeles pentru bărbaţi, pentru care
conflictul rezolvat este un conflict uitat, cu alte cuvinte nu lasă
urme în comportamentul acestora.
♀ Pentru că ţin în ele multe, femeile au o memorie mai bună sau,
cel puţin, lasă împresia că au o memorie mai bună a proceselor
afective decât bărbaţii.
Această capacitate de a reţine sau a păstra, exprimată în toate
caracteristicile menţionate anterior şi în multe altele pe care nu le mai
amintesc aici (dar pe care le puteţi identifica analizându-vă puţin
comportamentul de zi cu zi), se află în opoziţie cu capacitatea de a se
elibera, care există în mod natural la bărbaţi şi pe care aceştia o manifestă
de-a lungul întregii lor vieţi.
♂ Bărbaţii au întotdeauna un obiectiv şi pot trece de la un obiectiv
la altul imediat; uită mai uşor conflictele şi trec mai uşor peste
ele, fără a sta prea mult să analizeze toate fazele şi etapele
acestora; prin urmare, ei fac progrese în mod spontan.
♂ Concepţia lor este că nu foloseşte la nimic să fii preocupat de
lucruri care nu au o rezolvare imediată. Trecerea de la o etapă
la alta este, de asemenea, specifică eliberării.
♂ Nu este o întâmplare faptul că barbaţii stabilesc mai repede
decât femeile relaţii afective, atâta vreme cât pentru ei este
uşor să închidă un capitol şi să treacă peste anumite lucruri: în
acest fel, ei pot continua să avanseze.
♂ Expresii precum: „Nu face figura asta!”, „Linişteşte-te!”, „Dar mi
am cerut deja scuze.”, „De ce mai eşti supătată?” etc., arată
uşurinţa cu care bărbaţii trec peste conflicte, înlătură
problemele şi se concentrează pe obiective noi.
 Pe scurt, acţiunile concentrate în jurul ideii de a „păstra” reprezintă în
viziunea lor – în ciuda senzaţiei de revoltă pe care o trezesc în noi – să ai
în permanenţă ceva de făcut.
♀ Aceasta este o caracteristică a femeilor: acţionăm, ne plângem
şi, cu toate acestea, nu ne oprim, lucru de neînţeles pentru felul
de a fi al bărbaţilor.
♂ Bărbaţii nu înţeleg de ce facem lucruri care nu ne sunt pe plac
şi, cu toate acestea, le facem.
♀ A chema, a cere, a solicita, a se încăpăţâna, a se plânge şi a
plânge reprezintă tot atâtea elemente care sugerează ideea de
păstrare.
♀ Atunci când plâng, cer, într-un anumit fel, celor din jur să se
apropie de mine, le reţin atenţia şi îi atrag spre mine; spre
deosebire de această reacţie,
♂ atitudinea masculină se apropie mai degrabă de furie: fiind
furios sau supărat, îi resping pe ceilalţi, îi eliberez şi îi separ de
mine, pentru că este mai confortabil să fiu departe de ei.
A căuta, a încerca, a păstra, a insista, a colecţiona şi a nu depăşi
conflictele ţin de ideea de păstrare. A elibera, a da, cum am spus deja,
sunt în corelaţie cu escaladarea conflictelor, cu ignorarea a ceea ce nu se
poate rezolva imediat, cu abandonarea unor etape ale vieţii pentru a
începe altele noi imediat, cu orientarea către alte obiective.
O altă diferenţă importantă între femei şi bărbaţi constă în faptul că
♀ femeia este concepută să păstreze viaţa în ea şi de aceea
iubeşte tot ceea ce ţine de spaţiul interior: casă, cămin,
sentimente;
♂ bărbatul, în schimb, are capacitatea de a crea în afara acestui
spaţiu, consecinţă probabil a aceluiaşi capacităţi de a se
elibera de ceea ce este viu.
Până în acest moment ne-am concentrat doar pe ceea ce suntem
capabili să facem în mod normal, adică: femeile să păstreze tot, să
îngrijească ce au, să ţină situaţia sau cuibul la adăpost; bărbatul să
elibereze şi să se elibereze de orice conflict pentru a-şi atinge obiectivele.
Cu toate acestea, lucrurile nu sunt atât de simple, deoarece aceste două
funcţii – de a păstra şi de a elibera – sunt sarcini pe care femeia şi bărbatul
trebuie să înveţe să le îndeplinească alternativ.
♀ Pentru femei, această ucenicie constă, evident, în a învăţa să
se elibereze, să lase,
♂ iar pentru bărbaţi înseamnă să înveţe să păstreze şi să
îngrijească ceea ce au.
♀ Femeia trebuie să înceteze să facă lucruri plângându-se
încontinuu; doar în acest fel ele vor putea să abandoneze, să
se îndepărteze şi să renunţe la ceea ce le face să sufere.
♀ Acestea trebuie să înveţe să-şi controleze sentimentele, astfel
încât fiecare membru al familiei să devină responsabil de
atribuţiile ce îi revin şi să renunţe la a se ocupa de tot ceea ce
se petrece într-o casă, pentru a le reproşa mai apoi acest lucru
celorlalţi.
♀ De asemenea, este important ca, în plan sexual, femeia să se
elibereze prin orgasm, profitând astfel de acest aspect intim al
vieţii sale.
♀ Reprimarea capacităţilor sau a impulsurilor sexuale duce la
incapacitatea femeii de a se bucura de acest act.
♀ În acelaşi sens, femeia trebuie să reuşească să se elibereze
de obiceiurile sale alimentare, de problemele intestinale şi de
emoţii, care provoacă tot atâtea tensiuni.
♂ Bărbatul, dimpotrivă, trebuie să facă progrese în actul de a
păstra: el trebuie să înveţe să aibă zilnic grija de ceea ce
posedă, să înţeleagă faptul că lucrurile se construiesc gradat
şi nu neapărat pe bază de obiective care trebuie bifate; să fie
în stare să se ocupe de casă, de treburile sale, de ceea ce are
legătură cu anturajul său afectiv şi, astfel, să înveţe să fie atent
la aceste lucruri.
♂ Cu cât îşi dezvoltă mai mult latura feminină, cu atât unui bărbat
îi va fi mai uşor să-şi controleze sentimentele şi, prin urmare,
să aducă fericire soţiei, copiilor şi celor cel înconjoară.
♂ Cu cât un bărbat îşi afirmă mai acut latura masculină, cu atât
va fi mai puţin interesat de procesele afective ale celor din jur
şi mai concentrat pe reuşita obiectivelor pe care le-a stabilit.
 De ce este atât de dificil pentru femei să se elibereze? De ce este
atât de complicat pentru bărbaţi să păstreze ceva? Graţie tuturor
cercetărilor întreprinse, în faţa acestor întrebări am ajuns la concluzia că
există două principii – feminin şi masculin – care gravitează existenţa şi
care determină, în procesul eliberării, pe de o parte o dificultate în ceea
ce priveşte pe femei, iar, pe de altă parte, o lejeritate în ceea ce priveşte
pe bărbaţi.
♀ Femininul este determinat de nevoia de a se simţi util. În acest
context, de a renunţa la ceva, a lăsa liber, devine un lucru şi
mai dificil pentru femei.
♀ Atâta vreme cât am această imperioasă nevoie de a mă simţi
uitilă, îmi va fi imposibil să-i las pe ceilalţi să acţioneze liber.
♀ Identitatea şi stima de sine sunt determinate – din nefericire –
în special mai mult de ceea ce fac decât ceea ce sunt.
♀ Prin urmare, doar în măsura în care fac şi pentru că fac ceva
sunt iubită şi utilă.
Aceasta este senzaţia pe care o experimentează unele femei după
primul copil, mai cu seamă în momentul în care întrerup alaptarea. Ele
trăiesc un puternic conflict interior, deoarece trebuie să accepte ideea că
nu mai sunt sută la sută indispensabile bebeluşuşui, că oricine altcineva
îl poate hrăni şi menţine în viaţă. Aceleşi lucru se întâmplă şi în ceea ce
se numeşte „sindromul cuibului gol” trăit de femeile care nu mai sunt utile
din punct de vedere al capacităţii de muncă şi care se confruntă cu o
identitate bazată pe ceea ce sunt în prezent şi nu cu ceea ce au fost sau
cu ceea ce au făcut de-a lungul anilor care au trecut.
Este ca şi cum ar fi în şomaj. Această „necesitate de a se simţi utile”
poate fi resimţită ca fiind ridicolă. Spre exemplu, în timpul studiului, 70%
din totalul de femei adulte interogate nu închideau de tot uşa toaletei, din
obişnuinţa de a răspunde prompt în cazul în care cineva avea nevoie de
ele. Nici măcar în acest cadru, ele nu-şi permiteau să se deconecteze sau
să se separe de restul, în speţă de contextul afectiv care le înconjura.
♂ În ceea ce priveşte pe bărbaţi, majoritatea acestora sunt
guvernaţi în special de nevoia de a fi admiraţi.
♂ De aici dificultatea lor de a păstra, din moment ce, pentru a fi
admirat, bărbatul trebuie să-şi schimbe periodic obiectivele.
 ♂ Căci doar în acest mod, admiraţia faţă de persoana sa poate fi
constantă.
♂ Mai mult, bărbaţii sunt mult mai afectaţi de cât femeile de ideile
de şomaj şi impotenţă, deoarece identitatea masculină este
determinată de aspectul economic şi de cel sexual.
Acest lucru se poate constata uşor la scriitori, cântăreţi sau la alte
categorii de artişti: bărbaţii produc ceva nou în fiecare an sau, în cel mai
rău caz, la doi ani şi cu un caracter regulat, în timp ce femeile se maifestă
mai lent în producţiile lor discografice sau literare.
În capitolul următor, voi explora şi voi explica diferenţele dintre
masculin şi feminin pe care le-am descoperit în timpul anchetei mele. Dar
înainte de acest lucru, vreau să vă cer o favoare: aş dori ca, citind aceste
pagini, să vă descoperiţi caracteristicile de ambele părţi, adică să vă
aventuraţi să găsiţi în voi înşivă latura predominantă, feminină sau
masculină, pentru a afla mai apoi pe care trebuie să o cultivaţi. Cu toţii
avem atribute feminine şi masculine şi cu toţii am dezvoltat anumite
caracteristici în defavoarea altora. Ce vă cer este să le identificaţi şi să
încercaţi să descoperiţi ce v-a determinat de-a lungul vieţii să îmbrăţişaţi
această latură, pe care apoi să identificaţi competenţele pe care le mai
aveţi de dobândit.
Dacă, femeie fiind, aţi avut şansa să vă dezvoltaţi mai mult şi mai
bine latura feminină, pentru că viaţa este un cerc perfect, veţi ajunge, fără
îndoială, să vă confruntaţi cu latura masculină, responsabilă cu luarea de
decizii şi cu puterea de a le pune în practică.
Dacă din cauza condiţiilor de viaţă a trebuit să vă dezvoltaţi mai mult
latura masculină a personalităţii şi să vă construiţi de copil un fel de a fi
mai degrabă masculin, vă va fi în mod sigur mai greu să vă amplificaţi
latura feminină, dar vă asigur că, la un moment dat, în cursul vieţii, va
trebui să daţi piept cu aceasta.
La fel se întâmplă lucrurile şi în cazul bărbaţilor. Dacă aţi dezvoltat
exagerat latura voastră masculină, la un moment dat va trebui să vă
confruntaţi şi cu aspectele emoţionale şi afective ale vieţii. Dacă,
dimpotrivă, aţi privilegiat femininul, la un moment dat va trebui să daţi
prioritate caracterului masculin pentru o dezvoltare armonioasă şi fericită
a personalităţii voastre.
Vă invit acum, dragi bărbaţi şi femei, să descoperim pas cu pas
diferenţele dintre minunatele noastre naturi umane care ne fac atât de
diferiţi şi de complementari şi datorită cărora putem dobândi, în fiecare zi,
mai multă înţelepciune şi fericire.

Capitolul 3

Feminin şi masculin
Diferenţe psihologice

Aceste diferenţe transgresează frontierele, dar – pentru o mai bună

înţelegere – mă voi limita strict la cazul adulţilor, deoarece adolescenţii şi
copiii evoluează în realităţi psihologice total diferite, aproape opuse
realităţii noastre de adulţi.

1. Prima mare diferenţă este motorul

care ne face să pornim la acţiune

♂ Motorul care împinge femininul şi pe femeie la acţiune este

viaţa afectivă. Rolul lor de bază este acela de a întreţine bune
relaţii afective, ceea ce înseamnă că o femeie se simte bine în
măsura în care oamenii pe care ea îi iubeşte sunt în relaţii bune
cu ea.
♂ Spre deosebire de femei, bărbaţii se simt bine în măsura în care
îşi ating obiectivele şi scopurile pe care şi le stabilesc
încontinuu de-a lungul întregii lor vieţi.

2. Femeile apreciază procesul,

bărbaţii apreciază obiectivele
 Aceste motoare de naturi diferite antrenează o a doua divergenţă, nu
mai puţin importantă şi care stă la originea unei părţi semnificative a
problemelor pe care le avem, atât bărbaţii, cât şi femeile, în timpul
discuţiilor noastre cotidiene.
♀ Femeile pun un preţ mult mai mare pe procese decât pe
obiective,
♂ în timp ce bărbaţii, care apreciază mai mult obiectivele, aşa
cum am mai spus, acordă mai puţină importanţă proceselor
emoţionale.
Iată câteva exemple semnificative care îşi au originea în aceste valori
diferite:
♂ dacă mergem la cumpărături cu un bărbat, acesta are, în
general, tendinţa să se îndrepte imediat spre raionul de
produse de care el are nevoie;
♀ o femeie are tendinţa de a trece prin toate raioanele.
Un alt exemplu de acelaşi tip:
♂ dacă îi cer unui bărbat să mă însoţească la cumpărături, acesta
nu-şi va imagina că vreau să parcurg şi etapa de „căscat gura
prin vitrine”,
♀ etapă care nouă, femeilor, ne produce atâta plăcere, şi atunci
el se va simţi păcălit că nu a ştiut acest lucru mai dinainte.
♀ Dar cum am putea să-l prevenim de un lucru care pentru noi
este normal atunci când ieşim la cumpărături!
♀ Tot ceea ce ţine de capacitatea de a face lucrurile pe îndelete,
de a ne bucura de anumite momente ignorând graba de a
ajunge la destinaţie.
♂ - înclinaţie tipic masculină –
♀ este specific laturii feminine care profită de locuri şi peisaje
aflate în drum, fără să încerce nevoia presantă de a ajunge cât
mai repede la o destinaţie anume.
♀ Femeile au o mai mare tendinţă de a trăi fără a avea un obiectiv
precis şi, de aceea, pentru ele este lipsit de importanţă sau
 aproape lipsit de importanţă dacă un bărbat care se poartă urât
de luni până vineri le face un cadou la sfârşit de săptămână.
Dacă sunt inteligente, vor aprecia cadoul, dar aceasta nu va înlocui
niciodată senzaţia de plăcere pe care le-o poate oferi un bărbat atent cu
ele în fiecare zi. De aici şi necesitatea de a înţelege că, pentru a petrece
o noapte plăcută cu o femeie, trebuie să o fi făcut să petreacă o zi plăcută
şi că o zi plăcută începe încă din momentul în care ea se trezeşte; bărbatul
poate începe ziua cu o mângâiere şi poate continua cu o atenţie susţinută,
manifestată pe tot parcursul zilei. De altfel, în cursul anchetei mele, am
constatat că, atunci când un bărbat tratează urât o femeie cu doar câteva
ore înainte de a avea intenţia să o cucerească, răspunsul sexual pe care
îl primeşte este mult diminuat faţă de cel primit de la o femeie care a primit
atenţie pe parcursul întregii zile.
♀ Pentru cristalizarea identităţii feminine, timpul are o mare
valoare: femeile optează pentru înţelegerea gradată a
lucrurilor, pentru cultivarea şi promovarea anumitor împrejurări
ale vieţii şi pentru descoperirea plăcerii în toate lucrurile;
♂ pentru bărbaţi este mult mai logic să descopere plăcerea după
ce obiectivele lor au fost atinse. Din acest motiv, bărbaţii resimt
mai acut decât femeile şomajul sau o incapacitate, căci în
aceste situaţii reuşitele legate de muncă sau capacităţile
sexuale dispar.

3. Bărbaţii triază şi ordonează,

femeile reunesc şi adună

O a treia diferenţă importantă între feminin şi masculin constă în

dificultatea pe care o au femeile sau tot ce este feminin în privinţa separării
lucrurilor. Poşeta este un exemplu excelent pentru a ilustra această
dificultate.
♀ În general, în poşeta unei femei poţi găsi de la medicamente
până la jucăriile copiilor,
atât de complicat pare, la nivelul structurii noastre mentale, să
separăm sau să punem procesele noastre afective în compartimente
diferite;
 ♂ în ceea ce priveşte pe bărbaţi sau latura masculină, în general,
acest aspect a fost foarte bine dezvoltat: într-un buzunar
telefonul mobil, în altul batista, în al treilea portofelul.
Totul este separat, ceea ce oferă o bună imagine a funcţionării
structurii mentale.
♂ Bărbaţii funcţionează mai bine dacă separă domeniile
emoţionale în compartimente sau în „casete mentale”. Acest
lucru le permite deopotrivă să se detaşeze mult mai uşor sau
mai repede – fiecare lucru fiind separat în propria casetă –
atunci când funcţionează în funcţie de un obiectiv anume.
♀ Pentru femei, această stare este foarte greu de atins, chiar
dacă nu imposibil, şi în această dificultate îşi află originea cea
mai importantă dintre culpabilităţile feminine: faptul că merg la
serviciu în loc să se ocupe de copii.
♂ Spre deosebire de acestea, bărbaţii, imediat ce închid uşa
casei, se concentrează rapid la profesia lor, detaşându-se rapid
de stările emoţionale.
♂ Închiderea unor uşi şi deschiderea altora le permite bărbaţilor
să dispună de o mai mare capacitate de concentrare şi viteză
în executarea unor activităţi.
Dificultatea femeilor de a distinge între lucruri şi lejeritatea bărbaţilor
în a funcţiona compartimentat se reflectă şi în comunicarea la nivelul
cuplului.
♂ Atunci când un bărbat o critică pe mama copiilor săi spunându-
i, spre exemplu, că a fost foarte îngăduitoare cu aceştia, el se
adresează mamei copiilor, nu soţiei sale şi, deci, pentru acest
bărbat nu este deloc dificil să întreţină relaţii sexuale cu această
femeie la finalul disputei referitoare la rolul său de mamă.
♀ În schimb, nouă, femeilor, ne vine extrem de greu, în primul
rând, să acceptăm critica şi, în al doilea, să înţelegem că cineva
care tocmai ne-a criticat vrea să ne seducă şi să aibă relaţii
sexuale şi sentimentale cu noi.
Pentru a înţelege această situaţie, trebuie să acceptăm faptul că
bărbatul distinge între femeia ca mamă şi femeia ca soţia sa. Acest
exemplu ne ajută să înţelegem şi de ce sexualitatea este atât de
importantă în relaţia de cuplu pentru un bărbat, acesta fiind unicul şi
importantul moment când simt că au o femeie. În celelalte situaţii, el se
află în prezenţa stăpânei casei, a celei care împarte sarcini, a mamei
copiilor săi sau a partenerei de viaţă socială.
♀ Este extrem de important ca noi, femeile, să înţelegem acest
lucru şi să ne asumăm acest rol, pentru că, în general, noi
interpretăm această grabă sexuală masculină doar ca pe un
instrict primar pe care bărbaţii doresc să şi-l satisfacă.
♂ Nu este doar atât: bărbaţii au nevoie de contactul cu femeile în
diferite domenii, dar, pentru a se simţi cu adevărat în compania
lor, este necesară relaţia sexuală.
Afirmaţiile de mai sus sunt atât de juste, încât nu este nici o greşeală
să spunem că singurul lucru care diferenţiază un cuplu de prieteni de un
cuplu real este erotismul; pot face orice cu un prieten: pot trăi cu el, mă
pot ocupa de copii, pot avea relaţii de ordin financiar, pot călătorii cu el,
dar nu pot avea o relaţie erotică sau o viaţă sexuală, deoarece în acel
moment se consideră că avem o relaţie de cuplu.
♀ Aşadar, femeia trebuie să revalorizeze aspectul sexual al unei
relaţii şi să vadă în nevoia de sex a bărbatului nu numai
căutarea plăcerii, ci şi o manifestare afectivă, o întâlnire cu
acea femeie pe care o iubeşte şi căreia simte nevoia să-i
împărtăşească afecţiunea sa, în vederea consolidării relaţiei.
♂ Aşa se explică faptul că, după un act sexual reuşit, bărbaţii sunt
glumeţi, binedispuşi şi mai flexibili, lucru care nu se întâmplă
atunci când acest act este amânat sau când se lovesc de
puternica tendinţă feminină de distanţare a partidelor sexuale.
♂ O altă consecinţă a acestei funcţionări masculine
compartimentate este faptul că bărbaţii nu le spun soţiilor că le-
au lipsit în timpul programului de lucru: cât timp sunt la birou,
soţia lor nu există, nu este prezentă în spaţiul lor psihologic.
♂ Cu cât îşi va cultiva mai mult latura feminină, cu atât îi va fi mai
uşor unui bărbat să integreze elementele familiale, afective sau
de cuplu în rutina sa profesională; cu cât va fi mai dominat de
latura masculină, cu atât îi va fi mai greu să accepte situaţii de
natură emoţională.
Multe dintre noi am simţit nemulţumirea partenerului provocată de o
cerere care îl abate de la drumul său obişnuit către casă; sau răceala şi
lipsa de trandreţe cu care vorbeşte atunci când este sunat la birou în
timpul programului. Acest comportament este cauzat de faptul că în acele
momente el trăieşte într-un alt compartiment, într-o altă structură mentală
şi nu se poate conecta la altceva. Nu o face din răutate, ci pentru că
atenţia sa este canalizată spre productivitate şi execuţie, activităţi
specifice muncii; aceasta este „caseta” pe care o deschide în programul
de lucru, şi nu alta.

4. Bărbaţii au capacităţi monofocale,

femeile – polifocale

A patra diferenţă între masculin şi feminin ţine de o capacitate

structurală sau neurologică diferită la bărbaţi şi femei.
♂ S-a descoperit că bărbaţii au capacitatea de a se concentra mai
uşor asupra unui singur lucru;
♀ dimpotrivă, femeile au ceea ce se numeşte neurologic
capacitate polifocală.
Acest lucru nu înseamnă că este un avantaj să fii femeie sau că
monofocalitatea masculină este un handicap pentru bărbaţi.
♀ Adevărul este că, deşi polifocalitatea este un aspect pozitiv la
femei, ea oferind acestora posibilitatea de a se concentra pe
mai multe lucruri în acelaşi timp – sunt multe femei care, în timp
ce se uită la televizor, calcă, vorbesc la telefon sau îşi ajută
copii la teme -, aceasta poate fi şi un motiv de epuizare.
♀ De asemenea, din acest motiv, femeilor le este greu să
abandoneze, să renunţe: concentrate pe mai multe lucruri
simultan, le este dificil să discearnă între ceea ce trebuie făcut
pe moment şi ceea ce trebuie lăsat pentru mai târziu.
♂ Bărbaţilor nu le place să vorbească în timp ce se uită la
televizor: pentru ei acest lucru este egal cu a nu se concentra
pe una dintre activităţi pentru a fi sută la sută eficient în cealaltă
– ori discută, ori se uită la televior; altfel se simt deranjaţi şi iritaţi
şi nu întârzie să o arate.
 Cu cât un bărbat îşi dezvoltă mai mult latura feminină, cu aât el va fi
mai capabil să se ocupe de două sau de mai multe lucruri în acelaşi timp,
deşi tendinţa sa va fi să se concentreze asupra unuia singur.
♂ Aşa se explică, în parte, faptul că un bărbat care are o locuinţă
redusă ca dimensiuni va fi capabil să aibă relaţii sexuale cu
partenera sa, chiar dacă copii sunt în camera alăturată; în acele
momente, el se va concentra pe actul sexual sau pe faptul că
este cu soţia sa.
♀ Pentru o femeie este mult mai delicat, deoarece ei îi este
imposibil să se detaşeze de zgomote sau de alţi stimuli pentru
a se relaxa.
Lista de exemple care arată cât de dificil este pentru o femeie să se
focalizeze pe un singur lucru şi cât de uşor le este bărbaţilor poate fi foarte
lungă.

5. Femeile rezolvă conflictele

discutând, bărbaţii, tăcând

A cincea diferenţă între feminin şi masculin este aceea că femeile au

nevoie să vorbească pentru a rezolva un conflict. Este foarte important,
deoarece ceea ce este adesea interpretat de lumea masculină – nevoia
de conversaţie – drept lipsă de ocupaţie din punct de vedere afectiv este
de o importanţă primordială şi decisivă în rezolvarea conflictelor.
♀ Femeia are nevoie să transmită sentimentele pe care le
trăieşte, deoarece în acest fel îşi pune ordine în idei, şi
avansează către posibile soluţii.
♂ Bărbatul, dimpotrivă, vorbeşte doar atunci când conflictul s-a
încheiat, cu alte cuvinte, povesteşte doar atunci când este
vorba de un succes sau de un eşec definitiv.
Cu cât această trăsătură feminină va fi mai dezvoltată la un bărbat,
cu atât acesta va fi mai capabil să transmită şi să împărtăşească etapele
problemelor sau a conflictelor afective pe care le trăieşte; în caz contrar,
el va povesti doar rezultatul final.
 ♂ Dacă îl întrebi pe un bărbat ce a păţit (deoarece se vede pe
figura lui că lucrurile nu sunt în regulă), răspunsul cel mai
frecvent este „nimic”.
♂ Bărbaţii răspund întotdeauna cu „nimic”, deoarece nu ştiu cum
să împărtăşească ce li se întâmplă până nu au rezolvarea
problemei.
Or, aceasta este un aspect foarte important al comunicării în cuplu.
♀ Multe conflicte apar pentru că noi, femeile, avem sentimentul
că, dacă nu ne vorbesc despre problemele lor, bărbaţii nu au
nevoie de noi;
♂ aceştia dau impresia – femeilor – că pot funcţiona singuri
♀ şi asta în condiţiile în care pentru noi este psihologic
fundamental să ne simţim indispensabile.
În acest caz, este de datoria femeilor – şi a femininului să înveţe să
renunţe şi să-i lase pe bărbaţi – sau masculinul – să-şi rezolve singuri
preocupările şi să le transmită în măsura în care doresc, nu sub presiunea
sau tirul unui chestiona feminin; altfel, nu vor obţine de cât o ceartă, ca
urmare a insistentei întrebări „dar ce ai?”. Ca o consecinţă tipică, femeie
va avea atunci confirmarea că sigur se petrece ceva – profeţie autocreată,
evident, de ea însăşi.
În ceea ce priveşte acel „a se simţi necesar” – aflat între principiile de
bază feminine şi masculine – să subliniem faptul că sub acest aspect
femininul se sprijină pe un standard dublu, bazat pe mesaje şi dorinţe
contradictorii. Iată bunăoară un exemplu: când o mamă îşi duce pentru
prima oară copilul la grădiniţă, mesajul său explicit este „sper că nu va
plânge când va merge la grădiniţă”, dar, dacă copilul nu plânge şi este
fericit că merge la grădiniţă, mama se va necăji, afectată de faptul că puiul
ei s-a putut detaşa psihologic de ea atât de uşor. În acel moment, ea va
simţi că nu îi mai este indispensabilă copilului său.
♀ Când o mamă sau o femeie pleacă de acasă pentru a rezolva
o problemă personală, se confruntă cu un dublu conflict
interior: pe de o parte, i-ar plăcea ca, odată întoarsă acasă,
totul să fie bine şi astfel să simtă că familia ei o iubeşte şi îi
oferă din când în când timp să se relaxeze; pe de altă parte
însă – situaţia de întâlnită -, odată ajunsă acasă, femeii i se
pare că ceva nu merge bine sau cum crede ea că ar trebui să
 meargă şi astfel, constată şi i se confirmă că este cu adevărat
indispensabilă.
♀ Noi, femeile, folosim continuu două fraze pentru a justifica
ceea ce facem şi faptul că nu ne putem opri să facem: „nimeni
nu face lucrurile mai bine ca mine” sau, şi mai rău, „dacă nu
fac eu asta, nu o face nimeni”.
Aceste două fraze constituie argumente de care suntem pe deplin
convinse şi în faţa cărora bărbaţii, precum şi restul familiei, evident, nu au
nici o reacţie.
♂ Un bărbat nu va rezolva ceva ceea ce este deja rezolvat sau
ceva ce face de obicei soţia, mama, sora, bunica sau
subalterna sa.
În această situaţie, care se perpetuează, este fundamental să
înţelegem că, dacă noi, femeile, nu renunţăm la nimic, va fi dificil pentru
un bărbat să păstreze ceva. Ţine de autoeducare să-i lăsăm pe ceilalţi să
facă lucruri pentru a deveni responsabili de lucrurile care le aparţin şi
pentru a nu mai continua să formăm în jurul nostru o generaţie de inutili
pe spatele unei femei epuizate, care se plânge toată ziua de tot ce face,
fără însă ca vreodată să se oprească.

6. Furia bărbaţilor şi tristeţea femeilor

În plan emoţional, femininul se întristează din orice, în timp ce

masculinul se înfurie din orice; aceasta este cea de a şasea diferenţă.
Atunci când m-am referit la conceptele de a reţine sau a păstra, am
citat un exemplu de abţinere: plânsul.
♀ Într-adevăr, prin plâns încercăm să atragem atenţia celorlalţi
asupra noastră, astfel încât aceştia să se îndrepte către noi să
ne ajute şi să ne consoleze.
Prin furie, dimpotrivă, ne detaşăm de ceilalţi şi îi ţinem la distanţă,
acesta fiind un gest care corespunde mult acţiunii de eliberare.
♂ Observăm adesea că bărbaţii pot fi mult mai tandri atunci când
devin bunici decât atunci când sunt taţi, fenomen datorat, fără
îndoială, faptului că, de-a lungul vieţii, au reuşit să înţeleagă şi
 elementele feminine; obiectivul pe care aceşti bărbaţi îl aveau
în privinţa propriului copil era acela de a-l educa, nu de a-l iubi
sau răsfăţa; cu nepoţii, obiectivul lor este acela de a-i iubi.
Mulţi oameni devin sensibili pe măsură ce înaintează în vârstă:
activitatea profesională şi eficienţa la locul de muncă lasă locul emoţiilor.
♀ Femeile au tendinţa să se întristeze din orice motiv în loc să
înveţe să se supere, cu alte cuvinte să încorporeze furia şi să
renunţe la plâns.
♀ Adesea, în timpul unei certe, femeile încep să plângă, ceea ce
duce la încetarea oricărei discuţii căci în acel moment obiectivul
iniţial, acela de a rezolva conflictul care a declanşat plânsul,
este înlocuit cu încercarea de a opri lacrimile celui care plânge.
♂ Această diferenţă explică de ce bărbaţii se supără repede şi se
îndepărtează uşor de conflict, din moment ce furia, odată
eliberată, dispare; pe de altă parte, supărarea şi tristeţea sunt
sentimente de care te detaşezi greu.

7. Timpul personal – o altă diferenţă importantă

Folosirea timpului personal este, poate, una dintre diferenţele

psihologice cele mai importante între bărbaţi şi femei şi joacă un rol aparte
în fericirea femeilor. Ce înseamnă acest lucru ,ai exact?
♀ Că este foarte complicat pentru femei să-şi rezerve timp fără
să se culpabilizeze şi, ca urmare, nici nu se bucură de aceasta.
♂ Bărbaţii îşi alocă mult mai uşor timp pentru ei, lucru considerat
în cultura noastră ca un drept elementar al lor.
Nimănui nu îi trece prin cap să întrerupă un bărbat care îşi face
siesta, este la toaletă sau urmăreşte la televizor ştirile sau un meci de
fotbal. Există coduri subconştiente care îi fac pe copii să le trezească doar
pe mame sau, în orice caz, să le trezească înainte de a-i trezi şi pe taţi,
situaţie validată pe deplin de codul feminin.
Acelaşi lucru este valabil şi atunci când mergem la toaletă. În Chile,
de exemplu, 80% dintre femei suferă de tulburări ale tranzitului intestinal,
o consecinţă a unor obişnuinţe nesănătoase. Facem totul prea repede,
chiar şi mersul la toaletă se desfăşoară în grabă, iar consecinţele sunt un
colon iritabil sau diverse tulburări gastrice.
♀ Foarte multe mame merg la toaletă cu copilul în braţe pentru
ca acesta să nu rămână nesupravegheat sau să nu plângă în
faţa uşii.
Problemele de colon şi celelelte afecţiuni gastrice trebuie puse pe
seama acestei practici emoţionale, care nu ne permite să spunem ceea
ce simţim şi, mai ales, să ne eleberăm furiile.
Capacitatea masculină – şi incapacitatea feminină – de a fi stăpân(ă)
pe timpul său permite fiecăruia dintre noi de a fi mulţumit sau nu de viaţa
sa. În general, facem greşeala de a-i pedepsi sau de a le face reproşuri
celor pe care îi vedem că fac ceea ce le place, dar exact pentru noi nu
suntem capabile să facem acest lucru. Îi acuzăm de ceva ce fac bine şi ar
trebui să facem şi noi. Femeile – sau bărbaţii – care nu au aceste spaţii
personale ar trebui să le descopere.
♂ Nimic nu se compară cu satisfacţia pe care o resimt majoritatea
bărbaţilor atunci când urmăresc un meci de fotbal, singuri sau
împreună cu prietenii.
♀ Este important ca noi, femeile, să învăţăm să ne alocăm un timp
numai pentru noi, astfel încât să nu le mai reproşăm acest lucru
bărbaţilor şi să nu ne mai considerăm acele victime care dau
tot ce au mai bun şi nu sunt apreciate niciodată de nimeni.
Chiar şi când ne facem timp pentru noi, avem nevoie de susţinere.
Pentru bărbaţi, acest lucru este de neînţeles: cum poţi cere ajutor pentru
a face ceva ce vrei să faci? Cu toate acestea, noi avem nevoie să simţim
clar susţinerea lor – atunci când partenerul sau cei din jur apreciază ceea
ce facem, putem continua acel lucru, mai mulţumite şi mai eficiente.
♀ Aşa cum am mai spus, femeile tind să se agaţe de conflicte, să
le trăiască lent şi de aceea le este greu să treacă de la un
conflict la altul sau să întrerupă o dispută.
♀ În general, ne complicăm viaţa când suntem necăjite ori
furioase, sau când dorim să dăm sens celor trăite, sau când nu
dorim să o facem – în toate aceste situaţii suntem incapabile
să acţionăm.
♂ Pentru bărbaţi este mult mai uşor să se detaşeze de conflicte
şi să treacă de la o etapă la alta.
 Enunţuri precum: „nu face figura asta”, „dar mi-am cerut scuze”,
„draga mea, ce să mai fac ca să te simţi bine”, „niciodată nu eşti
mulţumită” trădează dificultatea femeilor de a trece peste conflicte şi
uşurinţa cu care le depăşesc bărbaţii.
♀ O altă diferenţă pe care am menţionat-o, dar asupra căreia aş
vrea să insist acum se referă la nevoia femeii de a avea
companie atunci când are un disconfort.
♀ Avem nevoie ca partenerul să fie aproape de noi, nu pentru a
găsi o rezolvare stării noastre, ci pur şi simplu vrem să fie acolo.
♂ La rândul său, bărbatul simte nevoia să fie singur atunci când
are de rezolvat o problemă, pentru a-şi depăşi conflictele
interioare şi pentru a putea comunica apoi nestingherit victoriile
şi reuşitele sale.
Iată de ce bărbaţii au tendinţa să ne lase singure când avem o
problemă, pentru că aceasta este atitudinea pe care o aşteaptă de la noi;
în schimb, noi avem nevoie să ne fie cineva alături pentru a putea depăşi
un impas şi ne dorim să putem vorbi despre îndoielile, reflecţiile şi emoţiile
noastre cele mai profunde!
Cunoscând comportamentele şi modurile lor diferite de a înfrunta
problemele, bărbaţii şi femeile pot să-şi înţelegă reciproc dorinţele şi felul
în care le pot satisface, evitând astfel un întreg lanţ de dezacorduri şi
neînţelegeri; mai mult, ei pot valorifica spaţiile şi momentele, astfel încţt şi
unul, şi celălalt să învingă dificultăţile cu care se confruntă.
Profit de această expunere ca să adaug un detaliu nu lipsit de
importanţă:
♀ când o femeie spune „îmi pare rău”, „simt că turbez”, „sunt
tristă” sau nu ştiu ce este cu mine, mă simt ciudat” – lucruri care
se întâmplă frecvent, dată fiind structura psihologică feminină
– nu este nevoie ca bărbatul să o întrebe de ce.
Când este chestionată, femeia se simte obligată să invoce un motiv.
Or, este dificil să expui raţional un sentiment sau o emoţie; mai mult,
atunci când oferim un motiv, acesta poate fi combătut sau contestat ca
nefiind valabil. Discuţia capătă atunci altă turnură, trecând de la
sentimentele şi emoţiile mele la intelectualizarea acestora, lucru care
poate fi discutabil.
 Nimeni nu poate contesta faptul că nu mi-e bine, dar nici să-mi spună
că ceea ce simt nu este adevărat. Dar mi se poate spune că o ceartă cu
mama nu este un motiv ca să fiu tristă, căci „ştii cum e mama ta”. Atunci
m-aş simţi obligată – chiar dacă sunt tristă din cauza ei – să-mi apăr
mama. În acest caz, discuţia se va orienta către mama şi nu către tristeţea
pe care o resimt. În final, mă voi simţi descalificată ca femeie din moment
ce punctul meu de vedere emoţional nu este luat în comsiderare. Simt că
partenerul meu nu îmi înţelege emoţiile şi nici modul în care înţeleg să le
trăiesc.
♀ Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când sunt copleşită şi
obosită.
♂ Bărbatul găseşte explicaţii pentru acest surmenaj,
♀ dar femeia le contrazice,
provocând un conflict clasic care nu duce nicăieri. În acest caz,
structura feminină este foarte simplă şi un suc de fructe , o mângâiere pe
păr sau o masă adusă la pat sunt de ajuns pentru a dezamorsa o situţie
tensionată.
Pentru o mai bună rezolvare a conflictelor care apar între sexe, vă
sfătuiesc să luaţi în considerare tot ce am spus până acum.

8. Bărbaţii şi femeile se joacă diferit

Comportamentul ludic marchează şi el diferenţa între feminin şi

masculin.
♀ În general, noi, femeile, încetăm să ne jucăm foarte de vreme.
Dacă o fetiţă de cinci – şase ani se joacă cu păpuşa, în realitate nu
se joacă, păpuşa ne mai fiind păpuşă: este Andreea, Cătălina, Florentina.
Păpuşa are un nume şi jocul poate fi privit ca antrenament, deoarece,
dacă păpuşa fetiţei se strică sau cade, copila va suferi de parcă ar fi vorba
de propria sa fiică, iar acest lucru nu mai este un joc. Într-un joc, poate mă
înşel, dar nimic nu este grav. Când fetiţa se joacă de-a aşezarea mesei,
de fapt nu se joacă, deoarece ea pune cuţitul şi furculiţa lângă farfurie aşa
cum a văzut sau cum a fost învăţată că se face. Cheia problemei este
modul serios în care fetiţele se joacă în aceste situaţii.
 ♂ Spre deosebire de femei, bărbaţii nu încetează niciodată să se
joace; se spune despre ei că „îşi schimbă maşinuţele de jucărie
cu maşini de oameni mari când sunt adulţi”.
Ceea ce mi s-a părut curios în timpul studiului efectuat este că am
descoperit faptul că singurul lucru căruia un bărbat îi poate fi sută la sută
fidel de-a lungul întregii lui vieţi este o echipă de fotbal. Bărbaţii care au
participat la chestionar au declarat că ar putea să schimbe partidul politic,
partenera şi chiar copiii, dar că nu şi-ar schimba echipa de fotbal pentru
nimic în lume, nici dacă aceasta ar retrograda în ultima divizie. Acest fel
de a privi lucrurile, care par uşor comic, arată cât de mult este preţuit jocul
de către bărbaţi, considerat ca un element de sănătate mentală, element
absent, desigur, în cazul femeilor.

9. Externalizare şi internalizare*

*Când spun externalizare şi internalizare, nu am în vedere procese

psihologice complexe. Folosesc aceste cuvinte doar pentru a indica locul
unde femeile şi bărbaţii plasează cauza fericirii sau nefericirii lor. Bărbatul
descoperă această cauză înlăuntrul lui, în timp ce femeia o plasează în
afară. (n.a.)
Femininul şi masculinul se diferenţiază şi în obiceiul femeii de a
externaliza bucuria şi dorinţa sexuală, spre deosebire de un bărbat care
preferă să le internalizeze.
♂ De obicei, bărbatul identifică o cauză a fericirii sau nefericirii
sale în obstacolele pe care le întâlneşte de-a lungul drumului
pe care îl parcurge spre atingerea ţelurilor sale.
♀ La rândul său, femeia consideră că ceilalţi sunt responsabili de
fericirea sau nefericirea sa.
♀ La fel stau lucrurile şi cu dorinţa sexuală; femeile au senzaţia
că această dorinţă nu le aparţine, ci că este deşteptată de
celălalt care – dacă ştie ce face – o poate determina să se
bucure. Dacă acest lucru nu se întâmplă, nu ea, ci celălalt este
de vină.
Dorinţa sexuală nu „se iveşte”, nu „vine” şi nu „soseşte”. Iată cele trei
exprimări folosite cel mai frecvent de femeile pe care le-am studiat. Ele
vorbesc despre dorinţa sexuală ca despre ceva în întregime exterior, care
nu are nimic de-a face cu ele şi pe care ele nu îl pot genera decât cu mare
dificultate. Aflaţi, doamnelor, că dorinţa sexuală există şi la femei, că este
în natura noastră şi că este plăcut să experimentezi o astfel de dorinţă,
dar că atâta vreme cât nu ne asumăm dorinţa, este complicat să
dezvoltăm şi să trăim o sexualitate matură, bazată pe responsabilitate.
♂ Adesea, atunci când tatăl îşi dă seama că fiica lui şi-a început
viaţa sexuală, este tentat să arunce vina pe partenerul, pe
prietenul sau amicul fetei.
Acest lucru se întâmplă deoarece pentru taţi este greu să şi-o
imagineze pe micuţa lor, pe fetiţa lor excitată sexual. Într-o familie
credincioasă, ar trebui să fie mai uşor să li se spună tinerilor să-şi înceapă
viaţa sexuală mai târziu: acestora ar trebui să li se spună direct şi clar „să
se abţină”, adică să aibă voinţa să aştepte până în momentul în care vor
fi cu adevărat gata pentru noua şi fericita etapă din viaţa lor. O mai mare
maturitate este garanţia unei relaţii mai sigure. Aşteptarea acestui
moment ar trebui să li se ceară şi băieţilor, şi fetelor deopotrivă.
Alte fraze precum: „sunt aşa pentru că mama mea nu a fost niciodată
afectuoasă cu mine”, „sunt aşa pentru că părinţii au preferat-o mereu pe
sora mea”, „sunt aşa pentru că tu nu m-ai pregătit sexual şi, pentru că tu
nu eşti tandru, eu nu am nici o dorinţă sexuală”, „sunt aşa pentru că sigur
copiii mei nu sut recunoscători şi nu apreciază nimic din ce fac pentru ei”
reflectă cauzalitatea externă a femeilor, prin care ele explică faptul că
sursa nefericirii lor sunt ceilalţi. Această atitudine ne-a determinat pe noi,
femeile, să adoptăm o poziţie de victime în faţa vieţii şi să nu ne
considerăm niciodată responsabile pentru eventualele conflicte.
În capitolul următor, voi împărtăşi cu voi o altă diferenţă importantă;
este vorba de o funcţionare psihoneurologică diferită:
♂ bărbaţii asimilează informaţia mai mult vizual,
♀ femeile mai mult senzorial şi auditiv.

Capitolul 4
 „A vedea” – un privilegiu masculin
„Simţi” – un privilegiu feminin

Dincolo de răspunsurile pe care participantele la atelier le-au oferit la

diferitele întrebări, a apărut o nouă întrebare:
„Cum credeţi că vă veţi da seama sau veţi şti că v-aţi îndrăgostit?”
Răspunsul era întotdeauna acelaşi şi rostit în cor: „O simt”.
Apoi le-am întrebat pe femeile mature: „Cum şi când ştiţi sau veţi şti
că aveţi un orgasm?”.
Răspunsul a fost acelaşi ca al fetelor: „O simt”.
Pe lângă aceste răspunsuri care repetă verbul „a simţi”, am căutat să
aflu de ce era atât de uşor pentru femei să dea un răspuns pe baza
„simţurilor” şi de ce un răspuns de acest fel este mulţumitor pentru noi,
femeile, în înţelegerea şi organizarea realităţii. Mă interesa, înainte de
toate, să determin sursa acestei tendinţe feminine de a internaliza afectiv
toate practicile şi pe cea a tendinţei masculine de a externaliza atât din
punctul de vedere al viziunii, cât şi din punctul de vedere al faptelor reale,
obiective.
Biologii care studiază modul de achiziţie a informaţiei şi specialiştii în
programare neuro-lingvistică răspund la această întrebare în mod similar,
făcând aluzie la faptul că femeile, care nu-şi pot vedea organele sexuale
şi nici alte procese funcţionale corporale, internalizează procesele,
percepându-le ca „simţite”; spre exemplu, atunci când merge la toaletă,
femeia nu vede când face pipi, în schimb aude şi simte urina curgând.
Atunci când alăptează, nu vede clar ce se întâmplă cu laptele, ea poate
doar să fie sigură că bebeluşul este pe cale să sugă doar simţind.
Excitarea sexuală a femeii nu este vizibilă. Nu există nici un semn vizibil
care să arate că are loc un proces de excitare sexuală. într-o primă etapă,
femeia poate să resimtă anumite senzaţii, traduse adesea ca fiind
echivalentul unei excitaţii. Aproximativ aşa stau lucrurile şi cu răspunsul
orgasmic. Noi, femeile, se pare că ne-am pus de acord într-un mod
amuzant: experimentăm toate acelaşi de orgasm, când, de fapt obiectiv
vorbind, sezaţia de orgasm este ceva absolut subiectiv, evaluarea sa
depinzând de istoricul fiecărei femei în parte, în lipsa unei mărci vizuale –
aşa cu există la bărbaţi – care să indice faptul că femeia este pe cale să
aibă orgasm. Toate aceste procese afective şi emoţionale care se rezolvă
mai ales ascultând şi simţind generează, la rândul lor, o programare şi un
acces la informaţie al femeilor bazat pe senzaţii auditive, tactile şi
olfactive.
Afirmaţiile de mai sus pot constitui o posibila explicaţie a capacităţii
intuitive a femeilor, mult mai dezvoltate ca a bărbaţilor, acesul nostru la
lume realizându-se mai ales senzorial.
Subliniez aici importanţa pe care o are pentru structura psihologică a
femeii să audă că este iubită, că este frumoasă, că este cea importantă
persoană, deoarece toate aceste lucruri, până la un punct, o fac să se
simtă că este şi adevărat.
Ultimele cercetări făcute asupra femeilor abuzate psihic de către
bărbaţi arată că, dacă o femeie care este subiectul unui astfel de abuz,
încetează să se mai supună bărbatului care o bate, ea îşi regăseşte astfel
încrederea în sine şi nu va mai permite să fie bătută. Însă, atâta vreme
cât femeia va asculta scuzele pe care bărbatul le invocă – „eram beat
draga mea”, „nu am vrut” -, dată fiind puterea senzaţiilor auditive asupra
sa, ea va continua să creadă aceste cuvinte, cu consecinţe uşor de
prevăzut: bărbatul va recidiva.
Această diferenţă între bărbaţii care văd şi femeile care aud este unul
dintre motivele pentru care lumea lenjeriei masculine nu a evoluat în
acelaşi ritm cu cea feminină.
♀ Să auzi un bărbat care îţi spune că eşti atrăgătoare este mai
important decât lenjeria intimă pe care o porţi.
♀ Preferăm ca bărbaţii să ne facă să simţim că le placem sau că
ne iubesc;
iată de ce lenjeria feminină este variată şi cochetă, căci purtând-o
căutăm să fim mai atrăgătoare şi să placem mai mult.
Pornografia promovează cu precădere femei deoarece, aşa cum am
văzut deja, imaginile îi atrag cu precădere pe bărbaţi, femeile fiind, în
schimb candidatele perfecte în atragerea a acestora pe reţelele de
socializare cu rol de partenere auditive în conversaţii, ceea ce
consolidează major structura psihologică feminină. Semnificaţia sau
conotaţia a ceea ce scriu sau a ceea ce imi scrie depinde în mare măsură
de emoţiile mele, şi nu de un criteriu obiectiv şi real prezent în conversaţie.
 Această diferenţă între a vedea a vedea şi a auzi ne apropie de ideea
că bărbaţii şi femeile pot fi atraşi de aspecte diferite ale lumii
înconjurătoare. Acest lucru este esenţial şi îl vom relua în capitolul dedicat
comportamentului adolescenţilor de astăzi.
Programarea masculină funcţionează în aşa fel încât băieţii, încă de
mici, se întrec cu jetul de urină – al cui ajunge mai departe; crescând,
rivalitatea are ca subiect dimensiunea penisului (care, în opinia lor,
influenţează performanţele sexuale), deşi s-a demonstrat că dimensiunea
acestuia nu are nici o legătură nici cu performanţele sexuale ale unui
bărbat, nici cu gradul de plăcere resimţită în timpului actului sexual.
Desigur însă, dimensiunea vizuală este foarte importantă pentru
bărbaţi şi comparaţiile de acest tip există dintotdeauna în practica
masculină.
Faptul că bărbaţii îşi pot vedea organele sexuale ţine tot de
dimensiunea vizuală a percepţiilor; aşa cum vizuală este excitaţia care
duce la erecţie. Ejacularea de la finalul actului sexual – fără să fie
neapărat legată de orgasmul masculin – este o constatare vizuală a
finalului actului şi permite avansarea concluziei că raportul sexual a luat
sfîrşit.
Această diferenţă între bărbaţi şi femei a dus la erori în diferitele
practici culturale care avansează ideea că bucuria femeii are la bază
„externalizarea” sau factori exteriori, independenţi de ea. Astăzi se
vorbeşte de masturbare fără nici o jenă, dar acest subiect este abordat în
special în legătură cu bărbaţii şi mai puţin cu femeile, deşi este admis că
fenomenul este posibil la ambele sexe, fără prea mari diferenţe. Din punct
de vedere cultural însă, aşa cum am spus, s-ar putea că doar corpul
bărbatului are predispoziţie natuarală pentru autosatisfacere; în schimb,
corpul unei femei are nevoie de celălalt pentru a cunoaşte această stare!
O astfel de concepţie declanşează numeroase suferinţe afective,
deoarece vina pentru problemele şi nefericirile feminine este întotdeauna
atribuită altcuiva.
Avem, pe de o parte, tendinţa bărbatului de a avea grijă de corpul
său şi de a se bucura de el şi, pe de altă parte, tendinţa femeii de a spera
că cineva va reuşi să trezească în ea iubirea şi dorinţa sexuală – şi, cu
această sinteză, ajungem la subiectul capitolului următor, în care vom
vedea cum au influenţat poveştile şi basmele tendinţa feminină de a
descoperi motivaţii afective în exterior.
 Toate aceste poveşti ne-au învăţat că fericirea noastră depinde de
ceilalţi.

Capitolul 5

Basmele în psihologia
feminină şi masculină

„A fost odată…” este o expresie pe care cu toţii am auzit-o şi - care

odată cu vârsta copilăriei trecută – ne umple de melancolie sau ne face
să retrăim o etapă fericită din viaţă. Fie că ni s-au citit sau nu poveştile
tradiţionale, această expresie face parte din inconştientul colectiv al
culturii noastre şi din acest motiv, determină sau predetermină multe
dintre comportamentele noastre psihologice.
în basmele populare printre care Cenuşăreasa sau Alba – ca –
Zăpada,
♀ femeile aşteaptă un bărbat care să le scape din nefericirea în
care trăiesc, să le aducă la viaţă, să le scoată din letargie pentru
a cunoaşte fericirea. În absenţa acestuia ele sunt „pe jumătate
moarte”.
În aceste poveşti, femeile în sine, nu par să fie protagoniste, ele se
află doar în aşteptarea unui bărbat care să le descopere şi să le salveze
pentru a deveni fericite.
În termeni actuali, acest lucru este echivalent cu faptul că Alba – ca
– Zăpada, frumoasa adormită, sunt într-un fel de comă până când soseşte
un bărbat pe care nimeni nu îl cunoaşte, care, cu un singur sărut, le
resuscitează. Acest lucru înseamnă – chiar suntem învăţate asta – că
bărbaţii ne dau viaţa care ne lipseşte. Mai mult, trebuie subliniat faptul că
motivul nefericirii acestor personaje – în poveştile menţionate – dar şi în
altele – este provocat de alte femei: în cazul Cenuşăresei, de mama
vitregă şi de surorile vitrege care profită de ea şi o fac nefericită. Tot o
femeie – şi tot o mamă vitregă – o otrăveşte pe Alba – ca – Zăpada. Încă
din fragedă copilărie, descoperim personaje chinuite de invidie, de furie
interioară sau de dorinţa de răzbunare. Pe de altă parte, acest tip de
comportament feminin – descris în poveşti – îi obligă pe
♂ bărbaţi să se transforme în prinţi şi să îndeplinească o serie ce
condiţii: să aibă o poziţie socială bună, stabilitate psihică, să fie
amabili, tandri, frumoşi, să fie nişte potenţiali taţi buni etc. Într-
adevăr, aşa sunt prinţii adevăraţi.
♂ Prin urmare, bărbaţii, încă de copii, sunt predestinaţi să placă
celor din jur, prin respectarea tuturor acestor exigenţe. Toţi
bărbaţii vor să fie prinţi şi să ne îndeplinească dorinţele.
♀ Iată cum învăţăm din poveşti că barbaţii ne aduc la viaţă, că
fericirea se obţine doar în măsura în care este produsă de
altcineva şi că doar bărbaţii ne vor face să ştim ce ne dorim şi
ne vor ajuta să ne îndeplinim dorinţele.
Când prinţul meu va veni, îl voi recunoaşte pentru că „simt…" – aşa
cum am menţionat în capitolele precedente - , „îl voi simţi pe cel care îmi
este hărăzit”, îl voi recunoaşte imediat. În aceste poveşti, bărbatul şi
femeia nu au timp să se cunoască reciproc, nici să descopre ce nu le
place la celălalt; în aceste poveşti, cunoaşterea este instantanee: „îl văd
şi ştiu că este el”. Dar mai este ceva: odată ce l-am recunoscut, renunţ la
tot pentru acest om, ceva îmi spune că „voi fi fericită pentru tot restul vieţii”.
În viaţa reală, care nu este totuşi o poveste, lucrurile sunt similare:
♀ îmi construiesc în minte imaginea unui bărbat, apoi dau piept
cu o cruntă realitate şi nu-mi dau seama, în viaţa de zi cu zi, că
nu am de a face cu un prinţ, că barbatul acesta de lângă mine
are u caracter urât sau miroase urât, sau că este ceva ce nu
mai suport ceva la el…
Povestea vieţii reale conţine cuvântul „escrocherie”, deşi povestea pe
care am citit-o şi în care am crezut nu era aşa; nu o astfel de poveste mi
s-a citit în copilărie. În acest punct – la fel ca majoritatea poveştilor – mă
aflu la răscruce de drumuri:
♀ fie îl accept pe bărbatul pe care îl am, fie încerc să-l schimb.
Dacă aleg cel de-al doilea drum, mă voi lansa într-o serie
 interminabilă de lamentări şi tentative de transformare al lui, cu
toate nefericirile şi tristeţile pe care le implică acestea.
Avem deci, prin definiţie, o concepţie despre bărbat care este
dintotdeauna aceeaşi – prinţul perfect de care suntem toate îndrăgostite.
Oricât de ridicol ar părea, bărbatul care a apărut sau care a venit în viaţa
noastră poate fi privit, într-o interpretare psihologică, ca un fel de premiu
de consolare, deoarece cel adevărat – prinţul, care este perfect –
rătăceşte prin lume sau este cu o altă femeie. Iată de ce auzim atât de
des în jurul nostru femei care se plâng de bărbaţii lor, în loc să preţuiască
prezenţa reală a acestora din viaţa lor. Acestea nu le văd calităţile pentru
că, prin comparaţie cu prinţul poveşti, totdeauna le va lipsi ceva.
Să analizăm un alt aspect: în toate aceste minunate poveşti, relaţiile
feminine sunt definite în interiorul unei structuri sociale, în care acestea
sunt sursa majorităţii relelor care se întâmplă personajului sau
personajelor. Spre exemplu la moartea tatălui său, viaţa Cenuşeresei se
schimba, mama şi surorile vitrege dispreţuind-o şi făcându-i viaţa
imposibilă. Ele o obligă să trăiască în partea cea mai întunecoasă şi
murdară din propria casă, la un loc cu şobolanii, şi o pun să facă treburile
casnice cele mai grele. Această viaţă grea – care numai viaţă nu este –
ia o altă turnură atunci când apare prinţul care o descoperă, o salvează
şi îi oferă o nouă viaţă.
Alba – ca – Zăpada este condamnată la moarte de invidia şi gelozia
mamei sale vitrege. În poveste, nici o prietenă, nici o singură femeie nu
vine să o ajute. Vânătorul ăi cruţă viaţa, piticii o adăpostesc în casa lor şi
o femeie – desigur, meştera deghizată – o vizitează şi îi oferă cu
amabilitate un măr otrăvit. În Frumoasa din Pădurea Adormită, ursitoarea
Malefică, furioasă care nu a fost invitată la petrecere, este mai puternică
decât toate zânele bune la un loc şi blestemul ei se va îndeplini în ciuda
tuturor eforturilor de a-l împiedica. Doar un prinţ este mai puternic decât
ea, decât moartea însăşi, doar un prinţ va putea să o trezească pe
prinţesă, să o smulgă din somnul în care ea şi toţi ai ei au căzut.
Această putere a prinţului – şi, prin generalizare, a tuturor bărbaţilor
care se aseamănă cu prinţii -, de „dătător de viaţă” este resimţită şi azi în
cultura noastră, căci bărbaţii, şi nu femeile aduc fericire şi bunăstare.
Dacă o femeie are o relaţie bună cu soţul ei şi, dacă, în plus, mai este şi
frumoasă, este meritul bărbatului care „ştie ce să facă”. Graţie lui femeia
este frumoasă. În schimb, dacă este o femeie diforţată sau celibatară şi
are un caracter dificil, se spune că este aşa din cauza absenţei vieţii
sexuale, din cauză că nu are bărbat.
Dacă o femeie începe deodată să se îngrijească de ea, precis are un
amant sau este pe cale să divorţeze (în acest fel, îi arată soţului că este
pe punctul de a o pierde).
♀ Comportamentul feminin este, într-un fel sau altul,
predeterminat de ceea ce bărbaţii sau un bărbat poate provoca
într-o femeie.
Ne aflăm în faţa unei concepţii nesănătoase despre viaţă, concepţie
care nu încurajează deloc să-şi ia viaţa în propriile mâini şi să-şi caute
singură fericirea şi independenţa.
♀ Iată de ce femeia simte nevoia să- pedepsească pe bărbat
pentru această capacitate sau incapacitate a ei de a fi fericită.
La capătul acestei analize, vă invit să trageţi acum concluzia cea mai
importantă a acestui studiu:
♀ în cazul femeilor, nu vorbim de un singur tip, ci de două tipuri
de gândire – gândirea magică şi gândirea reală.

Capitolul 6

Gândirea Magică
Gândirea Reală

Mai întâi, iată câteva idei şi observaţii pentru a vedea ce înţeleg eu

prin „gândire magică”.
În această situaţie, nu mă pot opri să nu mă gândesc şi să nu găsesc
similitudini între ciclurile pământului şi structura feminină. Este minunat –
dar probabil extrem de obositor – să ne gândim că noi, femeile, în decurs
de o lună, parcurgem toate anotimpurile şi că viaţa nu doar circulă prin
noi, cum este cazul bărbaţilor, ci ia naştere din făptura noastră. Triburile
preistorice, după cum ştim, identificau femeia cu pământul: femeile
stabileau legătura nemijlocită între trib şi natură, în timp ce bărbaţii puteau
realiza acest lucru doar prin intermediul acţiunilor şi victoriilor repurtate.
La anumite triburi, perioada menstrelor era momentul din lună în care
femeia era instalată într-un loc special din sat, astfel încât toată
înţelepciunea izvorâtă din acest cicliu să se răspândească asupra întregii
comunităţi.
În aceste condiţii, se pune întrebarea: ce se întâmplă cu femeile care
admiră într-atât reuşitele masculine, încât au pierdut contactul cu
identitatea lor cea mai profundă? Magia, înţeleasă ca intuiţie, ca
înţelepciune, dacă vreţi, sau, în termeni mai simplişti, ca acuitate,
ascuţime a simţurilor, se pierde. Cred că este absolut necesar ca această
calitate să fie recuperată, aşa încât femeia actuală să revină la
înţelepciunea străbunelor noastre, să cunoască şi să aprofundeze
practica acestora, care tratau orice boală, să regăsească ştiinţa femeilor
care recunoşteau răul doar atingându-şi pacientul, care cunoşteau
virtuţile licorilor vindecătoare de boli şi, care, în ciuda oricărui feminism,
luptau să-şi păstreze bărbaţii prin practici culinare, adepte ale dictonului
potrivit căruia dragostea trece prin stomac.
Astăzi, se aud voci din ce în ce mai ferme care cer ca femeia să
revină la rolul său esenţial, spre valorizarea, şi nu spre diminuarea locului
său, prin practicarea croitoriei, a picturii şi a altor activităţi care redau
femeii feminitatea; există însă şi voci opuse, la fel de puternice, care
afirmă că femeile „sunt bolnave în fiecare lună”, „că devin mai bune doar
dacă au un copil”, că „le epuizează o naştere” şi că ar fi mai bine dacă nu
ar avea menstruaţie lunar, aşa cum propune acel medic brazilian care
cercetează posibilitatea întreruperii ciclului menstrual pentru totdeauna.
Aş putea cita numeroase afirmaţii cu care chiar noi, femeile, ne
discredităm natura biologică şi felul de a fi. Expresii ca „doamna casei nu
are nici o ocupaţie” sunt bine cunoscute şi rostite cu scopul aprecierii celor
care lurează; în aceeaşi ordine de idei, s-a emis ideea de a se da un
salariu femeilor care stau acasă, demonstrându-se astfel că, numai atunci
când eşti obligat să plăteşti, apreciezi ceva ce ai deja, lucru care
reprezintă iarăşi o mare eroare. Este grav ce se întâmplă cu demnitatea
femeilor, îndepărtate de natura lor, ca şi când sistemul ar fi reuşit să le
învingă.
 Ideea de a reţine sau de a păstra nu pare atât de importantă; este
mai bine să mergi înainte şi să laşi totul în urmă inclusiv sentimentele.
♂ Bărbaţii nu sunt niciodată îndepărtaţi de centrul lor de interes,
deoarece ei au muncit întotdeauna pentru a-şi atinge scopurile;
cu timpul, au învăţat să integreze elemente afective, au învăţat
să reţină şi acest lucru i-a ajutat.
♀ În schimb, noi, femeile, suntem pe punctul de a abandona totul,
îmbrăţişând ideea că fericirea ne vine din exterior, înainte de a
încerca să o căutăm în noi înşine.
Trebuie să precizez faptul că, atunci când vorbesc despre gândirea
magică a femeilor ca izvor a nefericirii lor, nu mă refer la acea capacitate
„magică” a femeii care stă la baza intuiţiei, a înţelepciunii legate de
pământ. Această magie a gândirii se referă mai degrabă la speranţele
noastre, la părerile noastre personale despre lucruri, la ceva similar cu
ceea ce în anumite teorii psihologice s-ar putea identifica cu „gândirea
automată”, asemenea cuvintelor dorinţă, vis sau impresie care, dacă nu
sunt îndeplinite, ajung să ne provoace o mare frustrare, cu toate că, în
realitate, nu suntem conştiente de acest lucru.
Aşadar, cred că, cu cât o femeie este mai predispusă spre această
gândire magică – mă refer la predispoziţia, spre aşteptare, şi nu spre
intuiţie, repet -, cu atât va fi mai nefericită şi îi va face nefericiţi şi pe cei
din jur, deoarece aceste femei vor rămâne legate de aşteptările lor
neîmplinite de care, în majoritatea cazurilor, ele însele nu sunt conştiente.
Studiind fenomenul pe care l-am numit „externalizare feminină”, prin
care fericirea femeilor este proiectată întotdeauna către ceilalţi, am ajuns
la concluzia că femeia posedă două tipuri de gândire (spre deosebire de
bărbat care are doar un singur tip): o „gândire reală” şi ceea ce am numit
o „gândire magică”.
Structura gândirii reale se bazează, aşa cum deducem şi din
denumire, pe realitate, pe lumea corectă, pe ceea ce am, îmi este la
îndemână şi sunt capabilă să apreciez; structura gândirii magice nu este
animată de puterile magice pe care noi,
♀ femeile, le deţinem şi cu care putem transforma realitatea, ci de
o magie care, deşi ireală şi imposibilă, va avea loc ca o surpriză
pentru noi şi în faţa căreia ne aflăm mereu în poziţie ovulară,
de aşteptare răbdătoare: această surpriză vine din exterior,
 este ceva ce trebuie să se întâmple, ceva care ne va salva,
ceva care va produce în noi schimbarea dorită.
Gândirea magică - aflată în strânsă legătură cu dorinţele şi
aşteptările noastre, şi nu cu intuiţiile noastre, aşa cum am arătat –
împreună cu gândirea reală definesc structura psihologică a femeii. Spre
deosebire de gândirea femeilor, gândirea bărbaţilor posedă o structură
naturală şi o adoua pe care o învaţă de-a lungul vieţii, pe măsură ce va
integra elementele feminine. Această structură a gândirii este determinată
de real şi de concret, deoarece
♂ bărbatul are o mai bună capacitate de a valoriza concretul,
cotidianul, ignorând ceea ce ar putea să aibă loc, dar nu se
întâmplă; scopul lui sunt obiectivele clare.
Un număr incalculabil dintre aşteptările noastre depind de gândirea
magică:
♀ cum trebuie să fie corpul meu, cum trebuie să fie relaţiile mele,
cum trebuie să funcţioneze lucrurile din jurul meu în fiecare zi…
De fiecare dată când văd la televizor o reclamă la o cremă
hidratantă pentru păr, majoritatea femeilor sunt tentate să o
cumpere, dar, de fapt, ceea ce doresc ele să cumpere în
realitate nu este crema, ci magia: pentru ca această cremă din
reclama publicitară să aibă efect în cazul meu, ar trebui să
analizez ce tip de păr am, dacă am cu adevărat nevoie de
această cremă, ce ingrediente conţine, aşa încât să fiu convină
că este potrivită pentru părul meu.
Deci primul lucru pe care ar trebui să-l fac ar fi să mă întreb dacă am
cu adevărat nevoie de ea; experienţa demonstrează însă, cu o evidenţă
zdrobitoare că
♀ noi, femeile, nu părem să acordăm prea multă importanţă
problemei necesităţii dacă este vorba de un produs magic.
Crema hidratantă pentru păr, pilulele pentru slăbit, cremele antirid,
sunt produse magice, la fel ca toate serviciile şi obiectele din comerţ a
căror eficacitate este dovedit ştiinţific, dar care necesită condiţii
suplimentare pentru a fi pe deplin eficiente – o alimentaţie adecvată, o
piele hidratată, anumită cantitate de apă care trebuie băută în fiecare zi,
o viaţă activă, cerinţe complementare esenţiale pentru ca produsul
promovat să dea rezultatele promise. Produsul în sine nu este suficient
pentru a produce schimbarea, aşa cum pare să sugereze gândirea
magică. Într-o primă etapă, această magie este asociată cu felul meu de
a fi, de a înţelege modul în care vreau să fiu frumoasă, să arăt, să mă
comport, pe scurt, cu concepţia mea de viaţă.
Gândirea noastră magică se maifestă şi în relaţiile noastre cu ceilalţi.
Imaginea pe care o am despre mama mea este una pe care mi-am format-
o despre ea, bazată pe imaginea mamei ideale, aşa cum apare ea mai
ales în poveştile pe care le-am ascultat în copilărie. În acestea, mamele
sunt blânde şi bune, prietenoase, generoase, totdeauna gata să-şi ofere
necondiţionat ajutorul. Se întâmplă însă să-mi dau seama că mama mea
nu este chiar aşa, că imaginea mea internă pe care am construit-o pe cale
magică şi imaginea reală cu care mă confrunt în fiecare zi există o serie
de divergenţe. Din cauza acestor divergenţe între ideal şi realitate, se
poate întâmpla să apară conflicte între mine şi mama mea; în realitate, eu
nu mă cert cu ea, ci cu imaginea internă, cu mama care nu este capabilă
să se ridice la înălţimea idealului meu. Acelaşi lucru se petrece şi în
relaţiile de cuplu, în relaţiile cu copiii,, cu colegii şi, de altfel, in toate tipurile
de relaţii pe care le stabilim.
Gândirea magică are şi alte consecinţe psihologice asupra noastră şi
a relaţiilor noastre. Ea se află, parţial, la originea anxietăţii şi a
divergenţelor cu gândirea reală (voi reveni asupra acestui lucru, mai
departe, deoarece anxietatea are o foarte mare importanţă în structura
mentală a femeii).
♀ Faptul că ne plângem în permanenţă este tot o consecinţă a
gândirii magice: imaginile mele magice nu se concretizează în
viaţa reală şi atunci femininul din mine începe să se plângă de
faptul că viaţa nu este aşa cum ar trebui să fie; de aici, toată
nefericirea femeii pe plan personal şi afectiv.
Nu ne rămâne decât să acceptăm supremaţia realităţii, deşi aceasta
fa fi în permanenţă boicotată de „magie”.
♂ În ceea ce priveşte gândirea masculină, reală, este bine să ştim
şi să ţinem cont de faptul că bărbaţii simt nevoia să integreze
elemente din lumea înconjurătoare – nu neapărat cele care
sunt în strânsă legătură cu obiectivele pe care le urmăresc – în
istoria lor personală, pentru ca viaţa să aibă sens şi să fie
colorată cu emoţii, fiindcă efortul pe care îl fac pentru a reuşi nu
este suficient pentru a oferi satisfacţie şi plenitudine Vieţii.
 Acest lucru este esenţial dată fiind absenţa, în natura masculină, a
predominaţiei unor componente care să asigure dezvoltarea planurilor
afectiv şi emoţional. Pe de altă parte, din punctul de vedere al bărbaţilor,
este bine ca ei, bărbaţii, să ajungă să înţeleagă această gândire magică
feminină, dar în acelaşi timp este esenţial să nu încerce să o satisfacă,
pentru că nu vor reuşi niciodată. Le va fi imposibil să mulţumească
această particularitate feminină, această gândire magică şi, în consecinţă,
vor resimţi eşecul; eşecul va aduce cu sine insatisfacţie şi frustrare,
sentimente care îi vor îndepărta de aceste femei, niciodată mulţumite. Iată
câteva exemple simple de situaţii în care bărbaţii se lovesc de
incomprehensibilul gândirii magice feminine: „Nu eşti niciodată mulţumită”
sau „Tot timpul te plângi”. Aceste exprimări sunt întâlnite la bărbaţii care
au încercat să satisfacă gândirea magică a partenerei lor şi care nu au
reuşit să le provoace satisfacţia sau bucuria aşteptată.
Noi toţi, bărbaţi şi femei, trebuie să învăţăm să ne facem fericiţi unii
pe alţii, ţinând seama mai ales de diferenţele care există între noi, şi nu
încercând să satisfacem ceea ce nu poate fi satisfăcut. Gândirea magică
nu este benefică dezvoltării femeilor şi cu atât mai puţin cuplului, căci
nimeni nu le poate satisface pe femei dacă ele însele nu pot.
În capitolul următor, plecând de la cele prezentate anterior, voi arăta
care sunt cauzele nefericirilor masculine şi feminine. Obiectivul este acela
de a înţelege ce putem face pentru noi, bărbaţii şi femeile, pentru noi şi
pentru ceilalţi ca să fim mai fericiţi.

Capitolul 7

Cauzele nefericirilor

În cele expuse până acum, am analizat şi am căutat să înţelegem

acele concepte şi aspecte din viaţa noastră cotidiană care ne fac să fim
nefericiţi. Una din motive ar fi faptul că nu înţelegem cum funcţionează
sexul opus; un altul, cu mult mai rău, este că aşteptăm să se întâmple
ceva pentru a înţelege cum funcţionează ceilalţi, lucru ce nu se va
întâmpla niciodată.

Prima cauză a nefericirii femeilor este provocată

de faptul că nu ştiu să-şi organizeze timpul personal.

♀ Este esenţial pentru o femeie care vrea să fie fericită să poată

să aibă timp şi pentru ea, dar este şi mai important să valorifice
acest timp fără să se simtă vinovată. Timpul pentru sine îi va
permite femeii să se autoanalizeze, să între în contact cu ea
însăşi şi să înţelegă astfel necesitatea celorlalţi de a avea timp
pentru ei înşişi.

Văicăreala continuă
provoacă nefericirea femeilor.

♀ Văicăreala femeilor este greu de acceptat de bărbaţi, în

general, la fel şi plânsul, din cauza faptului că ne aflăm în faţa
unor situaţii pentru care nu există o soluţie concretă şi
definitivă. Văicăreala provine din contradicţia dintre gândirea
magică şi cea reală a femeii şi generează, la rândul său,
neînţelegere.

O altă cauză a nefericirii

femeii este „enternalizarea” fericirii.

♀ Faptul că încercăm să ne căutăm fericirea sau nefericirea în

afara persoanei noastre ne împiedică să ne stabilim un ţel sau
un stil de viaţă; suntem la bunul plac a ceea ce fac, spun, simt
sau afirmă ceilalţi şi a modului în care noi interpretăm toate
aceste semnale.
 Gândirea magică este cauza
principală a nefericirii femeii.

♀ Cu cât o femeie este mai dominată de gândirea magică, cu atât

fa fi mai nefericită şi îi va face pe cei din jur nefericiţi. Asta nu
înseamnă că femeile trebuie să înceteze să viseze, ci doar să
nu mai încerce să muleze realitatea pe visele lor. Contradicţia
dintre ceea ce ele îşi imaginează şi realitate, precum şi
imposibilitatea de a aduce realitatea la înălţimea imaginaţiei lor
le fac pe femei să sufere şi să fie nefericite.
♀ Trebuie să învăţăm să ne apreciem propria realitate şi să o
îmbogăţim cu tot farmecul şi cu toată afecţiunea de care
suntem capabile şi pe care situaţia în care suntem o cere.
Farmecul şi afecţiunea sunt cea mai bună magie. Dacă însă
încercăm să transpunem gândirea noastră magică în realitate,
vom sfârşi prin a fi epuizate, nefericite şi, mai mult, îi vom face
nefericiţi şi pe cei din jurul nostru.

Anxietatea este o altă

cauză a nefericirii femei.

♀ Anxietatea este provocată tot de divergenţa care există între

gândirea magică şi cea reală. De fiecare dată când interpretăm
comportamentul anxios ca pe un gând magic nesatisfăcut,
acest timp de comportament devine inteligibil şi uşor de
rezolvat.

Nefericirea bărbatului are două

tipuri de cauze: incapacitatea de a găsi
soluţii şi incapacitatea de a-şi atinge scopul.

♂ Nefericirea bărbatului este provocată în special de

incapacitatea sau de sentimentul de incapacitate de a nu găsi
 soluţii pentru problemele care apar în decursul vieţii, precum şi
de eşecul în faţa obiectivelor pe care şi le-a propus.
Imposibilitatea atingerii obiectivelor propuse poate fi provocată
de cauze afective şi emoţionale, dar bărbaţii vor fi totdeauna
concentraţi pe insucces şi depăşirea abstacolelor pe care le vor
întâlni în drumul lor.

Depăşirea stării de nefericire şi obţinerea

mulţumirii se realizează prin efort personal.

Prezentând cauzele nefericirii bărbaţilor şi ale femeilor, îmi doresc,

cititori şi cititoare, să le înţelegeţi şi, înţelegându-le, să descoperiţi remedii
şi direcţii spre care să vă orientaţi efortul personal.
Aceste direcţii spre care trebuie canalizat efortul personal sunt
valabile atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, deoarece înlăuntrul
oricărei fiinţe umane masculinul şi femininul coexistă. Fiecare însă trebuie
să descopere în ce parte se închină balanţa să şi să găsească calea spre
echilibru şi complementaritate.

Primul lucru pe care trebuie

să-l facem citind această carte
este să ne întrebăm ce reţinem pentru
binele nostru şi ce reţinem ca fiindu-ne nociv.
Următoarea etapă este să conştientizăm ce ne face
rău, pentru a-l putea îndepărta, şi ce ne face bine pentru a-l păstra.

Aceasta este prima sarcină importantă: să facem o listă cu tot ce

trebuie să păstrăm, o listă cu tot ceea ce trebuie să lăsăm deoparte ca
fiind nociv pentru noi, iar apoi să vedem ce putem să păstrăm şi în ce
măsură putem renunţa la această tendinţă de a păstra sau de a reţine
ceea ce ne face rău.
 Spre exemplu, am putea să mergem la şedinţele cu părinţii la şcoala
copilului nostru. Acest lucru ar trebui să facă parte din lucrurile de
păstrat/reţinut acum, dar care în trecut era pe lista lucrurilor abandonate.
Am putea identifica şi nota pe lista noastră de „renunţări” lucruri care
nu ne plac sau care ne dăunează, care provoacă discuţii sau ne indispun.

O altă sarcină este aceea

de a ne controla gândirea magică
şi gândirea reală. Dacă reuşim să distingem
bine între aceste două concepte, vom putea – bărbaţi
şi femei deopotrivă – să descoperim
care dintre acestea este preponderentă la noi,
care sunt ideile de natură magică pe care trebuie să le
abandonăm şi în ce măsură trebuie să acţionăm pentru a ajunge
la un echilibru structural.

Conform conceptului de gândire magică descris în această carte,

redactaţi o listă cu tot ceea ce provine din gândirea magică, adică cu tot
ceea ce corespunde aşteptărilor voastre niciodată împlinite.
Veţi descoperi că nu toate trebuie eliminate şi că nici măcar nu
trebuie să reduceţi drastic lista. Există probabil şi aşteptări care nu sunt
neapărat rele, după cum există altele care trebuie urgent eliminate.
Începeţi încet şi cu răbdare, deoarece, vă aduc aminte, nimic nu se
întâmplă prin magie!
Încercaţi să le descoperiţi şi să le analizaţi ca să vedeţi dacă ele
reprezintă ţeluri atât de greu de atins, încât devin irealizabile. Descoperind
aceste reguli valabile pentru noi, ar trebui să ne întrebăm dacă îi evaluăm
şi pe ceilalţi cu aceeaşi unitate de măsură. Vă sfătuiesc să încercaţi să
remarcaţi dacă părerea voastră despre ceilalţi vă împiedică sau nu să
profitaţi de ceea ce aceştia v-ar putea oferi. Dacă în acest mod veţi putea
cunoaşte fericirea de a fi mulţumit cu ce aveţi, fără să bombăniţi
încontinuu că nu aveţi una sau alta.
 Majoritatea filozofiilor şi religiilor consideră,
ca şi psihologia, că fericirea este strâns legată
de succesul nostru de peste zi; acest lucru se
întâmplă în măsura în care suntem capabili să
apreciem pozitiv evenimentele cotidiene; să ne
aducem aminte exemplul cu paharul pe jumătate
plin sau pe jumătate gol. Dacă sunt de părere că
paharul meu este pe jumătate gol, voi avea un se-
ntiment de acută insatisfacţie; în schimb, dacă văd
paharul meu pe jumătate plin, voi fi mulţumită şi voi
trăi senzaţia de fericire. De acest lucru depinde fericirea
mea de fiecare zi.

De-a lungul unei zile, cu toţii trăim şi întâmplări plăcute, şi unele mai
puţin plăcute, dar felul în care ne simţim la sfărşitul zilei depinde de cum
privim lucrurile şi evaluăm evenimentele. Nu tot timpul ni se întâmplă
lucruri minunate şi eu obişnuiesc să le spun mereu pacienţilor şi prietenilor
mei: problemele psihologice sunt, în mare parte, „probleme
oftalmologice”, adică depind de felul în care privesc, de cum înregistrez,
de cum evaluez întâmplările pentru a mă bucura de viaţa pe care o am.
Acest punct de vedere este hotărâtor pentru gradul de fericire pe care voi
ajunge să-l simt şi, deopotrivă, pentru gradul de fericire pe care o pot oferi
celorlalţi.
În capitolul următor, vă invit să revedeţi anumite aspecte care vă vor
ajuta să înţelegeţi ce este anxietatea, fenomen psihologic foarte important
la femei, în virtutea relaţiei aparte cu structura gândirii magice şi a gâmdirii
reale.

Capitolul 8
 Anxietatea şi consecinţele
ei asupra gândirii magice

Ascult multe femei povestindu-mi despre încercările lor de a scădea

în greutate prin înfometare, însă fără nici un rezultat.
În faţa unor astfel de situaţii îmi pun întrebarea: de ce nu reuşesc să
slăbească dacă îşi doresc acest lucru şi, din punct de vedere fizic, nimic
nu le împiedică? Aceeaşi întrebare este îndreptăţită şi în cazul altor
comportamente similare: fumatul, tendinţa de a cumpăra în exces
(compulsiv), alcoolismul…
Anxietatea – element specific feminin – este o componentă a oricărei
structuri psihologice şi care pot apărea în orice moment al vieţii.
Anchietatea este o consecinţă a diferenţelor care există între gândirea
reală şi gândirea magică; prin urmare dacă o femeie vrea să slăbească
sau să se lase de fumat, ea trebuie mai întâi să depisteze punctul în care
gândirea magică îi produce insatisfacţia pe care o compensează
mâncând sau fumând. Dacă a descoperit ce elemente din gândirea sa
magică nu sunt satisfăcute atunci când vrea să ţină regim sau să se lase
de fumat, este foarte posibil ca anxietatea să se reducă şi ca femeia să
reuşească să slăbească sau să se lase de fumat în mod natural.
În zilele noastre, este surprinzător de mare numărul femeilor care
suferă de anxietate sau de angoase. Acest lucru se datorează probabil
faptului că trăim într-o lume atât de agitată, încât gândirea noastră magică
este din ce în ce mai greu de mulţumit.
Anxietatea feminină are forme diferite de exprimare, cele mai curente
fiind: vorbitul, mâncatul, consumul de băuturi alcoolice, cumpărăturile în
exces, plânsul, ţipătul, fumatul, agitaţia şi tendinţa de a avea pretenţii.
Aceste forme de anxietate evoluează, se modifică în decursul unei
vieţi în funcţie de stările noastre afective. Astfel, atunci când credem că
ne controlăm, spre exemplu, greutatea, ajungem să fumăm din ce în ce
mai mult.
 Acest lucru se întâmplă deoarece sursa anxietăţii noastre nu se află
în faptul că vorbim, mâncăm, bem, cumpărăm etc., ci în structura gândirii
noastre magice.
Pentru combaterea anxietăţii am prescris şi aplicat un set de reguli
de conduită care, la finalul celor trei ani de studiu, s-a dovedit eficient:
➢ Încercaţi o comunicare directă, cu alte cuvinte spuneţi deschis
ceea ce simţiţi, exact în momentul în care simţiţi şi în contextul
potrivit; acest lucru va duce la dezvoltarea afirmării de sine.
➢ Faceţi acrivităţi manuale. Acestea sunt esenţiale în tratarea
anxietăţii. În Orient, s-a descoperit – chiar am discutat cu un
psiholog oriental în legătură cu acest subiect – că anxietatea
feminină se elimină prin ultima falangă, printr-o zonă apropiată
de unghie; prin urmare, toate activităţile în care ne folosim
mâinile duc la diminuarea anxietăţii.
Nu este nici o întâmplare că în prezent suntem din ce în ce mai
anxioşi, din moment ce facem din ce în ce mai puţine munci manuale.
bunicile noastre ştiau ceva când spuneau că broderia, cusutul şi bucătăria
le destindeau şi când considerau aceste activităţi drept terapii. Poate nu
ar fi o idee tocmai rea să se reintroducă în colegii cursurile de gătit şi lucru
manual (broderie, cusut), prin care tinerii şi copiii vor deprinde nu numai
nişte abilităţi manuale, dar vor fi ajutaţi să-şi controleze comportamentul
anxios.
➢ Încercaţi să vă creşteţi capacitatea de a renunţa; aceasta este
o altă caracteristică ce duce la diminuarea sau controlul
anxietăţii.
Este esenţial să că anxietatea pasageră poate fi descoperită şi
controlată în măsura în care trăiesc sau sunt în stare să-mi trăiesc viaţa
reală, conform gândirii reale; în măsura în care sunt capabilă să pun preţ
pe realitate, pe ceea ce am şi nu pe ceea ce nu am; în măsura în care pot
să-mi controlez şi să-mi reduc gândirea magică printr-o comunicare
deschisă, directă, sinceră atât cu mine însămi, cât şi cu cei din jur.
Acestea fiind zise, cred că am reuşit să răspund la toate întrebările
pe care le-a suscitat acest studiu: de ce moi, femeile, ne plângem atât, de
ce atunci când vorbim despre noi ne raportam la alţii şi de ce am reuşit să
transmitem că este o problemă faptul de a fi femeie? Căutând răspunsul
la aceste întrebări, am descoperit câteva caracteristici specifice femeilor,
dar care se pot extinde asupra tot ce înseamnă universul feminin şi, în
egală măsura, asupra universului masculin.
Intenţia mea permanentă a fost să vă împărtăşesc toate concluziile
la care am ajuns, urmând convingerea că bărbaţii şi femeile au şi puncte
comune. În măsura în care identificăm în noi latura noastră feminină,
precum şi cea masculină, vom fi capabili să ne cunoaştem şi să ne
acceptăm complementaritatea dincolo de sex, în interiorul propriei
noastre umanităţi.
Este momentul să ne întrebăm acum ce se petrece cu copiii noştri,
cu noua generaţie, ce se întâmplă cu educaţia pe care le-o dăm, cum le
transmitem latura feminină şi cea masculină. Împărtăşesc şi ei diferenţele
psihologice care există între bărbaţi şi femei, aşa cum au fost ele descrise
în paginile de mai sus?
A doua parte a cărţii de faţă încearcă să răspundă la toate aceste
întrebări. Vom vedea cum se pot educa astăzi bărbaţii şi femeile pentru a
deveni pe deplin femei, pe deplin bărbaţi, pe deplin oameni. Cum putem
ajunge să fim cât mai feminine sau cât mai masculini, fără să devenim
feministe sau macişti, şi cum să devenim mai buni. Vom vedea cum putem
renunţa la agresivitatea şi violenţa care există în societatea noastră şi
care încep să se simtă – inconştient ,desigur, de cele mai multe ori – în
relaţiile noastre zilnice cu copiii, dar care există şi între ei, aceştia fiind, de
fapt, o generaţie care agresează inutil. Imaginea pe care o voi oferi va fi,
mai degrabă, generală, dar care vă va permite să vă faceţi o idee limpede
despre lumea infantilă şi juvenilă.
Voi încerca să vă împărtăşesc observaţiile şi concluziile la care am
ajuns datorită studiului care stă la baza acestei cărţi şi a lucrului direct cu
adolescenţii de-a lungul multor ani. Aceasta activitate s-a concentrat pe
teme cruciale pentru viaţa adolescenţilor şi pe tulburări comportamentale,
atât individuale, cât şi sociale.
 Partea a doua
Dezechilibru şi armonie
la adolescenţi şi adolescente
 Capitolul 9

Trăsăturile noii
generaţii de adolescenţi

Generaţia de azi are multe trăsături pe care trebuie să le aprofundăm

pentru a putea înţelege comportamentul feminin şi masculin al tinerilor
adulţi, al adolescenţilor şi al copiilor.
Dacă sunteţi adulţi – prin adult înţeleg o persoană trecută de 35 de
ani - , trebuie să deveniţi conştienţi de antecedentele generaţiei voastre
pentru a descoperi ce lume lăsaţi generaţiei viitoare. Pentru cei mai tineri,
voi povesti pe scurt cum era viaţa pe vremea tinereţii mele.
Pentru a deschide televizorul, trebuia să aştept ora 4 după-amiază,
ca să nu mai spun că emisiunile erau doar alb-negru. Dacă voiam să
schimb canalul – nu erau mai multe de trei -, trebuia să mă ridic din pat;
dacă adormeam între timp, televizorul rămânea deschis până dimineaţa,
cu ecranul negru bâzâitor, pentru că orele de difuzare se terminaseră de
mult. Dacă doream să găsesc o informaţie sau o imagine a bătăliei navale
de la Iquique, de exemplu, trebuia să încep să caut prin cărţi cu cel puţin
zece zile înainte. Dacă îmi doream pantofi sau haine noi, trebuia să facem
economii; nu se putea lua nimic pe credit ca acum. Tinerii se căsătoreau
cu strictul necesar şi începeau o viaţă în doi plină de provocări.
Mă veţi întreba: şi ce are asta de-a face cu dezvoltarea adolescenţilor
şi a tinerilor adulţi? Ei bine, este vorba de multe lucruri, deoarece formarea
unei întregi generaţii s-a bazat pe efort, aşteptare şi răbdare.
În realitate, această generaţie a rămas cu sentimentul că trebuie să
suporte rigiditatea şi rigoarea unei educaţii impuse -, iar generaţia dinainte
şi mai mult decât aceasta. De aici faptul că această generaţie, în mod
inconştient, sau poate nu chiar atât de inconştient, încercă să facă viaţa
mai uşoară copiilor săi.
 Desigur, trebuie să adăugăm la cele spuse şi numeroasele schimbări
culturale şi sociale pe care le-a adus internetul şi creditul bancar. Viaţa
copiilor noştri este dominată de nerbdare, astfel încât, legea minimului
efort ajunge să domine viaţa tuturor. Nerăbdarea guvernează indubitabil
viaţa tinerei generaţii.
La aceasta am putea adăuga şi o lipsă de toleranţă la frustrare,
precum şi concepţia că fericirea este dată de criterii externe: copiii şi
adoleşcenţii nu trebuie să se plictisească şi, ca urmare, adultul o ia ca pe
o datorie faptul de a-i ţine ocupaţi în permanenţă. La nerăbdarea tinerilor
se adaugă o anumită moleşeală care pare să-i stăpânească de dimineaţa
până seara. Nu mai sunt dispuşi să aştepte, vor totul imediat, se plictisesc
repede şi îşi schimbă rapid activităţile, deoarece efortul făcut într-o
singură direcţie pentru obţinerea de rezultate nu-i interesează. Noi,
părinţii, ne simţim vinovaţi că nu mai suntem prezenţi în viaţa lor, aşa cum
ne-am dori sau cum ar trebui, şi din acest motiv îi răsfăţăm mult.
Le facem viaţa foarte uşoară şi, în plus, nici societatea nu ne ajută să
schimbăm această situaţie. Totul se desfăşoară foarte rapid, la suprafaţă,
cele mai bune rezultate par să se obţină fără nici un efort; de ce să aştept
dacă pot obţine tot ce vreau ieftin sau cu un clic pe Google? Iată de ce
am numit această generaţie „generaţia on-off”: o generaţie care apasă pe
buton şi se aşteaptă ca lumea să funcţioneze la fel.
Consecinţa este că tinerii din ziua de azi stabilesc relaţii mult mai
repede decât noi, că aceste relaţii nu sunt intense din toate punctele de
vedere şi se consumă rapid ca, de altfel, tot ceea ce îi înconjoară. Acestea
fiind zise, aţi putea crede că am o viziune negativă despre adolescenţi. Şi
totuşi nu este aşa. Cred că avem în faţă o generaţie puternică, dar
confuză, lipsită de idealuri sau modele pe care să le urmeze. Cu toate
acestea, adevărata problemă este a noastră, a adulţilor, care le-am oferit
o lume pe care nu vor să o reproducă.
Nu vor să crească, să se maturizeze şi afirmă asta sus şi tare. Nu vor
să imite o generaţie care, după cum spun ei, nu se ocupă cu nimic
important, face lucrurile în fugă şi pare tot timpul nemulţumită; o generaţie
care şi-a uitat idealurile şi care munceşte încontinuu fără să ştie pentru
ce. Adolescenţii chestionaţi de mine au afirmat că nu le-au cerut părinţilor
lor să facă acest efort şi că simt că toată oboseala şi sacrificiul acestora
sunt în detrimentul lor.
 Auzind toate aceste comentarii, nu vrei să fii în pielea acestor părinţi,
nu-i aşa? De aceea spun că noi avem o problemă, nu ei.
Mai mult, părinţii acestor adolescenţi au primit următorul mesaj:
„trebuie să fie prietenii propriilor copii”, lucru pe care l-am decodat astfel:
să înceteze să-şi exercite autoritatea, să nu impună limite, să fie doar
prieteni cu copiii lor şi să stabilească cu aceştia o relaţie bazată pe
încredere. De aici pleacă una dintre greşelile care au declanşat, după
părerea mea, multe probleme care provoacă suferinţă tinerilor de azi:
lipsa de autoritate şi de limite. Personal, cred că atât copiii, cât şi
adolescenţii au nevoie de reguli clare, de un orar şi de un cadru care să
le permită să descopere singuri limitele, adică ce trebuie şi ce nu trebuie
să facă.
Aşa cum am spus la începutul acestei a doua părţi, am participat la
numeroase activităţi în care au fost implicaşi şi adolescenţi; ma-m
deghizat şi m-am prefăcut a fi una de-a lor, mergând prin toate cluburile
din Vina del Mar, Valparaiso şi Santiago. Îi studiam şi îmi făcusem un
obicei din a-i conduce pe unii dintre aceşti copii acasă – vă imaginaţi că
nu erau în cea mai bună stare. Ce este surprinzător este că aceşti copii
făceau parte din grupul celor în care părinţii aveau „încredere deplină”. Şi
mai contradictoriu este faptul că aceşti copii erau de părere că părinţilor
nici nu le păsa de ei şi îi invidiau pe cei ai căror părinţi veneau să-i caute
şi îi aşteptau cu orele în faţa clubului. La rândul lor, cei aşteptaţi erau
enervaţi de insistenţele părinţilor, fără să-şi imagineze că le vor mulţumi
pentru asta peste câţiva ani. Concluzia mea este că trebuie să încetăm
să ne temem de conflicte, deoarece evitându-le nu vom face decât să
creăm şi mai multe probleme, chiar mai mari decât cele pe care le-am
putea avea generând o dispută.
Evitarea conflictelor corespunde unui alt fenomen cultural
generalizat, acela de a evita cu orice preţ durerea: facem tot ce ne stă în
putere să nu suferim sau ca suferinţa să fie cât mai scurtă şi mai uşoară
posibil; iată de ce evităm să abordăm subiecte delicate, evităm pedepsele
şi sancţiunile care sunt rar duse până la capăt şi iată de ce reacţia noastră
în faţa regulilor lasă atât de mult de dorit.
Ne-am retras din luptă şi, cu timpul, am uitat ce înseamnă să fim
autoritari cu propriii copii. Am uitat că, în calitate de părinţi, este o prioritate
să ne educăm copiii. Pot şi trebuie să fiu afectuos, dar prima mea
responsabilitate este aceea de a-mi pregăti copiii pentru viaţă, o viaţă mult
mai dificilă decât cea pe care a trebuit să o înfrunt eu, deoarece este mult
mai dezordonată şi pentru că ei au de asimilat mult mai multe decât
generaţia mea.
Această generaţie de adolescenţi controlează totul, cu excepţia
propriei vieţi.
Dacă nu îi învăţăm să se confrunte cu dificultăţile vieţii, viaţa însăşi îi
va învăţa; dacă nu îi pregătim în prealabil, preţul pe care îl vor plăti va fi,
probabil, mai scump.
Să ne gândim puţin: la şaisprezece ani, trebuie să ia decizii serioase,
cum ar fi, de exemplu, dacă vor sau nu să fumeze, dacă vor sau bu să
încerce marijuana, dacă vor sau nu să aibă relaţii sexuale de timpuriu etc.
Pentru a lua aceste decizii trebuie să fi auzit de mai multe ori „nu” din
partea părinţilor, altfel cum să fie capabil să spună „nu” la ceva? Îmi aduc
aminte de un adolescent care m-a întrebat de ce ar spune „nu”
consumului de marijuana din moment ce lui nimeni niciodată nu i-a spus
„nu” la nimic şi, chiar dacă cineva ar fi făcut acest lucru, el ar fi ştiut cum
să transforme acel „nu” în „da”. Aceasta este realitatea copiilor noştri:
pentru a putea să săună „nu”, un copil trebuie să ştie ce înseamnă
interdicţia. Doar aşa capătă conştiinţa că există lucruri care se fac şi care
nu se fac, că există lucruri bune şi lucruri rele; aceste reguli trebuie să le
fie oferite de adulţii pe care îi simt aproape şi care sunt importanţi pentru
ei.
Aşadar, cum putem oferi acestei generaţii „forţa” de care are nevoie?
Ca răspuns la această întrebare, propun ceea ce eu numesc cei trei
piloni ai educaţiei:
➢ Responsabilizare
➢ Învăţarea ceea ce înseamnă libertatea
➢ Educarea puterii voinţei

Responsabilizarea înseamnă să-i învăţăm pe copii să-şi asume

obligaţii diverse, nu doar pe cele şcolare. În acest fel se vor simţi în stare
să înfrunte greutăţile vieţii. Urmează etapa libertăţii, deoarece nimeni nu
poate fi liber dacă nu este în prealabil responsabil; este esenţial să le
transmitem copiilor un concept de libertate corect, căci aceşti tineri – şi,
ca să fim oneşti, chiar şi majoritatea adulţilor de azi – au o viziune a
libertăţii bazată pe „fac ce vreau”. Or, libertatea în sensul corect,
înseamnă „fac ceea ce are sens pentru scopul meu”. Pentru a-mi exercita
libertatea am nevoie şi de cel de-al treilea pilon: puterea voinţei.
Aceste concepte capătă putere şi valoare doar în anumite condiţii:
una dintre ele este coerenţa în educarea copiilor. Adulţii care joacă un rol
important în viaţa copiilor nu trebuie să se contrazică în faţa lor, trebuie
să aplice pedepsele până la capăt şi să nu se răzgândească. Educarea
voinţei nu se obţine oferindu-le totul, ci mai degrabă „făcându-le viaţa
grea”; copiii trebuie să înveţe că recompensele sunt consecinţa unui
comportament exemplar şi să ştie că în viaţă lucrurile bune se obţin cu
efort.
Toate cele spuse despre tinerii şi adolescenţii de astăzi ne permit să
analizăm raportul dinttre masculin şi feminin pentru această categorie de
vârstă.
La începutul acestei cărţi v-am atras atenţia asupra atitudinii
generaţiei adulte – în special a femeilor – care spune tinerei generaţii că
a fi femeie „este un handicap” şi care transmite, chiar dacă inconştient, că
fetele trebuie să fie cât mai masculinizate posibil, lucru pe care îl fac şi
femeile mature. Realitatea este că majoritatea femeilor tinere şi a
adolescentelor sunt masculinizate.
♂ Astăzi, din ce în ce mai des, bărbaţii îşi manifestă dorinţa de a
avea un copil sau de a-i vedea pe băieţei smiorcăindu-se în
curtea şcolii şi pe fetiţe râzând de ei.
♀ Agresivitatea tinerelor femei a crescut considerabil şi, ca să
revenim la raţionamentul nostru iniţial, constatăm că au devenit
experte în „a abandona”,
♂ în timp ce tinerii sunt din ce în ce mai dispuşi „să reţină sau să
păstreze”.
Nu ar fi nimic rău în această stare de lucruri dacă situaţia ar fi flexibilă,
dar se pare că
♀ femeile exclud din repertoriul lor comportamental elementele
feminine, se simt mai sigure pe ele dacă adoptă o atitudine
agresivă, pun mai mult preţ pe lucrurile concrete decât pe
emoţii; în acest mod îşi reafirmă individualitatea, devin egoiste
şi cad în ceea ce multe dintre ele numesc „un vid” uriaş.
Deşi au tot ce posedă şi bărbaţii, în forul lor interior nu se simt fericite:
 ♀ adolescentele consumă mai mult alcool decât adolescenţii,
fumează mai mult decât ei, înjură ca birjarii, iar în gaşcă au un
comportament agresiv ca cel al băieţilor.
Dacă aş fi văzut sau experienţa mi-ar fi demonstrat că fetiţele de
astăzi sunt mai fericite şi mai împăcate cu sine, sş fi considerat că
„vremurile se schimbă”; dar majoritatea dintre ele se joacă şi se comportă
de parcă ar fi „în cuşcă”, deoarece – după cum afirmă chiar ele –
alternativa este să semene cu mamele şi bunicile lor, femei pe care le-au
văzut plângându-se încontinuu şi care nu au făcut niciodată nimic pentru
ele însele. Astfel, este de la sine înţeles că tinerele „sunt forţate să devină
agresive”, căci numai astfel îşi vor putea afirma individualitatea, prost
înţeleasă, şi stima de sine bazată pe „mândrie”, iată de ce preferă
educarea ego-ului faţă de starea umilă în care ar fi nevoite să trăiască.
Aş vrea acum să vă povestesc o întâmplare cu fiica mea de
unsprezece ani care s-a întors într-o zi de la şcoală plină de furie pentru
că cineva îi spusese că este „feminină”. Vă imaginaţi surpriza mea când
am aflat de ce era „acuzată”: mesajul, pentru mine pozitiv, pe ea o umplea
de oroare. Uluiala mea a fost şi mai mare atunci când mi-a explicat că era
o insultă echivalentă cu „proastă, idioată, plictisitoare”. Şi mai neobişnuit
era faptul că aceste comentarii veneau de la alte fetiţe din clasă, nu de la
băieţi. M-am gândit la această întâmplare timp de câteva zile, până când
în sfârşit am înţeles, ruşinată, că este dificil să le cerem fiicelor noastre să
fie mândre de condiţia lor de femei atâta vreme cât noi, femeile, le
considerăm casnice inferioare, atâta vreme cât facem comentarii negative
la adresa femeilor care cos sau gătesc, sub pretext că nu aduc nici un
beneficiu economic; atitudinea aceasta a noastră nu face decât să pună
în valoare reuşita masculină.
Am înţeles ce se petrece cu fiica mea şi, la fel, ce i se întâmplă când
poartă ceva roz, o fustă sau când are un comportament care – cel puţin
la suprafaţă – pare feminin. Este complicat să te simţi mândră că ai
trăsături pe care lumea adultă le percepe ca aparţinând unui univers
feminin labil şi, în consecinţă, este difici să convingi un copil că a fi femeie
este un lucru minunat.
Vorbind cu alte mame de fetiţe, mi-am dat seama că pentru ele
aceste fiinţe care „nu sunt cum eram noi când eram de vârsta lor” sunt
complicat de stăpânit. Dacă asociem aceste afirmaţii cu gândirea noastră
magică asupra felului în care trebuie să fie tinerele în ziua de azi, imaginea
fetiţei din poveşti nu corespunde de loc cu cea a fetei cu caracter puternic
pe care trebuie să o educăm. Ceea ce pare contradictoriu este faptul că,
în general, acest lucru ne place, deoarece în subconştient suntem
mulţumite că fetele noastre fac ceea ce noi nu puteam face; în acelaşi
timp, ne dăm seama că acest comportament ameninţă relaţia pe care o
avem cu ele şi că singurul mod de a evita conflictul este ca noi, mamele,
să ne punem în valoare latura feminină pentru a atenua latura masculină
pe care o afişează ele cu atâta ostentaţie. Trebuie „să le îmblânzim”,
pentru ca abia apoi să putem comunica cu ele şi să putem impune limitele
pe care educaţia le cere, fără a afecta comunicarea sau relaţia afectivă.
Vă puteţi da seama că acest conflict este, în fond, o problemă absolut
feminină care se propagă din generaţie în generaţie.
♀ Ceva similar se întâmplă şi în cazul tulburărilor de alimentaţie,
problemă tipic feminină care stă la baza competiţiei dintre femei
şi care este cauza masculinizării lor, cu implicaţiile imediate ce
decurg de aici – faptul că nu vor să crească şi că nu mai vor să
aibă forme feminine – şi cu cele ulterioare – refuzul oricărui
comportament erotic şi a aceluia de a-şi asuma condiţia
sexuală de femeie.
În plus, adulţi, tineri, copii, cu toţii trăim o excesivă invazie erotică
care imprimă un mare grad de sexualizare a corpului nostru,
sentimentelor şi dragostei, în general, şi creează o perspectivă nu nu
foarte încurajatoare pentru viitor. În schimb, în această situaţie, putem şi
trebuie să recurgem la ajutorul bărbaţilor care, prin puterea lor de
formalizare, concretizare şi acţionare dovedesc a fi de mare ajutor,
concentrându-se pe soluţionarea problemelor şi nu pe dramele pe care
acestea le provoacă în plan secund.
Referitor la cei trei piloni amintiţi, pot să vă asigur – pe baza
rezultatelor obţinute în timpul anchetei – că există şi tineri care stăpânesc
foarte bine această situaţie şi cărora nu le este teamă să caute un
echilibru între latura lor feminină şi cea masculină.
Aceşti adolescenţi au în comun mai multe caracteristici:
➢ Au învăţat să folosească timpul eficient.
➢ Au crescut într-un mediu familial în care regulile sunt clare şi
sentimentele exprimate deschis.
➢ Au dobândit valori religioase şi spirituale.
➢ Participă la acţiuni de întrajutorare socială şi / sau comunitară.
 ➢ Au responsabilităţi în mediul familial.
➢ Acces limitat la libertăţile adolescentine.
➢ Sunt răsfăţaţi de familie şi de prieteni şi au libertatea de a nu fi
siguri de tot şi de toate.
➢ Sunt educaţi în ideea că trebuie „să-şi respecte promisiunile”.
➢ Pot face activităţi specifice femeilor, cât şi bărbaţilor fără teamă
de a fi luaţi în râs sau sancţionaţi în vreun fel.

Capitolul 10

Masculinizarea adolescentină
Masculinizare şi homosexualitate

Am fost surprinsă de faptul că, în timpul şedinţelor, multe fete se

autoproclamau cu atâta uşurinţă lesbiene sau bisexuale, ca sşi când ar
putea să fie sau să înceteze să mai fie aşa la comandă; acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul băieţilor, dar la scară redusă. Încercând să descopăr
cauzele acestui fenomen social, m-am trezit în faţă a două variabile
evidente, determinate macrosocial, care ar putea explica această
efervescenţă. Una dintre ele se referă la erotizarea socială la care suntem
supuşi. Am amintit deja în paginile anterioare despre felul în care
dragostea a căpătat puternice accente erotice, în aşa măsură încât părinţii
nu mai riscă să-şi mângâie copilul în public de teama de a nu fi greşit
înţeleşi, lucru care nu se întâmpla acum zece-cincisprezece ani. Un
bărbat adult şi căsătorit îmi povestea recent că se simte realmente
agresat în fiecare zi, deoarece, în public, se simte stimulat sexual fără să
vrea; tot aşa cum, din cauza abundenţei de mărfuri, ne simţim stimulaţi să
cumpărăm.
 Am dat aici doar câteva exemple ale impactului cotidian pe care îl
erotismul asupra noastră, a tuturor. Concluzia este că, într-o societate
supusă acestor fenomene, oamenii încep să folosească anumite cuvinte
mai des şi să tragă concluzii generale pripite.
În tinereţea mea, dacă mă îmbrăţişam cu o colegă la începutul anului
şcolar sau dacî ne luam de mână, nici unuia dintre colegii noştri nu i-ar fi
trecut prin cap să „ne taxeze” drept „lesbiene”; cuvântul acesta nu făcea
parte din vocabularul nostru, nici din cel al generaţiilor anterioare.
♀ Noi, femeile, putem fi mai afectuoase unele cu celelalte, fără ca
statutul nostru sexual să fie implicat sau alterat.
Iată una dintre cele mai importante incertitudini sexuale: poţi să alegi
să fii homosexual sau bisexual? Din experienţa mea şi pe baza studiilor
asupra acestui subiect, homosexualitatea este o opţiune, nu o condiţie.
Într-adevăr, pot să aleg dacă o practic sau nu, dar homosexualitatea este
o stare inerentă a persoanei.
Dat fiindcă este vorba de o opţiune, nu de o condiţie, trebuie să
reuşim să ne-o asumăm. În Chile, experienţa arată că este vorba de o
condiţie pe care oamenii aleg să o accepte către vârsta de douăzeci de
ani, în majoritatea cazurilor; prin urmare nici un adolescent nu ar trebui să
se auto proclame, cu certitudine, homosexual, deoarece nu a atins
maturitatea emoţională care să-i permită să trăiască concret acest lucru
şi – mai mult încă decât tinerii heterosexuali – nici forţa de care va avea
nevoie pentru a se putea confrunta cu opoziţia socială.
O altă explicaţie a creşterii autodiagnosticelor de lesbianism în
societatea noastă ne conduce către următoarea caracteristică feminină
prin excelenţă: externalizarea fericirii. Să luăm un exemplu concret. Când
eram adolescente şi mergeam la serată sau la vreun club, aşteptam să
fim invitate la dans. Fiecare dansa cu câte un băiat. Eu dansam cu
„Pedrito” şi, de tot ceea ce se petrecea în timpul dansului în corpul meu,
rod al externalizării, era responsabil Pedrito: inima care bătea mai tare,
roşeaţa chipului meu etc. Nimeni nu ne spunea, şi nici acum nu le spune
nimeni tinerilor, că aceste reacţii sunt normale, că ele sunt datorate
îmbrăţişării şi hormonilor care se eliberează în timpul dansului şi nu, aşa
cum credeam noi, faptului că Pedrito ne place. Astăzi lucrurile se petrec
la fel şi acest fenomen – pe care eu îl numesc „externalizare” – continuă
să producă în ele, atâta doar că majoritatea adolescentelor dansează
singure sau între ele şi atunci erotismul se produce între ele, locul lui
Pedrito fiind luat de Carolina; şi atunci eu cred că cealaltă fată este cea
care produce acele senzaţii în corpul meu şi, după câteva experienţe de
genul acesta, nu pot decât să-mi spun – dacă este o oarecare
incertitudine naturală asupra inclinaţiei sexuale – că „ea mă place”.
♀ Experienţa mea clinică şi această anchetă mi-au demonstrat că
o adolescentă poate trăi o experienţă lesbiană pentru ca,
ulterior, să-şi reia viaţa heterosexuală, integrând această
experienţă în mod firesc.
♂ În schimb, un băiat care trăieşte o experienţă homosexuală –
rezultat probabil al pulsiunii biologice care precedă actul sexual
normal – se redresează mai greu, pare să evite să se expună
în această postură şi nu este atât de dornic să descopere dacă
acest lucru îi place sau nu.
♀ În dezvoltarea naturii masculine, această schimbare în
comportamentul feminin – datorată, în primul rând, libertăţii şi
autonomiei de care se bucură astăzi femeile, cum ar fi mersul
la serate exclusiv feminine – poate reprezenta o sursă de
confuzie.
♂ Spre exemplu, adolescenţii sunt dezorientaţi deoarece, în
prezent, nici una dintre metodele de cucerire pe care le
foloseau taţii şi bunicii lor nu mai funcţionează:
♀ fetele merg singure la dans,
♂ iar ei nu se mai simt îndemnaţi să se ducă după ele;
♀ se întorc neînsoţite acasă, dansează singure în cea mai mare
parte dintre situaţii; sunt cele care dau startuljocurilor de
seducţie, nelăsându-le lor altă alegere decât „să forţeze nota”,
afirmându-şi personalitatea, lucru care este perceput de fete ca
o agresivitate.
♂ De obicei, adolescenţii au două tipuri de comportament în faţa
fetelor:
➢ sunt fie prea timizi,
➢ fie agresivi, (tupeişti) crezând că în felul acesta le vor
impresiona.
♀ Fetele au un comportament defensiv spontan, dar simt nevoia
de a fi protejate –
 ♂ în acest caz băieţilor nu le rămâne decât să fie şi mai agresivi
decât ele.
Dintr-odată, această spirală de agresivitate duce la situaţii de o
violenţă gravă, dar care, cu regret, nu se regăsesc în statistici.

Masculinizarea şi tuburările de alimentaţie

Anorexia, bulimia şi obezitatea sunt cele mai frecvente tulburări de

alimentaţie întâlnite în prezent. Primele cazuri clinice au apărut la
începutul anilor 1970 şi au fost înregistrate la adolescente care doreau să
se menţină suple pentru a-i atrage pe tinerii din jurul lor.
Astfel, anorexia apărea la fete între 12 şi 18 ani, considerate
„drăguţe”, care nu ridicau probleme părinţilor înainte de apariţia acestor
tulburări, exigente cu ele însele, perfecţioniste, având un set de valori
rigide, inhibate când trebuiau să-şi exprime sentimentele, şi cu tendinţa
de a controla totul, începând cu propriul corp.
Bulimia apare la studente cărora li se spune că pot mânca tot ce vor
pentru ca apoi să elimine hrana vomitând sau consumând laxative,
metode prin care îşi pot controla greutatea corporală. Şi în acest caz este
evidentă tendinţa de control, dar lipseşte voinţa de a menţine controlul.
În fine, în ceea ce priveşte obezitatea, atât în trecut, cât şi acum, lipsa
controlului este deplină şi totul indică un fel de revoltă faţă de canoanele
frumuseţii impuse de sistem.
Aceste trei situaţii au suferit fluctuaţii în timp şi sunt tratate astăzi, în
primul rând anorexia şi bulimia, drept comportamente patologice
alternante; cu alte cuvinte, persoanele afectate trec de la o stare la alta
şi, cel mai probabil, majoritatea sunt bulemice, din cauza lipsei de voinţă
de care face dovada această generaţie.
Sursa acestor cazuri clinice şi observaţiile pe care le-am făcut aici
asupra laturilor masculină şi feminină ne pun în faţa unei chestiuni
specifice femeilor – femeilor masculinizate –, asemănătoare cu o
competiţie între femei sau gelozia. Cu alte cuvinte, aceste tulburări nu
sunt provocate numai de dorinţa de a atrage bărbaţii, dar şi de dorinţa de
a arăta mai bine ca alte femei.
În zilele noastre, mamele adolescentelor – deşi putem observa acest
fenomen şi la fetiţe de şapte ani – au mari probleme cu alimentaţia fetelor,
fie pentru că acestea mănâncă prea mult, lucru care duce la obezitate, fie
că nu vor să mănânce nimic (anorexie), fie că varsă tot ce mănâncă
(bulimie). În mediul familial al acestor fete, mâncarea este un subiect
important: se vorbeşte despre diete, de ce se poate mânca şi ce este
interzis, iar acest subiect este asociat cu frumusetea, greutatea, implicit
cu sexualitatea. Relaţiile mama-fiică sunt guvernate de competiţie,
gelozie faţă de frumuseţea celeilalte şi de tendinţa de a învăţa să-ţi
controlezi existenţa.
În prezent, tinerele femei, femeile adulte şi fetele care prezintă astfel
de tulburări mărturisesc sau declară indirect că nu vor să crească, că nu
vor să dobândească un corp de femeie, că nu vor să se îndrăgostească
sau să facă pe cineva să se îndrăgostească de ele, că le este frică să
capete forme sau să facă faţă propriei dezvoltări. Nu vor să excite, sau să
fie excitate; de aceea, vor să fie „plate”, nu vor să aibă nici sâni şi nici –
aşa cum a rezultat în timpul anchetei – şolduri. Am numit această zonă
care pleacă din regiunea şoldurilor şi coboară către partea inferioară a
abdomenului „unghi anorexic”. Cum nu le trece prin cap că această
dezvoltare şi/sau această luare în greutate sunt provocate de creştere sau
de modificările hormonale, ele consideră că de vină este grăsimea; idealul
lor este să fie „drepte”, fără nici un fel de curbe şi din acest motiv nu
mănâncă pentru a-şi stopa creşterea şi hormonii, lucru care duce la
amenoree sau la absenţa menstruaţiei, dovadă clară a faptului că nu vor
să crească.
Aceste cazuri reprezintă exemplul cel mai dramatic al negării
feminităţii şi al influenţei inevitabile şi nefaste al modului în care
devalorizăm feminitatea; cei care ajută cel mai mult în aceste terapii sunt
bărbaţii ce opun analiza obiectivă a realităţii a acestui concept de
frumuseţe şi a tendinţei autodistructive pe care aceste tulburări o implică.
O consecinţă, poate cea mai gravă pentru viaţa de adult a acestor
adolescente anorexice şi bulemice, este riscul de infertilitate. Într-o
interpretare simbolică, parcă, în momentul în care aceste femei încearcă
să aibă un copil, natura feminină le va face să plătească pentru
comportamentul autoagresiv pe care l-au avut în timpul în timpul
adolescenţei şi tinereţii lor. Mai mult, femeile adulte care au prezentat
tulburări de alimentaţie în timpul adolescenţei pierd – şi nu mai
recuperează niciodată – capacitatea de a beneficia de absolut orice:
hrană, sexualitate sau orice altă plăcere care le face să se simtă pe deplin
femei: Însăşi maternitatea este privită de aceste femei ca o stare
neplăcută, şi nu ca pe o minunată aventură prin care trece corpul nostru.
Pe de o parte, noi, femeile, ne-am masculinizat şi am adoptat acest
corp fără forme, dar masculinizarea nu vine neapărat din lipsă de forme;
aici este mai degrabă o căutare a asexualităţii. În schimb, masculinizarea
derivă mai ales din competiţie, care se măsoară prin tendinţa exacerbată
de a fi cele mai bune, de a fi unice; la aceastase adaugă tendinţa de
control excesiv, specifică mai degrabă bărbaţilor. Corpul fără forme este
o negare a femininului. Personal, consider că masculinizarea vine mai
degrabă din mijloace decât din scop şi de aceea fetele se orientează către
metodele care duc la un corp asexuat. Pe de altă parte, ne-am
masculinizat până a ne refuza, a ne respinge, a nu ne accepta aşa cum
suntem, până la a refuza, a respinge, a nu accepta corpul nostru aşa cum
este şi a căuta să-l lăsăm fără forme; pe de altă parte, există actualmente
o supra-valorizare a „silicoanelor” ca formă de recuperare, de dobândire
sau de înfrumuseţare a formelor. Cu regret această ultimă tendinţă nu are
nimic de-a face cu valorizarea femininului şi a celor mai bune
reprezentante ale sale, ci mai degrabă un fenomen care, aşa cum am mai
spus, pune în valoare exteriorul, o alternativă – în cele mai multe dintre
cazuri – bazată pe o frivolitate Care, după cum spuneam, nu are nimic de-
a face cu valorizarea a ceea ce are femeia mai profund, cu condiţia sa de
dătătoare sau purtătoare de viaţă, ale cărei organe şi corp sunt mai cu
seamă purtătoare de dragoste şi de înţelepciune. Varianta silicoanelor ne
transformă în obiect de plăcere estetică şi/sau sexuală, prin care se pune
în valoare mai mult tinereţea decât experienţa.
Aceste procese au o faţă şi un revers şi astfel, paralel cu
masculinizarea feminină, putem constata o creştere evidentă a efeminării
masculine, rezultat din ceea ce am putea numi „epidemie
comportamentală”, ceva similar cu „dacă ele pot, şi noi putem”. În acelaşi
timp, acest proces poate fi asimilat şi cu o negare de sine – şi pot spune
că este alarmant procentul de mare de băieţi şi de bărbaţi anorexici,
preocupaţi în exces de felul în care arată şi care duc la extrem tendinţa
de a controla.
Toate cele arătate până acum ar trebui ar trebui să îndemne la o
reevaluare exhaustivă a comportamentului nostru faţă de hrana care,
considerată o dovadă de dragoste, poate fi transformată într-o periculoasă
metodă de control al puterii femeilor, întrucât mesajul pe care aceste fete
şi aceşti băieţi le transmit comportamental mamei lor este acela că ar
prefera să fie moarte / morţi decât să înghită ceea ce cumpără sau găteşte
ea.
Trista realitate pe care am descris-o este un motiv de a reconsidera
valoarea pe care noi, bărbaţi şi femei deopotrivă, o atribuim femininului.
Trebuie să revedem modul în care ne renegăm noi însene din copilărie
atât de mult, încât ajungem să ne detestăm corpul, să-i negăm
capacitatea de a transmite dragoste sau să-l vedem doar ca pe un simplu
obiect sexual.

Masculinizare şi agresivitate

De fiecare dată când, în mod conştient sau inconştient, le-am

transmis generaţiilor care vin după noi faptul că „este un neajuns să fii
femeie” sau că „ar trebui să fie mai dure” – trebuie să recunoaştem – , ne-
au ascultat.
În Chile, de exemplu,
♀ adolescentele şi tinerele femei trăiesc într-o mare confuzie,
asociind un caracter puternic cu agresivitatea.
Chiar dacă un astfel de caracter poate constitui o sursă de mândrie,
el nu trebuie confundat cu agresivitatea, foarte des întâlnită în zilele
noastre.
➢ Blândeţea şi tandreţea, perfect compatibile cu caracterele
puternice, nu sunt privite ca virtuţii, dar sunt apanajul unei
generaţii care are sentimentul că a fost înfrântă şi călcată în
picioare din lipsă de putere, cum greşit se crede.
Astfel, pentru ca noua generaţie să nu trăiască aceeaşi dramă,
trebuie să o învăţăm să aibă caracter şi să-şi apere drepturile. Noi am
pierdut pe drum busola şi am uitat că o persoană cu stimă de sine
(concept foarte manipulat în vremurile din urmă) este, înainte de toate,
modestă şi apropiată, tocmai pentru că nu are nimic de pierdut.
Ne aflăm în faţa unei generaţii de adolescenţi şi tineri care şi-au
propus, aparent, să se definească identitar pe baza orgoliului şi nu pe
baza unor valori mai profunde; apărarea unei poziţii îi preocupă mai mult
decât să fie ei înşişi.
➢ Nu-şi arată sentimentele, pentru că asta înseamnă să fii slab,
şi cultivă – de ochii noştri – o falsă noţiune de autorespect care
îi îndeamnă să răspundă la toate agresiunile pentru a-şi
confirma valoarea.
Îmi aduc aminte de cazul unor adolescenţi care spuneau că, pentru
a proteja şi a cuceri o fată, trebuie să se arate agresivi, deşi ei în realitate
nu erau aşa. Numai astfel puteau să nu fie afectaţi de refuzul acestor fete
care rămâneau impasibile la demonstraţiile lor. Un altul spunea că trebuia
să fie de patru ori mai agresiv de cât era în mod normal pentru ca fetele
să se simtă protejate, deoarece, ca femei, ele au nevoie de un bărbat care
să ştie să le apere. Acest fel de a gândi îi determină pe ei să fie „mai brute”
decât ele, astfel încât să domine agresivitatea acestor fete. Pentru noi,
adulţii, este evident că aceşti tineri se expun unui joc periculos care duce
– în interiorul cuplului – la un nivel de violenţă extrem de crescut, în care
„egalitatea” prost înţeleasă poate provoca rupturi ireparabile.
Apropo de violenţă, profit de acest subiect pentru a menţiona că, în
familiile moderne, există coduri de violenţă cotidiană admise de parteneri.
Ţipetele în mediul familial, determinate de impresia enervantă că nu
suntem ascultaţi, sunt un astfel de exemplu.
Un băiat foarte isteţ, Benjamin, m-a făcut să înţeleg motivul pentru
care noi adulţii, ţipăm acasă: stând, încercăm să dirijăm viaţa celorlalţi cu
o „telecomandă”. Dăm instrucţiuni de la distanţă, iar nivelul de tensiune
familială creşte treptat, în măsura în care copiii nu execută imedeat ceea
ce le cerem. Şi de ce ar executa imediat ceva despre care ştiu că va fi
repetat de trei-patru ori? Sau cum spunea Benjamin: „De ce să sting
televizorul imediat, dacă ştiu că o să mai aud de patru ori <<stinge
televizorul>>? Mai am încă zece minute în care pot să mă uit! Gratis!”.
Acesta este unul dintre trucurile copiilor, dar şi un bun exemplu pentru
inconsecvenţa noastră şi pentru modul în care declanşăm violenţa fără
chiar să ne dăm seama.
 Ca şi erotismul, violenţa face parte din viaţa noastră cotidiană.
Trebuie să înţelegem că suntem elemente dintr-o reţea şi că, doar în
măsura în care putem să ne plasăm faţă în faţă cu noi înşine, cu eul nostru
cel mai profund – feminin sau masculin – vom fi mai împăcaţi şi vom putea
oferi armonie în jur, deoarece totul porneşte din interior.
Înainte de a încheia acest capitol, aş vrea să mai aduc în discuţie o
formă de violenţă care, din nefericire, face parte din lista de
comportamente autoagresive pe care le îmbrăţişează numeroase fetiţe şi
adolescente. Mă refer la scarificările pe care şi le aplică pe diferite părţi
ale corpului în momentele de angoasă:
♀ îşi fac tăieturi cu cuţitul sau cu lama de ras pe braţe sau pe
picioare, pe burtă etc. şi afirmă că acest lucru le linişteşte.
De ce? Ce le determină să-şi facă rău şi, mai mult decât atât, să
afirme că acet act le linişteşte? Căci ele răspund toate la fel: se taie ca să
se calmeze, să-şi diminueze starea de anxietate.
♀ Această practică este similară cu consumul de anxiolitice;
tinerele sunt atât de încordate sau furioase – încordare sau
furie anormale – , încât le vine să plângă, dar nu reuşesc. Prin
tăiere, odată cu sângele care curge, par să se ducă şi furiile lor
şi astfel reuşesc să se liniştească. În acel moment, declară ele,
simt o oboseală profundă şi sfârşesc, în general, prin a adormi.

Comportamentul de acest tip este explicabil dacă privim din unghiul

masculinizării:
♀ adolescentele care îşi reprimă sentimentele şi trăiesc după
comportamentul tipic masculin. La întrebarea „Ce ai?”,
răspunsul general este „Nimic”. Este împotriva naturii lor
feminine să nu exprime ceea ce simt. Tristeţea fiind percepută
ca ridicolă, este sancţionată.
♀ Fetele din zilele noastre sunt obişnuite să fie nervoase, nu să
se întristeze şi să plângă. Culmea, nu ştiu nici cum să scape de
tensiune, cum să o elimine,
♂ aşa cum fac bărbaţii care sunt obişnuiţi de generaţii să-şi
domine mânia mai bine decât suferinţa.
 ♂ Barbaţii se eliberează verbal – lucru care, în cazul lor, este
apreciat de societate. Sportul sau activităţile periculoase sunt
alte mijloace prin care aceştia scapă de surplusul de
adrenalină.
♀ Există o serie de cauze care le determină pe fete să-şi ascundă
emoţiile şi, cum am mai spus, acest lucru este contrar naturii
feminine. Fetele care au recurs la scarificare mi-au mărturisit
că se simt atât de triste sau de nervoase, încât trebuie să facă
ceva ca „să scoată” starea aceea din corpul lor, iar tăieturile par
soluţia cea mai bună.
În şedinţele pe care am avut ocazia să le ţin cu două fetiţe care se
autoagresau, a dat rezultate foarte bune metoda punerii în contact cu
esenţa lor feminină, îndemnarea acestora să-şi exprime sentimentele, să
caute şi să aprecieze bucuria conversaţiei, cel mai bun şi mai feminin
mijloc de eliberare emoţională.

Masculinizare şi sexualitate

Vârsta iniţierii sexuale este una din preocupările adulţilor, mai ales
ale părinţilor.
Tot felul de întrebări ne trec prin cap în legătură cu acest subiect:
► care este momentul potrivit pentru a le vorbi despre sex
copiilor, cum să le vorbim?
► Dacă vorbesc despre sex, nu cumva fiul meu sau fiica mea vor
fi tentaţi să încerce imediat actul sexual?
► Dacă nu vorbesc, nu riscă să facă greşeli?
► E mai bine să vorbim sau este mai bine să nu vorbim despre
asta?
► Trebuie să-i propun eu o conversaţie pe această temă sau să
o / îl las pe ea / el?
 Avem atâtea întrebări încât ajungem să alegem soluţia cea mai
proastă: să nu facem şi să nu spunem nimic!
➢ Nu este nici un secret pentru nimeni că tinerii din ziua de azi se
familiarizează cu sexualitatea mult mai devreme decât pe
vremea noastră şi într-un mod diferit.
➢ Astăzi, tinerii se iniţiază după cele mai recente studii referitoare
la sexualitate; nici nu este nevoie să mai flirteze măcar şase
luni sau să mai stabilească o „prietenie cu beneficii”, termen
inventat pentru a-şi ascunde teama de a se implica.
✓ Pe scurt, ar trebui să începem să fim mai preocupaţi şi să-i
observăm pe copiii noştri cât mai îndeaproape posibil.
În ceea ce priveşte iniţierea sexuală, astăzi copiii noştri se conduc
după reguli, pe care aş vrea să vi le expun în cele ce urmează, doarece,
✓ doar în măsura în care îi cunoaştem, îi putem educa.
Debutul sexualităţii genitale începe în perioada pubertăţii la:
♂ băieţi, odată cu prima ejaculare nocturnă şi cu prima
masturbare,
♀ fete, odată cu prima menstruaţie care aduce cu sine şi
modificări corporale.
Deoarece subiectul acestei cărţi nu se referă doar la sexualitate, nu
voi aduce aici în discuţie modificările fizice şi psihice care apare în
această perioadă. Ele sunt importante în măsura în care masturbarea,
spre exemplu, este practicată în prezent de ambele sexe şi nu este
considerată o tulburare, dar poate, evident – din cauza unor angoase –,
să devină o dependenţă sau o alternativă pentru atenuarea temerilor sau
a stărilor de nesiguranţă. Privind din această perspectivă, masturbarea
poate deveni periculoasă, deoarece poate masca o problemă de adaptare
socială sau de exprimare afectivă.
Aborgată din unghiul rolului feminin şi a celui masculin, sexualitatea
apare azi oarecum inversată:
♀ rolul pe care îl aveau bărbaţii odinioară este preluat de femei.
Femeile sunt cele care îi seduc şi îi cuceresc pe bărbaţi,
♂ iar bărbaţii, în lipsa unui model pe care să-l urmeze, nu ştiu cum
să reacţioneze.
 Această inversare de roluri, care pare să afecteze negativ „forţa” şi
„puterea” masculină, constituie o posibilă explicaţie pentru creşterea
disfuncţiilor sexuale – impotenţă sau ejaculare precoce – la adolescenţi şi
tineri.
În plus, pornografia „nu este sănătoasă”, nu pentru că arată imagini
„dezgustătoare”, ci pentru că transmite informaţii şi definiţii sexuale
eronate; acestea îi fac pe tineri să aibă aşteptări care nu vor fi niciodată
satisfăcute şi prin urmare, se vor simţi frustraţi. Înformaţiile transmise de
pornografie se referă la dimensiuni, sunete şi forme care în realitate nu
există şi, înregistrându-le, un adolescent va înţelege că sexualitatea se
rezumă la organe genitale şi la un act sexual reuşit şi că nu are de-a face
cu dragostea şi cu procesul în sine.
Odată cu dezvoltarea chatului, se întâmplă mai mult sau mai puţin
acelaşi lucru, deoarece femeile interpretează un mesaj scris ca şi când ar
veni de la un bărbat real, cu alte cuvinte conversaţia ţine puţin de „magie”.
Nu mai spun că se pierde minunata ocazie de a scrie corect, care
dezarmează din start încercarea de a distinge între real şi virtual.
În Chile, astăzi, vârsta medie a debutului sexual pentru ambele sexe
este de cincisprezece ani. Acesta poate avea loc într-o relaţie de cuplu,
ca urmare a unui simplu flirt, sau în alte tipuri de relaţii. Motivul începutului
vieţii sexuale, oricât ar părea de incredibil – aşa cum a rezultat pe
parcursul anchetei mele şi ţinând cont de statisticile naţionale – , rămâne
celebra „dovadă de dragoste” pe care o cer băieţii de la fete.
♀ Femeile au încă această dorinţă de a se simţi utile, de a se
concentra pe ceilalţi, şi nu pe ele însele. Să nu uităm că pentru
majoritatea dintre noi a iubi este echivalent cu a spune da; dacă
spun nu înseamnă că nu îl iubesc destul.
♀ În tinereţe, iubim cu o intensitate care pare reală şi deosebit de
de profundă şi, astfel, dacă iubitul îmi cere ceva şi eu îl iubesc,
trebuie să-i ofer.
De aceea, este necesar să le explicăm adolescentelor că la
paisprezece ani pot să iubească mult, foarte mult pe cineva, dar că este
imposibil ca ceea ce simt să fie dragoste, pentru că DRAGOSTEA – cu
majuscule – se bazează pe decizia de a iubi şi pe voinţa de a fi cu celălalt
pentru totdeauna. La paisprezece ani te simţi atrasă de un băiat de
dimineaţă, de altul la prânz, iar a doua zi, de amândoi; cauza sunt
modificările hormonale specifice vârstei care antrenează modificări ale
comportamentului.
Copiii noştri, copiii şi adolescenţii în general, îşi aduc aminte mai bine
de ceea ce noi, adulţii, facem şi nu – aşa cum ne-am dori – , de ceea ce
spunem. Facem educaţie sexuală prin tot ceea ce afirmăm – chiar şi
atunci când spunem despre o femeie îmbrăcată mai aparte că este
„fermecătoare” sau că are un aer de „târfă” sau despre un bărbat că este
„un tip drăguţ”. Pentru a le transmite copiilor şi adolescenţilor o sexualitate
sănătoasă, trebuie să reevaluăm propriile noastre frustrări, transmise
inconştient de pe vremea când se spunea că „băieţii nu au voie să plângă”
şi până azi, când se spune că „ să plângi înseamnă să te umileşti”, şi să
ne întrebăm în ce măsură lucrurile s-au schimbat.
Pe vremea mea şi pe vremea părinâilor mei, societatea era
structurată în aşa manieră, încât părinţii mei îi cunoşteau pe părinţii
prietenilor mei şi, ca urmare, erau sau credeau că sunt la curent cu tot
ceea ce se întâmpla cu noi. Ştiau clar unde şi cu cine eram, deşi nu
existau e-mailul şi telefonul mobil. Astăzi, în schimb, avem mii de
concurenţi în procesul de educare a copiilor noştri, iar internetul a căpătat
o asemenea amploare, că aproape tot ce ştiu copiii noştri despre sex vine
de acolo. Vă amintesc acum cele spuse despre importanţa mesajului
vizual pentru bărbaţi şi a celui auditiv pentru femei şi insist pe faptul că,
date fiind aceste caracteristici, se întâmplă mai degrabă ca
♂ băieţii să devină dependenţi de pornografie, iar
♀ fetele, de chatul pe reţelele de socializare.
Este important să reţineţi următorul sfat:
✓ calculatoarele personale trebuie aşezate în spaţii deschise, şi
nu în camera copiilor, şi este preferabil să vă asiguraţi de un
lucru: copiii nu trebuie să petreacă mai mult de o oră şi jumătate
pe zi în faţa acestora.
✓ Abia după ce ne-am revăzut trecutul şi temerile, putem să-i
privim şi să-i cunoaştem mai bine pe copiii noştri; şi doar în
acest moment, vom putea şti ce şi cum gândesc despre
subiecte precum
• iniţierea sexuală,
• avortul,
• relaţiile sexuale.
✓ Atenţie însă: dacă pune o întrebare; trebuie să fiu pregătit să
aud lucruri care s-ar putea să nu-mi placă sau care nu sunt în
concordanţă cu mesajul pe care am vrut să-l transmit.
❖ Dacă nu am disponibilitatea necesară,este mai bine să amân
momentul în care să fac educaţie.
✓ Cele mai bune rezultate se obţin dacă pornim de la o bază reală
şi nu de la ceva ce avem impresia că ei ştiu deja, lucru care –
aşa cum am văzut – duce la numeroase confuzii.
✓ Pe de altă parte trebuie să ţinem cont de faptul că, pentru a
oferi o bună educaţie în această direcţie copiilor şi
adolescenţilor, este esenţial să punem întrebări juste înainte de
a da răspunsuri juste.
✓ Trebuie să pornim de la ideea că fiii noştri sunt adevăraţi
extratereştri despre care nu ştim nici cum vorbesc, nici ce
gândesc despre subiectele care ne interesează pe noi şi atunci
trebuie să-i întrebăm ce părere au despre
• sex,
• droguri şi
• celelalte teme de actualitate.
✓ Odată întrebările puse corect şi primele informaţii culese, noi,
adulţii, nu trebuie să ne temem să le arătăm, spre exemplu, că
este important să înţeleagă că virginitatea este un cadou pe
care nu putem să-l cerem înapoi şi că persoana cu care îl
împărţim, că ne va place sau nu, va face parte din viaţa noastră
pentru totdeauna.
✓ Ca urmare, trebuie să ne găsim un echilibru în plan hormonal
înainte de a face acest pas, lucru care nu se întâmplă înainte
de optsprezece ani. Chiar dacă prima relaţie nu este cu
adevărat plăcută sau avantajoasă, ea rămâne pentru toţi
adolescenţii – fete sau băieţi – o etapă importantă în viaţa lor,
pe care trebuie să o tratăm cu toată atenţia.
✓ Trebuie să înţelegem însă şi să ne asumăm faptul că, prin tot
ceea ce întreprindem, facem educaţie sexuală.
 ✓ De fiecare dată când facem un comentariu referitor la statutul
femeii şi al bărbatului, punem în practică acest tip de educaţie.
✓ În fine, comentariile şi atitudinea noastră faţă de această
problemă, temerile şi caracterul nostru vor influenţa viziunea pe
care o vor avea adolescenţii în momentul în care vor deveni
adulţi.
Sexualitatea este un proces de iniţiere care cere timp ţi atenţie şi care
presupune cunoaşterea de sine, dar şi a celuilalt. Este o prelungire a
sufletului în corp şi pentru a trăi această minunată dimensiune trebuie –
aşa cum am spus – să atingem un echilibru hormonal şi să avem un
proiect de viaţă care să cuprindă toate aspectele importante ale fiinţei
umane.
Sute de adolescente regretă rapiditatea cu care se petrece sau s-a
petrecut acest prim eveniment din viaţa lor. Lucrurile se întâmplă atât de
rapid, încât nu reuşesc să stabilească corespondenţa între fapte şi
sentimentele şi senzaţiile lor cele mai intime. Tinerii din ziua de azi nu-şi
mai dau seama cum cresc şi cum creşterea le influenţează spiritul. Dacă
trupul creşte în diarmonie cu sufletul, are loc o disfuncţie sau o dereglare
psihologică.
♀ Să nu uităm că este foarte important ca femeia să simtă dorinţa
sexuală şi să nu o perceapă ca pe un fapt din afara ei; şi, ca
urmare, dacă nu consimte la un act sexual, acest lucru nu este
neapărat grav. Dorinţa sexuală nu se naşte spontan, iar ea
trebuie să fie conştientă că îşi asumă răspunderea pentru felul
în care se implică. Dar, oricât de sigure pe ele ar fi, femeile
trebuie să se simtă mângâiate şi ocrotite. În adâncul lor, ele au
nevoie de completarea lor masculină şi invers. În feminitatea
lor, femeile simt nevoia ca bărbaţii să-şi asume un rol şi că
acesta să fie în concordanţă cu calitatea lor de bărbaţi; doar
astfel ele se simt împlinite.
♂ Noi, femeile, trebuie să înţelegem şi faptul că pentru bărbaţi –
a căror viaţă este ordonată în casete sau compartimente –
viaţa sexuală este foarte importantă, deoarece acesta este
singurul moment în care simt că sunt cu femeia aleasă, dat fiind
că, în cea mai mare parte a timpului, aşa cum am spus, ei se
află în compania stăpânei casei, a mamei copiilor lor sau a
 tovarăşei lor de viaţă, dar nu în compania soţiei lor pe care nu
o percep ca atare decât într-un moment erotic sexual.
♀ Ca urmare, nu trebuie să credem că bărbaţii ne iubesc numai
pentru sex, aşa cum aud adesea,
♂ însă doar în acele momente le aparţinem.
♀ La rândul lor, bărbaţii ar trebui să înţeleagă faptul că, pentru
noi, „înainte şi după” sunt momente mai importante decat „în
timpul”, pentru că imaginea de ansamblu al actului sexual – şi
nu momentul penetrării – este cea care ne rămâne în minte; şi,
pentru că suntem sensibile la cuvinte, este important să auzim
că suntem iubite, noi, şi nu altele.
♀ Viaţa alături de un bărbat înseamnă traiul alături de el,
administrarea treburilor casei, creşterea copiilor, mersul la
cinema, călătoriile etc., dar, cum am mai spus, toate aceste
lucruri le poate face şi cu un prieten; viaţa de cuplu înseamnă
să trăiesc cu acel bărbat o relaţie sexuală.
În măsura în care noi, bărbaţi şi femei, redescoperim esenţa noastră
feminină, respectiv masculină, ne putem implica într-o relaţie mai uşor şi
mai profund. Nimeni nu dă ceea ce nu are. Ca urmare, pentru o bună viaţă
sexuală, este bine ca să ai o viaţă bună în general cu celălalt; şi să nu
uităm că, trăind în cuplu, doar sexul – şi prin acesta înţeleg aspectul
genital, erotic şi senzual – ne face să ne dăm seama că suntem cu
adevărat un cuplu.
Se spune că noi,
♀ femeile, ne oferim sexual pentru a primi dragoste
♂ şi că bărbaţii oferă dragoste pentru a primi sex.
✓ Cu alte cuvinte, este greu pentru o femeie să aibă intimitate
sexuală cu un bărbat cu care nu a împărtăşit o intimitate
emoţională înainte; altfel spus, un bărbat care vrea să petreacă
„o noapte de calitate”, trebuie, în prealabil, să fi petrecut „o zi
de calitate” cu soţia sa.
♂ Bărbaţii a căror latură feminină este mai dezvoltată ştiu şi
trăiesc acest lucru, deoarece sentimentele lor sunt în strânsă
legătură cu performanţele sexuale.
 Pe scurt, putem spune că sexualitatea este o dimensiune umană
care se situează deasupra tuturor celorlalte şi care cere timp, spaţiu şi
maturitate. Pentru a putea fi trăită pe deplin şi profund, ea trebuie privită
ca un dar al sufletului, în strânsă legătură cu acesta. Putem face sex fără
dragoste, dar experienţa va fi diferită, pentru că aduce cu sine frustrare.
Din totdeauna, pentru împlinire şi desăvârşire, sufletul are nevoie de
modele şi exemple. Atitudinea cea mai corectă, care contribuie la
modelarea a tot ceea ce are mai bun fiinţa umană, presupune
➢ dialogul direct,
➢ just
➢ şi oferirea respectului pe care aceasta îl merită.
✓ Viaţa sexuală se dezvoltă corect, în măsura în care este
însoţită de dialog şi este trăită onest, acceptând limite şi faptul
că îl putem răni pe celălalt.
✓ Adulţii trebuie să aibă grijă de integritatea şi individualitatea
propriilor copii; pentru aceasta, este nevoie să respecte nişte
norme şi nişte reguli corecte.

Masculinizare, alcool, droguri

Alcoolul şi drogurile îi îngrozesc pe părinţi.

A vorbi despre aceste subiecte a devenit la fel de complicat ca a vorbi
despre sex. Mai rău, credeam că ai noştri copii nu vor avea niciodată astfel
de probleme şi, de aceea, nici nu ne trece prin cap să abordăm acest
subiect cu ei.
A vorbi despre astfel de lucruri ne face să ne confruntăm cu un alt
subiect, care, fără îndoială, ne priveşte pe toţi: dependenţa. Toţi suntem
dependenţi, într-un fel sau altul, de ceva. Dependenţa în sine există în
toate relaţiile noastre sociale, precum şi în legăturile afective. Toţi avem
nevoie să depindem de ceva, dar nu dorim să ne ataşăm de aceste
dependenţe care, atunci când atentează la libertatea noastră, devin
periculoase. Cei care recurg la pastile pentru a se trezi sau pentru a dormi,
cei care consumă energizante, fumează sau au un obicei la care nu pot
renunţa sunt, într-o oarecare măsură, dependenţi. Dependenţa este una
dintre conecinţele influenţei societăţii occidentale, care ne învaţă că
depindem de toate, făcându-ne să credem că dependenţa înseamnă
fericire.
În zilele noastre, este surprinzător faptul ca nici o „petrecere” a
tinerilor nu are loc fără „alcool”. Iar aceştia afirmă că „petrecerea” este
foarte reuşită în măsura în care nu-şi mai amintesc nimic din ea.
Trebuie să ne întrebăm şi să-i întrebăm: de ce şi cu ce scop au nevoie
să bea? Ce nu pot să spună sau să facă fără alcool şi la ce îi ajută
alcoolul?
Problema de fond nu este să descoperim dacă alcoolul sau drogurile
distru neuronii sau sunt novice, deoarece ştim cu toţii că drogaţii sau cei
care se află sub efectul alcoolului se simt bine în această stare şi nu se
gândesc la consecinţe. Drama începe atunci când efectele dispar şi când
aceştia nu-şi mai amintesc nimic sau când vor să o ia de la capăt pentru
a retrăi senzaţia de libertate pe care le-o oferăaceastă falsă realitate.
Alcoolul este poarta de intrare a tuturor celorlalte probleme sociale –
inclusiv a violenţei sociale care continuă să ne surprindă – şi sunt uluită
să văd atâta lipsă de implicare în rezolvarea a acestei probleme de
sănătate publică.
Din nefericire, alcoolul este încă un semn de masculinitate şi de şi,
virilitate şi cum în zilele noastre fetele vor „să fie ca băieţii”, beau uneori
mai mult ca ei. Alcoolul şi drogurile sunt o necesitate socială care le pun
la încercare personalitatea şi caracterul. Conceptul de timp liber pe care
îl au fetele de azi lasă mult de dorit: ele nu ştiu cum să-şi folosească timpul
şi, dacă nu sunt conectate la un ecran, se plictisesc repede. Alcoolul şi
drogurile le asigură distracţia în toate activităţile sociale pe care le
desfăşoară. Acest lucru se întâmplă în contextul în care generaţia de azi
nu vrea să se maturizeze, evită responsabilităţile cu care trebuie să se
confrunte, preferă să „dispară” puţin pentru a evita tristeţea sau neliniştea,
cărora nu ştie să le facă faţă, pentru că noi adulţii, nu am avut timp să-i
explicăm cum se face.
Alcoolul şi drogurile sunt o soluţie ideală, efectul lor este rapid şi
„schimbă ce nu-mi place la mine”, dismulează fricile, „ mă fac să fiu cuajos
pentru o clipă”, „simt că totul merge bine în jur”, senzaţii dintre cele mai
plăcute, deoarece, în această stare, uităm tot ce nu ne convine şi ne
simţim absolviţi de toate responsabilităţile. Că vrem sau nu, momentul
contactului cu realitatea va veni inevitabil şi vom redeveni la fel de timizi
ca la început, fa fel de fricoşi şi de neîncrezători. „Petrecerea” nu a folosit
la nimic, din nou trebuie să ne confruntăm cu realitatea.
✓ Pentru a nu ajunge să se confrunte cu asemenea probleme,
părinţii trebuie să ştie să dea responsabilităţi copiilor, să le
spună „nu”, creându-le momente de frustrare, învăţându-i ce
este bine şi ce este rău şi impunând un set de reguli clare.
✓ Mai mult, ar trebui să ne preocupe relaţiile sociale ale copiilor
noştri; pentru aceasta, trebuie să dezvoltăm în ei capacitatea
de a spune „nu” presiunii sociale şi sentimentul că sunt iubiţi;
de asemenea, trebuie să-i învăţăm să se placă aşa cum sunt
ca să nu fie nevoie „să-şi pigmenteze” viaţa socială, ci să se
bucure de ei şi de lume aşa cum sunt.
Am abordat aici o varietate considerabilă de subiecte care pot fi
privite din perspectivă feminină, fie din perspectivă masculină. Sper ca
acestea să ne ajute să reflectăm la modul în care noi, adulţii, educăm
tânăra generaţie.
✓ Să nu ne mai ocupăm doar de problemele urgente şi nu atât de
importante; să încercăm, mai de grabă, să ne folosim energia
în folosul educaţiei şi să le arătăm copiilor noştri cum să ajungă
la un prea plin sufletesc.

Concluzii

Îmi este greu să cred că această aventură, această călătorie în care

am plecat acum patru ani, se apropie de sfârşit.
Am intrat în viaţa multora dintre voi şi sper că am reuşit să vă fac să
descoperiţi câteva motive care vă împiedică să fiţi fericiţi. În acelaşi timp,
sper ca această carte vă va face să descoperiţi noi căi de a profita din plin
de această minunată provocare care este viaţa.
 În zilele noastre, pare atât de greu să trăieşti bine; este ca şi cum am
supravieţui fără să fim conştienţi de ce ni se întâmplă, de ce simţim şi, mai
rău, fără să ştim încotro ne îndreptăm.
Ne epuizăm făcând tot ce ni se solicită.
Nu mai ştim ce li se cere femeilor şi ce li se cere bărbaţilor, dar nu ar
fi nimic greşit dacă, ne mai putând face tot, am realiza că avem un suflet
de care trebuie să ne ocupăm şi pe care trebuie să-l respectăm.
Să eliberăm şi să reţinem sau să păstrăm – aici pare să fie cheia. Să
lăsăm deoparte ceea ce ne ţine înlănţuiţi şi ne face rău; să păstrăm şi să
avem grijă de ceea ce este important, adică de sentimentele noastre.
Ne este teamă să fim noi înşine, poate pentru că nu mai ştim cum
suntem. Nu mai avem timp să ne autocunoaştem, să ne descoperim latura
feminină şi pe cea masculină, să facem alegeri libere şi corecte când
recurgem la una dintre aceste laturi pentru a deveni un tot unitar; pentru
că, într-adevăr, aşa suntem – un tot magic şi real pe care nu rămâne decât
să-l descoperim pentru a ne desăvârşi ca fiinţe umane.
La urma urmei, este atât de uşor, dar tot odată atât de greu să fii
fericit: este un drum pe care pornim în fiecare zi la braţ cu decizia de a
privi sau nu partea bună a lucrurilor. Voi ieşi din casă aşteptând ca viaţa
să-mi ofere ceva sau mă voi arunca în viaţă ca să fac lucrurile pentru care
am venit în această lume?
Mi-aş dori să reţineţi din această carte că trebuie să priviţi durerea ca
pe o şansă de a vă dezvolta, de a vă aduce la lumină harurile şi talentele.
Nu trebuie să vă mai fie frică să suferiţi şi să descoperiţi. Această societate
– pe care noi o construim – ne-a convins că fericirea este în afara noastră,
că o putem obţine doar în caruselul cotidian, evitând durerea şi adevărul.
Totul ne îndeamnă să o luam la fugă, dar, fugind de noi înşine, nu vom fi
capabili să ne educăm copiii.
Dragi femei, mi-aş dori să vă rog SĂ VĂ TREZIŢI, pentru că în visul
în care aţi crezut riscă să va distrugă esnţa feminină. Am uitat cum este
să fim femei, suntem pe cale să uităm ce înseamnă tandreţea, ce
înseamnă să întâmpinăm şi să primim; suntem pe cale să uităm că, în loc
să fim mândre de cunoştinţele pe care le-am dobândit, ar trebui să fim
mândre de cea mai minunată şansă de a oferi viaţă, pentru că suntem un
pământ fecund, plin de dragoste, care putem oferi lumii masculine – cea
a scopului şi a succesului – minunea faptelor şi a sentimentelor.
 Să ne respectăm, aşadar, natura biologică: menstruaţia nu este o
boală, nici un rău, nici o problemă. Dacă nu vom reuşi să schimbăm
această mentalitate, cu greu le vom putea convinge pe fetele noaste că
maternitatea este un miracol şi că a fi femeie este un lucru încântător.
Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să căutăm succesul sau să ne
atingem scopurile aşa cum fac bărbaţii, că nu trebuie să învăţăm de la ei
să relativizăm totul, să ne oferim timp nouă însene şi să înţelegem că
fericirea nu vine din exterior, nici nu depinde de „cineva”, ci că irupe din
interiorul nostru şi depinde doar de noi.
Să redevenim amabile, să reînvăţăm să-i sensibilizăm pe ceilalţi. În
agitaţia cotidiană, în încercarea de a supraveţui în jungla masculină, să
nu uităm că forţa care propulsează universul este FEMININĂ, este doc,
este pământ, este femeie.
Să recuperăm ştiinţa tămăduitoarelor pe care o avem înrădăcinată în
noi. Să ne domine sentimentele, nu raţiunea, miracolul smereniei şi al
iertării ca loc al regăsirii. Să nu-i învăţăm pe copiii noştri să fie orgolioşi şi
să nu-i lăsăm să creadă că doar astfel vor fi iubiţi şi respectaţi. Să
exprimăm ceea ce simţim, fiind în comtact permanent cu natura care
trăieşte după aceleaşi cicluri cu noi.
Nu este o simplă întâmplare că femeile din Chile se confruntă cu boli
ale tuturor organelor feminine – este ca şi când am ataca o parte din noi
însene pe care nu punem prea mare preţ. Dacă este adevărat ce se
spune, că trupul se îmbolnăveşte dacă sufletul este bolnav, atunci cu greu
ne vom putea menţine sănătatea trupească; dacă nu suntem pregătiţi şi
nici nu avem timp să ne ascultăm sufletul, trupul va fi acela care va da
semnalele bine cunoscute.
Această problemă nu se limitează la organele feminine, ci se referă
la toate bolile şi consecinţele pe care le poate avea pentru toţi, bărbaţi şi
femei deopotrivă, propagarea unei idei de genul: este mai bine ca un copil
care lipseşte de la un examen să invoce motivul că este bolnav, decât să
spună că este trist deoarece părinţii lui s-au despărţit cu o zi în urmă.
Voi, bărbaţii, învăţaţi să păstaţi, să aveţi grijă de noi, să vă dezvoltaţi
masculinitatea în acelaşi timp sentimentele. Continuaţi să munciţi pentru
obiectivele şi proiectele voastre, fiindcă aceasa este cursul vieţii; dar
învăţaţi să fiţi blânzi, iar noi, femeile, vom da sens şi valoare experienţelor
voastre. Nu vă jenaţi să spuneţi în orice moment ce simţiţi, avem nevoie
să auzim şi să ştim, pentru că acest lucru ne face să ne simţim iubite,
dorite; căci numai declararea iubirii animă eul nostru cel mai profund.
Tuturor celor care şi-au făcut timp să citească aceste pagini, vă
mulţumesc din suflet că aţi ales să fiţi alături de viaţa mea şi de suferinţele
mele, pentru că tot ce am relatat aici a fost mai întâi o problemă personală
şi ulterior a devenit una profesională.
Am cunoscut durerea în mai multe rânduri, o durere pe care mi-am
provocat-o singură uneori prin gândurile mele magice, prin dificultatea de
a renunţa, prin prioritatea pe care o acordam celorlalţi, neglijându-mă pe
mine. Drumul pe care l-am străbătut a fost greu, dar frumos şi sunt
recunoscătoare pentru fiecare lacrimă vărsată şi pentru fiecare greşeală
făcută pentru că, astfel, am învăţat ceea ce, cu umilinţă, am aşternut în
aceste pagini care sper că vor ajunge la inima şi mintea voastră.
Mi-aş dori ca această carte să fie de folos bărbaţilor, femeilor, tinerilor
şi adolescenţilor care, citind-o, să-şi reconsidere ideile şi să-şi
desăvârşească viaţa după cu, doresc, fără a uita însă că A IUBI ŞI A FI
IUBIT sunt singurele căi spre fericire.
Sper să ne reîntâlnim intr-o viitoare carte, pe stradă, în viaţă şi să
putem împărtăşi, creşte, plânge şi, în fine, râde din suflet.

Mulţumiri

Să mulţumesc, îmi este, poate, mai greu decât să fi scrie această

carte. Pentru că vreau să mulţumesc atâtor oameni! Numai să nu mă
înşele memoria pentru a putea, explicit su implicit, să-i amintesc pe toţi
aici.
Îi mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu pentru darul vieţii şi pentru
toate talentele mele ascunse!
Mulţumesc părinţilor şi surorilor mele care sunt temelia vieţii mele şi
izvorul multor cunoştinţe. Pentru că m-ai învăţat cum poate o femeie să
trăiască într-o lume a bărbaţilor, fără să uite să fie femeie, îţi mulţumesc,
Mamă!
Prietenelor mele, care au împărtăşit cu mine bucuriile, tristeţile şi
toată viaţa lor. Pentru că am putut să contez pe această prietenie
necondiţionată, atât de rară printre femei, le iubesc nespus.
Mulţumesc bărbaţilor din viaţa mea, în primul rând tatălui meu care a
fost un excelent exemplu de cum îţi poţi atinge ţelurile. Celor trei bărbaţi
care m-au însoţit pe parcursul dezvoltării mele ca femeie, care m-au ajutat
să-i descopăr laturile luminoase şi pe cele întunecate; calde mulţumiri
celui care este în prezent în viaţa mea pentru încrederea neştirbită şi
pentru sprijinul constant în concretizarea visurilor mele. Le mulţumesc
tuturor, pentru că mi-au dezvăluit universul masculin şi pentru că mi-au
îngăduit să învăţ de la ei.
Copiilor mei, Nicole şi Cristian, care mi-au dat energia şi puterea de
a continua; ei sunt legătura mea cu pământul, contactul meu cu
înţelepciunea infantilă. Am noroc că îi am pe aceşti copii ai grijilor şi
greutăţilor cotidiene, pe aceşti micuţi înţelepţi care mă învaţă în fiecare zi
să apreciez ce am şi să nu-mi doresc ce nu am.
Adrianei, prietenă de-o viaţă şi colegă, îi mulţumesc pentru sprijinul
necondiţionat fără de care totul ar fi fost mul mai greu, dacă nu imposibil
de realizat.
Tuturor celor care, într-un fel sau altul, au făcut parte din viaţa mea.
Mulţumesc pacienţilor care sunt izvorul meu de afecţiune constantă,
precum şi sursa mea de informaţii care mă ţin conectată la realitate.
Mulţumesc, pur şi simplu, la tot şi tuturor.

Formatul electronic, nu conţine, cuprinsul cărţii.