Lupu Cristian, Anul I, Gr.

Autoportretul unui psiholog competent

Din nimic – Un gol imens, vast, numit neant. In nimicnicie ingropat. Intinderea invaluita
absolut de neutralitate – ilustrand granita dintre viata si moarte; materie si antimaterie; minciuna
si adevar; moralitate si imoralitate; sensibilitate si insensibilitate; iubire si ura; intelegere si
incapatanare; simplu si greu; a fi si a nu fi. Dualitate in nonexistenta, potential fara esenta.
Un inceput – Primordial, nedefinit. Uite cum cand a primit, imediat a inflorit. O oaza de
minunatii, plasmuite intr-un vartej de fantezii. O schimbare. Dintr-un nimic permanent
transformat in precedent. O frumoasa introductie, un amplu epilog, un preludiu antrenat de
potentialul comprimat. De forta, zvacul, dorinta si dragostea nebuna, toate adunate impreuna, in
dar primite pentru a fi contopite. Infierate in geneza unei lumi, iar lumea este viata. Darul suprem
acordat la fosta nesperanta. Lumea e in viata, tu esti in ea o alta fata. Lumea ti-a dat viata, stiind
asta poti scapa de prefata. Introducerea e inutila, esenta lumii e in tine. Ea nu poate fi sintetizata.
E toata, iar cuprinsul ti-o arata.
Un cuprins – Acum te-ai prins?
Acestea sunt cele scrise de mine in drumul catre cunoasterea. Cunoasterea lumii si
cunoasterea de sine, care, mai mult sau mai putin logic, se confunda. Din punctul meu de vedere
psihologul este acel care s-a prins, cel care a plecat in cautarea celor de putini cunoscute, cel care
a plecat in cautarea sa; cautarea sensului personal; cel care a avut dorinta, ambitia si motivatia sa
isi dedice efortul si vointa in gasirea celor deloc vazute si vandute. Primul pas este unul mic,
precum cel din cadrul primului seminar. Exact cum la interactiunea dintre 2 oameni necunoscuti
abordarea este mai lenta si rece, exact asa este si cu sinele insusi. Este cumva necesara o forma
de introducere, o stabilire de comun acord a manierei in care lucrurile se vor desfasura in spatiul
tau intern, o conventie.
Avand in vedere modul in care am inceput cred ca este usor dedus faptul ca n-am raspuns
inca la intrebarea: psihologia, stiinta sau arta? Ma simt atat de aproape de raspuns, dar exact in
instanta in care incerc a-l rosti ma simt trimis ani lumina indarat, indepartat de tot ce candva
implinea portretul a ceea ce e sigur.
Cautand, n-am gasit, asa ca am creat singur definitia ce, pentru mine, poate ilustra natura
fiecarul om in parte: omul este cumulul tuturor deciziilor ce se rasfrang asupra-i in fiecare
secunda a existentei sale. In acest sens fac referire atat la constientizarea lor cat si la natura
deciziilor inconstiente care-si au leaganul inca din primele forme de manifestare a vietii. Din
perioada intrauterina pana in secunda prezenta fiecare indivit in parte a trecut printr-un astfel de
proces care, combinand genotipul si fenotipul, au conturat paradigma actuala in care acesta se
manifesta. Aceasta idee imbratiseaza cu caldura teoria proceselor duale si indeamna alert spre
incercarea fiecaruia de a-si face cunoscute ambele sisteme, 1 si 2. Simpla realizare a faptului ca
cele doua exista este deja un pas mare adus umanitatii, este un pas mare spre “a te prinde” sau,
“aprinde”.
Psihologul, din punctul meu de vedere, are sarcina de a intreprinde doua mari actiuni: sa-
si constientizeze si inteleaga propriile deciziile (constiente, inconstiente, sau indemnate) si sa fie
capabil a intelege, a simtii si A VEDEA deciziile constiente si inconstiente a celorlalte persoane.
Aceste actiuni ar trebui sa reprezinte, pentru individul ce cu adevarat este psiholog, hrana de zi
 Lupu Cristian, Anul I, Gr. 4

cu zi, activitatea ce ii incununeaza dimineata si il ajuta sa-si atinga cu capul perna; ar trebui sa
contureze cultul si ritul acestuia. In baza manifestarii acestor actiuni el va dobandi inevitabil
abilitatea de a face diferenta dintre adevarat si fals, real si ireal, social si intern, etc.; va dobandi
capacitatea de a sustrage informatia in forma ei bruta, izoland-o de bias-urile si euristicile
implicate in alterarea ei; va intelege cum ca gandirea critica este un dar oferit de sine pentru sine,
cum ca aceasta este intr-o stransa corelatie cu inima si sufletul; va vedea dincolo de aparente; va
avea abilitatea sa distinga si sa aleaga dintre multe, sa faca diferenta dintre observatie si
interpretare (exercitiu desfasurat la seminar).
O mare calitate a unui psiholog este aceea de a reusi sa comunice cele depistate in urma
celor prezentate mai sus. Comunicarea este piatra de temelie a speciei noastre, limbajul fiind
chiar cel ce ne-a adus pe drumul aselenizarii intelectuale. Prin aceasta ardoare vreau sa spun cum
comunicarea nu ia neaparat forma cuvintelor. El trebuie sa comunice cu cei de seama sa, dar in
cea mai mare parte cu sine.
Odata trecuti de perioadele critice in dezvoltarea inteligentei consider ca omul poate a-si
depasii limitele obiceiurilor dezvoltate; are aceasta capacitate si ea se poate manifesta din plin
daca este insotita de curaj. In era actuala a existentei sociale teama nejustificata a ajuns sa
guverneze(ex: fobiile). Au trecut vremurile critice in care strict a supravietui necesita mult efort
si perseverenta. In era actuala ceea ce provoaca cea mai mare teama este sinceritatea,
obiectivitatea si lipsa de ignoranta. Un astfel de psiholog doresc a ajunge, un astfel de om: unul
care are curajul, dorinta si delimitarea contextuala pentru a-si arunca privirea asupra a orice, iar
mai apoi dispune de parghiile necesare pentru a furniza un feedback ce cumuleaza calitatea, nu
cantitatea.
Pentru a deprinde toate cele afisate mai sus consider ca introspectia trebuie sa fie piatra
unghiulara ce cununa insasi a mea persoana. Consider ca, in aceasta era, ea este munca si truda
de odinioara. Introspectia este cea care investigheaza si in cunostinta de cauza formeaza, este cea
care ofera resurse nelimitate, cea care la orice ora din zi si din noapte este disponibila. In sine, ea
poate foarte usor ilustra un joc de rol cu sinele insusi. Consider ca pentru a alimenta aceasta
activitate este nevoie de o mare predispozitie empatica, predispozitie ce il determina pe individ
sa se puna in pielea altei persoane pentru a vedea, iar mai apoi sa se intoarca la propriul sine,
pentru a intelege.
Multe as mai putea spune dar o vorba mare as vrea sa amintesc: “The Tao that can be told
is not the ethernal Tao”. Aceasta este esenta unei religii mult respectate de mine, taoismul. Imi
pare rau ca nu voi satisface cerinta celor cel putin 2 pagini, dar nu vreau sa ma tradez pe mine
prin prea discutarea acestui subiect drag mie si ducerea lui spre incapacitare.