Dezvoltarea psihanalizei românești este un proces de creștere a rădăcinilor și a

ramurilor sale. Ea este legată de dezvoltarea personală a psihanaliștilor români, de

publicarea cărților de psihanaliză, de deschiderea față de psihanaliza din țările cu
tradiție în acest domeniu, de schimburile științifice constante între psihanaliști si
terapeuți de alte orientari, între psihanaliști și alți profesioniști și publicul larg.
Psihanaliza în general și psihanaliza românească în special răspunde unei nevoi de a
lua contact cu teorii și practici legate de individualitate, de identitate, de căutarea
unui sens interior, de regăsirea de sine. Ea răspunde nevoii fiecăruia de a se înțelege
pe sine, de a-și cunoaște motivațiile autentice, de a ameliora capacitatea de creare a
relațiilor intime cu sine însuși și cu ceilalți, de a-și crea libertatea interioară, de a-și
găsi sinele autentic intr-o lume tulburată și tulburătoare. Explorarea spațiului intern
are nevoie, în mod obiectiv, de timp, de o creștere naturală, adaptată ritmului fiecărui
analizand. Măsurarea eficienței ei trebuie să țină seama de aceste realități.
Metoda psihanalitică aduce în contact eul conștient, rațional al persoanei cu părțile
sale profunde, ne-conștiente. Revoluția freudiană a fost o revoluție de talia celei a lui
Copernic, ea i-a arătat omului că dacă a trebuit să sufere -în Evul Mediu- rana narcisică
de a constata, ca locuitor al pământului, că nu se afla în centrul universului, el trebuie
să accepte, acum, o altă rană narcisică: ego-ul său nu se poate impune ca stăpân în
propria sa casă, ego-ul este controlat de forțe pe care el însuși nu le cunoaște și nu le
stăpânește.
Psihanaliza este o mișcare revoluționară care, prin definiție, se află în acțiune, pe cale
să cerceteze, să exploreze, pe cale să descopere, pe cale să găsească moduri de a se
transmite celorlalți oameni.
Ea își adapteze, in prezent, tehnica la realitatea unor noi moduri de funcționare psihică
a celor care cer vindecare: tulburări ale identității, ale narcisismului, nevoia de a
funcționa pe calea cea mai scurtă de obținere a satisfacției, de a se afla întotdeauna la
un click distanță de îndeplinirea dorințelor proprii.
Psihanaliza contemporană este produsul a peste 120 de ani de istorie și de evoluție.
Ea cultivă căutarea adevărului despre sine și evită superficialitatea, înstrăinarea de
sine, reacțiile pur viscerale.
Tendințele actuale ale psihanalizei care mi se par cele mai convingătoare sunt
reprezentate de accentul pus pe relația prezentă analizand – psihanalist, relația din
cabinetul de terapie, pe analiza acestei relații. Acesta este motorul terapeutic, cel care
aduce noul, schimbarea, ieșirea din necunoșterea de sine precum și capacitatea de
observare a relației care tocmai se petrece intre cei doi. Se crează în acest fel un eu
observator care crează o bună distanță și duce la o atenuare a angoasei, vinovăției,
rușinii, durerii psihice, auto-agresiunii, auto-devalorizării, ascunderii de sine.
Construcția care apare în cabinetul psihanalistului este ridicată de cei doi protagoniști,
ea este unică, nu poate fi repetată in alta parte. Analizandul chiar daca ar relata
aceleași lucruri unei alte persoane o va face cu alte cuvinte si cu alte intentii. Se
creaza un terț rezultat din punerea împreună a sentimentelor și gândurilor celor doi,
subiectul isi descopera o parte a fiintei sale pe care nici el nu stia ca o avea.
Psihanaliza ne arată că experiența de sine presupune, întotdeauna, și o narare a
propriei istorii : fără amintiri, fără istorie personală nu există un self. În istoria
personală este centrală relatarea relațiilor semnificative, a succeselor și eșecurilor
persoanei. Teoriile self-ului – cele care încearcă să clarifice ce înseamnă pentru o
persoana să fie sau să aibă un self - consideră ca fiind centrală noțiunea de narațiune.
Noi suntem povestea noastră, expunerea noastră referitoare la ceea ce ni s-a
întamplat. Pentru a avea un sine este nevoie de un protagonist, de cineva care face
lucruri și deasemenea căruia i se fac lucruri. Trecutul cere să fie reorganizat într-o
naratiune, sau, eventual, în mai multe narațiuni alternative. Dacă nu există o poveste
despre noi înșine, nu există un self.
Profesorul Matei Georgescu oferă o perspectivă asupra psihanalizei care merită un
studiu amanunțit. El a selectat teme care îi intereseaza în cel mai inalt grad pe cei
care intra în contact pentru întâia oară cu psihanaliza. El împărtașește cu noi
cunoștințele sale teoretice extensive precum și bogata sa experiență clinică. Aceasta
carte importantă este de o mare valoare pentru studentii în psihologie, pentru toți cei
interesați de psihanaliza teoretică și practică.

Corneliu Irimia
Doctor în psihopatologie psihanalitică
Președintele Asociației de Consiliere
și Psihoterapie Psihanalitică
din București

Cuvânt înainte
Psihanaliza este un domeniu care suscită – indicator al faptului că ne pune în dialog cu
universul interior integral, atribuit proiectiv exteriorului. Psihanaliza este un domeniu
al cunoaşterii intergrative, ab initio, întrucât este „o pledoarie” pentru recuperarea
fiinţei umane sub toate aspectele sale, începând din zonele „joase”, ale dorinţei
inaccepabile, până la cele înalte, ale excelenţei fiinţei, colecţie de idealuri.
Se spune uneori cu voce tare (poate prea tare) că psihanliza este depăşită de
actualitate, în genere şi de unele metode psihoterapeutice, în speţă şi aceasta în
primul rând pentru că ar dura prea mult şi nimeni nu mai este dispus să aştepte. Nu
credem însă că ciclurile naturii pot fi grăbite prin ştiinţa actuală, deşi ştim că o parte
dintre cetăţenii societăţii informatice şi-ar dori acest lucru, pentru că nu mai au
capacitatea de a aştepta, de a mai tolera frustrarea aferentă oricărui proces de
creștere, de a se înscrie în ciclurile universale – nici măcar în cele circadiene, cât timp
îşi încep somnul la mijlocul nopţii. Este plictisitor să aştepţi primăvara, să aştepţi o
plantă să crească etc. Mai bine să ai de-a face cu o plantă virtuală pe care o controlezi
după bunul plac şi să găseşti câtă primăvară vrei, chiar în toiul ierni, în cel mai verde
complex acvatic sau mall.
Societatea actuală invită sistematic spre exterior şi nu mai lasă timp şi spaţiu personal
pentru contactul cu noi înşine, ca şi cum în noi înşine nu am găsi mare lucru, cel mult
destul „nimic”. De aceea, cu atât mai mult este nevoie de ceea ce
înseamnă fundamental psihanaliza – o amenajare care permite reconectarea cu
fundamentele fiinţei.
Prin urmare nu este vorba despre profunzime sau superficiu, ci despre faptul că fără a
ne conecta cu rădăcinile fiinţei orice construţie personală este supusă vicisitudinilor
vieţii şi se poate surpa – prin derive relaţionale, profesionale, prin varii maladii (graţie
unităţii psihosomatice), prin lipsa de sens şi cel mai rău, prin proiectarea agresivităţii
distructive pe celălalt sau prin încercarea de recuperarea narcisică prin dominare. În
acest sens, după cum se ştia, graţie lui Lao Tzi, în marea Chină antică – numai cel ce
nu doreşte să conducă este un conducător bun. Tot răul din lume este efectul pierderii
contactului cu noi înşine.
Privită de un practician, psihanaliza este „o metaperspectivă” asupra comunicării, care
este necesară, prin efectele sale, oricărei aşezări relalionale. Analiza transfer-contra-
trasfesferului, de pildă, este denumirea tehnică dată capacităţii de a ieşi din
bidimensionalitatea unui „joc” pentru a ştii ce joc se joacă şi mai ales că există o
multitudine de posibilităţi şi alegeri. De aceea, a observa realitatea internă, înseamnă a
observa formele de ataşare-implicare relaţională şi de a ştii ce anume se repetă
compulsiv în cotidianul relaţional. Dispozitivul psihanalitic oferă posibilitatea de
creştere a capacităţii de observare, specifică Eului, de „testare” a realităţii.
Capacitatea de observare, pentru că este rezultatul istoriei obiectuale, relaţionale nu
se poate modifica prin solitudine (auto-analiza sau alte tehnici care nu-l presupun
pe celălalt, menţin subiectul în propriile sale marje de funcţionare).Realitatea se
constituie relaţional şi, de aceea, numai pe această cale se poate modifica.
Psihanaliza nu este revolută – nevoia noastră de omnipotenţă este cea care nu
tolerează realitatea psihică profundă şi faptul că nu putem controla inconştientul, Se-ul,
tocmai pentru că este „impersonal”, adică nu ne aparţine ca fiinţe conştiente, ci numai
ca „totalităţi” psihice, or timpurile actuale ne invită la „partiţionare”, la „decupare” şi
nu la marea perspectivă integrativă asupra lumii. Psihanaliza este, sub acest aspect,
afiliată perspectivei inter-existenţei, interconexiunii, universului holografic şi, implicit,
valorilor perene propuse de toate tradiţiile lumii. Cu ştiinţa experienţială a
interconexiunii, nu am fi ajuns în pragul dezastrului ecologic.
Textul introductiv de faţă este o încercare de prezentare succintă a unor concepte
fundamentale ale psihanalizei şi se sprijină pe structra lucrărilor introductive semnate
de Vera Şandor, Itinerar de psihanaliză (Ed. Fundaţiei Generaţia), Vasile Dem
Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană şi post-freudiană (Ed. Trei) şi Eugen
Papadina, Psihanaliză şi psihoterapei psihanalitică (Ed. Juranlul Literar), cărora le
mulţumesc - în acest mod - pentru faptul că mi-au fost maeştri.
Pentru că nu este posibil să înţelegi psihanliza decât într-o manieră experienţială, este
necesar să ştim că orice formă de cunoaştere cognitivă, conceptuală, precum aduce
textul de faţă, este numai un model al realităţii, o hartă a sa şi nu „teritoriul”. De
aceea, înainte de a accepta sau refuza, de a intra în jocul cognitiv al relaţiei cu
psihanaliza şi al partizanatelor cu nuanţe sectariene, este mult mai bine să mergeţi în
cabinetul unui psihanalist (recomandat ca atare de Societatea Română de Psihanaliză
sau de Asociația de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București) şi să zăboviţi
acolo un timp. Atunci veți putea alege în experiență de cauză calea dumneavoastră în
psihoterapie.

prof. univ. dr. Matei Georgescu

Membru al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză - IPA
Formator şi supervizor al Asociaţiei de Consiliere şi Psihoterapie Psihanalitică din Bucureşti
(Membră a Federaţiei Eurropene de Psihanaliză)

Preliminarii – Inconștient, Subiect, Cunoaștere

Psihologia inconştientului
Psihanaliza este o teorie generală a funcţionării psihismului întemeiată pe existenţa
fenomenelor inconştiente.
Freud a introdus fenomenologia inconștientului, în domeniul psihologiei, într-o manieră
inedită, chiar dacă acest concept se afla în uz în filosofie. Remarcăm, în acest sens,
lucrarea filosofului german Eduard von Hartmann (1838-1917), Filozofia
inconştientului (1869). Influenţa lui von Hartman sub aspectul semnificaţiilor
conceptuale ale „inconştientului” este redusă întrucât propunerile teoretice ale lui
Freud sunt rezultatul cercetării clinice şi nu ale speculaţiunii. De aceea, la von
Hartmann, găsim un inconștient „generalizat”, principiu metafizic ultim, care este atât
Voință, cât și Rațiune şi nu un rezultat empiric-clinic.
Psihologia întemeiată de Freud este expresia unei rupturi epistemologice prin care o
realitate psihică profundă (inconştientul şi apoi Se-ul), devine dintr-una eludată şi
inexistentă, una determinantă. Freud recuperează şi lărgeşte considerabil extensiunea
fenomenelor psihice arătând (într-un anumit consens cu von Hartmann) că există
„forţe” psihice a căror dinamică, indiferent dacă este ignorată sau (re)cunoscută,
determină, într-o pondere considerabilă, viaţa psihică.

Cunoaştere și subiectivitate
Proba experienţială a acestor „forţe” psihice, proba personală a existenţei
inconştientului, unica ce poate genera empiric convingerea existenţei şi a consistenţei
lor, a antrenat dificultăţi în recunoaşterea psihanalizei ca ştiinţă. Faptul că psihismul
uman poate fi condus de alte „forţe” decât cele conştient-voliţionale a adus
reprezentării moderne a fiinţei umane auto-determinate, produs al pozitivismului, o
sensibilă atingere.
De-centrarea ontologică a omului, „căderea” din zenitul omnipotenţei conştiente a fost
însă o mişcare înscrisă în evoluţia firească a cunoaşterii, marcată, în acest sens, de
figuri precum Copernic sau Darvin. Inconştientul este, prin alcătuirea său, generatorul
ultimei reducţii narcisice, consecinţă a faptului că puterea voliţiei şi a raţiunii este
frecvent depăşită: pentru că ni se întâmplă lucruri incontrolabile; das Es, Se-ul„ne
trăieşte pe noi” şi nu invers, chiar dacă, prin raţiune şi logosul teoric avem impresia
unor forme de control.
Freud avea nevoie de un termen al cărui halou semnatic să indice ceea ce este
impersonal în fiinţa noastră. De aceea, a ales, pentru a aproxima prin cuvântul potrivit
(etiu al realităţii [1] ) calitatea de esenţă a inconştientului, pronumele impersonal das
Es. Termenul a fost folosit şi de către Walter Georg Groddeck în Cartea Sinelui [2] (1923),
pentru a preciza statul ontologic uman în care expresia „noi trăim” trebuie reformulată
prin „noi suntem trăiţi”.
Demersul clinic al psihanalizei este sintetizat de Freud în „Wo Es war, soll Ich werden” – Se-
ul-analizant trebuie să devină Eu-analizat. Psihanaliza este, ab initio, un instrument de
explorare şi apropriere, într-o anumită măsură a psihismului profund astfel încât prin
creşterea capacităţii de compromis aEului, individul să fie mai puţin „stăpânit” de forţa
autonomă a refulatului.
Odată cu paradigma psihanalitică este (re)întrodusă în cunoaştere, treptat,
subiectivitatea, dimensiune care a fost programatic exclusă din ştiinţa, mereu aflată
într-o cursă asiptotică spre obiectivitatea pură.
Ştiinţa dură, cea care a permis constituirea legică a cunoaşterii, a presupus izolarea
factorului subiectiv, or tocmai acesta este nucleul ontic uman.
Izolarea factorului subiectiv din cunoaşterea modernă se întemeiază pe perspectiva
carteziană. Rene Descartes a căutat să-şi întemeieze cunoaşterea pe un
„adevăr” incontestabil, care să permită reconstrucţia cunoaşterii pe fundamente de
o absolută validitate.
În perspectivă carteziană, există o mare influenţă a observatorului asupra a ceea ce se
observă şi asupra concluziilor. De aceea, numai un agent cunoscător care este izolat
de obiectul cunoaşterii este şi unul fiabil. Agentul cunoscător în varianta carteziană,
întemeiat pe îndoială metodică, este obiectiv-separat de obiectele cunoaşterii.
Ştiinţa, pentru a putea aplica modelele sale asupra omului a trebuit să opereze acest
clivaj metodologic. Menţinerea dozei metodologice de obiectivitate, în special în
domeniul cunoaşterii omului, a fost masivă, mergând până la excluderea oricărui
factor autonom, potenţial inductor „de haos” în ordinea controlată a voinţei. În aceste
sens, ca precauţie antimetafizică, cunoaşterea modernă este corelativă pozitivismului,
verificării prin repetabilitate intersubiectivă.
Perspectiva carteziană este adânc intricată în gândirea şi limbajul occidentului şi
continuă să genereze efecte asupra raportului cu domeniul psihanalizei şi a
reprezentării colective a acesteia.
Faptulc că Freud a resubiectivizat cunoaşterea a atras psihanalizei critica unei
pseudoştiinţe. Cu toate acestea, teoria freudiană asupra proceselor inconştiente
reflectă stilul cartezian, obiectiv, prin însăşi faptul că opera freudină este o încercare
de a produce „idei clare şi distincte” [3] .
Psihologia s-a constituit ca ştiinţă prin demers experimental, obiectiv, în timp ce
mişcarea freudiană a apărut ca separată acestei direcţii şi corpusul teoric al
psihanalizei, anacronic în contextul paradigmatic al timpului său. Poate că acuza de
pansexualism va fi fost un recul al acestui contratimp cu „main stream-ul” ştiinţei.

EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ
Epistemologia psihanalitică, după Jean Laplanche, se desfăsoară în ordinea a patru
„spaţii” aflate în interacţiune reciprocă, la care vom mai adăugă, din raţiuni didactice,
unul (psihopatologic, care este reductibil la cel al teoriei):
1. Istoria psihanalizei: psihanaliza este domeniu dinamic al cunoașterii care evoluează
în raport cu realitatea clinică și socială, pe care o reflectă prin instrumente specifice.
2. Teoria: psihanaliza este un sistem teoretic întemeiat pe principii fundamentale:
trecerea de la descriptiv la cauzal, continuitatea dintre normalitate şi patologie,
existența fenomenelor inconștiente, continuitatea psyche-soma, explicația
metapsihologică, principiile funcționării psihice (al constanței, al plăcerii, al realității, al
datoriei, al vieții, al morții);
3. Clinica/tehnica: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a
fenomenelor psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice; presupune principii
de amenajare a relației: cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
4. Psihopatologie psihodinamică: în care tulburarea psihică este înțeleasă într-un
complex ansamblu metapsihologic ceea ce conferă psihanalizei unicitate pentru că a
generat o psihopatologie etiologică și nu una descriptivă, precum cea psihiatrică.
5. Psihanaliza aplicată: psihanaliza este un instrument care permite înțelegerea
extensivă atât a fenomenelor psihice cât și a celor culturale; este o antropologie
întemeiată pe cunoașterea evoluției fenomenelor psihice.

Istoria psihanalizei - repere elementare

Psihanaliza este o ştiinţă care s-a constituit şi dezvoltat prin recul empiric, prin efortul
de a elabora, de a conferi sens, fenomenelor intrapsihice şi intersubiective ale clinicii.
De aceea, din momentul naşterii psihanalizei şi al contextului social-istoric de sfârşit
de secol 19 şi până astăzi, psihanaliza a evoluat prin resursele clinice specifice şi a
dobândit o bună diversitate în interiorul graniţelor sale.
Întrucât corpusul teoretic construit de Freud a fost generat şi remaniat în raport cu
observaţia clinică, orice critică a psihanalizei pentru a fi validă, trebuie să folosească
aceleaşi metode de cercetare.
Freud şi-a întemeiat cunoaşterea pe fondul paradigmatic existent şi, în acest sens,
putem observa „urme”, uneori consistente, ale unor autori sau domenii de cercetare,
cum ar fi sugestiologia şi ştiinţa hipnozei.
Influenţele gândirii freudiene din zona terapeuticii medicale au fost multiple.
Începând de laprecursorul Franz (Friedrich) Anton Mesmer, la James Braid, pionier al
studiilor ştiinţifice asupra hipnozei, la gânditori precum fondatorul „Şcolii Sugestiei” de
la Nancy Ambroise-Auguste Liebault sau Hippolyte Bernheim, părintele teoriei
sugestivităţii. Pornind de la experimentele de sugestie post-hipnotică ale lui Hippolyte
Bernheim (la care a participat în anul 1889) în care subiectul executa, la ieșirea din
starea hipnotică, comenzile administrate în transă fără a putea spune motivul, Freud a
explorat motivele pentru care subiectul uită evenimentele traumatice.
Însă personalitatea care avea să îl influențeze în mod decisiv pe Freud a fost
neurologul și psihiatrulJean Martin Charcot și a sa apetență pentru realitatea clinică,
mai mult decât pentru teorie: „la theorie, c’est bien, mais ca n’empeche pas les faits
d’exister” [4] . Timp de un semestru, între 13 octombrie 1885 și 28 februarie 1886,
Freud a participat la celebrele lecții clinice de marți, ținute de Charcot în Spitalul
Universitar Salpetrière.
Chiar dacă Charcot a demontat prejudecata relaţiei necesare isterie-feminin,
a curentului uterin,Charcot și a fost primul care a remarcat influența sexualității în
problematica isteriei, a refuzat să îi confere un loc de referință în etiologie. A rămas
primul care a indicat, pentru isterie, o altă etiologie psihogenă, decât cea organică.
Mergând pe calea deschisă de Charcot, Freud a continuat – cu mult curaj pentru
morala victoriană a epocii sale – direcţia etiologică deschisă de Charcot.
Psihanaliza a pornit în perioada sa „preistorică”, pe care o putem situa cu
aproximaţie între 1882-1897; astfel a pornit din registrul „biologic” al neurologiei, din
care Freud a început să restituie treptat psihismului locul principal, în special în ceea
ce priveşte conţinuturile aflate sub incidenţa „legii” sociale şi, de aceea, cenzurate.
Prin textul Studii asupra isteriei (1895), Freud propune în etiologia maladiei isterice și a
nevrozei, în genere, un „alt fel” de cauzalitate: sexualitatea.
De aici, concluzia, de mare curaj: Nevroza are o etiologie traumatică în care sexualitatea
are rolul central. În această etapă a explorării, Freud a considerat că realitatea psihică
este determinată de realitatea externă. De aceea, a înțeles etiologia sexuală a
nevrozei ca rezultat al unui context traumatic real, respectiv seducerea copilului de
către adult.
Teoria seducției infantile a fost expresia unui model al psihismului în care
realitatea psihică, internă se află într-o relație „directă” cu cea externă. Freud a
renunțat la această perspectivă, în anul 1997, pentru că înțeles faptul că realitatea
internă este constituită prin prelucrarea, în diferite grade (uneori până la a eludare)
a celei externe. Realitatea internă este o construcţie (în care fantasma este priritară)
ale cărei legi de fundamentare Freud şi-a propus să le înţeleagă.
Din acest punct, teoria traumei s-a dezvoltat în două direcţii:
1. teoria libidoului şi dinamica inconştientului, începând cu fenomenele rezistenţei şi
funcţionarea proceselor primare, condensarea, deplasarea etc;
2. teoria transferului şi modalitatea de definire a relaţiei terapeutice.
Pentru că s-a considerat a fi un „hipnotizator mediocru” şi „nu a reuşit niciodată să îi
impună unui bolnav o scenă la care se aştepta” [5] Freud a căutat o altă cale spre
traumă. Aceasta cu atât mai mult cu cât hipnoza, chiar dacă permitea accesarea
contextului traumatic, era o metodă care nu asigura rezultate profunde întrucât
simptomele reveneau în mod frecvent. Însă repere minuscule ale hipnozei se regăsesc
în amenajarea psihanalitică: prin divan şi prin regula liberei asociari, cadrul analitic a
păstrat condiţiile instaurării unei stări de sorginte hipnoidă.
Din perspectivă clinică, psihanaliza este rezultatul remanierilor tehnice, a capacităţii
de a învăţa de la pacienţi.
După cum arătam, iniţial, Freud a încercat să înţeleagă psihismul folosind modelele
biologice ale neurologiei. De aceea, Freud a folosit metoda catarctică,
dezvoltată Joseph Breuer, care consta în „interogarea” pacientului aflat sub hipnoză,
pentru a căuta elementul traumatic, pentru a facilita legătura cu afectul specific şi a
provoca abreacţia. Efectul terapeutic consta în descărcarea afectului generat de
traumă.
Catarsisul, descărcarea este expresia modelului neurologic al arcului reflex, care arată
faptul că o excitaţie externă, dacă este prelută printr-o cale neuronală senzitivă, va
genera în organism un cuantum de energie care va fi descărcat motoriu. Pornind de la
aceast model, Freud a considerat înProiect de psihologie (1895), că există tendinţa
implicită a reţelei neuronale de a evacua total energia (principiul inerţiei).
Freud a putut observa din cazul Anna O., pe numele real, Bertha Pappenheim, ceea ce
Breuer nu a reuşit, în relaţia sa cu pacienta: erotismul. În relaţia medic-pacient
„infiltrarea” erotismului era un fenomen cu totul reprobabil, de aceea, Breuer, aflat
sub incidenţa „legii” etice nu a putut să re-cunoască dorinţele pe care le avea pacienta
sa.
Fondul relaţiei şi trairile sale în raport cu ceea ce va urma să fie conceptualizat
ca transfer erotic, a fost ceea ce l-a determinat pe Breuer să încheie tratamentul prin
metoda catarctică [6] . Pentru Freud acest indiciu a fost suficient pentru a-şi pune
problema importanţei sentimentelor pe care pacientul le are faţă de medic, deschizând
astfel calea teoretizării transferului.
Freud va renunţa la hipnoză pentru a folosi sugestia simplă, în combinaţie cu presarea
frunţii pacientului, în scopul de a susţine şi stimula regăsirea amintirilor patogene ale
pacientul. A aplicat această tehnică, pe care o putem numi asociaţie impusă, pacientelor
cunoscute sub numele de Miss Lucy şi Elisabeth von R.
Prin tehnica asociaţiei impuse, Freud înţelege atât motivul pentru care trauma nu poate
fi rememorată (prin dificultatea de a elabora evenimentului traumatic, ce este fie
dureros, dezagreabil sau în contradicţie cu morala), cât şi faptul că există o forţă care
se opune rememorării. Ca urmare, descoperă fenomenul rezistenţei, care are aceeaşi
sursă cu forţa care blochează rememorarea.
Din pricina fenomenului rezistenţei, asociaţia impusă şi orice formă de impunere nu mai
putea fi o tehnică utilă în reconstituirea traseului spre traumă. Reacţia celebrei
paciente Emmy von N., la tehnica sa („Nu vă mişcaţi ! Nu mai vorbiţi ! Nu mă atingeţi !”)
i-a permis lui Freud să se situeaze într-o poziţie diferită în demersul terapeutic, prin
care să ofere pacientului „spaţiu”, să îi permită să vorbească liber.
Debutul acestei metode, care a devenit asociaţia liberă, este 1 mai 1889. Prin această
remaniere tehnică, atingerea fizică a fost înlocuită cu un alt ordin de „atingere”, cea
mental-asociativă iar planul fizic a fost înlocuit cu cel simbolic. Pentru a facilita
„atingerea” mentală, asocierea liberă, este necesar ca descărcarea prin
comportament, prin act, să fie limitată.
Graţie „curei prin vorbire”, ca etapă necesară în devenirea psihanalizei, Freud a
realizat valoarea terapeutică a cuvântului, ca reprezentant criptat, derivat al
inconştientului, ceea ce îl va orienta în direcţia explorarii psihismului ca „arheologie
a profunzimilor”.
Sub aspect tehnic, asocierea liberă se îndepărtează de metoda catartică întemeiată pe
modelul descărcării imediate. Asociaţia liberă permite totodată, prin reculul
elaborărilor teoretice, trecerea de la modelele simpliste ale acumulării şi descărcării
energiei, la dinamicile complexe ale transformării sale, care presupum acumularea şi
procesarea energiei psihice.
Prin metoda asociaţiei libere, Freud descoperă rolul sexualităţii care justifică
abandonarea teoriei traumei: „nici un simptom isteric nu porneşte doar dintr-o singură
experienţă reală, ci de fiecare dată, amintirea trezită prin asociaţie, acţionează
împreună cu o experienţă mai timpurie în calitate de cauză determinativă a
simptomului”; „indiferent de la ce caz sau de la ce simptom pornim, în final ajungem
pe tărâmul trăirii sexuale”. [7]
De aceea, conflictul se mai joacă între uitare şi rememorare, ci între forţe represive şi
forţe pulsionale.
Remarcabila lucrare dedicată visului [8] (1900) deschide următoarea etapă a
teoretizării freudiene, în care psihismul profund, conţinutul latent, (tran)scris într-un
cod diferit, este diferit de psihismul superficial, de conţinutul manifest. Astfel, apare
prima topică tripartită care reuneşte conştientul, preconştientul şi inconştientul.
Apariţia, în anul 1905, a celor Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii poate fi considerat
punctul din care teoria libidoului şi a sexualităţii devine axul de studiu predilect.
Concepte fundamentale ale psihanalizei precum pricipiile plăcerii şi ale realităţii, se
conturează, deschizând porţile spre teoretizarea refulării, a triangulării timpurii etc.
Etiologia patologiei psihice este înţeleasă în perspectiva stadială a dezvoltării, pe ale
cărei puncte de discontinuitate Freud le va conceptualizate
prin traumatism, fixaţie etc. Sensul curei psihanalitice constă, astfel, în remanierea
punctelor de discontinuitate ale dezvoltării, care devin accesibile numai prin
„regresie”.
Pe măsură ce cadrul analitic este stabilit şi importanţa fenomenului transferului devine
cardinală, interpretarea este instrumentul tehnic fundamental, care nu a fost necesar
în metoda catarctică sau asociaţia impusă: interpretarea este mijlocul de reconstituire
a istoria infantile a pacientului.
Teoria transferului permite reorganizarea relaţiei terapeutice, a cadrului. Transferul se
poate manifesta cu claritate dacă anumite condiiţie de cadru sunt respectate;
amenajările tehnice permit dezvoltarea transferului şi numai în anumite condiţii,
analiza transferului. De aceea, Freud şi-a dat seamă că pacientul nu poate fi invitat la
masă şi că nu este recomandată nici o altă interacţiune cu pacientul în afara
cadrului [9] .

Teoria psihanalitică
Principii fundamentale
1. Trecerea de la descriptiv la cauzal
Perspectiva psihanalitică se caracterizeză prin faptul că trece dincolo de descrierea
fenomenelor psihice, graţie unei abordări dinamice: „o dată cu admiterea sistemelor
psihice [Ics, Pcs, Cs], psihanaliza a făcut un pas mai departe faţă de psihologia
descriptivă a conştiinţei […]. Ea se deosebeşte de psihologie în principal printr-
o concepţie dinamică a proceselor psihice; la aceasta se adaugă faptul că ea ia în
consideraţie şi topica psihică [10] ”.

2. Principiul continuităţii
A. Între normalitate şi patologie. Continuitatea palierului normalității cu cel al
patologiei, sub aspectul calității proceselor psihice, a fost expresia gândirii
integrative freudiene.
Teoria psihanalitică are ca fundament continuitatea dintre procesele psihice aflate în
zona normalității în raport cu cele din zona patologiei, pentru că între cele două
categorii de fenomeneexistă exlusiv o diferență de grad și nu una de natură. De exemplu,
atât un psihopat antisocial cât și un cetățean onorabil pot să resimtă, intern,
agresivitate, însă numai primul le va trece, fără să ţină cont de contextul social, în
act. Sursa comportamentului agresiv este unitară, ţine de mişcările pulsionale iar
diferenţele rezultă din modul în care expresia pulsionale este amenajată psihic.
B Între somatic şi psihic. Psihanaliza nu separă corpul de psihic, înţelegând atât
faptul că metabolismul biologic este întotdeauna însoţit de unul psihic, cât şi
continuitatea psyche-soma sub aspectul energetic. Perspectiva psihosomatică
presupune această continuitatea, care se reflectă atât în simptomul conversiei, cât şi
în somatizare. În cazul somatizării energia se descarcă direct în corp întrucât există
un deficit de procesare psihică, Sub acest aspect, J. Cain arată în Psihanaliză şi
psihosomatică faptul că boala psihosomatică pare „să scape” domeniului simbolic.

3. Principiul constanței/homeostazia/Nirvana
Freud a preluat şi modelele fizicii care reprezentau expresia rigorii ştiinţifice. Unul
dintre principiile termodinamice surprinde maniera în care, într-un sistem închis, orice
diferenţe de nivel energetic se egalizează, pentru a echilibra sistemul. Acest principiu
poate fi aplicat şi psihismului cu amendamentul că în domeniul „viului” nu există
sisteme închise: oricare ar fi forţele psihice aflate în interacţine, acestea tind spre
momente de echilibru dinamic. Momentele de echilibru dinamic sunt expresia unui
„nivel” al energiei psihice pe care sistemul încearcă să îl menţină constant. Nivelul
energiei psihice reprezintă un „palier” constituit din excitaţie, pe care, în consecinţă,
sistemul va încerca să îl menţină cât mai scăzut.
Principiul constanţeienergetice a unui sistem a fost formulat de către medicul,
fizicianul, psihologul, întemeietor al psihologiei experimentale și al psihofizicii Gustav
Theodor Fechner, în lucrarea Idei ale istoriei creării și dezvoltării
organismului [11] (1873). Fechener, ca și Freud a fost influențat de perspectiva lui Ch.
Darwin. Fechner a elaborat cinci principii emergente organizării și dezvoltării materiei
organice şi anorganice, stadii ale stabilităţii şi instabilităţii dinamice necesare în
procesul (auto)organizării sistemelor.
Ideea a fost preluată de fiziologul Walter Bradford Cannon sub forma conceptului
de homeostazie. În lucrarea Înţelepciunea corpului [12] (1932) Cannon descrie
homeostazia prin patru principii, pe care le redăm intergral avînd în vedere importanţa
lor:
1. sunt necesare diferite mecanisme pentru ca un sistem deschis să îşi menţină
constanţa;
2. constanţa presupune ca orice tendinţă la schimbare să fie contracarată de
rezistenţa sistemului;
3. reglarea sistemică a homeostaziei presupune mecanisme complexe care operează
simultam şi/sau succesiv;
4. homeostazia nu este efectul hazardului, ci al organizării.
Echilibrul energetic a fost pentru Freud un pricipiu cardinal de organizare a sistemului
psihic. Dezvoltarea psihică presupune constituirea structurilor necesare pentru ca
energia psihică să nu de descarce i-mediat, ci să permită prin acumulare, existenţa
fenomenelor psihice complexe.
Principiul subiacent consta în faptul că starea organică, procesele vieţii reprezintă „o
derogare” de la starea anorganică, ne-vie, în sensul în care, în lipsa structurilor
necesare, energia nu poate fi acumulată şi se descarcă direct şi total. Starea
anorganică presupune, deci, că echilibrul energetic este realizat prin descărcarea
totală a energiei. Starea de zero energetic este cel mai stabil palier, în timp ce orice stare
energetică este supusă dinamicii şi instabilităţii, necesitând importante resurse
reglatorii.
Întrucât descărcarea totală a energiei este cel mai stabil palier, Freud a considerat
în Dincolo de principiul plăcerii că scopul oricărei organizări vitale este starea anorganică,
spre care tinde.
Ideea stării anorganice ca scop a reluat-o în 1912 celebra pacientă a lui Jung, Sabina
Spielrein și a publicat-o, în Distrugerea drept cauză a deveniri: „Nu din întâmplare, anumiţi
filosofi greci, cum a fost Anaxagora, au căutat în procesul diferenţierii fiinţei, plecând
de la elementele originare, sursa răului universal. Acest rău constă în faptul că fiecare
particulă a fiinţei noastre tinde să revină la originea sa”  [13]  . Chiar dacă lui Freud nu i-
a părut consistență la vremea apariției sale teoria distrugerii propusă de Spielrein  [14]  ,
motivul distrugerii îl va însoți în opera sa. Regăsim această idee înDisconfort în
cultură (1932), atunci când îl citează pe Goethe: „... tot ce se naşte şi devine, e vrednic
să se prăpădească. Astfel cum tot ce voi numiţi păcat, distrugere şi rău, e însuşi
elementul bun.”  [15]  ÎnProblema economică a masochismului (1924), Freud a preluat
„principiul Nirvanei” al Barbarei Low care postula tendinţa psihismului spre suprimarea
excitaţiei interne: „orice neplăcere trebuie să coincidă cu o creştere, fiecare plăcere cu
o descreştere a tensiunii excitative existente în psihic, principiul Nirvana ar sta pe de-
a-ntregul în slujba pulsiunii de moarte […]”  [16]  .
Astfel. pulsiunea de moarte, exprimă principiul suprimării tensiunii excitative ca formă de
excelenţă a echilibrului şi constanţei. Pulsiunea de moarte este orientată spre reducerea
totală a tensiunii excitative, şi spre revenirea fiinţei vii către starea anorganică  [17]  ,
întrucât, aşa cum arată Freud, „scopul vieţii este moartea […] şi starea inanimată
exista înaintea celei animate”  [18]  .
Pulsiunile de viaţă au scopul de a amâna efectele pulsiunii de moarte prin deflectarea
acesteia spre spre exterior.
Sub aspect clinic Freud a observat fenomenele pulsiunii de moarte, în interiorul
psihismului, prin manifestarea masochismului originar şi sub forma deflectată, orientată
spre exterior, pe care a denumit-o pulsiune de distrugere, respectiv, agresivitatea
distructivă umană, în genere  [19]  .
Existenţa unei „mişcări interne orientate spre distrugere”, a unei pulsiuni de moarte
situată în intimitatea fiinţei umane nu a fost uşor acceptată de către comunitatea
ştiinţifică. În cadrul schimbului epistolar ocazionat de activitatea Institutul pentru
colaborare spirituală, pe fondul ameninţării războiului, Freud îi scria lui savantului Albert
Einstein, în anul 1933, despre imposibilitatea de a evita tendinţa internă spre
distrugere: „Poate aveţi impresia că teoriile noastre ar fi un fel de mitologie, care nu
mai este una fericită în cazul nostru. Dar, în fond, nu provine oare orice ştiinţă a naturii
dintr-o astfel de mitologie ? În fizica de astăzi se întâmplă oare altfel ?”  [20]  .
4.Principiul fenomenologic al inconştientului
Psihanaliza este o psihologie a inconştientul, mai precis, în ordinea evoluției
conceptuale a acestei științe, este o psihologie a Se-lui.
Definiţie: Se-ul reprezintă instanţa personalităţii care are drept conţinuturi expresia
psihică inconştientă, înnăscută sau / şi dobândită prin refulare, a pulsiunii.
Prime caracteristici: În textul din 1915, care se situează în prima perioadă evoluţiei
teoretice,Inconştientul, Freud rezumă caracteristicile proceselor inconştiente [21] :
•&νβσπ; sunt atemporare – nu au nici o relaţie cu timpul. Relaţia temporară este
legată de activitatea sistemului preconştient.
•&νβσπ; substituie realitatea exterioară prin cea psihică, sunt supuse principiului
plăcerii;
Din perspectivă gnoseologică, o ştiinţă a inconştientului reprezintă o întreprindere
dificilă întrucât obiectul cunoaşterii este şi parte a subiectului cunoaşterii.
„Ceea ce numim inconştient, cele mai adânci mişcări pulsionale, nu cunoaşte nimic
negativ, nici o negaţie – contrariile se unesc în el – şi astfel nu cunoaşte nici propria
moarte, căruia nu îi putem da decât un conţinut negativ.” [22] – în faţa unei astfel de
constatări empirice, logica raţiunii, specifică ştiinţei, în genere, este pusă în dificultate
şi aceasta cu atât mai mult cu cât, per se, „procesele inconştiente” sunt de necunoscut,
„acoperite” fiind, timpuriu de alte procese psihice. De aceea, fenomenele inconştiente
nu pot fi cunoscute decât prin intermedii, fenomene de interferenţă, precum actul
ratat, visul sau prin simptomul nevrotic.

Precizări terminologice
Trecerea de la prima topică la cea de a doua (1920), corelativă trecerii de la
„inconştientul” substantival la o instanţa complexă, impersonală, das Es şi la folosirea
advectivală a termenului „inconştient” este efectul remanierii întregului sistem
teoretic psihanalitic.
În limba română, în traducerea termenului Id, au existat două propuneri: „Sine”
şi „Se”. Criteriul electiv a fost exprimarea caracterului impersonal, în consecinţă,
autonom de personalitate, al acestei instanţe.
Prima, prin alegerea termenului „Sine”, a fost efectul traducerii Vocabularului
Psihanalizei (1994), a cărui menire a fost şi aceea de a statua în limba română
terminologia psihanalitică.
Cea de a doua, corespunde traducerii primului volumul al Tratatul
ui de Psihanaliză Contemporană al reputaţilor cercetători ai Universităţii din Ulm,
Helmut Thomä, Horst Kächele (1999) care propune, prin aportului lui Vasile Dem.
Zamfirescu, o echivalenţă prolifică semnatic a termenului „das Es”, prin forma
substantivată a pronumelui impersonal „Se”.
Tablouri semantice produse prin această alegere se situează aproape de realitatea
clinică pe care Freud a dorit să o reflecte: dorinţa Se trăieşte, durerea Se suferă (= Se-ul mă
suferă pe mine). Termenul „Se” a fost preluat şi în traducerea lucrării Dicţionarul
Psihanalizei [23] .
De aceea, pentru a ne situa lingvistic în proximitatea pronumelui impersonal
german das Es sau de omologul francez Ça, optăm pentru termenul „Se”.

Coordonate ale Se-ului

Coordonate metapsihologice ale Se-ului [24]
- Psihogenetic este cea mai importantă şi veche instanţă a personalităţii.
- Topic reprezintă fundamentul celorlalte instanţe, faţă de care păstrează zone de
intersecţie.
- Dinamic seaflă în conflict cu celelalte două instanţe ale personalităţii, Eul şi Supraeul.
- Economic ste principalul rezervor energetic-libidinal al personalităţii.
Coordonate psihologice ale Se-ului
- Funcţionează în ordinea proceselor primare, în care energia psihică circulă liber, fără
constrângeri între reprezentări, după principiul „mecanismelor” deplasării şi al
condensării, ceea ce permite reinvestirea energiei în reprezentările halucinatorii
primitive, în scopul satisfacerii substitutive a dorinţei.
- Funcţionează conform principiul plăcerii, respectiv al evitării neplăcerii (înţeleasă
drept creştere a cantităţii de excitaţie) şi al căutării plăcerii (respectiv de reducere a
cantităţii de excitaţie).
- Funcţionează dincolo de principiul plăcerii, conform fenomenului clinic de compulsiune
la repetiţie,conţinutul pulsional al Se-ului, reflectând caracterul conservator al pulsiunii.
Conservatorismul pulsional este nuanţat exprimat de F. Nietzsche prin eterna
reîntoarcere [25] .
- Este organizat prin complexe [26] , ansambluri de reprezentări şi amintiri intens
investite afectiv.
- Este spaţiul de confruntare a celor două categorii ultime pulsionale, ale vieţii şi ale
morţii.

Coordonate logice ale Se-ului

Întrucât conţinuturile Se-ului se situează dincolo de spaţiul-timp prin faptul că energia
psihică se deplasează şi condensează liber, fără a se fixa de o reprezentare şi a
genera, implicit o structură, nu se supune principiilor logicii clasice-aristoteliene ale
identităţii, non-contradicţiei, terţului exclus.
Identitatea (principiul identităţii) este efectul „secundarizării” psihice, a investirii unei
reprezentări şi a legării energiei psihice de aceea reprezentare.
Identitatea este, în perspectiva lui Freud, corelativă trecerii de la reprezentarea
lucrurilor la cea acuvintelor. Imaginea mnezică, pentru a fi conştientă trebuie să fie
asociată cu o imagine verbală şi aceasta este esenţa procesualităţii secundare.

Metapsihologia
Metapsihologia reprezintă zona cu cea mai mare elevaţie a teoriei psihanalitice. Este
constituită dintr-un ansamblu de modele care reflectă triaxial realitatea clinică, sub
forma dinamicii procesuale şi structurilor psihice. Înţelegerea metapsihologică a unui
fenomen clinic presupune precizarea aspectelor sale dinamice, economice şi topic-
structurale.
Principalele scrieri cu caracter metapsihologic sunt Formulări asupra celor două principii
ale funcţionării psihice (1911), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Se-ul (1923).
După cum am văzut, Freud a conferit psihanalizei un caracter ştiinţific prin faptul că a
făcut apel la paradigmele „tari” ale timpului său, importând modele ale fizicii (cu
precădere termodinamicii) şi biologiei.
A abordat realitatea clinică într-o manieră raţională şi reducţionistă, în sensul de
„reduce”, de a „decupa” fenomenele complexe în părţi mai simple. Prin elaborarea
metapsihologică Freud a dorit să confere psihanalizei, fără exhivoc, un caracter
ştiinţific, respectiv să definească precis entităţile studiate, relaţiile dintre aceastea şi,
drept consecinţă, să permită predicţii care să poate fi probate experimental.

Conflict şi pulsiune
Viaţa psihică presupune o continuă dialectică (etimologic – a fi în contră) a forţelor
psihice care sunt întemeiate în registrul biologic. De aceea, nu există viaţă psihică în
afara conflictului, înţeles în sensul dinamicii, al opoziţiei, dintre pulsiune, dorinţă şi
„Lege”, mecanisme de apărare. Orice fenomen psihic, un act ratat, un simptom sau
fenomenele conştiinţei sunt expresia conflictului şi reprezintă echilibrul dinamic al
unor forţelor psihice. Vom reveni asupra acestei teme fundamentale.
Psihanaliza s-a întemeiat pe o dimensiune biologică şi, de aceea a preluat şi modele
ale biologiei. Psihanaliza este o psihologie a pulsiunii şi nu a instinctului, întrucât se
referă la reprezentarea psihică a funcţiilor somatice şi la modul în care acestea sunt
elaborate psihic. Pulsiunea este reprezentantul psihic al instinctului şi, prin faptul că
este un concept liant între psihic şi somatic, este expresia principiului continuităţii.
În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud definişte acest concept: „Pulsiunea este un
concept limită între psihic şi somatic, ca reprezentant psihic al stimulilor care izvorăsc
din interiorul corpului şi ajung în suflet, ca o măsură a cererii de travaliu care este
impusă psihicului, ca urmare a legăturii sale cu ceea ce este corporal.” [27] Pulsiunea
se diferenţiază de stimul (care este provocat din exterior şi se descarcă printr-o
acţiune în spre afară.) prin faptul că nu provine din lumea exterioară, ci din interiorul
organismului şi prin faptul că nu acţionează niciodată ca o forţă momentană,
ci este mereu constantă [28] .
Explicația metapsihologică este completă dacă fenomenul psihic este analizat sub
aspectdinamic, ecomonic și topic-structural.

A. Perspectiva dinamică
Dinamica psihică înseamnă mişcarea pulsională permisă în diferitele secvenţe ale
evoluţiei psihismului. Această perspectivă presupune o axa longitudinală, explicaţie
diacronică, a originii şi evoluţiei forţelor şi contraforţelor psihice, a manierei acestora
de interacţiune care au ca efect descărcarea, inhibiţia sau retenţia energiei pulsionale.
De aceea, fenomenele psihice sunt studiate în contexul interacţiunii dialectice dintre
forţele de excitaţie şi inhibiţie.
Perspectiva psiho-dimanică este cu necesitate una genetic-evoluţionistă, care a fost
proprie biologiei. Psihanaliza propune un model a dezvoltării psihice în care progresia
este posibilă în anumite condiţii. În cazurile de disontinuitate ale progresiei, etapa
respectivă din dezvoltare este „marcată” prin puncte de fixaţie care vor determina
modul de funcţionare după ce se produce regresia.

Retenţia pulsională.
Ovidiu, în Mertamorfoze, relatează povestea miticei păsări Phoenix
a autoregenerării şi auto-reînnoirii– metaforă a pulsiunii. Pasărea
Phoenix trăieşte pe tămâie și fructe, pe scorțișoară și smirnă pentru a se incinera, după o
jumătate de mileniu de inspirație și generativitate. Din cenușa pasării mamă, o
pasăre tânără apare, destinată să trăiască pentru încă o jumătate de mileniu.
Procesele pulsionale nu sunt segmentare, întrerupte, de aceea mitul păsării Phoenix
trimite spre sexualitatea umană, spre dorinţa care se autoregenerează în permanenţă.
Sexualitatea umană diferă de ceea a altor specii prin faptul că nu este sezonieră,
încadrată în perioade de eostrus (rut), ci continuă şi de aceea este forţă care s-a cerut
continuu amenajată.
Pe de altă parte, dscărcarea directă a pulsiunii este incompatibilă cu rigorile culturale.
De aceea, procesul de umanizare a însemnat amorsarea și dezvoltarea mecanismelor
de retenţie pulsională, în special în faţa sexualităţii şi agresivităţii.
Relația socială este întemeiată pe procese sublimatorii, efect al retenției pulsionale.
Retenția este efectul constituirii Supraeului care se realizează pe fond grupal, în
comunitate  [29]  . Pricipiul datoriei, norma internă, care se opune descărcării directe şi
principiului plăcerii, se instituie prin identificări actuale dar şi prin influenţa genealogiei
individului, prin care preia idealurile generaţiilor precedente.
Cultura poate fi definită ca ansamblu al proceselor prin care un individ preia de la
generaţia anterioră mecanismele de retenţie pulsională, care generează implicit şi
căile de descărcare şi deinhibiţie. Vom reveni şi asupra acestui aspect.
Perspectiva dinamică exprimă nuanţat modul în care omul s-a instalat în Cultură; de
aceea, atributul de psiho-dinamic exprimă necesitatea de a explora istoria
modalităţilor în care un individ a negociat între principiul plăcerii, al descărcării
directe, principiul datoriei, al interdicţiei pentru a avea acces la realitate, prin
compromisul realizat de către Eul.
B. Perspectiva economică
Are ca element central de studiu energia psihică în contextul modalitălilor în care este
gestionată, căile de retenție, de descărcare etc.
Psihogeneza aparatului psihic este cosubstanțială dezvoltării şi evoluţiei mecanismelor
de prelucrare a energiei psihice. În perioade ale evoluţiei, precum pubertatea sau
menopauza, se poate observa comparativ, modul în care se realizează economia
psihică, respectiv vicisitudinile sale. Dezvoltarea explozivă din perioada pubertăţii
indică dificultăţile şi efortul necesar pentru drenarea, elaborarea energiei psihice.
Comportamentul, expresia motrică, „actul” sunt indicatorii ai descărcării energiei
psihice, cu un ambitus important de manifestări, începând de la forme de „inerţie”
până la cele de descărcare imediată, în care retenţia este imposibilă.
Descărcarea energiei este condiţionată de gradul în care este instalat principiul
realităţii, funcţiile Eului şi „testarea” realităţii în relaţie cu principiul plăcerii şi cu cel al
datoriei.
Eul cu o bună priză a realităţii descarcă energia numai în condiţiile externe favorabile
comportamentului, în timp ce un Eu slab, nu va putea reţine energia şi o va descărca
direct, indiferent de condiţiile realităţii obiective.
Principiul realităţii impune forme de retenţie pulsională şi, sub acest aspect, este un
factor al privaţiunii, însă există modalităţii prin care se pot obţine forme de plăcere
(„funcţională”), consecutive controlului exercitat asupra condiţiilor externe. Plăcerea
funcţională este efectul economic al faptului că Eul nu mai risipeşte energie prin
angoasă întrucât (auto)controlul este eficient.
Pentru inhibarea energiei psihice, oprirea acesteia, sub aspect economic, sunt
necesare forţe egale care să acţioneze în sens opus. Energia se poate însă manifesta
pe căi alternative, prin deplasareaşi condensarea sa.
Modalitatea în care energia psihică poate fi „procesată”,
respectiv elaborată sau/și legată sunt indicative pentru capacitatea Eului. Eul are limite
în elaborarea energiei, dincolo de care, energia este descărcată direct, în maniere
„primitive”.
Debordarea Eului prin afluxuri de energie incontrolabilă produc alterarea sau chiar
suspendarea capacităţii de testarea a realităţii şi a stării de conştiinţă.
De aceea, starea de conştiinţă poate fi suspendată atunci când energia psihică nu mai
poate fi procesată în maniera abituală, întrucât există într-un cunatum mult prea mare.
De aceea, capacitatea de testare a realităţii, capacitatea de observare şi conştiinţa
sunt posibile ca efect al evoluţiei capacităţilor de retenţie şi elaborare pulsională. Eul şi
conştiinţa nu sunt posibile dacă se menţin căile „primare” ale descărcării energetice
directe. Capacitatea de (auto)observare este un indicator al dezvoltării psihice iar în
patologiile severe aceasta dispare (episoade delirante, halucinatorii).
Prin urmare, energia psihică se poate:
1. descărca în modalităţi cursive;
2. descărca în modalităţi discontinui, pusee, raptus;
3. bloca, inhiba şi menţine în stare latentă în Se; caz în care se constituie procese de
contra-investire prin forţe egale, cu costuri energetice mari.

C. Perspectiv structurală
Constă în descrierea structurii sistemului psihic, a ansamblurilor componente şi a
relaţiilor dintre acestea.

Geneza instanțelor
Se-ul este instanţa din care, Eul şi Supraeul, emerg prin detașare sub acțiunea
condițiilor externe.
Starea narcisică primară, prin timp al existenței, metaforă a stării a-duale, a-
relaționale este ipotetică, întrucât ar presupune un sistem închis.
Pulsiunile de viață, care „deschid” sistemul psihic de la început, constituie lumea,
„obiectul” şi transformă energia libidinală narcisică, intoarsă spre sine, într-una
relațională, obiectuală.
Cerinţele libidinale ale Se-ului nu pot fi satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât
obiectul este variabil, poate lipsi iar pulsiunea se cere permanent satisfăcută,
indiferent de realitatea extern-variabilă a obiectului. Soluţia rezidă în introiecţia
obiectului ca parte a Eului, În acest mod, obiectul extern, devine obiect intern, aflat la
dispoziţia Se-ului.
Constituirea obiectelor interne, iniţial prin încorporare, apoi prin introiecţie, reprezintă
unica manieră de renunţare la cele externe, renunţarea la obiect. Eului devine obiectul
predilect de investiţia a Se-ului prin faptul că acesta condensează caracteristicile
obiectelor externe.
Sublimarea
Obiectul extern investit prin libido obiectul, devine obiect intern, investit cu libido
narcisic. Astfel se formează relaţia libidinală narcisică (secundară). Prin aducerea în Eu
a obiectului extern, libidoul obiectual este transformat în libido narcisic sublimat
(desexualizat).
De aceea, procesul sublimativ se realizează prin intermediul Eului [30] . Freud
precizează procesul sublimativ în Declinul Complexului Oedip: „înclinaţiile libidinale ce
aparţin complexului Oedip vor fi în parte desexualizate şi sublimate, ceea ce se
întâmplă la fiecare transpunere în identificare, în parte inhibate în raport cu scopul şi
transformate în impulsuri tandre” [31] .
Supraeul se formează prin identificare: într-un prim timp al teoriei freudiene, cu tatăl şi
apoi, prin nuanţarea teoriei, direct cu Supraeul patern.
Obiectul intern rezultat din identificarea cu părintele de sex opus, prin caracteristicile
sale diferite, nu poate face parte din Eul. Prin conţinutul său reacţional, efect al
mişcării pulsionale agresive a copilului proiectată asupra părintelui, obiectul intern
constituit se detaşează ca formaţiune aparte, care va păstra caracteristicile obiectului
originar, interdicţia.
Întrucât Supraeul s-a constituit prin identificare cu prototipul (Supraeul) parental şi
pentru că identificarea presupune desexualizare, sublimare, se produce o polarizare
pulsională. Prin sublimare, componenta erotică nu mai poate contracara, „lega”
tendinţele distructive ale Supraeului, care devine expresia pulsiunilor de moarte. Prin
procesul sublimativ constitutiv, Supraeul devine dominat de „cultura pură a
instinctului morţii” [32] .
Sublimarea pulsiunii, presupune desexualizarea care este forţa esenţială
a legării pulsionale; de aceea, prin sublimarea este asociată funcţiei de-legatorii a
pulsiunii de moarte.
Fără transformarea pulsiunii prin sublimare, existenţa în Cultură a omului ar fi fost
imposibilă. Sublimarea înseamnă devierea scopului sexual al pulsiunii într-unul non-
sexual care vizează obiecte socialmente valorizate.
Procesul sublimator presupune efortul Eului de a-şi atinge idealul [33] . De-
sexualizarea inerentă procesului sublimativ implică de-legarea în timp ce socius-ul,
relaţia socială, este rezultatul legării. De aceea, procesul sublimativ presupune
înţelegerea raporturilor complexe complexe dintre investirea narcisică şi cea
obiectuală [34] . Capacitatea sublimativă este o consecinţă a capacităţii Eului şi, de
aceea, pentru nevrotic, refularea şi nu sublimarea este predominantă. Procesul
sublimator presupune dialectica şi intricarea dintre narcisic şi obiectual în scopul
constiturii capacităţii de a accede la Alteritate.

De la inconştient la Se
Prima structură, denumită „topică”, ca şi orice alt model psihanalitic, a fost treptat
contituită începând din anii 1895 şi este prezentă în lucrarea anului 1900, Interpretarea
viselor.
Începând cu anul 1910, este pregătită remanierea primei topici, a cărei primă
modificare, intermediară, este pregătită în anul 1914 prin textul Pentru a introduce
narcisismul.
În 1915, prin Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud schiţează dualismul agresivitate-
sexualitate pe care îl va preciza în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, prin conceptul
clinic de compulsiune la repetiţie şi îl va articula, în 1924, cu problematica
masochismului. Conflictul, elementul de esenţă al vieţii psihice se produce
între pulsiunile narcisice (autoconservative) şi cele obiectale, alo-erotice, care ţin
de pulsiunea sexuală.
În noua topică, dualismul pulsional, ca expresie a structurii dialectice a teoriei
analitice, este reformulat. Noul model este integrat unui context teoretic amplu în care
găsim aspiraţia de a dezluşi „misterul biosferei”. Summum al generalizării dialectice,
sunt pulsiunile de viaţă (denumite, graţie simpatiei lui Freud pentru mitologia greacă,
Eros) şi pulsiunea de moarte [35] .
Până în anul 1920, pulsiunea sexuală, direcţionată spre obiect, se opunea celei
narcisice, auto-conservative, direcţionată spre subiect, spre Eu. Din 1920 pulsiunea
sexuală şi cea auto-conservativă, nu mai sunt nucleul dialecticii psihice şi al
conflictului şi sunt integrate în sistemul pulsiunilor vieţii, denumite Eros, care sunt
opuse pulsiunii de moarte.
Toate diferenţierile dintre conştiinţă, preconştient şi inconştient sunt integrate
instanţelor noi topici. Caracteristicile inconştientului sunt remaniate şi parţial
transferate Se-ului, care nu îi este moştenitor exclusiv, întrucât atât Eul cât şi Supra-eul
deţin paliere inconştiente. Se-ului preia unele caracteristicile specifice ale funcţionării
inconştiente prin faptul că are drept element constitutiv pulsiunea, reprezentant psihic
al instinctului şi funcţionează prin condensarea şi deplasarea energiei psihice de la o
reprezentare la alta.
Dacă inconştientul primei topici corespunde în totalitate cu refulatul, în noua topică,
atât o parte aEului, cât şi a Supraeul, se înscriu în Se. Inconştientul devine un atribut
care se distribuie tuturor instanţelor psihice.
Unul dintre efectele remanierii teoretice este cel al raportului discontinuu dintre natură
şi cultură, dintre Dorinţă şi Lege.
Relaţia natură-cultură are o expresie simetrică în cea dintre cultură-natură, întrucât
există paliere ale instanţelor personalităţii determinate socio-cultural, care înglobează
structural natura umană, Se-ul.De aceea:
1. Omul este mult mai imoral decât crede întrucât are ca fundament fiinţial pulsiunea şi
instinctul, chiar dacă acest palier a fost supus filtrajului interdictiv al Supraeului.
2. Omul este mult mai defensiv decât ar dori să fie, prin mecanismele de apărare ale Eu-lui.
3. Omul este mult mai moral decât ştie prin caracterul nuclear inconştient al Supraeul care
funcţionează conform principiul datoriei şi al moralei heteronome a Eu-ului.
Începând cu textul Eul şi Se-ul (1923) Freud va contura perspectiva asupra Se-ului, pe
care o va menţine în opera sa, atât în cea de a treia prelegere din Noi conferinţe de
psihanaliză (1932), intitulatăDiferitele instanţe ale personalităţii psihice, cât şi în lucrarea
rezumativă Compendiu de psihanaliză(1938).
În 1923, Freud explică procesul de formare al Eu-lui, considerat ca o parte a Se-
ului, modificată de lumea exterioară, prin intermediul „sistemului percepţie-conştiinţă”
(P – C). Supraeul este considerat ca un nivel de diferenţiere în cadrul Eu-lui, realizată în
perioada oedipiană. Refulatul este separat deEu prin rezistenţe (indicate prin cele două
linii) şi există o zonă co-substanţială a Se-ului cu Eul, implicit a Supraeului.
Conţinuturile Se-ului sunt formate din reprezentanţi psihici ai instinctelor şi din refulat,
din tendinţe pulsionale respinse de instanţele socializate. Se-ul este fundamentul
personalităţi şi este unica instanţă la ale cărei conţinuturi înnăscute, constituite dintr-
un fond pulsional, se adăugă, prin ontogeneză, conţinuturi dobândite prin refulare.
Eul
Personalitatea se constituie prin dialectica celor două categorii pulsionale, ale vieții și
ale morții. Prin pulsiunile de viață, se constituie obiectul și lumea, grație investirilor
libidinale. Eu-l se formează din emergenţa sa din Se; este inițial insular, fragil, și se
consolidează odată cu istoria obiectelor investite şi introiectate, față de care se apără,
prin refulare.
Eul susține satisfacerea necesităţilor libidinale ale Se-ului, grație permanenţei interioare
a obiectelor introiectate și se impune drept obiect privilegiat, monopolizând
investiţiile; astfel, lucrează în sensul întreruperii investiţiilor exterioare, al de-legării. În
acest sens, Eul reprezintă „un precipitat” al investițiilor libidinale ale Se-ului, „o cronică”
a alegerilor obiectale, pe care Eul le-a abandonat.
Dacă pulsiunile de viaţă permit investirea, cele de moarte, de-legarea, dez-investirea
obiectuală, implicit formarea şi întărirea Eu-lui, prin abandonarea obiectelor externe.
Pulsiunile de viață sunt cele care, manifestându-se la nivelul Se-ului, declanşează
psihogeneza, prin investiri libidinale exterioare, în timp ce pulsiunea de moarte,
acționând contrariu, conduce la constituirea Eu-lui prin emergența sa din Se și la
transformarea libidoului obiectal în libido narcisic.
Eul este o instanţa de esenţă a personalităţii prin faptul că reflectă capacitatea de
compromis, de a „lega” tendinţe contrarii: Ego est pontifex oppositorum.
Eul realizează relaţie dintre pulsiune, realitate şi datorie, respectiv între Se şi Supraeu.
Centrul Eului este conştiinţa însă conţine procese preconştiente cât şi inconştiente
(mecanismele de apărare). Eul are următoarele funcţii autoconservative:
1. control pulsional;
2. percepţie;
2. control motric;
3. secundarizarea proceselor mentale: ordonare diacronică, anticipare;
3. testarea realităţii, diferenţierea realităţii interne de cea externă;
4. modificarea realităţii.

Supraeul
În viziunea lui Freud, Supraeul este o parte a Eu-lui, ale cărei conținuturi sunt primele
fixaţii oedipiene, ceea ce îi determină caracteristici normativ-interdictive.
Geneza Supraeului este mediată de Eul deja constituit (dar încă slab) şi are la origine
activitatea Se-ului. Supraeul pătrunde adânc în Seşi, de aceea, este mai îndepărtat de
conştiinţă decât Eul. În acest fel, sentimentul de vinovăţie, comandamentul moral a
priori, acţionează inconştient și supune Eul „principiului datoriei”. Pulsiunea de moarte
este predominantă în Supraeu, întrucât prin sublimare Supraeul devine dominat de
„cultura pură a instinctului morţii” [36] .
Supraeul este caracterizat prin forţa cu care limitează dorinţa şi constrânge Eul. Forţa
Supraeului este explicabilă ca efect al identificarii, intoiecţiei şi desexualizării. Prin
investirea specifică triangulării oedipiene şi a travaliului de sublimare (desexualizare),
consecutiv introiecţiei şi transformării libidoului obiectual într-unul narcisic, pulsiunile
de viaţă sunt epuizate. Desexualizarea presupune „desfacerea” (opusă intricării
pulsionale) pulsiunilor de viaţă de cele de moarte şi prin urmare eliberarea acţiunii
distructive şi mortifere a pulsiunii de moarte. Formele de agresivitate ale Supraeului
reprezintă translatarea internă a agresivităţii (faţă de obiecte externe). Prin procesul
sublimării, libidoul obiectual devine libido narcisic, ceea ce permite intricarea dintre
narcisic şi obiectual care permite existenţa alterităţii. Prin
sublimare, Supraeul interiorizează comandamente specifice, idealul populaţiei de
apartenenţă.
Funcţiile Supraeul sunt [37] :
1. ideal (din limba greacă, idea = aparență, formă expresie);
2. conştiinţă morală;
3. autoobservare.
Dacă Eul îşi realizează idealul, Supraeul conferă Eului protecţie.
Freud nu împărţit Supraeul în sub-instanţe, chiar dacă a schiţat acestă posibilitate prin
folosirea temenilor de Eu ideal sau Ideal al eului.
În Descompunerea personalităţii psihice (1931), Freud foloseşte, exclusiv într-o manieră
funcţională, termenul de Idealul al eului, care exercită funcţia de „ideal” a Supraeului.
După Freud, diferiţi autori au nuanţat structura Supraeului, divizânud-l în Eul
ideal şi Idealul eului. Cele două formaţiuni ale Supraeului generează câmpul narcisic [38] :
1. Eul ideal este centrat spre lumea interioară, refuză alteritatea şi, dea ceea, este
atotputernic şi magic; este asemănător cu eul-plăcere-purificat [39] din textul din
1911, Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice.
2. Idealul eului este deschis spre lumea exterioară, spre obiect.
Aşa cum am arătat, Supraeul este corelat părinților și presupune identificarea cu
aceștia, mai precis Supraeul are origini paterne, existând o „transmisie a Supraeului”.
Centrul Supraeului se formează nu prin identificare cu părintele, ci prin identificarea cu
Supraeul acestuia.
Există în individ o formă de „conştiinţă vinovată”, care trimite spre ideea de
păcăt [40] . Supraeul, legea, principiul datoriei reprezintă formațiunea culturală
esențială. De aceea regăsim paralelismul dintre individ și grup uman, în ceea ce
privește efectele Supraeului pentru că „în ideologiile Supraeului, trecutul continuă să
trăiască, tradiţia rasei şi a poporului nu cedează decât treptat locul influenţelor
prezentului, noilor modificări [41] . Societatea evoluează similar individului.
Grupul uman este posibil datorită existenţei idealului comun; funcţia de ideal a
Supraeului este fundamentală în dimensiunea culturală şi socială a individului pentru
că idealul eului are „pe lângă partea sa individuală, şi una socială, el fiind de
asemenea idealul comun al unei familii, al unei categorii sociale, al unei
naţiuni” [42] . Astfel că enculturaţia presupune o formă de transmitere a idealului „nu
printr-un Supraeu cultural, ci prin cultură, prin obiectele culturale” [43] . Obiectele
culturale ideale introiectate produc alcătuirea Supraeului şi îi dau dimeansiunea
colectivă, socială şi culturală.
În introiecţia obiectelor ideale se porneşte de la obiectele semnificative originare
(familie) şi se continuă treptat şi extensiv cu cele oferite de societate, respctiv, „se
depărtează din ce în ce mai mult de părinţi şi devine impersonal”  [44]  . Mama rămâne
unul dintre obiectele fundamentale transmiţătoare ale Supraeului „cultural” şi ale
idealurilor grupului. Virulența Supraeului nu se află în relație explicită cu mediul afectiv
de dezvoltare al copilului [45] .

Clinica/tehnica psihanalitică : psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică

de explorare a fenomenelor psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice. De
aceea, presupune un ansamblu de principii de amenajare a relației precum cadrul
analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
Tehnica psihanalitică reprezintă efectul unui demers de cercetare pe care l-a întreprins
cu deosebire Freud prin faptul că a considerat psihanaliza un demers dinamic sub
toate aspectele. Astfel a adaptat şi reaadaptat modul în care s-a comportat în relaţia
cu pacientul, ceea ce a generat dezvoltarea teoriei. Cadrul analitic şi tehnica sunt
fundamental intricate teoriei şi sursei acesteia – realitatea psihică, atât cât poate fi
acesta cunoscută în mod „asimptotic” obiectiv.

Cadrul analitic
Este constituit dintr-un ansamblu complex de factori interni care se obiectivează
extern în forme de stabilitate spaţială şi temporală care permit susţinerea continuă a
unui mediu securizant, propice explorării elaborarăii şi dezvoltării. Cu cât cadrul este
menţinut cu atât celelalte elemente de esenţă ale travaliului pot fi susţinute.
Stabilirea programului săptămânal al şedinţelor (minumum trei şedinţe a 45 de
minute), a modului în care acestea sunt onorate (înclusiv în cazul absenţei), modul în
care este întâmpinat pacientul şi este încheiată fiecare şedinţă, a modului în care sunt
stabilite vacanţele etc. sunt elemente oncstitutive ale cadrului analitic.
Cadrul este, deasemenea, expresia Eului analistului întrucât presupune externalizarea
unor limite-reguli.
Orice raport cu limita generează frustrare şi, de aceea, tehnica analitică presupune
abilitatea de a „lucra” cu afectele negative şi cu frustrarea în condiţiile în care
remanierea echilibrului şi dinamicii psihice se face prin dialectica dintre absernţă-
prezenţă, permisiune-interdicţie, respectiv prin indicii de realitate care să genereze
posibilitatea de discriminare internă. De aici rezultă faptul că o relaţie terapeutică
desfăşurată în condiţiile preponderente ale trăirile pozitive nu poate antrena efecte
profunde la nivelul Eului şi al personalităţii.

Neutralitatea
Este în esenţă efectul unei „funcţionări” fluide a psihanalitsului care se obiectivează
într-o bună capacitate de testare şi observare a realităţii care presupune raportarea
echilibrată la realitateapacientului. Neutralitatea presupune capacitatea de „a
răspunde” fără a bascula în comportamente verbale care au potenţial excitativ sau
intruziv, non-empatic.

Libera asociere
Este expresia funcţionării psihice prin „lanţuri” şi „arborescenţe” asociative în care
fiecare reprezentare antrenează în funcţie de un ansamblu complex de factori alte
reprezentări. Libera asociere presupune exerciţiul urmăriri suitei de reprezentări care
apar în câmpul intern şi punerea lor în cuvânte.
Libera asociere presupune transpunerea în cuvinte a activităţii interne aşa cum
este, prin urmare fără a angaja forme de prelucrare, filtrare ale acesteia, ceea ce se
produce în mod firesc în comunicarea abituală, socială. Libera asociere se află în
relaţie cu capacitatea de obervare a Eului şi de aceea, pe parcursul analizei, calitatea
aceateia se modifică.

Abstinenţa
Este o consecinţă a modelului dezvoltării psihice pe care Freud l-a realizat de-a lungul
clinicii sale. Sanogeneza presupune trecerea gradată de o funcţionare de tipul
descărcării imediate şi a arcului reflex la posilibitatea, treptat mai adapatată, de a
amâna descărcarea şi obţinerea plăcerii, de a tolera frustrarea. De altfel, funcţiile
Eului, care culminează cu cele ale conştiinţei, sunt efectul acumulărilor „energetice”
consecutive amânării descărcării.

Psihopatologie psihanalitică
Direcţia preponderent descriptivă a psihopatologiei clinico-nosografice a întemeiat și a
consolidat câmpul psihiatriei și criterii taxomonice precum:
1. Predominanţă etiologică:
o exogenă - nevrozele ;
o endogenă – psihozele;
2. Modalitate de raportare la trairile psihopatologice:
o critică - nevrozele;
o necritică - psihopatiile, psihozele;
3. Gradul de inserţie familială, socială, profesională, ca indice al necesităţii de
instituţionalizare:
o nespitalizabile – psihopatiile;
o spitalizabile – psihozele, nevrozele.
Criteriile care au permis constituirea taxonomiei psihanalitice au fost etiologice. În
cadrul direcţieietiologice s-a încercat înţelegerea fenomenelor psihopatologice pornind
 de la trăirile individuluipurtător de simptom şi ale cercetătorului în relația sa cu subiectul
aceste fenomene (dorinţă, transfer, contratransfer etc.).
Direcţia etiologică, care reprezintă, prin urmare, încercarea de a explica realitatea psihică
și nu de a o descrie, fie aceasta situată în contextual normalității sau al patologiei. De
aceea, reprezintă o reacţieîn faţa „nihilismului” terapeutic, a tratamentului centrat
preponderent pe simptom şi nu pe cauză.
Tocmai pentru că nu este o domeniu al cunoaşterii descriptive, teoria psihanalitică nu
a cumulat o nosografie de mare ambitus per se, ci o clafisicare a maladiilor din ordinea
intrumentelor sale clinice specifice, precum dinamică psihică, perspectiva genetică,
fenomene transferențiale. Criterii:
1. raportul dintre actual şi infantil este un criteriul cu o putere separativă nuanţată
întrucât separarea perspectivei sincronice de cea diacronică nu se poate face radical:
a. tulburări în care constelaţia psihopatologică este legată de
imposibilitatea actuală de descărcare a tensiunii sexuale – nevroze
actuale;
b. tulburări în care există o problematică de dinamică psihică dobândită
în perioada infantilă. Aceste tulburări sunt specifice tratamentului
analitic, întrucât permit deconstrucţia şi reconstrucţia simptomului în
cadrul transferului – nevroze de transfer.
2. stadiul de dezvoltare la care se produce regresia şi consecinţele asupra capacităţii de
investire a obiectului:
a. nevroze narcisice;
b. nevroze de transfer.
3. specific dinamic - dialectica se produce între:
a. două instanţe psihice - nevrozele;
b. o instanţă psihică şi lumea externă - psihozele ;
c. conflictul conştient este absent - perversiunile;
4. formaţiunea rezultată în urma conflictului:
d. trăsătură de caracter (psihopatii) – nevroze
asimptomatice;
e. simptom nevrotic – nevrozele simptomatice;

Nevroze Nevroze Paranoia Deviaţii

de narcisic Schizofreni de scop
transfer e a Deviaţii
(isteria (melancol de obiect
de ia)
angoasă
,
Nevroze isteria
Nevroz actuale de
ă de (neurasteni conversi
Nevroz eşec, a, nevroza e,
a de nevroz de nevroza
caracte ă de nevroza angoasă, obsesional
r destin de război ipohondria) ă)
Nosografie asimptomati traumat simptomatice Psihoze Perversi
psihanaliticce ice uni
ă Nevroze
Nosografie excitabili sau Reacţii Neurastenia Tulburarea Perverşii
psihiatrică explozivi la stress afectivă sexual
instabili; Reacţii Psihastenia Paranoia
astenici; patologi Schizofrenia
 psihastenici; ce Isteria Parafrenia
isterici;
timopaţi;
paranoizi
Psihopatii Stări Nevroze Psihoze Psihop
reactive atii

Nevroze asimptomatice
Nevroza de caracter
Freud propune conceptul de nevroza de caracter [46] care este o tulburare în care
conflictul defensiv nu produce simptome izolabile, ci trăsături de caracter, tipuri de
comportament sau o organizare patologică a personalităţii în ansamblu. Apărarea de tip
caracterial se deosebeşte de cea prin simptom prin integrarea sa parţială în cadrul
Eului. Aceasta conduce la nerecunoaştereaaspectului patologic al trăsăturii de caracter,
întrucât discriminarea (funcție de aobservare) este o funcției a Eului.
Nevroză obsesională poate fi considerată o nevroză de caracter întrucât formaţiunea
reacţională este predominantă, în timp ce simptomele obsesive sau compulsive sunt
sporadice. În acest cadru se pot include şi „răufăcătorii din sentiment de
vinovăţie” [47] .

Nevroza de eşec
Desemnează categoria de subiecţi cu structură psihopatologică ce par a fi responsabili
de propria lor „nenorocire” sau nu pot suporta să dobândească ceea ce îşi doresc
intens [48] . Este un termen introdus de psihiatrul Réne Laforgue și se află, din punct
de vedere clinico-nosografic, la limita dintre psihopatie şi psihogenie-nevroză.
Pentru Freud nevroza de eșec nu constituie o formă de nevroză, ci modalitatea de
declanşarea a acesteia. În nevroza de eşec, eşecul nu este produsul supraadăugat al
simtomului, ci constituie simptomul. Subiectul nu suportă satisfacţia într-un domeniu
precis, întrucât se află în conflict cu o dorinţă inconştientă. Posibilitatea oferită de
realitate pentru satisfacerea dorinţei este intolerabilă şi declanşează o „frustrare
internă” din cauza căreia subiectul îşi refuză satisfacţia.

Nevroza de destin poate fi considerată o specie a nevrozei de eşec şi desemnează

o formă de existenţă caracterizată prin revenirea unor înlănţuiri identice de
evenimente cu efecte negative. Evenimente care se repetă apar ca o fatalitate
exterioară, căreia subiectul îi este victimă.

Nevroze traumatice
Nevroza de război este o stare psihopatologică determinată de reacția la o situaţie de
pericol real. Consecutiv şocului apare un puseu de angoasă paroxistică, însoţită de
stări de agitaţie, stupoare sau confuzie mentală. Traumatismul este legat de constelaţia
simptomatică: evenimentul traumatizant este retrăit prin coşmar repetitiv, tulburări
ale funcţiei somnului. Prin compulsia la repetiție se încearcă legarea, elaborarea traumei.
Freud foloseşte o formă de stare reactivă, nevroza traumatică, în explicarea
metapsihologică a transgresării principiului plăcerii [49] .
Traumatismul se amorsează pe structura nevrotică preexistentă. Există cazuri în care
evenimentul exterior conduce la realizarea unei dorinţe refulate. De pildă, subiecţi
care caută inconştient situaţia traumatizantă şi periculoasă pentru a repeta un
traumatism infantil şi a încerca să lege trauma. Însă aflat în faţa afluxului de excitaţie,
subiectul nu poate răspunde printr-o elaborare psihică sau descărcare adecvată.

Nevroze simptomatice
Pentru Freud nevrozele se prezintă foarte rar în stare pură: în orice psihonevroză există
un nucleu actual (în orice nevroză obsesională există o componentă isterică).
Nevroze actuale
Neurastenia
Pentru Freud sindromul neurastenic este heterogen și a preferat să îl decupeaze în
sindroame mai bine conturate. De aceea, neurastenia nu se mai află în cadrul
nevrozelor simptomatice, ci în cel al nevrozelor actuale [50] .
Etiologia neurasteniei se referă la imposibilitatea descărcării adecvate a tensiunii
sexuale. Neurastenia este determinată de acumularea unei excitaţii sexuale care se
transformă direct în simptom, fără mediere psihică - sub acest aspect este o nevroză a-
simptomatică.
Simptomul central este angoasa, fie aşteptarea anxioasă cronică (care se pot lega de
orice conţinut reprezentativ), acces de angoasă pură (pavor nocturn) însoţit sau
înlocuit cu echivalenţe somatice (ameţeală, dispnee, tulburări cardiace, transpiraţie),
simptome fobice în care angoasa este legată de o reprezentare care nu substituie o
altă reprezentare refulată.

Nevroze de transfer
Nu există cură psihanalitică în afara fenomenului transferului. Nu există posibilitatea
de schimbare fără existența unui cuantum de investiţie obiectuală. De aceea, grupul
nevrozelor de transfer constituie obiectul privilegiat al curei psihanalitice.
Acestea sunt nevroze caracterizate prin faptul că libidoul este deplasat asupra
obiectelor reale sau imaginare. Sunt accesibile tratamentului psihanalitic pentru că se
pretează la instituirea nevrozei de transfer. Nevroza de transfer este o nevroză
„artificială” prin care se reeditează, în cadrul tratamentului psihanalitic, nevroza
clinică.
Nevrozele de transfer sunt nevroza obsesională, isteria de angosă și isteria de conversie.

Nevroze nascisice
Astăzi diferenţierea nevrozelor de transfer de cele narcisice nu se mai face exclusiv
după prezenţa sau absenţa transferului. În nevrozele narcisice poate exista transfer
dar este deosebit de intens.
Caracterul narcisic presupune ca investiția obiectuală să fie retrasă masiv însă, în
funcție de forma patologică să existe reziduri de investiție. Astfel, Freud va diferenția
melancolia, de schizofrenie și de paranoia. Vom reveni asupra acestei categorii
psihopatologice.

Perversiunea
Perversiunea este deviaţia de la scopul sexual realizat prin penetrare genitală cu
persoana de sex opus. Categoria perversiunilor se opune celor de nevroză şi psihoză
sau după expresia lui Freud, perversiunea este „negativul nevrozei” [51] .Aceasta
înseamnă că în perversiune sexualitatea infantilă se manifestă într-o
manieră nerefulată întrucât refularea este absentă.
Sexualitatea infantilă este constituită din pulsiuni parţiale şi, de aceea, copilul
are o dispoziţieperversă polimorfă. Perversiunea constituie persistenţa sau reapariţia
unor componente parţiale ale sexualităţii consecutiv cu regresia la un stadiu în care
există o fixaţie libidinală.

Psihanaliza aplicată .
Psihanaliza în genere nu este un domeniu speculativ, ci unul empiric ce s-a întemeiat
și dezvoltat prin reflectarea gradată şi evolutivă a realităţii intra şi inter-psihice.
Psihanaliza oferă un cadru conceptual care acoperă un larg ambitus al fenomenlor
psihice, între patologie și normaliate, într-o dimensiune filo și onto-genetică.
Psihanaliza a permis înțelegerea valenșelor dinamicii psihice și a produselor acesteia,
în primul rând a manierei în care omul s-a constituit ca ființă culturală. Cultura este
efectul raportului dintre dorința, ca fenomen primar și legea, ca amenajare a pulsiunii.
Cultura este, prin umrare, corelativă dinamicii psihice și de aceea, psihanaliza poate
explica procesele psihice aflate în spatele fenomenelor culturale.
Psihanaliza aplicată este însă un exerciţiu extra muros, având în vedere faptul că
domeniul de referinţă empiric este exclusiv clinica psihanalitică.
Orice fenomen cultural şi începând cu momentul originar al Culturii au fost în oepra lui
Freud obiecte privilegiate de cercetare: religia, literatura, arta, ştiinţa etc.

Bibliografie:
Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
Cazenave, M., coord., La syncronicité, l’âme et la science, Albin Michel, Paris, 1995.
Freud, S., „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Eul şi Se-ul” (1923), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inconştientul” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Refularea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Freud, S., Abrégé de psychanalyse (1938), P.U.F., Paris, 1967.
Freud, S., Au-delà du principe du plaisir (1920), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris,
1981.
Freud, S., Le Moi et le Ça (1923), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1981.
Freud, S., Nouvelles conférences sur la psychanalyse (1932), Gallimard, Paris, 1978.
Freud, S., Pour introduire le narcissisme (1914), în La vie sexuelle, P.U.F., Paris, 1969.
Freud, S., Pulsion et destins des pulsions (1915), în Métapsychologie, Galimard, Paris,
1968.
Groddeck, G., Le livre du ça, Gallimard, Paris, 1973.
Hermann, I., Psychanalyse et logique, Denoël, Paris, 1978.
Jones, E.,La vie et l’œuvre de Sigmund Freud, III, Les dernières années 1919-
1939, P.U.F., Paris, 1969.
Laplanche, J., Pontalis, J.,-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, 1994.
Laplanche, J., Problématiques I, l’Angoisse, P.U.F., Paris, 1981.
Laplanche, J., Vie et mort en psychanalyse, Flammarion, 1989.
Thomä, H., Kächele, H., Tratat de psihanaliză contemporană, I, Fundamente, Trei,
Bucureşti, 1999.

[1] Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
[2] Georg Groddeck, The Book of the It, Vision Press (1979 ed).
[3] R., Stolorow, G. Atwood, D. Orange, Worlds of Experience, Basic Books, N.Y,
2002, pp. 1-38.

[4] Teoria este bună însă nu împiedică faptele să existe.

[5] S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom,
angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 62.
[6] Spre deosebire de varianta lui Ernst Jones, care arăta în lucrarea dedicată vieţii lui
Freud, Viaţa şi opera lui Sigmund Freud (La vie et l'œuvre de Sigmund Freud (trois tomes)
PUF-Quadridge rééd. 2006), faptul că Breuer nu ar mai fi văzut-o pe Bertha, Albrecht
Hirschmüller arată că Breuer ar fi continuat să îţi vadă pacienta (Albrecht
Hirschmüller: Physiologie und Psychoanalyse im Leben und Werk Josef Breuers. Bern,
1978).
[7] S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom,
angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56-57.
[8] Interpretarea viselor.
[9] După cum a procedat cu pacientul său celebru Ernst Lanzer, denumit „Omul cu
şobolani”.
[10] S. Freud, „Inconştientul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 99.
[11] Ideas in the History of Organism Creation and Development.
[12] Walter B. Cannon, The Wisdom Of The Body, W. W. Norton and Company, Inc.
[13] A. Carotenuto, Sabina Spielrein, Entre Freud et Jung, Aubier Montaigne, 1981, p.
218.
[14] S. Freud, C. G. Jung, Corespondance, vol. 2 (1910-1914), Gallimard, Paris, 1975, p.
262.
[15] S. Freud, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 205.
[16] S. Freud, „Problema economică a masochismului”, în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 265.
[17] J. Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
[18] S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
[19] Idem ,S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op cit., p. 138.
[20] S. Freud, „De ce război ?”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000, p. 216.
[21] Freud, Opere III, Inconştientul, pp. 95-129.
[22] S. Freud, „Consideraţii actuale despre război şi moarte”, în Freud, Opere IV, Studii
despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 44.
[23] Roudinesco, E., Plon, M., Dicţionarul Psihanalizei, trad. (în colaborare) Matei
Georgescu, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, nominalizat de cătreAsociaţia Editorilor din
România la secţiunea „Cele mai bune traduceri ştiinţifice ale anului 2002”.
[24] Georgescu, M., „Sinele de la Freud la Freud”, în Psihologia Sinelui, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 2000.
[25] „Lanțul cauzelor se-ntoarce iarăși, în care sunt încopciat, iar el mă va crea din
nou ! […] Voi reveni, cu soarele acesta, cu pământu-acesta, cu vulturul acesta […] – nu:
nicidecum pentru o nouă viață sau mai bună sau asemenea cu aceasta, ci chiar pentru
această unică și aceeași viață, cu tot ce am măreț sau mic în mine”, F. Nietzsche, Așa
grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 296.
[26] Freud a fost reticent în privinţa utilizări conceptului de „complex”, în genere,
preferând să îl aloce contextelor cheie precum cele are triangulării (Oedip) sau ale
„castrării”.
[27] S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 68.
[28] S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 62.
[29] Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti,
2000, p. 197.
[30] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 233.
[31] Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001, p. 215.
[32] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p.
149.
[33] J.-L. Donnet, „Processus culturel et sublimation”, în Revue Française de
psychanalyse, tome LXII, 1998, P.U.F., Paris, pp. 1057-1058.
[34] C. Janin, „Les sublimations et leur destins”, în Revue Française de
psychanalyse, tome LXII, nr. 4, P.U.F. Paris, 1998, p. 1077.
[35] Deoarece ne aflăm într-un context ortodox freudian, păstrăm noţiunea
de pulsiune de moarte şi nu ne referim la Thanatos, ca termen consacrat de post-
freudieni.
[36] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p.
149.
[37] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles
conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 93.
[38] D. Scarfone, „Formation d’ideal et Surmoi culturel”, în Revue Française de
psychanalyse, tome LXIV, nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, pp. 1591-1592.
[39] „Eul plăcere nu poate face altceva decât să dorească să lucreze pentru obţinerea
plăcerii şi să evite neplăcerea” S. Freud, „Formulări despre cele două principii ale
funcţionării psihice”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000, p. 19.
[40] S. Freud, „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7, Nevroză,
psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pp. 17-18.
[41] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles
conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 94.
[42] Idem, „Pentru a introduce narcisismul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului,
Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 55-56.
[43] P. Denis, „Idéal et objets culturels”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXVI,
nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, p. 1608.
[44] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles
conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 90.
[45] Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 190.
[46] Vezi S. Freud, „Psihopaţii pe scenă”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză
aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 10-15.
[47] S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere
1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 239-240.
[48] S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere
1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 223-239.
[49] Vezi S. Freud, „Dincolo de principiul plăcerii”, în Freud, Opere 3, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 169-170.
[50] Vezi articolul „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de
simptome sub numele de „nevroză de angoasă”, 1895.
[51] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.

• Lecţia 2
•LECȚIA 2 - CONFLICTUL PSIHIC

Conflictul constituie esenţa dinamicii psihice şi se constituie ca efect al „diferenței de

potențial energetic” care se produce între coordonate polare. Lipsa diferenţei de
potenţial ar însemna abolirea oricărei tensiuni, ceea ce ar însemna absenţa oricăror
fenomene psihice, regrasia din spațiul dual, polar, specific dialecticii psihice, în cel a-
dual, nediferențait și indiferențiabil.
Metafora lipsei oricîrei tensiunii, a existenței unui „zero tensional” este principiul
Nirvana, în care lipseşte orice translatare psihică a incitaţiilor biologice, ceea ce este
imposibil având în vedere unitatea psihosomatică.
Tipuri fundamentale de conflict:
1. Conflictul nevrotic este cea mai elaborată formă de conflict psihic, care presupune o
relativ mai mare structurare psihică faţă de organizarea psihotică.
Conflictul nevrotic presupune confruntarea dintre exigenţe interne ireconciliabile şi se
poate desfăşura între o tendinţă de descărcare pulsională, a Se-ului (care are ca efect
reducerea tensiunii determinate de presiunea pulsională) şi reprimarea decărcării,
operată de Eu sub influenţa Supraeului.
Este un conflict structural-topic cu incidenţă dinamică şi economică. Eul preia
conflictul şi are ca „adversar” Se-ul, de aceea,. Este importantă alcătuirea și acțiune
Supraeului în evoluţia terapiei analitice. Dacă Supraeul este dur, virulent, Eul nu poate
negocia cu pulsiunea în mod corespunzător și conflictul psihic este violent.
Raportul cu realitatea este important în diferențierea tipului de conflict: nevroticul
neagă pulsiunea (incitaţiile Se-ului) şi sprijină realitatea.
Conflictul poate avea loc între două pulsiuni a căror comportamente de descărcare se
află în contradicţie. La nivelul Se-ului, unde sunt încălcate pricipiile logicii clasice, nici
o pulsiune nu se află în contradicţie cu alta şi de aceea toate tind spre descărcare
directă, imediată. La nivelul Eului, se va opera autorizarea unei pulsiuni şi refularea
reprezentanţilor celeilalte. Putem lua ca exemplu, conflictul dintre
erotismul hetero şi homosexual:
- Exacerbarea virilităţii, a erotismului heterosexual, poate fi o formaţiunea reacţională în
raport cu feminizarea şi reprimarea erotismului homosexual.
- Exacerbarea tendinţelor homosexuale, căutarea companiei persoanelor de acelaşi
sex, în scopul represiei celor heterosexuale şi evitarea excitaţiei debordante faţă de
persoanele de sex opus.
2. Conflictul psihotic se desfăşoară între realitatea exterioară şi Eu. Spre deosebire de
nevrotic,psihoticul neagă realitatea şi sprijină pulsiunea.
Stimulii din realitatea externă pot provoca un aflux de excitaţie imposibil de controlat.
Eul se poate apăra în aceste cazuri prin refuzul şi falsificarea realităţii. Negarea realităţii
este posibilă prin operarea unui clivaj în Eu.

Regresia
Capacitatea de regresie, de revenire la un stadiu evolutiv anterior, este o necesitate
funcţională, atât în registrul normalităţii cât şi în cel al patologiei. Prin preluarea de
către Freud a legii biogenetice, în metapsihologie întâlnim modelul dialectic al
progresiei şi regresiei, inerent în dezvoltarea mentală.
Atât pshismul individual cât şi produsele sale culturale sunt supuse unei mişcări
„oscilatori” de avans şi recul pe coordonata evoluţiei. Freud conturează trei tipuri de
regresie, care nu pot fi decât explicativ delimitate după
criteriul topic, temporal şi formal al dezvoltării :
1. regresie topică, la nivelul unei instanţe psihice, de exemplu la nivelul proceselor
primare ale Se-ului, care se produce în vis sau în patologie (halucinaţia);
2. regresie temporală, la o anumită etapă de timp a dezvoltării, fie la o relaţie de
obiect (o anumită persoană semnificativă), fie la un stadiului psihosexual (oral, anal,
falic) sau la un stadiul de dezvoltare al Eului (de exemplu stadiul animist sau religios);
3. regresie formală (cea mai rar întâlnită în textele lui Freud), prin faptul că modurile
de expresie actuale sunt înlocuite prin cele primitive sub aspectul complexităţii, al
diferenţierii, cum ar fi revenirea de la funcţionarea secundarizată la cea a proceselor
primare.
Principiul dezvoltării optime presupune continuitate evolutivă prin includerea
echilibrată a achiziţiilor stadiale în structurile dobândită. Orice formă de oprire a
dezvoltării, chiar dacă sistemul va încerca să o compenseze, va produce abateri de la
traseul dezvoltării optime. Abaterile pot avea grade diferite, de la caractreristici
normale de personalitate, la patologia severă.
Prin oprirea temporară a dezvoltării într-un anumit stadiu, specificul acelei perioade va
fi marcant în structura şi dinamica psihică, respectiv în relaţii de obiect, mod de
satisfacere, specific pulsional sau mecanisme de apărare.

Fixaţia
Discontinutatea psihogenezei se produce la incidenţa a numeroşi factori şi presupune
oprirea temporară a dezvoltării. Oprirea temporară a dezvoltării se numeşte fixaţie şi
se produce într-o perioadă din psihogeneză în care:
1. psihismul a fost suspus unui aflux excitativ debordant care nu a putut fi elaborat de
către Eu iar unica soluţie este refularea. Excesul excitativ este refulat şi se constituie o
barieră contrainvestiţioanală permanentă necesară blocării accesului spre Eu a
reprezentanţilor pulsionali.
2. condiţiile de dezvoltare au fost mult prea bune. Datorită pricipiului constanţei,
determinată de nevoia sa de echilibru, poziţia economică (libidinală) care conferă satisfacţie
maximală este păstrată. Condiţiile care să permită satisfacţie excesivă nu sunt frecvente
în arealul dezvoltării. De aceeea, conservarea poziţiei libidinale de maximă satisfacţie
se impune în contextul dificultăţii de a se regăsi acelaşi nivel de satisfacţie şi într-o
organizare ulterioară. De aici derivă atât metafora „căderii” din paradisul originar şi
cea a „nostalgiei originii”.
Dacă într-un stadiu ulterior de dezvoltare se întâmpină condiţii traumatice, psihismul
caută să elaboreze excitaţia debordantă printr-o mişcare regresivă, de revenire în
etapa în care tensiunea psihică a putut fi „drenată” corespunzător. Prin această
„regrupare” regresivă excitaţia va fi elaborată conform căilor disponibile în perioada la
care s-a regresat.
Factorii care determină fixaţia sunt fie dobândiţi, prin specificul relaţiilor de obiect şi al
traumei, fie înnăscuţi, prin structura şi fondul pulsional.
3. există fluctuaţii extreme între frustrare şi satisfacţie excesivă (frecvent din registrul
autoconservativ), întrucât pentru a susţine satisfacţia pulsională, ca formă a
echilibrului economic, se pot refula anumiţi reprezentanţi pulsionali. Un exemplu
prototip este situaţia în care mama linişteşte angoasa sugarul hrănindu-l.

Apărarea eului
Întrucât Se-ul reprezintă sursa energetică, descărcarea pulsională este o condiţie a
vieţii psihice. Aceasta face să existe o permanentă nevoie de reglare a fluxului
excitativ. De aceea, s-au format „mecanisme”, sisteme de apărare ale Eului atât în
raport cu realitatea internă, cu exigenţele pulsionale, cât şi cu cea externă, după ce
aceasta s-a constituit.
Eul se apără în domeniul realităţii externe de pericole reale care îi periclitează
integritatea dar şi de afluxul excitativ (intern) provocat de obiecte şi de specificul
comportamental al acestora.
Având în vedere ordinea naşterii, adultul va influenţa decisiv nevoia de apărare a
sugarului. Prin reacţiile sale, acesta va transmite copilului date despre mediul natural,
social, cultural şi îi va permite să înveţe apărările specifice.
Tipurile de apărări angajate sunt corelative etapei evolutivă în care se află subiectul.
De pildă, presiunea pulsională specifică ontogenezei timpurii în care factorul represiv
(educativ) este anturajulsau alte perioadele evolutive precum adolescenţa şi climacteriu
în care intensitatea pulsională este maximă, iar factorul represiv este Supraeul.
Apărarea Eului, chiar dacă are valențe pozitiv-reglatorii, angajează și consecințe
precum restrângeatestării realității, ca funcție nucleară a Eului sau
chiar falsificarea realității, toate acestea arătând un deficit al Eului.
Reuşita procesului de apărare a Eului are ca efect:
•&νβσπ; menţinerea în afara conştiinţei a reprezentanţilor pulsiunii interzise;
•&νβσπ; evitarea neplăcerii;
•&νβσπ; stingerea angoasei.

Angoasa
Angoasa este consecutivă stării de neajutorare. De aceea angoasa prototip este cea a
sugarului, în care travaliul de „procesare” al stimulilor este de o intensitate
excepţională.
Mediul, în genere, prin multiplele sale incitaţii, este debordant. Dezvoltarea Eului
reprezintă un continuu travaliul prin care se încearcă elaborarea afluxul de excitaţie şi
a conflictul psihic.
Freud indică următoarele situaţii de dificultate elaborativă:
- trauma indiferent dacă este de origine internă sau externă, produce un răspuns
spontan sub forma angoasei automate (care este iniţial concomitentă stării de
neajutorare);
- pericolul, care este extern, „se transferă” în interior şi se asociază pulsiuni, ceea ce
produceangoasa-semnal. Angoasa semnal reproduce angoasa automată şi permite
declanşarea mecanismelor de apărare;
- panica este indicatorul epuizării ultimelor resurse defensive ale Eului şi anunţă
debutul simptomului nevrotic.
Descritiv-psihiatric angoasa presupune şi echivalenţe somatic (precum constricţie
laringiană, toracică, algii precordiale) în timp ce anxietatea are conţinut exclusiv
psihic.

Sentimentul de culpabilitate
Reprezintă efectul relaţiei dintre Eu şi Supraeu. Întrucât Supraeul are origine
parentală, culpabilitatea se constituie pe fondul retragerii iubirii (simbolic parentale),
care are efecte negative asupra câmpului narcisic. De aceea, sentimentul de
culpabilitate trimite spre iminenţei unui pericol intern (catastorfă) şi mai ales spre
pierderea sentimentului de protecţie. Vidul depresivului este expresia încetării
susţinerii narcisice determinate de pierderea protecţiei prin iubire a Supraeului.
Prototipul şi originea apariţiei pericolului interior sunt legate de tensiunea (traumatică)
autoconservativă legată de foame, specifică stadiului oral. Clinica depresiei probează
acest lucru prin lipsa apetitului pacientului depresiv. Re-muşcările depresivului indică
specificul sadismul oral distructiv.
Melancolia este consecinţa atacului virulent al Supraeului asupra Eului întrucât Eul a
introiectat obiectul căruia Supraeul îi aduce acuze.
Etape ale constituirii simptomului melancolic.
 1. Privarea de hrană şi de afecţiune (ca suport narcisic) produce sentimentul de
pericol şi anihilare. Pedeapsa consecutivă unui comportament considerat
negativ (de către anturaj) este pierderea afecţiunii, cu consecinţe negative
asupra narcisismului.
2. Pe măsura dezvoltării Eului, sentimentul de anihilare devine semnal (intern) al
pericolului extern, Acest semnal declanşează travaliul elaborativ al Eului prin
care sunt conciliate cerinţele Se-ului (dorinţa), cu cele ale Supraeului (principiul
moral).
3. Apariţia simptomului melancolic presupune că sentimentul de anihilare (ca
semnal) nu a fost suficient pentru a mobiliza Eul în elaborarea cerinţelor
pulsionale conform comandamentului Supraeului.
Capacitatea de externalizare a conflictului dintre Eu şi Supraeu este un indicator
pozitiv. Comandamentul Supraeului este proiectat pe diferite autorităţi, iar Eul îşi
poate apăra poziţia: proiecţia conflictului este sursa conflictului social în care Celălalt
este exlusiv responsabil (oaia neagră, ţapul ispăşitor etc).

Dezgustul
Dezgustul este consecința refulării plăcerii generate de mirosuri produse de substanţe
organice, precum fecalele. Senzaţia de dezgust are ca prototip o apărare fiziologică
automată, respectiv reflexul de vomă.
Eul foloseşte senzaţiile de vomă în sens anticipativ ca semnal împotriva tendinţelor
coprofile refulate. Crizele de vomă isterică indică faptul că Eul este depăşit de excitaţii
şi că semnalul anticipativ nu a fost suficient pentru a mobiliza contrainvestiţia
necesară menținerii refulatului.
Sexualitatea adultă o integrează pe cea infantilă şi majoritatea pulsiunilor parţiale sunt
subordonate sexualităţii genitale. Există însă reprezentanţi ai pulsiuni parţiale supuşi
refulării, concomintent cu refularea pulsiunilor sexuale.
Prin urmare, procesul socializării şi accesul la cultură, realizat prin represie pulsională
are ca obiect reprezentanţii pulsiunii parţiale coprofile. Freud observă: „Cultura în
ascensiune a omului aduce o refulare a vieţii sexuale şi ştim, de mult timp, cât de
legat este, în organizarea animală, instinctul sexual de miros” [1] .
Refularea reprezentanţilor pulsiunii parţiale coprofile este efectul proximităţii
modalității senzotiale olfactive faţă de pulsiunea sexuală. De aceea, momentul
apariţiei dezgustului (ca efect al mirosului resimțiti ca neplăcut) este o etapă
importantă în procesul umanizării.
Istoria umană începe când hominidul s-a ridicat în poziţia bipedă iar organul olfactiv a
căpătat o poziţie diferită în raport cu corpul şi cu pământul [2] .

Ruşinea
Ruşinea, reprezintă o apărare contra cuplului exhibiţionism-voaiorism ca urmare a
refulării reprezentanţilor acestor pulsiuni parţiale consecutivă acoperirii corpului cu
veşminte.
După Freud, acoperirea progresivă a corpului este rezultatul contribuţiei culturale a
femeii, respectiv a ţesutului [3] . Însă scopul secundar al acoperirii corpului feminin
este cel al mascării „lipsei” anatomice a femeii, pentru că nu este posesoarea unui
penis.
„Lipsa » devine, cu ajutorul ţesăturii, o „comoară ascunsă”. Ţesătura are menirea de a
acoperi corpul sexuat şi a menţine curiozitatea sexuală [4] .
Penelopa este prototipul eroinei care ţese pentru a ascunde. Conform legendei, timp
de trei ani, până când va fi trădată de o servitoare, ţesea ziua şi destrama noaptea
linţoliul pentru Laerte, tatăl lui Ulise.

Mecanisme de apărare
Mecanismele de apărare se referă la reprezintă ansamblul „operaţiilor” inconştiente
care au drept scop reducerea sau anularea efectelor pericolului extern sau pulsional.
Întrucât fac parte din sistemului Eului eficienţa acestora se află în relaţie cu nivelul de
dezvoltare al Eului. De aceea, evoluţia Eului este coliniară cu cea a posibilităţilor sale
de apărare.
Clasificarea mecanismelor de apărarea se poate face în ordinea:
§ simptomului determinat;
§ stadiului de dezvoltare;
§ tipului de conflict psihic.

Refularea
În cadrul curei psihanalitice refularea se manifestă printr-o întrerupere bruscă a
asocierii.
Înisteria de angoasă (fobia) mişcarea pulsională refulată este o poziţie libidinală faţă
de tată, combinată cu angoasă în faţa acestuia. După refulare, tatăl nu mai este obiect
de investiţie iar ca substitut al tatălui „se alege” un animal; acesta devine obiect al
angoasei. Formaţiunea substitutivă a reprezentării inițiale (un animal în locul tatălui) s-
a format prin deplasare, de-a lungul uui lanț asociativ. Cuntumul de afect (investiția
tandră față de tată) s-a transformat în angoasă faţă de animal.
În fobie, refularea eşuează pentru că înlătură şi substituie reprezentarea dar nu înlătură
cuantumul de afect care se transformă în angoasă. De aceea, travaliul nevrozei continuă
printr-o a doua secvenţă în care sunt elaborate strategiile de evitare fobice, fobia
propriu-zisă. Vom reveni asupra acestei teme prin cazul Micului Hans.

Comporativ cu isteria de angoasă, în isteria de conversie cuantumul de afect este

înlăturat şi de aceea Charcot a observat „la belle indifférence des hystériques” [5] .
Simptomul presupune o puternică inervare somatică a unui segment corporal (de
pildă, laringe) asociat reprezentantului pulsiunii refulate (dorinţă erotică) care atrage
prin condensare întreaga energie de investiţie.
Refularea este reuşită din perspectiva descărcării (corporale a) cuantumului de afect.
De aceea, procesul de refulare este încheiat prin formarea de simptom şi nu mai este
necesară o altă secvenţă. Vom reveni ilustrativ prin cazul Dora.

Nevroza obsesională presupune un proces regresiv prin care o tendinţă sadică

(timpurie în raport cu cea tandră) înlocuieşte o tendință tandră, iar tendinţa sadică
este supusă refulării.
Într-un prim timp refularea are succes, conţinutul reprezentării este eliminat iar afectul
menţinut inconştient. Eul este alterat prin faptul că se constituie o formaţiune
reacţională contra revenirii refulatului (respectiv a tendinţei sadice) [6] . Astfel, în loc
de a fi sadic, subiectul devine deosebit de conştiincios.
Refularea, iniţial reuşită, nu poate fi menţinută pentru că tendinţa revine sadică
permanent spre conştiinţă sub forma angoasei sociale sau a reproşurilor (prin care
reprezentarea respinsă este substituită, prin deplasare pe elemente minore).
Nereuşita refulării factorului afectiv produce, ca şi în fobie, mecanismul de fugă.
Formaţiunea reacţională
Formaţiunea reacţională reprezintă o atitudine, comportament sau trăsătură de
caracter opusădorinţei refulate şi constituită ca reacţie împotriva acesteia.
Mecanismul formaţiunii reacţionale utilizează, în efortul de menţinere a refulatului,
scopurile pulsionale originare.
Pentru a se putea opune dorinţei refulate, formaţiunea reacţională – sub forma
unui contra-simptom– trebuie să beneficieze de un curent de investiţie de forţă egală cu
cel al dorinţei refulate. De aceea, formaţiunea reacţională completează travaliul
refulării şi îl întăreşte sub forma unor trăsături definitive, a unei contrainvestiţii
permanente.
Formaţiunea reacţională este fundamentul majorităţii trăsăturilor de caracter (precum
şi în cele histrionice) însă este specific caracterului obsesional.
În caracterul obsesional agresivitatea este reprimată faţă de toate obiectele în timp ce
în caracterul histrionic este reprimată selectiv.
Ilustrări:
•&νβσπ; Mama histrionică ce îşi va iubi exagerat copilul, ca reacţie, contra agresivităţii
pe care o resimte faţă de acesta; Spre deosebire de reprimarea generală din
structurile obsesionale, în acest caz mama histrionică va putea fi agresivă cu
persoane, reprimarea agresivităţii fiind selectivă.
•&νβσπ; Pudoarea exagerată este o formaţiune reacţională faţă de tendinţe
exhibiţioniste refulate iar comportamentul compulsiv de curăţenie o reacţie faţă de
dorinţa de murdărie.
•&νβσπ; Comportamentul homosexual este o formaţiune reacţională faţă de cel
heterosexual, precum şi invers, comportamentul heterosexual poate servi
menţinerii refulate a homosexualităţii.
•&νβσπ; Comportamentul pasiv-agresiv poate avea drept scop menţinerea refulată a
agresivităţii, în timp ce poate exista un comportament reacţional agresiv care să
aibă scopul de a menţine refulate tendinţe pasiv-agresive.

Izolarea
Mecanism prin care reprezentări, cuvinte sau comportamente sunt izolate de lanţurile
lor asociative.
Izolarea este o apărare arhaică împotriva pulsiunii care are ca prototip interdicţia
atingerii corporale.
Interdicţia atingerii corporale devine o interdicţie a atingerii „mentale”, a
reprezentărilor pentru că „nu le este permis” anumitor gânduri să intre în contact
asociativ cu altele. Prin izolare un subiect îşi poate aminti o situaţie traumatică fără
trăirea asociată, ca şi cum ar relata o istorie care nu îi aparţine. Aceasta de întâmplă
pentru că afectul este izolat de reprezentare şi orice încercare de recorelare între
reprezentare şi afect este oprită prin contrainvestire.
Izolarea este un mecanism specific nevrozei obsesionale.
În cura psihanalitică obsesionalul poate izola analiza de restul existenţei, întrucât
tehnica liberei asocieri se opune izolării prin faptul că presupune oprirea
contrainvestirii care susţine izolarea.
De aceea, libera asociere este dificil de realizat de către obsesionali care menţin un
discurs logic şi raţional. Sub acest aspect, prototipul normal al izolări îl constituie
gândire logică şi raţională. Universul logicilor simbolice sau matematice, de exemplu,
este izolat de orice formă de afect.
Obsesionalul separă eveniment de afect, pentru că amintirea-reprezentarea
evenimentului rămâne în conştiinţă (iar afectul este refulat). Histrionicul nu are
amintirea-reprezentarea (evenimentele traumatice) dar afectul se manifestă deplasat
pe alte reprezentări.
Izolarea poate fi fundamentul procedeelor meditative de concentrare prin care se
„opreşte” fluxul mental. Sub acest aspect zazenul (mediaţia specifică buddhismului
Zen) este greşit înţeleasă în context european. Zazenul nu presupune încercarea de
oprire a fluxului asociativ de reprezentării, ci observarea câmpului intern, implicit a
reprezentărilor şi afectelor. Cu toatea acestea izolarea poate susţine tehnicile
meditative, ca apărare inconştientă, dincolo de tehnica adoptată în mod conştient.
Orice mod de separare a dimensiunilor vieţii cotidiene presupun izolarea; de exemplu,
izolarea vieţii profesionale de cea familială sau relaţională, în genere.
Izolarea apare şi în relaţia între curentul tandru (iubire) şi cel senzual (dorinţă sexuală).
Subiectul nu poate iubi persoana pe care o doreşte sexual şi poate dori sexual
persoana pe care o iubeşte.
Izolarea rezolvă şi conflictul de ambivalenţă prin faptul că subiectul iubeşte sau urăşte
excusiv un obiect.
Izolarea se manifestă prin pauze, în care percepţia sau activitatea pare suspendată.
De aceea, izolarea poate fi realizată prin orice procedeu care întrerupere succesiunea
reprezentărilor, precum ritualuri sau formule care ţin de „limbajul de lemn”.
Proiecţia
Proiecţia este operaţia de apărare arhaică prin care subiectul „expulzează” din sine şi
localizează în exterior (Celălalt, Grup, Societate, Univers etc.) calităţi, sentimente,
dorinţe, chiar „obiecte” pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi [7] . Aceste
calităţi, obiecte etc. pot fi asociate atât registrului negativ cât şi celui pozitiv.
Termenul de proiecţie este introdus în anul 1894 şi Freud observă fundamentele
acestei apărări în sesnul în care psihismul pentru a putea regla tesiunea endogenă „o
proiectează”, ca şi cum ar fi provenit din exterior” [8] .
Regăsim explicaţia metapsihologică În Dincolo de principiul plăcerii (1920), când Freud
explică proiecţia prin modelului „organismului psihic”, respecitv „o sfera de substanţă
psihică excitabilă” care capătă, odată cu afluxul continuu de stimuli din exterior, o
suprafaţă de protecţie, para-excitant (simlilară funcţiei coajei unui fruct). Organismul
psihic rămâne însă fără apărare în faţa stimulărilorinterne care produc neplăcere (coaja
nu protejează decât faţă de exterior şi nu de interior). De aceea intră în
acţiune proiecţia, pentru a procesa excitaţiile interne ca şi cum ar proveni din exterior.
Esenţa proiecţiei rezidă în refuzul inconştient al anumitor conţinuturi psihice, după
cum arătam, pozitive sau negative, care intră sub incidenţa legii sociale. De aceea,
conflictul intrapsihic este parţialexternalizat astfel încât orice
ameninţare internă devine externă.
Conţinuturile proiectate se află la jumătatea drumului dintre realitatea psihică internă
şi cea externă. Condiţia proiecţiei este o funcţie de testare a realităţii deficitară a în care
subiectul nu poate discrimina între ceea ce îi aparţine intern şi ceea ce consiederă că
aparţine realităţii obiective, celuilalt.

Introiecţia
Procesul prin care obiectele sunt „trecute”, în mod fantasmatic, din „exterior” în
„interior”.
Încorporare – introiecţie - identificare
Limita dintre exterior şi interior are ca prototip corpul. De aceea, introiecţia se
fundamentează pe încorporare, ca prototip corporal al introtecţiei. Introiecţia nu este
opreşte însă la limita corporală, ci se referă la aparatul psihic. Prin introiecţie sunt
„aduse” în Eu obiecte externe.
La rândul său, introiecţia reprezintă prototipul identificării (care presupune asimilarea
unui aspect al obiectului şi transfomarea pe baza sa).
Mecanismul introiecţiei este fundamental în melancolie.

(De)negarea
Mecanismul prin care subiectul neagă dorinţe, gânduri, sentimente refulate şi
consideră că nu-i aparţin. Prin denegare este semnalată presiunea exercitată de refulat şi
întoarcerea acestuia. Denegarea diferă de apărarea prin refuz, specifică psihozei şi
fetişismului unde este vizată realitatea externă şi nu cea internă, specifică denegării.
Fenomenele déjà vu, déjà vecu sunt refultatul mecanismului (de)negării. Evenimentul
prezent activează un conţinut refulat care încearcă să iasă în conştiinţă.
Anularea retroactivă
Mecanismul prin care subiectul anulează în retrospect reprezentări, cuvinte sau acte
înfăptuite, cu ajutorul unor reprezentări, cuvinte sau gânduri opuse. Anularea este un
comportament de tip „magic” prin care un act actual poate anula efectul unui act din
trecut, ca şi cum timpul ar fi reversibil.
Aceste mecanism are valenţe reparatorii şi presupune doi timpi. În primul timp se
exprimă o tendinţă şi în al doilea timp se realizează o altă acţiune care anulează
tendinţa iniţială. Atât primul, cât şi cel de al doilea timp sunt produse ale apărării.
Exemplul din cazul Omul cu şobolani : subiectul a luat o piatră din drum, pentru ca nu
cumva să nu i se întâmple ceva rău prietenei sale. În timpul doi a pus piatra la loc.
Ritualurile obsesionale sunt expreia anulării retroactive şi indică dinamica relaţiei
dintre refulat şi apărare. Refulatul întotdeauna revine (tendinţa sadică iniţială) şi este
necesară creşterea nivelului de apărare prin:
§ creşte numărul de repetiţii rituale;
§ extinderea şi crearea de noi ritualuri asigurare şi reasigurare;
§ îndoielile şi rumaţii suplimentare obsesive.
Apărarea împotriva afectelor
Scopul oricărei apărări constă în a evita neplăcerea, concretizată
prin angoasă sau culpabilitate.
Pentru a menţine culpabilitatea refulată poate interveni proiecţia. Aceasta se întâmplă
atunci când trebuie justificată o acţiune reprobabilă. Acţiunea este comisă din vina
altuia.
Împărţirea culpabilităţii este un factor de relaţie în grup. Apărarea împotriva afectelor
acţionează şi în cazul în care evenimentul care a provocat culpabilitate este povestit,
astfel încât să stârnească admiraţie (în loc de reproşuri).
Apărarea contra afectelor se poate face prin:
Modificare calitativă - afectul se transformă în angoasă (conform primei teorii
asupra angoasei) sau se transformă în contrariu.
Formaţiunea reacţională a afectelor - constă în ataşarea de reprezentarea
afectului opus. În acest sens, curajul poate fi o formaţiune reacţională a fricii, tupeul
contra culpabilităţii, pudoarea o formaţiune contra exhibiţionismului etc.
Blocareal sau refularea afectelor. Apărarea faţă de afect este consecinţa unei
situaţii iniţiale în care Eul a fost debordat de excitaţie. Mecanismele de apărare
lucrează în direcţia constituirii şi perfecţionării unei contrainvestiţii prin care
dezvoltarea de angoasă să poată fi stăpânită.
Consecinţa procesului de apărare constă în blocarea la nivel inconştient a afectelor şi
aceasta în pofida faptului că afectul este un proces de descărcare, care nu poate fi
refulat precum reprezentarea. De aceea, există afecte inconştiente, precum
sentimente de culpabilitate inconştiente.
Amânarea descărcării afectelor - constă în descărcarea treptată şi întârziată a
afectului. Situaţiile specifice aceste apărări ţin de decărcarea agresivităţii şi a durerii
psihice. De exemplu, în travaliul de doliu care reprezintă o modalitate de descărcare
amânată a afectului. Amînarea intervine în cazul oricăror situaţii de pericol extrem în
care descărcarea afectivă este blocată în momentul critic, din raţiuni adaptative şi
realizată ulterior.
Deplasarea afectelor – se face de la o reprezentarea la alta, ceea ce permite
descărcarea. Afectul trece de la o reprezentare la alta prin asociaţiile existente între
cele două reprezentări şi prin faptul că cea de a doua reprezentare este investită mai
slab decât prima.
Descărcarea prin echivalenţe - are ca scop disocierea afectului de reprezentare.
Subiectul atribuie altui eveniment sau reprezentări afectul pe care-l trăieşte.
Descărcarea este permisă prin mijlocirea unei alte semnificaţii. Afectul se poate
descărca şi prin echivalenţe somatice, mecanism care fundamentează modelul
psihosomatic.
În cura analitică se urmăreşte legarea afectului de reprezentarea care l-a generat.

Bibliografie:
Freud, S., „Inconştientul”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Ionescu, Ş., Jacquet M.-M., Lhote Claude, Mecanismele de apărare, Polirom,
Bucureşti, 2002.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
[1] S. Freud, „Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 92.
[2] S. Freud, „Contribuţii la psihologia vieţii erotice”, în Freud, Opere 6, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 181.
[3] Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la
psychanalyse, Gallimard, 1996, p. 177.
[4] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56.
[5] Indiferenţa istericilor faţă de simptom.
[6] Atitudine de sens opus unei dorinţe refulate şi constituită ca reacţie contra
acesteia. Economic = contrainvestirea unui element conştient, de forţă egală, şi
direcţie opusă investirii conştiente.
[7] J. Laplanche, J. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
308.
[8] S. Freud, „Qu’il est justifié de séparer de la neurasthénie un certain complexe
symptomatique sous le nom de „névrose d’angoisse”, înNévrose, psychose et
perversion, P.U.F., Paris, 1974, p. 54.

• Lecţia 3
•LECȚIA 3 - ELEMENTE DE PSIHOGENEZĂ TIMPURIE
Înțelegerea psihogenezei Eului, în genere și în special a caracteristicilor perioadei
timpurii este posibilă grație clinicii analitice, cât şi observării copilului mic sau adultului
aflat în stări regresive, modificate ale conştiinţei de etiologie toxică (generate de
adicţii), psihogenă (episoade psihotice) sau hipnagogică.
Clinica analitică rămâne spaţiul de cercetare predilect întrucât fenomenul regresiv, în
condiţiile cadrului analitic, este facilitat astfel încât se pot observa elemente ale
funcţionării specifice perioadei arhaice.

Narcisic și obiectual
Sintagma relaţie de obiect se referă la maniera specifică în care un subiect se află în
contact cu realitatea externă, care conține totalitatea obiectelor reale sau fantasmate
cu care acesta a întrat în relaţie pe parcursul existenţei sale.

Narcisism primar
Lumea, obiectul se constituie pentru subiect, sub efectul pulsiunii: pulsiunea – ca sursă
și vestor al ieșirii din starea narcisică primară, a-duală – constituie obiectul și lumea.
Pentru că în afara energiei și a specificului și a energiei pulsionale obiectul, lumea, în
genere, nu ar exista (în mod psihic), evoluția relaţiilor de obiect este coliniară cu cea a
stadiilor de dezvoltare psiho-sexuală.

Stadii
Speficicul relaţiei cu obiectul Fixaţie şi patologie
psihosexuale
a-dual, an-obiectual schizofrenie (forma
oral precoce
preambivalent catatonică)
narcisism primar şi încorporare totală a tulburări
sadic - oral
obiectului maniaco-depresive
anal precoce încorporare parţială paranoia
sadic - anal ambivalenţă nevroză obsesională
falic complexul de castrare isterie
genital final iubirea postambivalentă stări normale
Obiectul se constituie simetric cu subiectul (Eul). Starea iniţială, originară este o stare
a-duală, an-obiectuală. Întrucât „obiectul în sine”, la care se referea Emmanuel Kant,
în lipsa unei relaţii, nu poate fi cunoscut şi nici teoretizat, această stare este denumită
de Freud narcisism primar şi rămâne una ipotetică prin inaccesibilitatea sa, ca
reprezentare, cuvânt și concept.
În această stare narcisică primară libidoul este auto-investit, scopurile pulsionale sunt
autoerotice. Întrucât starea este an-obiectuală, nu presupune nici un clivaj structurant
între subiect şi obiect, nici un reper limitativ. Starea narcisică primară este anterioară
oricărei schiţe de Eu şi reprezintă o continuare a vieţii intrauterine. Această stare este
aproximată în istoriile cosmogonice prin lumea inițială increată, înainte ca „apele să fie
despărţite”. În modelul cosmologic este aproximată prin starea universului înainte de
de Big Bang.
Narcisismul secundar este primul stadiu dual, care se instaurează concomitent cu
primele rudimente de structură. Presupune un rpim timp al investirii obiectuale şi apoi
un al doilea al retragerii libidoului din obiect, în Eul, întrucât obiectul este introiectat.
În cadrul celui de al doilea timp se pot produce tulburări în evoluţie prin exces, precum
retragerea masivă a investiţiei libidinale care produce patologia de tip narcisic a
psihozelor.
Prin emergenţa pulsiunii se produce identificarea primară cu mama, obiect originar,
prototip al relaţiei cu lumea. Obiectul primar este investit în relaţia orală precoce şi
este încorporat („adus înăuntru”, după prototipul biologic al hrănirii). Investirea
obiectuală şi satisfacţia corelativă conduc treptat spre constituirea obiectului.
Fară efectul produs prin investire, gratificare, obiectul nu s-ar constitui. De aceea, dacă
gratificarea încetează relaţia este întreruptă iar obiectul îşi încetează atât funcţional,
cât şi ontic, existenţa.
Alegerea de obiect prin gratificare este denumită alegerea anaclitică, în care
obiectul satisface(sprijină) nevoile subiectului. De exemplu, partenerul de viaţă este
ales pentru că gratifică nevoile. Alegerea anaclitică este diferită de ceanarcisică în care
obiectul este ales prin similitudine cu subiectul. În acest caz alegerea unui partener
este datorată asemănărilor.
După ce se constituie rudimente structurale se instituie şi forma originară a conflictului
- ambivalenţa. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud indică originea conflictului de
ambivalenţă. Pentru Eul narcisic primar, auto-erotic, lumea exterioară nu este
investită. Prin pulsiunile de autoconservare (nevoie de hrană), Eul investeşte obiecte
exterme (mama). Stimulii pulsionali rezultaţi din dinamica autoconservativă (hrănire)
sunt resimţiti şi ca neplăcuţi.
Eul introiectează obiectele dacă sunt surse de plăcere sau le proiectează dacă produc
neplăcere. Astfel se realizează trecerea de la Eul-realitate (în care stimulii gratifcanţi şi
cei neplăcuţi coexistă în Eu) la Eul-plăcere purificat (în care Eul conţine numai
gratificarea).
În textul Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud remaniază aceste concepte pe care le
avansase diferit în Formulări asupra celor două principii ale funcţionării psihice.
Eul-realitate nu se referă la raportul cu principiul realităţii, ci la etapa în care lumea
apare ca indiferentă, fără a fi gratificantă sau frustrantă.
În Eul-plăcere purificat lumea exterioară este „descompusă” într-o parte de plăcere, pe
care a încorporat-o şi o parte de neplăcere care este considerată străină, ostilă şi, de
aceea proiectată.
Ura – proiecţia dimensiunii „neplăcute” - se dezvoltă odată cu apariţia obiectului şi
ieţirea din starea narcisică primară. De aceea, sensul originar al urii este împotrivirea
faţă de lumea exterioară, străină şi producătoare de excitaţii (de „prea mult”), adusă
în Eu prin nevoile de autoconservare.
Astfel, exteriorul, obiectul, este de la bun început urât. Atunci când obiectul se
dovedeşte a fi o sursă de plăcere, va fi iubit şi încorporat. Prin procesul de polarizare
plăcere-neplăcere, stadiul narcisic pur trece în cel obiectual.

Obiectul originar
Obiectul originar reprezintă prima persoană semnificativă pentru subiect, respectiv
mama sau substitutul acesteia.
Acesta se constituie gradual într-o mişcare de integrare pornind de la aspecte parţiale;
de aceea se numeşte iniţial obiect parţial (scop al pulsiunilor parţiale).
Mama este pentru sugar, în primele secvenţe ale raportului cu acesta, un obiect
parţial alcătuit dinaspecte ale sale: căldura, sânul, vocea, parfumul, textura etc..
Dinamica integrării obiectului este de o mare complexitate.
Se pot contura în relaţia timpurie două tipuri accentuate de dinamici mamă-copil:
§ Mama narcisică pentru care copilul este o prelungire a nevoilor sale, un obiect
care nu poate exista independent, diferit.. Un destin posibil este abandonul copilului ca
urmare a sentimentului de diferenţă pe care copilul îl generează pe măsură ce nu mai
poate „face parte din mamă”.
§ Mama hiperprotectoare care întreţine „un filtru parexcitant” care nu permite
copilului accesul direct la realitate. Copilul este menţinut într-o stare de protecţie
similară celei intrauterine şi nu poate experimenta frustrarea aferentă limitelor
realităţii obiective, nu poate avea exerciţiul prelucrării stimulilor realităţii obiective în
întregul acestora.
Capacitatea de a transfera investiţia libidinală originară (cu mama) pe alte obiecte
este un proces de mare importanță în sanogeneză.
Dinamica de transferare a inventiției obiectului originar este determinată de diferenţa
de sex. Mama reprezintă numai pentru băiat obiect heterosexual.
Băiatul se desprinde de obiectul originar prin interdicţia terţului, în timp ce fata, prin
predilecţia pentru terţ. De aceea, schimbarea obiectului presupune:
- în cazul băiatului, doi timpi – de la mamă la alte obiecte; Desprinderea băiatului de
mamă este „abruptă” faţă de cazul fetei, întrucât mama continuă să rămână pentru
băiat obiectul dorinţei până în momentul în care intervine interdicţia oedipiană. Prin
urmare, investiţia are caracter continuu şi mai puternic decât în cazul fetei.
- în cazul fetei, schimbarea obiectului presupune trei timpi – de la mamă la tată, de la
tată la alte obiecte; În Despre sexualitatea feminină (1931) Freud indică motivaţiile pentru
care fetiţa se separă de mamă. Primul este că mama nu a dotat-o cu unicul organ
genital care suscită dorinţă, nu a hrănit-o suficient, nu a iubit-o exclusiv (pentru mamă
a existat mereu tatăl) şi mama i-a interzis activitatea sexuală. Toate aceste motive nu
sunt suficiente şi de aceea, Freud adaugă intensitatea investiţiei cu mama şi
ambivalenţa.
Feţiţa dezinveşte mama pentru că se actualizează curentul negativ de investire. Freud
observă: „Mica fată rămâne în situaţia oedipiană pe o durată nedeterminată şi o
părăseşte târziu şi imperfect. Formaţiunea Supraeului are de suferit din aceste
circumstanţe şi nu poate atinge forţa şi independenţa care îi conferă importanţa
culturală” [1] . Consecinţele rezidă în faptul că femininul se creează printr-o capacitate
redusă de identificare (cu mama care „a dezamăgit”) şi, în consecinţă, prin distanţarea
de lege şi comandament cultural.
De aceea, Eul femeilor este mai slab (decât cel al bărbaţilor) iar Supraeul lor este
„rudimentar”. Ca urmare a acestei alcătuiri „feminitatea prezintă mai puţine dorinţe
agresive şi distructive decât masculinitatea” [2] .

Iubirea
Reprezintă, originar, plăcerea care produce o tendinţă, cu expresie motrice, spre
obiectul timpuriu.
Glisarea din stadiul narcisismului primar spre narcisismul secundar şi relaţia de obiect
înseamnă trecerea de la iubirea de sine (autoconservare) la investirea obiectului
primar şi apoi la retragerea spre sine a investirii: subiectul se iubeşte din nou pe sine,
prin introiecţia obiectului matern, iubeşte „pe mama adusă în sine”.
Procesul introiecţiei este nevesar întrucât după ce subiectul investeşte în obiect,
constată că cerinţele pulsionale ale Se-ului nu pot fi deplin satisfăcute în relaţia cu
obiectul, întrucât obiectul nu este la dispoziţia sa, este variabil.
Pentru a fi la dispoziţia sa, obiectul (parţial) este introiectat şi devine o parte a Eului,
ceea ce permite renunţarea la obiectul extern. Obiectul extern, devenit intern, ca parte
a Eului este constant şi se impune Se-ului ca obiect unic, preluând prin introiecţie
caracteristicile obiectuale externe. De aceea, relaţia libidinală narcisică (secundară),
astfel constituită, presupune transformarea, sublimarea, libidoului obiectual.
Trecerea de la starea an-obiectuală la cea obiectuală este efectul pulsiunilor de viaţă iar
retragerea investiţiei din obiectul extern, prin introiecţie este efectul pulsiunii de moarte.

Eul este un condensat al identificărilor succesive. Obiectul extern nu poate fi perceput

dacă nu există identificare – dacă nu există un prototip intern a ceea ce este identificat;
nimic nu poate şi re-cunoscut dacă nu este deja cunoscut. Identificarea (constituirea
obiectului intern) este fundamentală în orice relaţie de obiect şi se realizează prin
diferite grade de investiţie.
După cum arătam, relaţia libidinală narcisică (secundară) presupune transformarea
libidoului prin sublimare. De aceea, prin identificare, scopul (sexual) al pulsiuni este
schimbat şi transformat în curentul tandru [3] .
Sublimarea se realizează prin intermediul Eului şi presupune transformarea libidoul
obiectual în libido narcisic [4] . Curentul de investire tandru, „iubirea tandră” derivă
din sublimarea pulsiunii sexuale, a curentului erotic-senzual.
În concluzie, graţie procesului sublimativ, co-există două curente de investire, care
deşi nu sunt opuse, se află în conflict în cadrul simptomului nevrotic:
1. curentul erotic-senzual (rezultat din secvenţa neinhibată a pulsiunii sexuale)
2. curentul tandru (rezultat al sublimării).
Conflict nevrotic poate avea drept sursă atât apărarea faţă de curentul tandru, prin
investirea senzuală (partenerul este exclusiv un obiect sexual), cât şi apărarea faţă de
curentul senzual (iubirea platonică, reacţie faţă de dorinţa sexuală resimţită ca
periculoasă).
Destinul iubirii se poate continua, în anumite condiţii de dezvoltare cu iubirea oblativă.
Iubirea oblativă, accesul la realitatea Celuilalt este un proces elevat şi asimptotic.
Presupune un narcisism balansat, care permite accesul la realitatea Celuilalt, ca obiect
separat, cu nevoi proprii şi nu ca la o extensie a propriului Eu, o anexă narcisică „de
folosinţă”.
Iubirea oblativă, epurată de dimensiunea narcisică este imposibilă şi orice relaţie de
obiect se sprijină pe dimensiunea narcisică: figura Celuilalt este, cu necesitate, o
oglindă, iar iubirea de altul este una narcisică.

Ura și pulsiunea de moarte

Ura este incompatibilă cu identificarea masivă cu obiectul şi este corelativă separării
subiectului de obiect.
Originea urii este neplăcerea produsă de realitatea externă, de obiectul investit din
necesităţi autoconservative.
În sensul relației de obiect, ura este un fenomen psihic anterior iubirii, întrucât este efectul
contactului Eului cu realitatea externă. De aceea, ura se află în ambivalență cu iubirea.
Pentru că ura nu poate fi niciodată „depăşită”, ambivalența ură-iubire este un
fenomen de fond.
Coexistenţa ură-iubire face ca pierderea iubirii să actualizeze ura (prin regresie la
sadismul timpuriu).
Ura este derivată de Freud din activitatea pulsiunii de moarte.
Pulsiunea de moarte reprezintă o categorie fundamentală de pulsiuni, în opoziţie cu
pulsiunile vieţii, care tinde spre reducerea totală a tensiunilor, respectiv spre revenirea
fiinţei vii către starea anorganică [5]Consecința acestei perspective asupra morții sub
formă pulsională este faptul că scopul vieţii estemoartea pentru că starea inanimată o
precede pe cea animată [6] .
Pulsiunile de viaţă se opun pulsiunii de moarte şi o deflectează spre exterior.
Există însă două fenomene psihice asociate manifestării pulsiunii de
moarte: masochismul originar(când pulsiunea de moarte rămâne în interior)
şi agresivitatea distructivă (când este deflectată în exterior [7] ).
Pulsiunea de moarte, prin caracterul său conservativ şi repetitiv, tinde spre reducerea
tensiunii din organism şi spre întoarcerea organicului la stadiul anorganic din care s-a
dezvoltat (considerat drept repaos absolut).
Perioada timpurie a Eului
Atât în prima etapă a evoluţiei, cât şi în întreaga psihogeneză, Eul se formează la
interferenţa factorilor care provin din interior, a pulsiunii, și a stimulilor perceptivi care
provin din realitatea externă.
Modul în care Eul se poate adapta, poate lega pulsiunea cu exigenţele realităţii
obiective va determina capacitatea de acces la realitate, indicativă a nivelului de
dezvoltare.
Pentru a explora maniera în care se constitue indicii de realitate, Freud indică în
textul Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor procesul prin care se produce diferenţa dintre
interior şi exterior, prin contrastul dintre pulsiune şi stimul extern [8] .
Orice organism diferenţiază treptat două categorii de incitaţii:
1. stimuli care provin din exterior şi faţă de care se poate sustrage printr-o acţiune
motrică;
2. stimuli care provin din lumea interioară, pulsiuni, pe care nu îi poate stinge prin
acelaţi tip de acţiuni motrice.
Eul este o structură care se constituie tocmai prin travaliului de „relaţie” dintre
realitatea pulsională şi cea externă.
Diferenţa dintre interior şi exterior se constituie prin modul diferit în care se pot „stinge”
cele două categorii de incitaţii (stimuli externi perceptivi şi cei pulsiunali, interni).
Astfel, se dezvoltă experienţialcapacitatea de cunoaşte faptul că un tip de incitaţii,
respectiv pulsiunea, originează mereu din interiorul organismului, apar ca forţă
constantă şi nu pot fi suprimați prin acţiuni motrice de evitare, în timp ce un alt tip de
incitații, cele externe, perceptive, pot fi evitate.
Pentru că organismul nu poate evita pulsiunile aşa cum o poate face în cazul stimulilor
perceptivi, vovor fi învățate acţiuni complicate care să modifice realitatea externă
astfel încât să se ajungă la „modificarea” stării generate de pulsiunii, respectiv la
gratificare.
Prin urmare, gestionarea stimulilor perceptivi ai realităţii externe este posibilă prin
acţiuni motrice directe (a închide ochii, pentru a modifica stimulii vizuali) în timp ce
gestionarea pulsiunii nu se poate face prin acţiuni directe şi necesită modificări
succesive ale realităţii în vederea gratificării.
În afara stimulilor pulsionali, sugarul resimte şi stimuli interoceptivi şi proprioceptivi,
care constituie reprezentarea propriului corp, cu rol important în constituirea Eului.
Controlul pulsiunii şi al stimulilor perceptivi se realizează gradat.
Iniţial, în procesul de constituire al Eului, excitaţia, energia psihică este
descărcată direct, întrucât nu există încă structuri minimale care să permită
acumularea tensiunii, prin retenţie. Astfel, stimulii perceptivi generează tensiune
internă care este imediat descărcată. De aceea, sugarul este reactiv în mod
inconștient la stimulii externi, cât şi la cei interni. Dependenţa sa este totală și
constituie prototipul stării de neajutorare, a lipsei oricărei forme de control.
Întrucât nu există mijloace de elaborare psihică, starea de debordare excitativă şi
de invadare psihicăeste specifică perioadei timpurii. De aceea, pe măsură ce se
constituie indicii de discrimiare şi poate fi re-cunoscut, exteriorul, prin afluxul de
excitaţie debordant, este perceput ca „dureros”.
Otto Rank a propus ca prototip originar al stării de debordare, momentul naşterii.
Conjuctura economică în care sistemul psihic nu are capacitatea de prelucrare a
stimulilor şi este debordat, reprezintă modelul prin care poate fi înţeleasă angoasa.
Prin urmare fenomenologia angoasei este corelativul stării de neajutorare a sugarului,
a dependenței sale de anturaj.
Incapacitatea sugarului de a elabora afluxul excitativ este dublată de incapacitatea
somatică și motrică ceea ce determină generarea de tensiuni de mare intensitate.
Aceste stări de invazie stimultivă care produc tensiuni paroxistice au fost denumite de
Freud angoasă automată.
De aceea, angoasa automată este efectul stării primitiv a sugarului definite prin neajutorare
psihică şi somatică. Freud diferenţiază psihogenetic angoasa automată de angoasa
semnal care este generată de către Eu pentru a elabora „semnala” un pericol pulsional
şi a putea elabora excitaţia. Prin angoasa semnal este reprodusă reacţia faţă de
traumă şi implicit amorsarea capacităţilor de apărare.
În condiţiile lipsei de protecţie internă în faţa afluxului de stimulare psihică, unica
resursă de apărare provine exclusiv din exterior. Astfel, obiectul originar, mama, este
unicul „par-excitant” al sugarului şi prin îngrijire încearcă să „filtreze” şi să reducă
forţa excitaţiilor interne şi externe ale copilului pentru a asigura un mediu constant,
prelungire aproximativă a celui intrauterin.
Realitatea se constituie exlusiv prin amorsarea unor indici de discriminare corelaţi
diferenţelor de tensiune internă.
Creşterea tensiunii interne, semnalizată de sugar prin diferite comportamente, este
efectul dorinţei nesatisfăcute. Iniţial, după ce mama satisface nevoia copilului (de a fi
hrănit, de pildă), acesta adoarme, ceea ce nu permite decât treptat constituirea
diferenţială a experienţei interne dintre nevoie şi satisacere.
În lipsa experienţei diferenţiale dintre nevoie, dintre lipsă şi starea de satisfacere,
indicii de realitate nu se pot constitui. Pe un fond de satisfacere permanent accesul la
realitate este blocat. De aceea, mama sanogenă permite copilului, în diferite grade,
experienţa stării de lipsă, de nevoie, pentru a o putea compara intern cu cea de
satisfacere şi a simţi treptat existenţa unui „ordin al realităţii” diferit şi independent de
dorinţele şi nevoile sale.
De aceea, obiectul (prin simetrie cu subiectul) se constituie prin alternanţa
experienţială absenţă-prezenţă, lipsă-plenitudine, ceea ce este „Eu” în raport cu ceea
ce este „non-Eu”. Capacitatea de testare a realităţii este întemeiată deci pe originile
interacţiunii dintre mamă şi sugar, pe tempoul în care mama întâmpină nevoile
copilului. O mamă care se dorește a fi „foarte bună” şi gratifică imediat nevoile
copilului, nu se poate constitui, prin alternanţa absenţă-prezenţă, frustrare-gratificare,
ca obiect. O mamă care nu permite experienţa frustrării, într-o anumită măsură, „nu
există” şi nu permite ca lumea să existe.
Lumea, celălalt, obiectul sunt constituite prin nevoile de autoconservare, prin cea de
hrană, de pildă. Sugarul simte că starea de foame, trăită ca ansamblu variabil de
tensiuni-excitative, este modificată de ceva diferit (mama) de registrul în care acesta
trăieşte foamea. Acest ceva diferit îşi constituie prezenţa şi „diferenţa” treptat, prin
experienţele cumulate de lipsă/satisfacere. Sugarul simte că în absența acestui ceva
diferit tensiunea sa generată de foame continuă în timp ce prezenţa ceva-ului diferit,
stinge tensiunea şi permite relaxarea prin somn.

Obiectul originar se constituie prin absenţă

Absenţa externă (negativ al prezenţei), permite, prin indici de discriminare,
constituirea obiectului ca prezenţă internă. Fără „a pierde” obiectul, acesta nu se
poate câştiga. Absenţa obiectului, care antrenează experienţa lipsei de gratificare, un
cuantum de frustrare, este fundamentul conştiinţei realităţii.
Fără procesualitatea absenţei, lipsei, care produce amânarea gratificării, fenomenul
conştiinţei nu se poate amorsa şi dezvolta. Patologia severă, psihoza, poate fi efectul
unei relaţii în care mama nu a permis ca alternanţa absenţă-prezenţă să existe, a
hiperprotejat şi satisfăcut continuu copilul. În aceste condiţii Eul său nu şi-a putut
dezvolta capacităţile de procesare, amânare a pulsiunii.
Disjuncţia dintre realitate internă vs realitate externă este fundamentală şi reprezintă
criteriul pe care se întemeiază relaţia dintre normal şi patologic. Realitatea internă
poate să inflitreze realitatea externă în diferite grade, de la registrul normal, al unei
angoase, la cel patologic, al halucinaţiei.
În perioada timpurie „realitatea” este percepută global sub forma prezenţei sau a
absenţei tensiunii excitative generate de nevoile autoconservative. Motricitatea
primitivă este reflexă şi are funcţia de a descărca direct tensiunea.
Eul, subiectul începe să se constituie simetric cu obiectul iar prima formă de raport cu
acesta se numeşte identificare primară. Este forma originară a relaţiei cu obiectul şi are
ca fundament procesul de încorporare.
Lumea, obiectul se constituie prin nevoia autoconservativă a subiectului. Pentru sugar,
lumea este reprezentată de mamă, de sânul său care poate fi prezent şi satisfăcător
sau absent şi frustrant.
Contactul perceptiv cu mama se produce prin intermediul zonei bucale şi a reflexului
de a înghiţi. Fundamentul perceptiv originar este asigurat prin mucoasa bucală şi zona
labială, cu ajutorul cărora sugarul explorează lumea.
Comportamentul de hrănire presupune a aduce în interiorul aparatului digestiv hrana.
„A aduce în interior” devine prototipul psihic al primei relaţii cu lumea, realizată
prin încorporare.
Un obiect înghiţit este unul care dispare iar dispariţia obiectului, prin înghiţire,
generează satisfacţia. Pe de altă parte, dispariţia obiectului este asimilată distrugerii
acestuia. Un obiect dispărut („înghiţit”) poate fi şi un obiect absent, care întârzie să
gratifice.
Aceasta este originea ambivalenţei, a raportului dintre prezenţă-gratificare şi absenţă-
distrugere. Obiectul este „bun” dacă este gratificant şi prezent (sub acţiunea pulsiunii
de viaţă) şi „rău” dacă este absent-frustrant-„înghiţit” (sub acţiunea pulsiunii
distuctive).
Sânul mamei poate fi „bun” dacă este prezent şi gratifică, este „rău” prin absenţă,
pentru că generează frustrare.
Disjuncţia lumii în „bună” şi „rea”, fără o zonă de interferenţă (de gri) este expresia
funcţionării timpurii din această fază a dezvoltării. Ranforsarea defensivă a acestei
disjuncţii se realizează prinidealizarea obiectului „bun” prin care acesta cumulează
toate calităţile pozitive, ceea ce îl fereşte de acţiunea pulsiunii distructive care este
proiectată exclusiv pe un obiect persecutoriu „rău”. Fenomenul disjuncţiei bun-rău se
regăseşte în fenomenele de atribuire proiectivă specifice diferenţelor dintre grupul de
apartenenţă care este „bun” şi ceilalți care sunt „răi”.
Obiectul idealizat introiectat întemeiază câmpul narcisic şi generează încrederea
fundamentală.

Gândirea magică
Gândirea timpurie este o gândire magică, ce nu separă realitatea internă de cea
externă, întrucât se află sub incidenţa proceselor primare. Prescripţiile magice sunt, în
ordinea gândirii logice, absurde întrucât sunt rezultatul procedeelor asociative de
asemănare şi contiguitate.
Caracterul magic-animist rezidă în trăirea faptului că:
•&νβσπ; este suficient să doreşti pentru a avea;
•&νβσπ; este suficient să gândeşti pentru a se realiza;
•&νβσπ; a face este echivalent cu a ţi se face;
Sedimentele aceastei etape a dezvoltării „se găsesc nu numai în nevroză, ci şi în
acţiunile de vrăjire, obiceiuri populare şi ceremonial religios [...] şi funcţionează prin
anulare realităţii externe şi stingerea [...] nu doar a consecinţele unui eveniment
(impresii, trăiri), ci chiar pe acesta însuşi” [9] .
Freud a fost influenţat de Jean-Baptiste Lamarck cât şi de Charles Darwin, respectiv
de legea biogenetică: ontogeneza repetă filogeneza. Regula fundamentală a psihanalizei
este asociaţia liberă, întrucât facilitează funcţionarea regresivă spre stadiile timpurii,
întrucît „posibilităţile asociative se relevă a se afla la baza oricărei magii”  [10]  .
Pentru Freud procesul de umanizare originează în desprinderea de concret, se
senzorialitate şi instituirea gândirii magice, respectiv a primelor forme de spiritualitate.
În Disconfort în cultură, Freud explorează procesul de umanizare, înţeles prin trecerea de
la viaţa senzorială la cea spirituală respectiv prin înlocuirea acţivităţii senzoriale cu
magia cuvântului. Animismul este prima etapă a desprinderii de senzorial. Animismul
va evolua, în epocile culturale, către politeism şi monoteism.
Funcția centrală a Eului este cea de testare a realității şi este corelativă fenomenului
conștiinței. De aceea, conştiința, nucleu al Eului, se dezvoltă odată cu Eul şi treptat
permite anticiparea. Prin constituirea rudimentelor Eului, apare şi conştiinţa
preverbală; în această etapă în care conştiinţa se află, de asemenea în stadiu de
rudiment, funcţia anticipativă este redusă şi întemeiată pe reactivitatea motrice.
Discriminarea obiectelor, ca efect al capacităţii de testare a realităţii, nu este încă
instalată şi diferenţierea este globală, nespecifică, ceea ce face ca reacţia sugarului să
fie identică la categorii de obiecte. Incapacitatea de discriminare şi estomparea
diferenţelor se manifestă şi în raport cu un obiect. De aceea, un aspect al obiectului
este confundat cu întregul acestuia.
Testarea realităţii se face prin constituirea proceselor perceptive, cât mai ales prin cele
ale reprezentării, ale capacităţii de restructurare a repezentărilor în raport cu percepţia
obiectului, ceea ce nu se poate realiza în registrul preverbal.
Registrul verbal se instituie odată cu Eul-realitate-definitiv ceea ce permite exercitarea
funcţiei reprezentării şi o mai bună gestionare a angoasei. Prin registrul verbal şi
dezvoltarea funcţiei de testarea a realităţii se poate face diferenţa dintre fantasmă, ca
produs al realităţii interne, percepţie şi reprezentare ca rezultat al realităţii externe.

Reprezentare și cuvânt
Freud a diferenţiat reprezentările lucrului de cele ale cuvântului. Graţie funcţiei verbale, se
face trecerea de la reprezentările lucrurilor, care sunt specifice proceselor primare,
care prezintă fragmentar obiectul, la reprezentarea cuvântului cuvântului care
presupune integrarea și asocierea unei imagini mnezice cu una verbală. Asocierea
dintre vizual şi verbal, care este un proces de secudarizare, conferă resprezentării
stabilitate şi, prin aceasta, un indice de discriminare superior care susţine funcţia de
testare a realităţii. Stabilitatea reprezentării cuvântului, comparativ cu
instabilitatea reprezentării lucrului (generată de funcţionarea primară prin deplasare şi
condensare) îi conferă acesteia calitatea de conţinător superior al angoasei.
În structura obsesională, cuvântul are o funcţie importantă în conţinerea afectului. În
clinică, dificultatea analistului de a conţine relaţia este indicată prin activarea
apărărilor de tip obsesional, respectiv nevoia de a explica.
Procesul de trecere de la fantasmă, de la realitatea internă, la cea externă, permite
reducerea angoasei.
Fantasma este un fenomen care ţine de realitatea internă, un scenariu în care
subiectul este protagonistul, prin care se îndeplineşte substitutiv (pentru că realitatea
nu se modifică, prin angajarea unui comportament motric).
Datorită apariţiei capacutății verbale se trece de la omnipotenţa gândirii la omnipotenţa
cuvântului(posibilitatea de a modifica realitatea prin cuvânt).
Prin dezvoltarea capacităţii elaborative şi constiuirea funcţiei realităţii, tensiunea poate
fi conţinută şi, de aceea, atât descărcarea imediată cât şi satisfacerea halucinatorie a
dorinţei se restrâng.
Progresiv, se trece de la halucinarea obiectului spre percepţia, reprezentarea şi
simbolizarea acestuia.
Traseul regresiv, de la simbolizare la perpecţie şi apoi la halucinare se observă atât în
trecerea de la starea de veghe, la cea hipnagogică, cât şi în stările adictive sau în
patologia severă.
Capacitatea de retenţie pulsională a Eului-realitate-definitiv, corelată instituirii
capacităţii de testare a realităţii, va fi obţinută datorită gândirii simbolic-abstracte,
care permite ceea mai bună funcţie anticipativă. Capacitatea de testare a realităţii nu
este o achiziţie definitivă şi poate fi afectată prin posibilitatea regresie la stări de
organizare timpurii, specifice unor etape de dezvoltare (adolescenţă, climax) sau stări
patologice.
În ordinea princiului dialectic, realitatea se constituie la interferenţa dintre lumea
externă şi cea internă. Capacitatea Eului de a testa realitatea se instituie şi se dezvoltă
numai dacă realitatea externă şi cea internă sunt investite echilibrat.
În evoluţia raportului cu realitatea se mai pot declanșa şi alte maniere de apărare. Eul
se poate apăra de realitate, atunci când este incapabil să elaboreze excitaţie, prin
două procedee:
1. fuga de realitate - care se produce prin revenirea la mecanismele arhaice prin care
dorinţa este halucinată. Realitatea este evitată pentru că ar contrazice fantasma iar
fantasma rămâne unica posibilitate de îndeplinire - substitutivă - a dorinţei. Dorinţa
este însă neacceptată şi dacă ar fi exprimată ar intensifica angoasa. Fuga de realitate
este consecinţa blocării percepţiei realităţii externe;
2. fuga în realitate - care constituie refugiul în realitatea externă care susţine refularea
dorinţei şi blocarea accesului spre realitatea internă. Dorinţa refulată este
reprezentată de act.

Eu-realitate şi Eu-plăcere
Eul începe să se constituie treptat prin interacţiunea cu lumea, prin forţa şi
necesitatea autoconservativă la care mama şi anturajul răspund. Sugarul trăieşte
„universul” ca şi cum s-ar afla la dispoziţia sa, pentru a-i gratifica nevoile. Pentru că
raportul dintre ța Eul timpuriu şi obiect este de omnipotenţă, Freud a folosit
expresia Majestatea sa Copilul. Omnipotenţa se consolidează în funcţie de maniera în
care mama răspunde nevoilor copilului său. Întrucât principiul realităţii nu este
operant, dorinţa este echivalentă cu indeplinirea: dorinţa se realizează în mod halucinator,
descărcarea tensiunii se produce în absenţa obiectului, prin propagarea liberă a
excitaţiei spre imaginea halucinată.
Principiul constanţei (menținerea constantă a nivelului energetic) are drept corelat pe
cel al reducerii tensiunii energetice. Starea de minim tensional (spre care tinde orice
sistem) este, pe măsura psihogenezei, tot mai dificil de atins şi de aceea se
constituie mecanismele de apărare. Apărările timpurii sunt proiecţia şi introiecţia care
funcţionează simetric.
După ieşireadin starea a-duală (și imposibil de explorat relațional) a narcisismului
primar, organismul „se deschide” obiectelor externe prin nevoile autoconservative.
Dacă stimulii exteriori, aferenţi obiectului sunt resimţiţi, intern, ca surse de plăcere,
atunci suntintroiectate; dacă stimulii exteriori sunt surse de neplăcere, sunt proiectate, ceea
ce face ca pentru Eul acestei perioade arhaice, tot ceea ce este neplăcut este halucinat ca
fiind în exterior şi numai ceea ce este plăcut este halucinat în interior.
Freud a numit acest stadiu de dezvoltare Eul-plăcere. Eul-plăcere este rezultatul
introiecţiei părţilor de obiecte care produc plăcere şi proiecţia celor care produc
frustrare, care sunt resimţite ca ostile. Etapa în care procesul de separare al
interiorului-plăcere de exteriorul-neplăcere este încheiată a fost denumită de
Freud Eul-plăcere-purificat.
Motricitate și pulsiune
Coordonarea treptată a motricităţii se realizează prin mielinizarea fibrelor nervoase.
Odată cu realizarea coordonării mersului, a controlului sfincterian şi al vorbirii,
tensiunea se descărcă ordonat-continuu şi nu în pusee, precum în perioada în care
coordonarea lipsea. Descărcarea ordonată, continuă (spre deosebire de cea în puseee)
presupune constituirea de structuri prin care tensiunea să poate fi tolerată, menţinută,
fără a fi nevoie de descărcare directă şi imediată. Procesul de amânare a descărcării
directe este fundamentul dezvoltării psihice (de aici a rezultat şi denumirea de „regula
abstinenţei”, a lipsei gratificării directe). Aceste structuri presupun, sub aspect
economic, echilibrarea contrară a forţelor, astfel încât, oricărei forţe care tinde spre
descărcarea imediată a energiei să se opună o altă forţă egală şi de sens contrar.
Procesul economic de opunere a unei energii de forţă contrară se
numeşte contrainvestire.
În această etapă nu se poate face diferenţa dintre re-prezentarea obiectului (halucinarea
sa) şipercepţia acestuia. Capacitatea Eului de „a testa realitatea” se dezvoltă treptat
prin diferenţierea stimulilor externi (perceptivi) de cei interni, pulsionali. Atunci când
Eul dobândeşte această capacitate este denumit Eul-realitate-definitiv: reprezentarea
(halucinarea obiectului) poate fi discriminată în raport cu percepţia obiectului.
Pe măsură ce coordonarea motorie se instalează treptat, manierele de descărcare ale
tensiunii excitative se ordonează şi devin, la rândul lor, treptat continue. De aceea şi
stările de angoasa automată, ca forme de descărcare primitivă, sunt mai bine
gestionate psihic şi înlocuite de afecte.
Întrucât descărcarea nu se mai produce direct, tensiunea psihică începe să fie
acumulată. Acum poate lua naştere senzaţia de pericol (în fața unui pericol extern),
angoasa în faţa unui pericol real, cât și cea în fața unui pericol intern, angoasa
semnal. Angoasa în faţa pericolului real este o angoasă în faţa unui pericol
extern care reprezntină o ameninţare reală.
În cazul unui pericolului intern, pulsional, anticiparea se face tot prin angoasa
semnal (pentru că este prototipul apărării în faţa pericolului) respectiv prin activarea
unui curent de contrainvestiţie care are scopul de a menţine refulatul.
Contrainvestirea însă se face prin activarea unor reprezentări care nu sunt corelate
realităţii externe. Aceste reprezentări, cu funcţie de contrainvestire, fără valoarea
adaptativă externă, sunt specificeangoasei nevrotice. Nevroticul nu poate anticipa
adaptativ un pericolul real fără a resimţi o angoasă puternică.
În afară de anticipare, Eul negociază cu senzaţiile de pericol, nu numai anticipare, ci şi
prin repetiţie compulsivă. Jocul este cadrul în care, prin repetiţie, Eul încearcă să
controleze afluxul de excitaţie.
Freud a observat acest lucru studiind comportamentul nepotului său, fiul Sofiei care,
stând în pătuţul său, arunca un mosor, pentru ca apoi să îl tragă înapoi prin firul de aţă
cu care era legat. Copilul, după fiecare aruncare spune „fort” (departe) şi după ce aducea
lângă el mosorul, trăgându-l de aţă, spunea cu vîdită satisfacţie „da” (aici). Copilul repeta
activ, prin joc, plecarea, „dispariţia” mamei sale pe care o trăia, în realitate, pasiv şi
încerca astfel să controleze angoasa provocată de absenţa mamei.
Întrucât constituirea obiectului este simetrică cu cea a subiectului şi Eul sugarului este
fracţionar, obiectul primar, mama, este parţial, fomat din diferite elemente care-l
reprezintă (de pildă, mama poate fi reprezentată doar printr-o parte a sa, precum
sânul).
Interacţiunea mamă-copil, dinamica relaţiei este determinată de modul de amenajare
al reactivităţii copilului. Cu alte cuvinte, Eul copilului se constituie în funcţie de modul
în care reacţionează mama la descărcările copilului.
Anumite reacţii ale mamei îl vor determina pe sugar să îşi controleze descărcările.
Controlul descărcărilor se va corela cu senzaţiile (feeed-back-ul) venite de la mamă.
Sugarul îşi va controla treptat reacţiile pentru a păstra, a nu pierde dragostea şi îngrijirea
maternă, de care este total dependent. De aceea, dependenţa este corelativul unui Eu
slab. Sugarul îşi va contraola descărcările şi pentru că îşi imaginează că ar putea fi
„distrus”. Fantasmele de distrugere, specifice încorporării orale, sunt proiectate asupra
obiectului care devine „rău”.

Bibiografie:
Freud, S., „Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice” (1911),
în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Negarea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inhibiţie, simptom, angoasă” (1926), în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom
angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.

[1] Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996, p. 173.
[2] S. Freud, Introducere la studiul Twenty eighthth President of the United States. A
Psychological Study, Oeuvres complètes, vol. XVIII, P.U.F., Paris, 1994, p. 78.
[3] Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001, p. 215.
[4] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 233.
[5] J. Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
[6] S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
[7] S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op. cit., p. 138.
[8] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-62.

[9] S. Freud, „Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom,

angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 226.
[10] S. Freud, Les premièrs psychanalystes, Minutes (III) de la Société Psychanalytique de
Vienne (du 5-10-1910 au 20-12-1911), Gallimard, 1979, p. 299.

• Lecţia 4
•LECȚIA 4 - PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIOANALE
Conceptul de pulsiune
Pulsiunea este un proces dinamic, care indică o sursă tensională şi are ca efect
orientarea organismul spre un scop adaptativ, ceea ce are ca efect reducerea stării
tensiuonale care l-a generat.
Pulsiunea este un concept de interferenţă între dimensiunea psihică şi cea somatică şi
este, de aceea, „reprezentarea psihică” al instinctului.
Se caracterizează prin [1] :
1. presiune: forţa obiectivabilă în travaliul psihic sau prin actul motric pe care le
generează. Trăsătura esenţială a pulsiunii este caracterul „presant” sub aspectul
angajării mijloacelor sale de procesare.
2. scop: starea de satisfacţia atinsă prin suprimarea stării de excitaţie. Chiar dacă este
unic, scopul se poate realiza pe căi variate şi fiecare pulsiune poate avea diferite
scopuri.
3. obiect: mijlocul prin care pulsiunea îşi poate atinge scopul. Obiectul pulsiunii este
elementul cel mai variabil, întrucât este ales în funcţie de context, în vederea
satisfacerii. De asemenea, un singur obiect poate servi scopului mai multor pulsiuni.
Fixaţiile, în diferitele etape de evoluţie, se realizează în special prin intermediul
obiectelor: obiectul este elementul de rigiditate pulsională cel mai frecvent.
4. sursa: este procesul somatic dintr-un organ sau parte a corpului al cărui stimul este
reprezentat prin pulsiune.

În cadrul primei topici freudiene erau precizate două categorii fundamentale,

ireductibile, de pulsiuni: pulsiunile sexuale şi pulsiunile auto-conservative ale Eului.
Pe măsura clinicii analitice, Fred a remaniat taxonomia pulsională, astfel încât în 1914
(lucrarea,Pentru a introduce narcisismul), a existat o perspectivă asimilabilă monismului
pulsional. Conflictul intrapsihic nu mai presupunea categorii pulsionale iredictibile, ci
un unic registru, cel al pulsiunilor sexuale.
În 1920, Dincolo de principiul plăcerii, Freud revine la dialectică şi dualism pulsional.
Conflictul se desfăşoară între pulsiunile de viaţă (care cuprind dualism iniţial -
pulsiunile sexuale şi pe cele autoconservative) şi pulsiunile de moarte (care cuprinde
pulsiunea de distrugere, subcategorie rezultată din deflecţia spre exterior a pulsiunii
de moarte).
Fiecare pulsiune are „un destin”. Fiecare destin pulsional reprezintă un tip de
amenajare pulsională şi, de aceea, poate fi considerat şi o manieră de defensă [2] .
Destinele pulsiunii sunt generate prin trei polarităţi care domină viaţa psihică:
1. activ – pasiv – polaritate cu fundament biologic;
2. Eu – non-Eu – polaritate cu fundament ontologic;
3. plăcere – neplăcere – polaritate cu fundament economic.

Destine ale pulsiunilor

1. transformarea în contrariu – presupune atât trecerea unei pulsiuni de la activitate la
pasivitate (de ex. în loc de a privi – starea activă, a fi privit – starea pasivă), cât şi
inversarea conţinutului (de ex. transformarea iubirii în ură).
2. întoarcerea împotriva propriei persoane – Freud exemplifică prin cazul masochismul
care este sadism întors pe propriul Eu sau al exhibiţionismul care reprezintă privitul
„prin delegaţie” al propriului corp.
3. refularea – este operaţia prin care sunt respinşi şi menţinuţi în inconştient
reprezentanţi pulsionali. Este un proces psihic universal, deoarece se află la originea
Se-ului. Condiţia refulării este ca scopul pulsional să provoace neplăcere în loc
de plăcere.
Satisfacerea pulsiunii supusă refulării ar putea fi posibilă şi produce plăcere
dar generează neplăcereîn raport cu alte exigenţe. Factorul care produce refularea
este neplăcerea care are o forţă mai mare decât plăcerea.
Funcţia refulării rezidă în respingerea din psihismul conştient şi menţinerea la distanţă
a anumitor conţinuturi.
Obiectul refulării nu este pulsiunea şi nici afectul, ci reprezentanţi ai pulsiunii, sub forma
unor reprezentărilor asociate, precum idei, imagini, amintiri etc.
Dimensiunea investiţiei, respectiv cuantumul de afect, ca factor cantitativ, este
elementul în funcţie de care un reprezentant pulsional este refulat sau nu.
Dimensiunea investiţiei, destinul cuantumului de afect este mai important decât cel al
reprezentării pentru că factorul cantitativ (investiţia) activează procesul de refulare.
De aceea, dacă reprezentarea are un conţinut incompatibil dar investiţia este mică,
reprezentarea va putea intra în conştiinţă. Dacă aceastei reprezentări incompatibile i
se asociază un cuantum de afect mai mare, atunci va fi refulată. În acest fel, creşterea
factorului de investiţie este similar, sub aspectul refulării, cu gradul de deformare al
unei reprezentări.
Din punct de vedere dinamic refularea presupune o dublă tendinţă, atât de atracţie din
partea refulatului, cât şi de respingere din partea conştiinţei.
Pentru a se putea institui, refularea presupune o structură minimală, respectiv
separarea dintre activitatea psihismului conştient şi cel inconştient.
Refularea se desfăşoară în următoarele etape (prima fiind o formă a sa):
a. refularea originară – este faza iniţială în care reprezentantul psihic [3] al pulsiunii nu
are acces în conştiiinţă iar aceasta are drept consecinţă apariţia unei fixaţii prin care
reprezentantul rămâne neschimbat iar pulsiunea rămâne legată de el.
b. refularea propriu-zisă – priveşte derivatul refulat sau lanţuri de gânduri care au
ajuns într-o relaţie asociativă cu ele.
c. întoarcerea refulatului – are loc sub formă de simptome, acte ratate, vise, fantasme,
reverii diurne care revin în permanenţă spre conştiinţă. Odată refulat, reprezentantul
pulsiunii va continua să se organizeze în inconştient, să producă derivaţi şi să
stabilească noi legături, pentru a „se infiltra” în psihismul conştient. De aceea,
refularea nu este un proces punctual şi definitiv, ci unul permanentcare implică
organizarea de forţe şi contra-forţe.
De aceea caracteristica centrală a refulării rezidă în continuitate; este un proces
continuu şi nu este un eveniment unic. Refulatul exercită o presiune constantă şi
continuă asupra Eului care este obligat să menţină presiunea contraforţelor care
menţin refulatul.
În stările hipnagogice şi în somn, bariera contrainvestiţională, prin care se menţine
refularea, este suspendată şi, în acest mod, apar visele. De aici şi caracterul „hipnoid”
al cadrului analitic, al poziţiei pacientului care se află pe divan.
Conţinuturile refulate pot apărea în psihismul conştient nu numai prin conţinutul
manifest, deghizat al viselor, ci şi prin alte produse derivate, întrucât refularea
blochează numai anumite conţinuturi. În măsura în care acestea sunt modificate
(„deghizate”) pot pătrunde în psihismul conştient.
Refularea este un proces care depinde de „distanţa” reprezentărilor faţă de refulatul
originar. De aceea, refularea va permite accesul în conştiinţă a derivaţilor refulatului
originar, dacă aceştia s-au îndepărtat suficient, prin deformări şi intermedieri, de
reprezentantul refulat.
De aici derivă o altă caracteristică a refulării: este specifică în sensul în care pentru a
avea acces în psihismul conştient, nu se poate determina un grad necesar general de
deformare şi îndepărtare de conţinutul refulat. Fiecare derivat pulsional are un destin
propriu şi îi este necesară o deformarespecifică pentru a reveni în conştiinţă. În acest
sens, simptomele nevrotice sunt specifice şi sunt derivaţi ai refulatului.
Pentru a avea acces în psihismul conştient, reprezentantul originar al pulsiunii se
poate diviza, caz în care numai o parte a sa este refulată iar cealaltă este idealizată
(cazul fetişului). În acest sens,idealurile pot să provină din reprezentări detestate.
În cadrul clinicii analitice, prin regula asociaţiei libere, pacientul produce derivaţi ai
refulatului care pot trece cenzura, prin depărtare şi deformare.
4. sublimarea este un destin pulsional prin care scopul sexual al pulsiunii este deturnat
către activităţi valorizante social şi cultural. De aceea, produsele culturale sunt efectul
acestui destin pulsional.

Pulsiunea sexuală
Sfera conceptului psihanalitic de sexualitate este mult mai largă decât accepțiunea
comună și include ansamblul comportamentelor corelative pulsiunii sexuale începând
din momentul nașterii. În acest sens, sexualitatea genitală este numai un palier la care
se adaugă și cel pregenital.
Psihanaliza a dovedit faptul că există o sexualitate infantilă pregenitală efect al stadiul
incipient de dezvoltare somatică a copilului. Explorarea caracteristicilor sexualităţii
infantile se face atât prin observarea copilului cât şi prin cea a adultului, în funcţie de
punctele sale de fixaţie şi de regresia la diferitele stadii ale evoluţiei psihosexuale.
Având în vedere miza sexualității și amenajările sociale ale comportamentului sexual,
pulsiunea sexuală este supusă în mod special refulării.
Spre deosebire de pulsiunile autoconservative, pulsiunea sexuală are un indice
de plasticitate mare întrucât își poate modifica atât scopul, obiectul cât și sursa.
a. obiectul pulsiunii sexuale este variabil întrucât nu are o predeterminare biologică, ci
una culturală; de exemplu alegerea de obiect poate fi hetero sau homosexuală;
b. scopul pulsiunii sexuale, modalitățile de atingere ale stării de satisfacție, sunt
multiple și pot fi predilecte în cazul perversiunii; de exemplu scopul voierismul;
c. sursa pulsiunii sexuale este multiplă întrucât existe zone erogene somatice de
excitaţie sexuală, în cadrul cărora mucoasele sau epiderma sunt sensibile tactil şi
kinestezic. În afara modalităţii senzoriale tactile, cea auditivă (iniţial vocea maternă şi
apoi şi alte voci) sau modalitatea senzorială gustativă şi olfactivă sunt surse pulsionale
(parţiale).

Pulsiune parţială şi perversiune

Graţie zonelor somatice de excitaţie sexuală, care în timpul psihogenezei devin
alternativ predilecte (zona orală, anală, falică), pulsiunea sexuală este divizată în
„fracţiuni pulsionale” corespunzătoare unor zone erogene, denumite pulsiuni parţiale.
Scopul evoluţiei stadiale psihosexuale rezidă în unificarea pulsională
sub primatul genitalităţii. Sexualitatea genitală adultă subodonează pulsiunile sexuale
parţiale care au rol preliminar şi nu final (precum în pervesiuni).
Evoluţia stadială a sexualităţii înseamnă parcurgerea unor stadii caracterizate atât prin
primatul anumitor surse, al anumitor zone erogene, cât şi printr-un anumit tip de
relaţie de obiect.
Perspectiva evoluţiei pulsiunii sexuale de la parţial spre integrativ reprezintă miza
teoretizării sexualităţii normale sau perverse. Între copil şi adultul pervers nu există
diferenţe sub aspectul expresiei pulsionale, ci sub aspectul destinelor evolutiv-
integrative: copilul urmează să evolueze pentru a integra ulterior caracterul „pervers”
al sexualităţii sale în timp ce, din cauza vicisitudinilor dezvoltării, adultul pervers nu a
reuşit să realizeze integrarea. Numai în această perspectivă, Freud a denumit
sexualitatea infantilă ca fiind pervers polimorfă.
Perversiunea este efectul persistenţei unor compomente parţiale ale sexualităţii, prin
regresia la un stadiu de fixaţie libidinală. Mecanismele perversiunii sunt comune cu
cele prezente în psihoză precum refuzul realităţii şi clivajul Eului.
Perversiunea este şi „negativul nevrozei” [4] adică reprezintă inversul psihodinamic al
nevrozei şi al psihozei. Este negativul nevrozei întrucât în cadrul perversiunii,
sexualitatea infantilă se exprimă într-o manieră directă, fără intervenţia refulării. Ceea
ce nevroticul refulează, perversul exprimă, pune în act, pe fondul absenţei refulării.
Aceasta înseamnă că:
1. în psihismul inconştient al nevroticului se regăsesc porniri specifice perversiunii,
tendinţe spre transgresiuni anatomice care participă la formarea simptomului;
2. pulsiunile parţiale, precum voaierismul şi exhibiţionismul, sadismul şi masochismul
participă la formarea simptomului nevrotic.

Tipuri de deviaţii ale pulsiunii sexuale ca efect al plasticităţii sale:

1. relative la obiectul pulsiunii: inversiunea, sub forma homosexualităţii absolute sau
ocazionale, ambigenia, sub forma bisexualităţii, pedofilia şi zoofilia;
2. relative la scopul pulsiunii, fie prin schimbarea acestuia: transgresiuni anatomice prin
supraestimarea unei zone erogene sau stadiu de dezvoltare psihosexuală, de exemplu
anilingus, felaţie, cunilingus, fie prin fixarea pe scopuri sexuale preliminare, de
exemplu, voaierism, exhibiţionism, sadism, masochism.

Curiozitatea sexuală şi epistemică

Curiozitatea privind sexualitatea este sursa oricărui demers cognitiv şi a curiozităţii
epistemice. De aceea, refularea curiozităţii sexuale duce la inhibarea oricărui fel de
curiozitate, inclusiv al celei intelectuale.
Relaţia dintre sublimare şi refulare, ca două mari destine pulsionale, este explorată de
Freud în textul O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci (1910).
Sunt indicate trei destine ale tendinţei de cercetare sexuală infantilă:
1. impulsul spre cercetare este (ca şi sexualitatea) supus refulării şi rezultă inhibiţia
nevrotică;
2. dezvoltarea intelectuală rezistă refulării şi se produce sexualizarea gândirii, ceea ce
conduce spre o structură obsesională;
3. destinul rar în care libidoul se sustrage refulării şi este sublimat, iniţial sub forma
dorinţei de cunoaştere şi ulterior sub cea a dorinţei de cercetare. Şi în acest caz, arată
Freud, intervine refularea sexuală dar nu suficient pentru a arunca în inconştient o
pulsiune parţială a dorinţei sexuale [5] .

Erotismul Scopic
Voierismul presupune erotizarea privirii, care preia excitaţia sexuală, ceea ce în
pervesiune devine unica manieră de satisfacere.
În clinica analitică, cecitatea isterică arată faptul că receptorii vizuali pot fi investiţi
sexual şi pot fi obiectul conversiei energiei psihice. Voierismul se află în relaţie
dialectică cu exhibiţionismul prin destinul pulsional al transformării în contrariu.
Transformarea voierismului în exhibiţionism presupune ca obiectul pulsiunii, care este
iniţial diferit de subiect, să fie înlocuit cu propriul corp. În acest mod, obiectul (deşi
înlocuit) este conservat iar scopul nu se modifică. Scopul pulsiunii voaieriste este
acelaşi cu cel al pulsiunii exbiţioniste: după cum eu te privesc pe tine, aşa mă privesc pe mine
prin ochii tăi. Această transformare reprezintă trecerea de la activism la pasivism.
A privi obiectul are următoarele valenţe:
a. a se identifica cu obiectul;
b. a distruge obiectul – obiectul predilect al privirii este organul genital şi de aici rezultă
raportul dintre privire şi castrare (distrugerea organului genital). Curiozitatea cât şi
pulsiunea distructivă pot fi deplasate de la organele genitale la întregul subiect. De
aceea, privirea poate avea semnificaţie distructivă - a privi pentru a distruge (expreia
„l-a omorât cu privirea”). Fenomenului deochiului (evil eye), prezent în multe culturi,
trimite spre valenţa malignă-distructivă a privirii.
c. a încorpora obiectul – se poate privi şi pentru a distruge prin încorporare, specific al
fazei orale („a fi mâncat din privire”).
4. a nu fi distrus sau a feri de distrugere, prin evitarea privirii. A privi compulsiv
organele genitale poate ascunde dorinţa de a le distruge sau nevoia de asigurare
contra distrugerii a propriilor organe genitale.

Privire şi castrare
Unul dintre textele de psihanaliză aplicată reprezentative pentru relaţia dintre erotismul
scopic şi castrare este Capul Meduzei (1922) [6] .
Meduza este singura gorgonă muritoare şi re puterea de a pietrifica. Perseu este eroul
care va trebui să o omoare [7] şi reuşeşte pentru că Athena îi dă un scut de aramă în
care se putea vedea totul ca într-o oglindă [8] . Graţia acestu scut Perseu va putea să
o privescă pe Meduza, fără să fie pietrificat.
Groaza pietrifiantă provocată de privirea Meduzei este ameninţarea castrării. Pentru a
susţine această interpretare Freud aduce următoarele argumentele:
a. simbolistica falică ofidiană a părului Meduzei care este înlocuit cu şerpi veninoşi.
În Simbolismul capului Meduzei (1923) găsim semnificaţia capului Meduzei care
(re)prezintă organul genital castrat al femeii, prin inversarea jos-sus. Castarea este
reprezentată prin contrariu, respectiv prin multiplicare (a şerpilor). La aceasta se
adăuga înfăţişarea Meduzei care este „îmbrăcată” într-o armură strălucitoare. Idealul
feminităţii este cel al „strălucirii” pentru a atrage dorinţa şi a disimula ceea ce
stârneşte bărbatului oroare, castrarea sa ontologică. De aceea, tendinţa de
înfrumuseţe a corpului feminin este deplasarea şi negarea nevoii de strălucire falică ce
lipseşte.
b. pietrificarea este o formă de asigurare narcisică întrucât penisul erect şi „împietrit”
este ferit de castrare. Împietrirea este şi o apărare catatonică în faţa obiectului
terifiant.

Exhibiţionismul
A fi privit este o reasigurarea împotriva castrării, pe fondul angoasei de castrare.
Perversul exibiţionist îşi priveşte propriile organe genitale prin privirea celuilalt, pentru
a se (re)asigura împotriva castrării (a proba realitatea existenţei organului, prin reacţia
celuilalt) sau a nega castrarea. Negarea castrării este expresia castrării, a clivajului
unui părţi din realitate.
Exemplu în care clivajul operează în mod specific în exhibiţionism: subiectul poate fi
constient că posedă organul genital dar o parte din el se îndoieşte de aceasta. Pentru
că se îndoieşte are nevoie să se reasigure şi să-şi arate organul genital. Este ca şi cum
exhibiţionistul arată ceea ce nu este sigur că are, respective clivează realitatea,
existemţa organului săiu genital.
Organizarea isterică presupune negarea castrării şi, de aici, formele demostrative de
expunere. Expunerea organelor genitale are un efect suprastimulativ asupra privitorului
şi, de aceea, este o formă de dominare prin excitaţie. A se arăta, înseamnă a arăta că
nu este castrat. Exhibarea presupune o manieră de apărare prin atac excitativ – a
provoca excitație și a intimida.
Expunerea fizică poate trece în expunerea simbolică: sinceritatea totală, a spune totul,
fără „a ascunde” nimic.
Clivajul apare in orice perversiune şi modifică realitatea.
Goliciunea exhibată poate avea şi funcţia de intimidare sau manipulare prin dominare
(a pune fustele în cap) datorită excitaţiei provocate.
În formă sublimată exhibiţionismul reprezintă fundamentul alegerii profesiilor care
presupun „expunere” publică. În arta dramatică, în afara unei dimesiuni sublimate
este necesară şi o una de expresie directă a exhibitionismului.
A fi privit este o formă a pulsiunii parţiale conexă narcisismului, având o funcţie
importantă în dezvoltarea câmpului narcisic.
Dialectica privirii este întemeiată în relaţie cu obiectul primar matern. Odată cu
constituirea schiţei obiectului primar, prin discontinuitatea prezenţă-absenţă, copilul
aflat în jurul vârstei de opt luni resimte angoasă la vederea străinilor. Angoasa este
efectul absenţei proiecţiei obiectului matern asupra persoanelor străine. Alteritatea,
„diferenţa” persoanelor străine, este constituită prin raport cu „similaritatea”
obiectului matern. Copilul devine rudimentar „diferit” de mamă, ceea ce este
semnalat prin reacţia faţă de cei care nu sunt „mama”, pe care-i percepe „diferiţi”.
Jacques Lacan a preluat şi dezvoltat conceptul de stadiu al oglinzii, pentru a sublinia
relaţia dintre Eu şi imaginea sa, importanţa pulsiunii scopice în formarea Eului [9] .
Stadiul oglinzii se referă la perioada din dezvoltare în care copilul se priveşte în
oglindă, se recunoaşte şi îşi asumă imaginea.
Privirea (a privi, a fi privit) reprezintă în cazul patologiei narcisice o manieră de
asigurare ontică – sunt privit, deci exist. Când există lacune ale Eului, precum în cadrul
structurilor limită, este necesară permanenta reasigurare asupra existenţei subiectului
care se face prin privire – simte că există numai dacă este privit. De aceea nu
tolerează absenţa privirii pe care o trăieşte ca intexistenţă mortiferă.
Scopul pulsional, indiferent dacă este vorba despre voierism sau exhibiționism este,
unic, respectiv a se privi pe sine, ca fundament narcisic. De aceea, pulsiunea scopică
este conexă dimensiunii narcisice (și corelatelor precum stima de sine, imagine de
sine etc.)

Sadismul
Este o pulsiune parţială care are scopul de a produce suferinţă unui obiect. Presupune,
ca în cazul masochismului, asocierea dintre sexualitate şi agresivitate.
Geneza sadismului este corelativă dinamicii pulsionale timpurii prin:
- întemeierea biologică a mecanismului încorporării, prin care obiectul încorporat, adus
înăuntru, este distrus. Relaţia de obiect originară este întemeiată pe distrugere.
- faptul că obiectul primar, lumea exterioară, sunt resimţite ca dureroase,
suprastimulative. ÎnPulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud arată că sensul iniţial al
agresivităţii este un mod de împotrivire faţă de lumea exterioară, care este
producătoare de excitaţii debordante.
Sadismul trece în masochism prin întoarcere împotriva propriei persoane [10] . În
prima instanță, subiectul are un obiect (extern) al agresivității; apoi renunță ca acesta
pentru a-l substitui cu propria persoană, astfel, obiectul agresiunii devine chiar
subiectul. Odată cu această transformare este necesară încă una:
scopul activ devine pasiv. Sadismul, care presupune agresarea celuilalt, devene
masochism: agresarea propriei persoane. După schimbarea scopului activ într-unul
pasiv, Eul caută un nou subiect extern, activ. După identificarea acestuia, Eul pasiv se
fantasmează în poziţia anterioară, pasivă, având un subiect extern care agresează :
subiectul extern mă chinuie pe mine şi nu eu mă chinui pe mine. Prin acestă
dialectică, masochismul se transformă în sadism inversat şi proiectat.

Forma originară a distructivității

Freud (Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, 1915) nu a considerat că poate să se justifice
dinamic un masochism primar şi că acesta derivă din sadismul, asimilat agresivităţii,
întors pe propria persoană.Dificultatea de a fundamenta metapsihologic masochismul
originar, reacţia terapeutică negativă, rezistenţa şi melancolia l-au condus pe Freud la
recontextualizarea statutului principiului plăcerii şi la postularea dialecticii pulsiune de
moarte-pulsiune de viaţă. (Dincolo de princiiul plăcerii, 1920) De aceea, a fost necesară
completarea modelului teoretic cu o pulsiune originară care să explice existenţa
masochismului.

Masochismul
Pulsiunea de moarte este sursa masochismului primar care este deturnată spre
exterior sub forma sadismului. Astfel, masochismul primar este rezultatul perioadei
timpurii din psihogeneză în care pulsiunea de moarte este îndreptată asupra
subiectului. Este denumit masochism primar comparativ cu perioada ulterioară din
psihogeneză în care agresivitatea orientată spre exterior şi întoarsă împotrivapropriei
persoane (ca sadism inversat proiectat) devine masochism secundar.

Masochismul este o pulsiune parţială care are scopul a produce suferinţă şi a umili
propria persoană. Masochismul nu poare fi separat de sadism iar această pereche de
polare este fundamentală în viaţa psihică.
În textul Un copil este bătut (1919) Freud indică dialectica fantasmatică a sadismului cu
masochismul.În ordine psihogenetică, fundamentul masochismului (erogen) este
format prin debordarea excitativă originară, proprioceptivă, cutanată şi kinestezică,
care este resimţită ca durere.
Există o dialectică pulsională complexă între plăcere şi neplăcere, care pot exista
concomitent, asociate diferitelor organizări interne. De aceea:
- masochismul este, în anumite structuri, o condiţie a plăcerii care trebuie sancţionată
prin neplăcere (suferinţă anterioară sau ulterioară);
- neplăcerea poate produce plăcere.
Masochismul poate avea rol defensiv în cazul:
- anticipării suferinţei, când se încearcă elaborarea traumei, caz în care nu se poate trăi
plăcerea fără a anticipa neplăcerea;
- existenţei unui sentiment de culpabilitate inconştient.
În Problema economică a masochismului (1924), Freud se referă la trei forme de
masochism:
1. moral - care este sensul primar al conceptului: subiectul caută compulsiv poziţia de
victimă, aflat sub presiunea unui sentiment de culpabilitate.
Ilustrativ pentru efectele acestui tip de masochism se sunt psihopaţii antisociali care,
sub acţiunea unui Supraeu dur, care le induce puternice sentimente inconştiente de
culpabilitate, caută pedeapsa prin actele comise. Masochismul moral este specific
moralei heteronome a Supraeului, în care sentimentul de culpabilitate este anterior
faptei comise şi nu ulterior, ca în cazul moralei autonome a Eului.
Alături de nevoie de pedeapsă, sentiment de vinovăţie, nevroză de eşec, nevroză de
destin, melancolie, reacţie terapeutică negativă, masochismul este unul dintre
fenomenele care au condus spre postularea pulsiunii de moarte. Având în vedere
persistenţa masochismul moral crima perfectă este o imposibilitate psihologică.
2. erogen – care reprezintă intricarea plăcerii sexuale cu durere şi indică relaţia
dialectică dintre pulsiunile de viaţă şi cea de moarte. Erotizarea durerii se produce, prin
urmare, prin intricarea pulsiunii de moarte cu pulsiunile de viaţă, a agresivităţii cu
Erosul, al căror travaliu formează forma erogenă primară atât a sadismului cât şi
masochismului. Relaţia dintre cele două pulsiuni constituie baza perversiunii
masochiste, a relaţiei dintre plăcerea sexuală şi durere.
3. normal-feminin – pornind de la bisexualitatea psihică (indiferent de sexul biologic),
indică tendinţa general umană, în diferite grade, spre poziţii pasive. Poziţia pasiv-
receptivă, caracteristică asociată feminităţii, poate apărea pe parcursul evoluţiei
atunci când scopul pulsional este pasiv.
Freud consideră că masochismul este esenţial pentru nevroza obsesională, în care
dorinţa de a chinui un obiect devine nevoia de auto-chinuire, de autopedepsire.
Cultura creştină este întemeiată pe o dimensiune sacrificială, masochistă –
amenajarea raportului cu agresivitatea distructivă este cu necesitate internă, nu
externă. Originarul social presupune limitarea efectelor agresitităţii derivate spre
exterior.

Bibliografie:
Rosenberg, B., Masochismul mortifer şi masochismul gardian al vieţii, Ed. Trei, Bucureşti,
1999.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Un copil este bătut (contribuţie la cunoaşterea originii perversiunilor
sexuale) (1919)”, înFreud, Opere VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Problema economică a masochismului” (1924), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Roheim G., L’Enigme du Sphinx, Payot, 1976.

 [1]  Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-77.

[2] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-77.

[3] Termen care desemnează elementele sau procesele prin care pulsiunea se
exprimă. Este sau sinonim cu reprezentant-reprezentare sau are o accepţiune mai
largă, înglobând şi afectul.
[4] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.
[5] Idem, „O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci”, în Freud, Opere I, Eseuri de
psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1999, pp. 115-116.
[6] Freud nu a dorit să îl facă public şi a apărut cu postum în 1940, în Imago.
[7] Trebuie să o omoare pentru a-şi ajuta mama. Este trimis de Polydectes, regele
insulei Sefyros, cu scopul imposibil de a o omorî pe Meduza, dorind în acest fel să îl
elimine întrucât Perseu se împotrivea planurilor sale, respectiv căsătoria cu mama lui
Perseu, contra voinţei acesteia.
[8] N. A. Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Ed. Ştiinţifică, 1964, p. 119.
[9] J. Lacan, Le stade du miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la
constitution de la réalité, conçu en relation avec l'expérience et la doctrine psychanalytique,
International Journal of Psychoanalysis, 1937.
[10] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 67.

• Lecţia 5
•LECȚIA 5 - SEXUALITATE INFANTILĂ
Fiecare stadiul psihosexual este caracterizat printr-o zonă erogenă dominantă şi un tip
de relaţie de obiect.
Stadii:
1. pregenitale - oral, anal;
2. genital – falic:
3. de latenţă;
4. al pubertăţii;
5. genital oblativ (lat. oblation = ofrandă, a oferi).

Stadiul oral
Hrănirea reprezintă o nevoie fundamentală, necesar al subzistenţei sugarului şi, de
aceea, este o pulsiune autoconservativă. Sursa pulsională (dimensiune biologică) o
reprezintă tegumentul erogen al zonei buco-labiale iar scopul este „aducerea în
interior”, încorporarea hranei. De aceea, fantasmele specifice acestui stadiu sunt de tip
„canibal” iar în marea patologie angoasele psihoticilor se construiesc în jurul
fantasmei de a mânca sau a fi mâncat.
Prin hrănire este excitată cavitatea bucală şi este produsă plăcerea alimentară.
Plăcerea este organizatorul primar al realitățiiîntrucât determină fenomenul anaclitic,
de sprijinire a pulsiunii sexuale pe cea autoconservativă.

Anaclisis
Plăcerea produsă prin hrănire și excitarea mucoasei bucale este reprodusă de sugar şi
în lipsa hranei, ca fenomen de autonomizare a plăcerii. Plăcerea alimentară devine
treptat un alt „ordin” psihic care nu mai are ca scop hrănirea. Este un comportamentul
de supt non-alimentar care vizează obținerea plăcerii în absenţa hranei.
Plăcerea non-alimentară este specific pulsiunii parţiale orale şi odată dobândită, nu
mai este reductibilă la nevoia de hrană.
Dezvoltarea suptului non-alimentar din cel alimentar a fost denumită de
Freud anaclisis sau „sprijinire” a pulsiunilor sexuale (a unui „alt ordin” de plăcere) pe
cele autoconservative (nevoia de hrană).
În primul timp al evoluţie, pulsiunile sexuale împrumută surse organice ale pulsiunilor
autoconservative. Anaclisis reprezintă procesul de sprijinire al pulsiunilor pe funcţiile
vitale. De aceea, „alegerea obiectului iubirii” se face prin intermediul pulsiunilor
autoconservative – ulterior aceasta devine un tip de alegere de obiect (o/îl iubesc
pentru că are grijă de mine).
Prin urmare, din comportamentul alimentar al suptului, sugarul trece la un
comportament care îl reproduce pe cel alimentar însă în absenţa sânului (mişcări
buco-labiale specifice suptului); urmeazăcomportamentul de supt al degetului și/sau al
altor substituţi. În acest mod se dezvoltă plăcerea orală care este o plăcere de
organ auto-erotică. De aceea, suptul non-alimentar este prototipul:
- comportamentelor adulte asociate erotismul oral precum dependenţa de ingerarea
de substanţe, adicţii (tabagismul, dipsofilia etc.);
- practicilor sexuale perverse care au ca sursă zona orală.
Sensul evolutiv al pulsiunii sexuale în raport cu obiectul este de la autoerotism la
satisfacerea prin relaţie cu obiectul, adică de la narcisic la obiectual. Pulsiunea
constituie obiectul pentru că pulsiunile autoconservative sunt ab initio alo-centrice,
îndreptate spre obiect, exercitate şi excercitabile numai în relaţie cu obiectul.
Elaborarea culturală, obiectual-relațională și sublimată a pulsiunii parţiale orale se
regăseşte în:
- comunitate, societate, în nevoia de apartenenţă, de „încorporare” în familie, grup,
instituţie etc. Apartenența are, de aceea, un fundament psihic timpuriu şi de aceea
omul este fundamental o fiinţă socială. Sub acest aspect orice discontinuitate
evolutivă poate fi generic asociabilă traumalor apartenenţei, altfel spuns fixaţiilor
precoce orale.
- ritualuri corelative comunității, apartenenței, ritualuri comunionale, realizate prin
diferite intemedii, precum cel al lichidelor sau alimentelor (euharistie, vampirism,
prânz ritual etc.);

Ambivalenţa
Prin studiul comportamentului sugarului, Karl Abraham a observat că, pe măsura
dezvoltării biologice, există modificări în comportamentul oral al sugarului.
Inițial, suptul este activitatea predominată, pentru ca apoi, odată cu apariției dentiției,
mușcatul devine activitatea predominantă.
Prin apariţia dentiţiei şi prin dobândirea capacității de a muşca se modifică relaţia cu
obiectul (parţial) matern (sânul). A mușca devine asociat cu a distruge obiectul care
„dispare” (prin încorporarea alimentară). De aceea, este fundamentală succesiunea
fantasmelor sadic-orale de a muşca – a distruge – a provoca dispariţia obiectului.
Având în vedere contrastul dintre semnificațiile agresive ale acțiunii de a mușca și cea
a comportamentului de îngrjire și hrănire, K. Abraham a propus conceptul
de ambivalență și împărțirea fazei orale a dezvoltării în două substadii. Ambivalenţa
reprezintă, o dublă valență afectiv-relațională, respectiv co-existența de afecte și
atitudini polare față de acelaşi obiect.
Cele două substadii orale:
1. stadiul oral precoce, preambivalent în care activitatea predominantă este suptul și,
întrucât nu există o investiție negativă, nu există ambivalență;
2. stadiul sadic-oral, ambivalent, în care activitatea predilectă este aceea de a mușca,
cu semnificații agresiv-distructive şi polaritatea afectivă față de obiect.
Dacă evoluția de la preambivalență la ambivalență este specifică fazei orale, procesul
trecerii de laambivalenţă la post-ambivalenţă, prin integrarea pulsională, se întinde pe
toată perioada dezvoltării psihosexuale, fiind atinsă în stadiul genital oblativ.

Psihopatologia stadiului oral

Având în vedere perioada precoce din psihogeneză, fixaţiile în acest stadiu produc
patologie psihotică: discordandă, paranoiacă, depresivă.
Freud a inclus iniţial domeniul psihozelor în categoria paranoiei, conform studiului
referitor la Daniel Paul Schreber.
Entitatea nosografică denumită schizofrenie nu a fost mulţumitoare pentru Freud
întrucât carateristicile acesteia nu aveau o bună putere separativă fiind tangentă cu
paranoia. De aceea, a folosit termenul de parafrenie prin care desemna atât grupul
schizofreniilor cât pe cel al paranoiei[1] . Freud va renunţa însă la conceptul de
parafrenie. Psihiatric, parafreniile se deosebesc de schizofrenia paranoidă atât prin
alterarea mai atenuată a funcţiei afective şi volitive, cât şi prin debut tardiv.

Psiho-nevroza narcisică
Psihopatologia majoră este efectul vicisitudinilor investiției și ale constituirii
obiectului. De aceea, Freud a denumit schizofrenia, psiho-nevroză narcisică.

Schizofrenia
Patologia discordantă este efectul retragerii investiri obiectului, dinamică în care se
revine asimptoticla starea narcisică primară (an-obiectuală). Fixaţia specifică
schizofreniei şi mişcarea regresivă consecutivă este mai veche decât cea din paranoia
şi se situează la începutul constituirii obiectului[2] .
Caracteristici:
•&νβσπ; procesul de „refulare” sau dezinvestire al realităţii predomină asupra celui de
restituire a realităţii specific paranoiei;
•&νβσπ; mecanismele de restituire ale schizofreniei este de tip halucinator.
În schizofrenie investiția obiectuală este retrasă iar refularea s-a realizat prin
desprinderea libidoului. În acest sens faza de agitaţie halucinatorie este expresia
dinamică a conflictului dintre retragere și reinvestire obiectuală, ca încercare de
vindecare. Această fază (care este deci o mișcare spre vindecare și nu expresia
stagnantă a bolii) nu se foloseşte de proiecţie ca în cazul paranoiei, ci de mecanismul
halucinatoriu [3] . Funcționarea se face în registrul proceselor primare iar reprezentările
cuvintelor devin reprezentări ale lucrurilor (ca și cum, cuvintele pot „să devină” lucruri).
Dacă în nevroze Eul este în raport cu exigenţele realităţii (Supraeului) şi refulează
revendicările pulsionale, în psihoză se produce o ruptură între Eu şi realitate, Eul
rămâne sub dominaţia Se-ului.
Aflat sub influenţă pulsională, a Se-ului, Eul se separă de realitate, f uncția de testare a
realității este suspendată iar realitatea este reconstruită delirant.
În faza finală a schizofreniei, victoria nu revine reconstrucţiei, ca în paranoia, ci
refulării, întrucât regresia nu e oprește la stadiul narcisic (așa cum se întâmplă în
delirul de grandoare), ci ajunge până la renunţarea totală la investirea obiectuală şi
întoarcerea la autoerotismul infantil. Pentru Freud criteriul gradului de sistematizare al
delirului este unul funcţional, de aceea este posibilă legătura dintre paranoia şi forma
paranoidă a schizofreniei. Astfel, aşa cum s-a arătat, fixaţia specifică schizofreniei
este mai veche decât în paranoia - situată la începutul trecerii de la autoerotism la
iubirea obiectuală.
Pentru Melanie Klein originea mecanismelor celor două afecţiuni psihotice, schizofrenia
şi paranoia se găseşte în cadrul aceleiaşi faze. În acest sens Freud a admis că
simptomele paranoice se pot combina cu cele ale schizofreniei.

Apărări psihotice
Unul dintre mecanismele psihozei este negarea realității care este o formă de apărare,
de refuz al percepției unei realități externe înalt traumatice.
Refuzuleste un mecanism, specific psihozei, prin care subiectul se apără de o
realitate traumatică şi desemnează procesul care conduce spre clivajul Eului. De
aceea, problematica psihotică nu se joacă între instanțele psihice aşa cum se întâmplă în nevroză,
ci intra-instanţă, intra-Eu. Psihoza presupune suspendarea dialecticii dintre instanţe,
colapsul dinamicii psihice topice.
Negarea realităţii, refuzul sunt graduale și se poate ajunge până la reorganizarea
Eului în sub-structuri separate prin fenomenul de clivajul al Eului.
Freud a introdus concept de clivaj în Fetişismul (1927), unde pune în relaţie conceptul
de refuz cu cel de castrare. În fetişism există două poziţii ireconciliabile, una prin care se
refuză şi cealaltă prin care se acceptă castrarea femeii, lipsa penisului.
În Clivajul Eului în procesele de apărare (1938) Freud observă procesul prin care această
manieră de apărare este efectul co-existenţei celor două poziţii
ireconciliabile. Realitatea anatomică a „castrării feminine” este refuzată şi, prin clivaj,
este eludată diferenţa anatomică dintre sexe.

Paranoia
Constelaţia psihopatologică a paranoiei reprezintă o defensă în faţa homosexualităţii.
În cadrul paranoiei, Freud include [4] :
1. delirul de persecuţie - paranoicul nu poate conştientiza faptul că „nu iubeşte pe X,
doar îl urăşte pe X”. Percepţia interioară este înlocuită, prin proiecţie, cu una
exterioară: „el mă urăşte şi persecută, ceea ce mă va îndreptăţi să-l urăsc”.
2. erotomania – „nu îl iubesc pe el, ci o iubesc pe ea, pentru că ea mă iubeşte”.
3. delirul de gelozie alcoolic – alcoolul anulează inhibiţia şi provoacă regresia.
Alcoolicul caută societatea bărbaţilor, pentru a obţine satisfacţia afectivă pe care nu o
găseşte cu soţia. Astfel, investeşte un partener de acelaşi sex şi apoi de apără de
această investiţie prin deplasare: „nu eu îl iubesc pe el, ci soţia mea ea îl iubeşte”.
4. Delirul de gelozie al femeii – unei femei îl plac femeile, ca alegere narcisică şi
homosexuală, dar se apără de investiţia sa homosexuală şi consideră că : „nu eu o
iubesc pe prietena mea, ci el, partenerul ei, o iubeşte”.
5. Delirul de grandoare – este produs printr-o supraapreciere sexuală a propriului Eu:
„eu nu iubesc pe nimeni”, devine „eu mă iubesc doar pe mine”.

Melancolia (nevroza narcisică) în abordare freudiană

Se caracterizează prin retragerea libidoului la nivelul Eului. Deși iniţial desemnau
grupul psihozelor funcţionale iar după 1924, în articolul Nevroză şi psihoză, sfera
nevrozelor narcisice se restrânge la afecţiunile de tip melancolic.
Comparativ cu melancolia, paranoia, spre exemplu, nu este o tulburare narcisică: „nu
se poate afirma că paranoicul şi-a retras în întregine interesul din lumea exterioară,
nici măcar în apogeul refulării” [5] .
În Doliu şi melancolie (1917), Freud explorează fenomene clinice care îl vor conduce spre
avansarea celei de a doua topici. Este vorba despre melancolie, doliul patologic şi
delirul de observare care îl vor susţine în teoretizarea Supraeului.
Ambivalenţa este elementul comun atât în cadrul melancoliei cât şi în cel al doliului:
„cauzele melancoliei depăşesc de cele mai multe ori cazul clar al pierderii datorate
morţii şi cuprind toate situaţiile de insulte, neglijări şi dezamăgiri, prin care se
introduce în relaţie o opoziţie între iubire şi ură sau prin care poate fi întărită o
ambivalenţă deja existentă” [6] .
În travaliul de doliu, prin identificarea cu obiectul pierdut, nu persoana decedată este
acuzată, ci Eul (ca substitul al acesteia) de către Supraeu. Acuzaţiilor aduse obiectului
pierdut şi introiectat devin auto-acuzaţiile celui îndoliat; acesta este fundamentul
melacoliei. De aici şi dictonul De mortuis nil nisi bene – pentru că faţă de cel mort se
simte nevoia de a spune multe lucruri rele.
Pentru Karl Abraham, atât depresia cât şi angoasa sau sentimentul de culpabilitate
sunt efectul refulării sadismului, ceea ce produce compensarea prin masochism:
plăcerea este obţinută prin suferinţă.

Doliu, melancolie, depresie

1. travaliul doliului indică dificultatea de a înlocui obiectul pierdut prin deces. În travalaliul
normal al doliului, pierderea obiectul este urmată de introiecţia obiectului pierdut. De
aici şi ceea ce considera actriţa Oana Pellea referitor la părinţii decedaţi: „Atunci când
îmi este dor de ei, îmi sărut mâna – şi ştiu că este şi mâna lor”.
2. melancolia este determinată de pierderea obiectului iubirii. Introiecţia din melancolie
este rezultatul conflictului de ambivalenţă cu obiectul, prin care Eul preia ostilitatea
proiectată asupra obiectului. Prin conflictul de ambivalenţă, iubirea poate bascula în
ură, ceea ce conduce la renunţarea la obiect.
Renunţarea la obiect este progresivă şi se extinde asupra realităţii externe în întregul
ei. De aceea, melacolocul este lipsit de interes pentru viaţa familială, profesională,
socială etc a care a renunţat treptat.
3. depresia indică imposibilitatea de a regăsi iubirea obiectului, ceea ce conduce la
existenţa unei „cripte pentru altul în sine însuşi”, după expresia lui profesorului Pierre
Fedida. În puseul depresiv major subiectul „se protejează” de lume prin retragerea
libidoului din obiecte, consecutivă regresiei în faza sadic-anală precoce, în care
pierderea obiectelor este echivalentă cu distrugerea lor.
Depresia reprezintă o formă de repliere în faţa imposibilităţii de integrare a obiectului
total şi de accedere la stadiul genital.
În depresia anaclitică (efect al imposibilităţii de „spirjin” pe obiectul care nu este fiabil)
dependența de obiect este marcantă. Subiectul este dependetn de obiect pentru că
obiectul poate oricând să dispară, să fie distrus și de aceea, este idealizat, ca apărare
în fața distrugerii.

Poziţia schizoid-paranoidă şi depresivă. Perspectiva kleiniană

Melanie Klein a elaborat o teorie a stadiilor de dezvoltare, pe care le-a
denumit poziţii pentru a sublinia atât caracterul dinamic-tranzitoriu cât şi cel structural-
structurant în psihogeneză. În acest sens „poziţiile” kleiniene sunt etape „psihotice
normale” ale psihogenezei.
Klein consideră că viaţa fantasmatică a sugarului este marcată de o agresivitate
extremă, care este consecinţa expresiei dialecticii pulsionale viaţă-moarte [7] . De
pildă, „a obţine” este fantasmatic echivalent, datorită sadismului oral, cu „a devora”
şi „a distruge” [8] . Din cauza pericolului de a fi distrus (de fracţiunea din pulsiunea de
moarte nedeflectată spre exterior, conform teoriei lui Freud), apare în Eu o tensiune
excesivă şi implicit atât angoasa de a fi devorat cât şi cea de a devora. Această
tensiune, efect al distructivităţii interne constituie fundamentul Supraeului [9] . De
aceea, problematica depresiei, în perspectiva kleiniană este legată de geneza timpurie a
Supraeului.
Klein a avansat noţiunea de poziţie schizoid-paranoidă care reprezintă relaţia cu
obiectul primar specifică primelor șase luni de viaţă cât şi fundamentul patologiei
discordante şi paranoide [10] .
Sugarul trăieşte angoasa paranoidă ca efect al faptului că se simte „invadat” de
agresivitate disctructivă, în pericol de a fi anihilat. Mecanismul
paranoid presupune proiecţia: „anihilarea” vine din „exterior”, se întoarce „din exterior”
unde a fost proiectată, fiind iniţial un fenomen intern, efect al pulsiunii distructive.
Atributul schizoid se referă la pricipalul mecanism de apărare care este clivajul
(separarea) întreobiectul bun şi cel rău. De exemplu, un copil care este frustrat de către
mama sa, o va internaliza ca pe un obiect rău, frustrant. Cu cât va fi mai mult frustrat
(prin faptul că nu i se dă sânul atunci când simte foamea), cu atât va rămâne mai mult
fixat de obiectul intern frustrant. Concomitent, va internaliza şi un obiect bun – sânul –
care gratifică (care „vine” atunci când sugarul simte foame) ceea ce va determina
fixarea şi de obiectul bun.
Co-existenţa obiectului rău şi a celui bun în Eul în formare nu poate fi „negociată”
decât prin clivajul Eului, respectiv prin existenţa simultană a două sub-structuri ale
Eului, una axată pe obiectul rău şi una pe obiectul bun, care se exclud reciproc. Astfel,
sugarul îşi va urî şi iubi simultan mama.
Modelul acestei etape timpurii a psihogenezei oferit de Klein explică imposibilitatea de
a avea un Eu bine unificat, care este determinată de imposibilitatea de a avea o mamă
care nu frustrează. Sânul matern, prin dialectica absenţă-prezenţă în raport cu pulsiunea
autoconservativă, va fi mereu atât bun cât şi rău.
Prin urmare, în această etapă, obiectul este perceput ca fiind parţial (mama este
„egală” cu sânul său) şi este separat în bun şi rău prin proiecţia urii şi a iubirii şi
consecutiv prin introiecţia sa.
Obiectul bun este idealizat, întrucât procură gratificare şi este introiectat (pentru a
asigura defensa împotriva angoasei paranoide) în timp ce obiectul rău
este distrus (sfâşiat, devorat) prin pulsiunile sadic-orale.
Activitatea fantasmatică specifică depresiei originează în etapa pre-depresivă şi are ca
miză elaborarea pulsiunilor sadice-orale. Aceasta se poate exprima atât în teama de a
nu putea recompune obiectul „îmbucătăţit” şi a nu îl putea resuscita (din cauza
ameninţărilor obiectelor rele), cât şi în teama de a nu putea separa obiectul bun de cel
rău.
În continuarea poziţiei schizoid-paranoide, Klein a observat, în cursul primului an de
viaţă, între luna a şasea şi a douăsprezecea, existenţa unei faze care se aseamănă cu
patologia depresivă [11] .
Astfel, poziţia depresivă desemnează un tip de relaţie cu obiectul care se
fundamentează pe poziţia schizoid-paranoidă, este parcursă în orice psihogeneză
şi este reactualizată în doliu sau patologia depresivă.
În cadrul acestei poziţii se desfăşaoră o dinamica depresivă- integrativă. Este
consolidată introiecţia obiectul bun, ceea ce permite atenuarea separării, clivajului, cu
obiectul rău. Aceasta are ca efect integrarea treptată a celor două sub-structuri ale
Eului sunt forma unui obiect total care este obiectul comun atât al mişcărilor pulsionale
agresive cât şi a celor erotice. Din „logica” disjunctivă „sau bun sau rău” se trece în
logica conjuctivă „şi bun şi rău”, ceea ce înseamnă instalarea ambivalenţei.
Mişcarea integrativă, totalizantă a obiectului reprezintă fundamentul sănătăţii psihice
şi orice fixaţie în această perioadă, prin dificultăţi de integrare a obiectului total poate
genera evoluţii ulterioare în patologia paranoiacă sau depresivă. Având în vedere
accesul spre poziţia depresivă, această etapă este esenţială în dezvoltare, întrucât
determină capacitatea subiectului de a avea relaţii de obiect gratificante.

Stadiul sadic-anal
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu se întemeiază pe funcţia biologică a excreţiei
care permite instituirea valorii simbolice a materiilor fecale. Sursa pulsională este
mucoasa rectală, iar prin excreţie, în primă instanţă şi retenţie, ulterior (concomitent
cu obţinerea controlului sfincterian) se obţine scopul pulsional, respectiv plăcerea.
Stadialitatea nu presupune exclusivitate, ci predilecţie. De aceea, plăcerea generată
prin excitare anală exista şi în stadiul oral însă, prin dezvoltarea controlului sfincterian,
devine predilectă.
Capacitatea de control muscular se instalează în contextul relaţiei de îngrijire dintre
mamă şi sugar şi, de aceea, integrează răspunsul matern, ca mediul relaţional, care
consolidează un efect educativ spre curăţenie. Educaţia spre curăţenie presupune retenţia
şi expulzia controlată a materiilor fecale. Mama reacţionează diferit la „murdărie” sau
„curăţenie”, respectiv la modul în care sugarul controlează sfincterul, reţine sau
elimină fecalele.
Sub aspect economic, retenţia are drept efect creşterea excitaţiei mucoasei rectale,
ceea ce înseamnă creşterea capacităţii de elaborare a unui cuantum energetic ridicat.
Prin reacţia mediului, a obiectului matern, se constituie investiţia simbolică a materiile
fecale. Capacitatea de control sfincterian, care produce expulzia controlată, este
asociată cu reacţia favorabilă a mamei (a mediului relaţional) care este resimţită
pozitiv de către sugar. De aceea, plăcerea retenţiei se asociază cu senzaţia de
securitate, ceea ce conduce la reducerea angoasei. În acest sens. retenţia, reţinerea
este fantasmată ca „protecţie”. A reţine, a avea, a nu da, a nu oferi devine prototipul
sentimentului de protecţie şi explicaţia dinamică a avariţiei.
Karl Abraham observă două substadii, după criteriul relaţiei de obiect:
1. În primul substadiu, plăcerea este produsă prin evacuare iar pulsiunea presupune
„distrugerea” obiectului prin faptul că este „eliminat”. De aceea, a elimina este
fantasmatic echivalent cu a distruge (vezi asocierea semantică dintre a omorî şi a
elimina).
2. În cel de al doilea substadiu, plăcerea este produsă prin retenţie şi pulsiunea
presupune controlul posesiv.
Expulzia sau retenţia sunt modalităţi simbolice de raportare la obiectul parţial. Prin
gestionarea comportamentului retentiv, pentru că este educativ prescris, sugarul îşi
poate domina mama care doreşte ca acesta să deprindă curăţenia.
Copilul care refuză expulzia se află în poziţie activă, ascendentă, faţă de adult. De
aceea, copilul se poate supune pasiv educaţiei şi să reţină materiile fecale (pentru a le
expulza atunci când obţine de la mama gratificarea, fiind un „copil curat”) sau poate
refuza activ educaţia spre curăţenie şi săexpulzeze atunci când nu este agreeat de către
mamă, fiind un „copil nurdar”.
Originea cuplului activitate-pasivitate, caracteristică esenţială a rolurilor psiho-
sexuale, fundament fiziologic al bisexualităţii, se situează în aceste sens, în stadiul
anal. Dacă activismul şi expulzia întemeiază tendinţele masculine, atunci, pasivismul
şi retenţia pe cele feminine. De asemenea, dialectica activ-pasiv din acest stadiu
fondează atitudinea ambivalentă faţă de obiect.

Psihopatologia stadiului sadic-oral

Nevroza obsesională
Dezvoltarea patologică specifică stadiului sadic-anal este nevroza obsesională, entitate
nosografică conturată de Freud între 1895-1895.
Pentru Freud structura obsesională este diferită de simptomul fobic. Fobia este un
simptom şi nu o entitate nosografică. Simptomul fobic este încadrat de Freud în isteria
de angoasă, după isteria de conversie, cea de a doua mare clasă de nevroze.
Nevroza obsesională este caracterizată prin idei obsesive, compulsia la comiterea de
acte indezirabile, ritualuri obsesive, ruminaţie, îndoială, scrupule cu efect inhibitiv
asupra gândirii şi activităţii.
Topic este caracterizată printr-o relaţie sado-masochistă între Eu şi un Supraeu foarte
dur.
Dinamic se caracterizează prin fixaţie în stadiul anal, prin urmare, regresie şi
ambivalenţă.
Economic sunt predilecte mecanismele deplasării, izolării şi anulării retroactive.

Erotismul uretral
Întrucât erotismul uretral se află într-o relaţie complexă cu erotismul falic nu s-a putut
contura unstadiu uretral, fiind mai mult o etapă în evouţia spre stadiul falic.
Aparatul genital se află în dezvoltare şi, de aceea, plăcerea este legată de descărcarea
imediată a tensiunii prin actul micţiunii. De aceea, perversiunea de tip uretral
presupune obţinerea plăcerii prin actul de a urina pe cineva.
Textul fundamental dedicat de Freud acestei etape este Despre obţinerea
focului (1931), în care arată relaţia simbolică existentă între erotismul uretral şi foc.
Textul se desfăşoară în jurul psihanalizei aplicate mitului lui Prometeu, eroul civilizator,
care este prototip al eroului primei epoci culturale. Instalarea „umanoidului” în cultură,
ceea îi conferă statutul de om este rezultatul capacităţii de renunţare la plăcere şi
transformarea pulsiunii prin procesul creativ.
Actul săvârşit de Prometeu, respectiv împărtăşirea secretului focului, simbolizează
(prin contrariu) represia pulsională, concomitentă instalării omului în cultură. Mitul
indică momentul în care omul învaţă să stăpânească focul, să îl aprindă.
În istoria mitologică este reprezentat contrariu (reprezentarea prin contrariu fiind un
mecanism de apărare) - acţiunea de a stinge focul (ca simbol al pulsiunii-dorinţei),
contrariul aprinderii sale.
Indiciile pe care Freud şi-a construit interpretarea sunt forma falică a tijei de trestie în
care eroul a ascuns focul şi interdicţia (din tradiţia mongolă) de a urina pe cenuşă:
„precondiţia stăpânirii focului ar fi renunţarea la pofta cu tentă homosexuală de a-l
stinge prin şuvoiul de urină” [12] .
Simbolistica falică trimite spre originarul social, rezultat al sublimării homosexualităţii:
„pentru omul primitiv încercarea de a stinge focul cu propria apă însemna o luptă plină
de plăcere cu falusul altuia” [13] . Represiunea pulsională reprezintă debutul
procesului cultural. Procesul cultural se sprijină pe destinul sublimat al
homosexualităţii.
Fantasmele specifice erotismului uretral sunt cele de atotputernicie, de pătrundere, de
pasivitate, de abandon („a lăsa să curgă”) şi de performanţă, care sunt sursa ambiţiei
(a fi cel mai bun, a fi tare, „a arunca” cel mai departe).
De aceea, copilul enuretic poate deveni un adult ambiţios, după cum observă Freud
în Caracter şi erotism anal (1908).
Astfel, patologia acestei etape de dezvoltare, consecutivă fixaţiei, o
constituie enuresisul psihogen (dacă enurezisul primar, prin deficienţa biologică de
control sfincerian, a fost eliminat). Enurezisul este un simptom susţinut de plăcerea
erotică a micţiunii, o defensă împotriva angoasei de castrare şi un echivalent
inconştient al masturbaţiei.
Stadiul falic
Stadiu falic reprezintă secvenţa psihogenetică în care se finalizează integrarea
pulsiunilor parţiale sub primatul genitalităţii.
Integrarea este procesuală şi nu se produce exclusiv în acest stadiu, fiind pregătită în
întreaga psihogeneză. Prin integrarea şi reunirea pulsiunilor parţiale se constituie
accesul spre descărcarea genitală a tensiunii. Textele în care Freud teoretiează acest
proces sunt Organizarea genitală infantilă(1923), Declinul complexului Oedip (1924), Câteva
consecinţe ale diferenţei anatomice dintre sexe (1925).
Specificul acestui stadiu rezidă în iniţierea problematicii diferenţei dintre sexe. Aceasta
este secvenţa din psihogeneză care întemeiază perspectiva falocentrică, a existenţei
unui singur sex, cel masculin: „Concomitent cu intrarea în faza falică, diferenţele dintre
sexe se estompează în faţa concordanţelor; […] fetiţa este un mic bărbat” [14] .

Complexul Œdip
Modelul structural oedipian a constituit un subiect de dezbatere încă din prima
perioadă a dezvoltării gândirii freudiene.
Geza Roheim observă faptul că enigma Sfinxului este corelată picioarelor: „Cine merge
dimineaţa în patru, la amiază în două şi seara în trei picioare?”. Întrebarea Sfinxului
semnifică raportul omului cu scena originară.
Enigma Sfinxului este enigma sexualităţii umane ale cărei prime „soluţii” sunt teoriile
sexuale infantile. De aceea, numele „Oedip” provine din istoria picioarelor sale [15] .
Tălpile lui Oedip sunt crestate (tăiate la cererea lui Laios, a tatălui său). De aici rezultă
numele acestuia, Ödipus care înseamnă „picior umflat” [16] .
Freud observă echivalența picior umflat - picior ridicat. Simbolismul fetişist al piciorului
trimite spre falusul de negăsit al femeii” [17] .
În mod simplificat, complexul Oedip înseamnă existența de dorinţe incestuoase pentru
părintele de sex opus şi criminale pentru cel de acelaşi sex.
În realitatea clinică nu se poate observa o formă „pură” pozitivă sau negativă întrucât
atât tendinţele pulsionale active şi pasive cât şi curentele negative şi pozitive de
investire coexistă iar bisexualitatea psihică face ca raporturile oedipine să fie
„dublate”, tendinţa heterosexuală împletindu-se cu cea homosexuală.
Copilul este atât subiectul cât şi obiectul situaţiei oedipiene care este de o mare
complexitate. Fiecare părinte intervine în triagulare conform propriilor dezvoltări
oedipiene şi istorii ale propriilor seducţii.
Expuse într-o manieră radicală, cele două interdicţii oedipiene, generate de cele
două dorinţeoedipiene, sunt moartea părintelui de sex opus şi incestul.
Atunci când realitatea aduce cu sine realizarea primei dorinţe (moartea părintelui de
sex opus, de exemplu în urma unei maladi) se instaurează o culpabilitate foarte dificil
de elaborat. Aceasta pentru că dorinţa oedipiană se împlineşte în realitate, conform
stadiului arhaic al organizării magice a gândirii. Părintele dispărut este idealizat iar
dependenţa de faţă de părintele rămas este masivă. Travaliul de doliu nu poate fi
început iar doliul devine patologic
Constelaţia oedipiană este o structură care poate avea conţinuturi diverse. În cazul
familiilor numeroase rolul terţului poate fi jucat de substitute (fraţi, surori, unchi,
mătuşi).

Seducţia originară
Seducţia inconştientă existentă în relaţia oedipiană este necesară şi structurantă
pentru copil. Capacitatea seductivă şi cea de a trăi plăcerea erotică sunt coordonate
majore ale psihismului adult care originează în relaţia oedipiană.
În afară de seducţia inconştientă, care derivă din curentul tandru (dintr-un scop
pulsional inhibat), poată să fie activată şi o seducţie reală, perversă sau o seducţie
fantasmată, netrecută în act.
Teoriile sexuale infantile sunt produsul impulsului cercetării sexuale infantile. În
ordinea dezlegării secretelor sexualităţii primul fenomen care se impune este cel al
scenei originare.
Scena originară este o scenă a raportului sexual dintre părinţi, fantasmată de copil
ca un act de agresiune al tatălui într-o relaţie sado-masochistă. Fantasma scenei
primitive este o sursă de angoasă (în special a celei de castrare) şi provoacă copilului
excitaţia sexuală pe care nu o poate stăpâni.
Procesul despărţirii realităţii obiective de cea subicetivă, de fantasmă a fost o
preocupare constantă a lui Freud nu numai în cazul scenei originare, ci şi în cel al
seducţiei. Astfel, va pleca de la considerarea realităţii obiective a scenei originare, ca
eveniment perceput de copil, pentru a sublinia apoi importanţa interpretării subiective
a evenimentului, prin efect retroactiv, adică prin modificarea şi resemnificarea urmelor
mnezice în funcţie de experienţele noi şi de noul nivel de dezvoltare atins. Astfel a
ajuns la postularea primatului realităţii fantasmatice şi în acest caz precum şi în cel al
seducţiei adultului în raport cu copilul său.
Scena originară este una dintre structurile imaginare universale denumită fantasmă
originară.Freud a extras din materialul analitic unele structuri fantasmatice tipice care
au funcţie organizatoare. Fantasmele originare sunt:
§ viaţă intrauterină;
§ scena originară;
§ castrare;
§ seducţie.

Angoasa de castrare
Angoasa de castrare este specifică stadiului falic şi este produsă de anticiparea
pierderii falusul.
Falusul are, prin investirea sa, o mare valoare narcisică, susținută atât de excitația
somatică dar mai ales prin dimensiunea sa cultural-simbolică.
Falusul este asociat cultural cu reprezentări ale puterii, autorităţii sau fecundităţii.
Valoarea simbolică, de putere, constituie fundamentul identităţii psihosexuale.
Angoasa de castrare este, în acest sens, o corelată primară a câmpului narcisic
(identitar) și în mod secundar, a sexualităţii.
Angoasa de castrare poate împrumuta elemente pregenitale precum cele ale angoasei
orale (angoasa de a fi devorat, de a fi separat) sau ale angoasei anale (angoasa de a fi
distrus).
Apărarea în faţa angoasei de castrare constă dintr-o mişcare regresivă la o poziţie infantilă
pasivă. Prin regresie, investirea falusului este redusă şi în consecinţă pierderea
potenţială este minimalizată.
În viaţa cotidiană, exemple de apărarea prin regresie şi minimizare în faţa angoasei de
castrare sunt situaţiile în care care este evitată satisfacţia deplină, reuşita, succesul,
performanţa sau tratamentele medicale (prin care este ameninţată integritatea
narcisică sau corporală).
Prin conformația anatomică, femeia nu poate anticipa pierderea a ceea ce nu a
posedat. De aceea, angoasa de castrare nu poate exista în cazul femeii, întrucât este
un fapt împlinit.
Descoperirea diferenţelor anatomice dintre sexe produce în cazul fetelor invidia de
penis care este un element central al evoluţiei psihosexuale. În situaţia în care fetiţa
nu renunţă fanstasmatic la falus și la invidia asociată, nu va putea avea fantasmatic
un vagin şi, de aceea, nu va putea avea „o structură internă”, repectiv un câmp narcisic.
În lipsa unei structuri interne, va resimți orice intruziune ca fiind distructivă. În
patologiile câmpului narcisic semzaţia de pericol distructiv venit din exterior este
omniprezentă.
Spre deosebire de Freud, pentru Klein, angoasa originară a femeii este legată de
corpul său intern şi reprezintă angoasa produsă prin anticiparea deteriorării interiorul
corpului, a organelor genitale.
În acest sens, echivalentul feminin al angoasei de castrare se asociază anticipării:
1. situaţiilor de distrugere corporală;
2. pierderii fertilităţii;
3. situaţiilor de pierdere a iubirii;
4. situaţiilor de umilire.
Klein nuanțează raportul fantasmatic al fetei cu falusul în sensul că fata nu doreşte să
posede un penis, ca apendice extern, ci doreşte să aducă în interior un obiect valorizat
precum penisul.

Destine psihice ale feminităţii

În jalonarea psihogenezei feminităţii este important momentul în care fata îşi modifică
investiţia faţă de obiectul primar, matern.
Obiectul partţial matern, sânul este prototipul tuturor obiectelor: este atât gratificant
cât şi frustrant. Frustrarea este generată de latenţa răspunsului matern la nevoile
sugarului, dar este efectul intern al nevoii de satisfacţie nelimitată [18] .
Ostilitatea faţă de sân este efectul agresivităţii înnăscute (al pulsiunii de moarte) iar
sugarul proiectează pe sânul matern fantasme sadice: „nu eu vreau să îl distrug
pentru că este frustrant, ci el vrea să mă distrugă, frustrându-mă”.
În al doilea semestru de viaţă, pe fondul acestei frustrări, se produce trecerea spre
destinul psihic al femnităţii: trecerea de la mamă ca obiect al satisfacţiei la penisul
patern. De aceea, obiectul parţial al dorinţei nu mai este sânul, ci penisul.
Fata doreşte incorporarea orală a penisului patern (ca obiect simbolic al dorinţei) şi nu
posesia unui penis extern viril. Penisul fantasmat de fată este unul adus în interior şi
nu unul posedat în exterior.
De aceea, a aduce fantasmatic în interior un penis este echivalent cu a fi dorită, a fi
iubită. Astfel, esenţa sexualităţii feminine este dependenţa de a fi iubită prin dorinţa
bărbatului.
Structurile isterice ilustrează acest fapt prin comportament demonstrativ, provocator
prin care femeia se asigură de faptul că este dorită.
Pentru Freud, destinul feminităţii presupune două schimbări de esenţă:
1. a obiectului, prin trecerea de la mamă, la tată. Având în vedere valoarea de investire
a obiectului primar (mama), desprinderea de aceasta presupune importante forţe de
contrainvestire care sunt asociate lipsei falusului; mama nu are falus şi nu i-a conferit
nici fetei unul. Prin trecerea de la mamă la tată se face şi trecerea de la o poziţie
activă (corelativă masturbării clitoridiene) la un pasivă, receptivă;
2. a zonei erogene, prin trecerea de la clitoris la vagin. În stadiul falic, întrucât unicul
organ genital recunoscut este falusul, clitorisul ca echivalent-substitut este centrul de
interes psihic al fetelor şi, implicit al practicilor masturbatorii.
În perpectiva lui Freud, prin caracterul falocentric şi prin invidia de penis sexul feminin
unul derivat.
Modul de elaborare al lipsei falusului va genera destinul psihic al feminităţii.
Destine ale feminității:
1. inhibiţia și nevroza - invidia de penis nu permite continuarea atitudinii masculine,
ceea ce întrerupe masturbarea clitoridiană, cu fantasmatică sexuală asociată care o
are ca obiect pe mamă. Mama nu mai poate fi obiect fantasmatic masturbatoriu
întrucât nu este purtătoare de penis.
Inhibiția feminității poate deveni o formațiune caracterială: femeia iconoclastă, cea
care se opune și critică orice – ca deplasare a atitudinii față de mamă sau femeia
competitivă care dorește să compenseze astfel lipsa penisului.
2. complexul de masculinitate - este destinul în care fata nu renunţă la penis ci îşi
exagerează semnele virile. Virilitatea este rezultatul identificării cu mama falică şi nu
cu tatăl. Comportamentul viril este și o apărarea faţă de atitudinea pasivă.Fantasme
asociate sunt „a pune stăpânire pe mamă”, „a-i face mamei un copil”, „a-i creşte un
penis”.
3. feminitatea - este destinul cel mai rar şi supus vicisitudinilor prin faptul că
presupune abandonarea mamei şi trecerea la tată, la obiectul heterosexual. Întrucât
tatăl şi nu mama este posesorul obiectului dorinţei, al falsului, fetiţa se va putea
desprinde de obiectul primar şi orienta spre tată.
Feminitatea este instaurată când dorinţa de a avea penis devine dorinţa de a avea
copil (de la tată).
Când o femeie naşte un băiat (simbolic, penisul dorit), feminitatea se dizolvă în
moştenirea masculinităţii originare.

Masturbarea
Plăcerea sexuală este iniţial obţinută prin masturbare care presupune atât actul auto-
erotic propriu-zis cât şi fantasme asociate (conştiente sau inconştiente).
Masturbarea este integrată procesului evolutiv atunci când reprezintă jocul prin care
Eul experimentează şi negociază cu excitaţia sexuală, cu scopul de a-şi creşte
capacitatea elaborativă. Este specifică în copilărie, în adolescenţă şi la adulţi atunci
când un act sexual nu este posibil.
Masturbarea capătă caracter patologic atunci când:
1. adultul deşi are posibilitatea unei partenere o preferă actului sexual genital;
2. are o mare frecvenţă, ceea ce indică incapacitatea de obţinere a satisfacţiei;
3. actul masturbator reprezintă o formă de asigurarea împotriva castrării;
4. prin actul masturbator sunt trăite fantasmele perverse care altfel nu pot fi trecute în
act.
Fantasmele masturbatorii oedipiene sunt indiciul unei dinamici deficitare şi nu o
indicaţie patologică. Aceste fantasme sunt semnul incapacităţii de a obţine satisfacţia
sexuală, ceea ce poate conduce spre nevroză.
Fantasme masturbatorii produc culpabilitate şi teamă de pedeapsă. În aceste sens
masturbarea practicată de unii copii este o cerere de pedeapsă adresată părinţilor,
prin care adultul este „chemat” să regleaze (să interzică) ceea ce Eul copilului este
incapabil să reprime.
Refularea masturbării infantile sau reprimarea ei în perioada adolescenţei sunt indici ai
unui deficit marcat al dinamicii intrapsihice. Nu actul în sine trebuie avut în vedere, ci
activitatea fantasmatică şi afectele asociate. De aceea, chiar dacă actul masturbator
va înceta, fantasmatica şi culpabilitatea asociate vor continua. Este necesară
explorarea dinamicii inconştiente care are ca efect nevoia de descărcare
masturbatorie a tensiunii şi nu recomandarea sau condamnarea actului, chiar dacă
masturbarea este evocată de pacient ca fiind condamnabilă.

Psihopatologia stadiului falic

Este caracterizată de fenomenele isterice, din al căror corpus Freud a decupat:
- isteria de angoasă – al cărei simptom central este cel fobic, generator de angoasă;
- isteria de conversie – caracterizată prin fenomene conversive.
Isteria de angoasă
Este o formă de isterie în care simptomul central este angoasa, transformată în teamă
iraţională faţă de un obiect. Libidoul detaşat prin refulare este transformat în angoasă
şi nu convertit ca în isteria de conversie.
Întrucât Freud a constituit această entitate nosologică întrucât a considerat că
simptomul fobic nu poate fi considerat un proces psihopatologic independent.
Isteria de angoasă este o entitate psihopatologică diferită de nevroza fobică prin faptul
că simptomul fobic este considerat secundar dezvoltării de angoasă şi necesităţii de a
o lega de un obiect. De aceea, sarcina simptomului fobic este de „a lega” angoasa.
Isteria de angoasă se aseamănă structural cu isteria de conversie prin faptul că în
ambele dezvoltări refularea are drept prim scop separarea afectului de reprezentare.
De aceea, isteria de angoasă se poate combina în anumite cazuri cu cea de conversie.
În isteria de angoasă „libidoul, eliberat prin refulare de materialul patogen, nu va fi
convertit, adică transformat din ceva psihic într-o inervaţie corporală, ci va fi eliberat
sub formă de angoasă” [19] .
Isteria de angoasă se dezvoltă întotdeauna ca fobie iar pacientul este eliberat de
angoasă cu preţul unor importante limitări şi inhibiţii. Fobia este o încercare nereuşită
de a lega angoasa şi, de aceea, simptomul constă într-o construcţie psihică îndreptată
spre limitare şi interdicţie.

Micul Hans
Cazul „şcoală” al acestei entităţi semiologice este cel al Micul Hans (1908) care a întărit
ipotezele avansate de Freud prin clinica adulţilor. Freud, deşi l-a vizitat pe Hans şi i-a
cumpărat un cadou pentru cea de a treia aniversare, „a lucrat” exclusiv prin tatăl său,
muzicologul Max Graf, care fusese pentru câţiva ani membru al grupului pishanlitic de
miercuri.
Mama lui Hans fusese pacienta lui Freud iar Hans fusese crecut de părinţi după
prescripţiile psihanalizei. Cu toate acestea, Hans era un copil foarte rău iar părinţii au
început să îi ofere „spaţiu” când a început să producă simptome nevrotice. La vîrsta de
3 ani jumate, mama l-a găsit pe Hans atingându-si penisul şi l-a ameninţat că îl va
chema pe doctor să îi taie „cocoşelul” dacă va mai continua această practică.
În ianuarie 1908 Hans a dezvoltat o teama paralizantă de a fi muşcat de cal, cum că ar
putea să cadă morţi caii de tracţiune ai mijloacelor de transport şi, de aceea, a început
să evite locurile unde îi putea vedea. Tatăl credea ca simptomul fobic este cauzat de
suprastimularea sexuală generată de tandreţea excesivă a mamei şi de masturbare.
Freud a considerat că simptomul este produs de dorinţa erotică refulată al lui Hans
pentru mama sa, pe care încerca să o seducă. Aceste dorinţe erotice şi agresive s-au
transformat în angoasă, care s-a deplasat şi fixat pe alt obiect, pe cal.
Fobia lui Hans s-a accentuat şi era reticent în a-şi părăsi casa, dar când ieşea din casă
se simţea obligat să se uite la cai. La Grădina zoologică, evita animalele mari.
Preocuparea pentru organele genitale proprii şi ale părinţilor săi devenise obsesivă.
Hans spunea: „Toţi oamenii au cocoşel. Şi al meu va creşte pe măsură ce mă fac
mare”. Freud a considerată că îi era frică să îşi piardă „cocoşelul”.
Caii îl simbolizau pe tatăl său, care avea o mustaţă neagră care arăta precum botul
negru al cailor. Lui Hans îi era teama de represaliile tatălui în raport de dragostea lui
pentru mamă şi cu faptul că îşi dorea moartea tatălui. În acest sens, calul care putea
muşca îl simboliza pe tatăl său înfuriat iar calul care murea, pe tatăl său mort.
Din momentul în care Freud i-a interpretat lui Hans realitatea, fobia sa a început să
scadă, Hans a început să recunoască şi dorinţele de moarte adresate surorii sale.
Freud a fost satisfăcut pentru faptul că în tratamentul lui Hans nu se putea vorbi
despre sugestie iar tabloul clinic avea sens pentru că Hans acceptase interpretările
doar când acestea se potriveau.
Hans - Herbert Graf la vizitat pe Freud 13 ani mai târziu, devenit un cunoscut
producător de operă. Adultul hans suportase bine atât divorţul părinţilor cât şi
pubertatea.
Când şi-a citit anamneza nu s-a recunoscut în ea ceea ce l-a condus pe Freud la idea
că cele mai reuşite analize sunt cele care se uită.

Isteria de conversie
Isteria este entitatea nosografică fondatoare a clinicii analitice. Conceptul psihiatric de
isterie este acoperit treptat (după izolarea isteriei de angoasă) de cel analitic, de
isterie de conversie.
În isteria de conversie angoasa este absentă şi simptomul central este conversia.
În 1893, Piere Janet a remarcat faptul că anumite paralizii respectă reprezentările
anatomice populare și nu pe cele sistemice reale. J. M. Charcot face diferenţierea
dintre criza epileptică şi cea isterică, pornind de la faptul că prin reunirea acestor două
categorii de pacienţi într-o aripă specială, cea a „epilepticilor simplii”, istericii preluau
manifestările crizei epileptice.
De la bun început Freud a înţeles isteria în coordonate metapsihologice. Atent la
descoperirile epocii, Freud a elaborat teoria incidenţei psihogene a simtomului, a
reprezentării corpului fantasmatic şi a raporturilor simbolice dintre psyche şi soma,
Astfel, corpul isteric nu este un corp afectat neurologic, ci un erogen şi erotizat.
Simptomul isteric este atât efectul conflictului psihic, al unei reprezentări
ireconciliabile care declaşează apărarea Eului şi provoacă refularea cât şi al detasării
afectului de reprezentare. De altfel, în textul Consideraţii generale asupra atacului
isteric (1909), a reuşit să precizeze legile funcţionării psihice pornind de la ipoteza
identităţii funcţionale dintre vis şi isterie. Astefl, criza isterică este o fantasmă tradusă
în limbaj motor (proiectată pe motilitate) şi figurată pantomimic.

Fenomenul conversiv
Durerea fizică este trăită de isteric cu indiferenţă întrucât este determinată de
sentimente de culpabilitate. De aceea, durerea psihică este translatată în cea fizică.
Freud a reuşit să organizeze tabloul fenomenul isteric şi să avanseze conceptul
de conversie.
Conversia este o formaţiune de compromis deformată şi de neînţeles, care satisface
într-un unic simptom, atât dorinţa inconştientă cât şi exigenţele defensive.
Fenomenul conversiv are următoarele corelate:
1. tulburarea motorie isterică reprezintă în plan simbolic dorinţe refulate; durerea fizică
este în mod iniţial o durere morală.
2. simptomele fonatorii sunt de etiologie psihomotorie şi nu motorie, întrucât
motricitatea verbală este corelată inconştientului şi rezistenţei.
3. criza isterică transpune fantasma (corelată sexualităţii refulate) în activitate
motorie.
Cazul care i-a permit lui Freud teoretizarea conversiei, cât şi observarea dialecticii
dintre complexul Oedip, sexualitate şi transfer a fost Frl. Elisabeth von R.
Graţie acestei paciente, Freud a înţeles modul în care dorinţa interzisă se transformă,
conversiv, în durere. A observat faptul că expresia feţei pacientei nu corespundea
durerii, ci conţinutului reprezentărilor refulate.
Simptomul lui Frl. Elisabeth nu era numai o paralizie psihică funcţională, ci o
paralizie simbolică funcţională.
Conversia simbolică presupune ca iniţial să există o durere de origine organică ce
devine simbolul mnezic al trairii psihice. Astfel, o parte a corpului capătă statutul
de zonă histerogenă.
Simptomul isteric are următoarele caracteristici:
1. este simbolul mnezic al unei traume reale;
2. scenei traumatică iniţială este înlocuită asociativ cu o conversie simbolică;
3. simptomul isteric constituie realizarea unei fantasme inconştiente care serveşte
împlinirii dorinţei.
4. simptomul reprezintă reîntoarcerea la un mod de satisfacere infantil care este
refulat.
5. simptomul este un compromis între două mişcări pulsionale opuse: una care conferă
expresie unei pulsiuni parţiale sau componente ale pulsiunii sexuale şi alta care
încearcă să o reprime pe prima.
6. simptomul face compromisul între două fantasme sexuale una care are caracter
masculin iar cealaltă, feminin. Astfel, simptomul isteric este pe de o parte expresia
unei fantasme sexuale inconştiente masculine şi pe de altă parte a unei fanstasme
sexuale inconştiente feminine.

Cazul Dora
Cazul prototip al clinicii isteriei este Dora. Freud a scris acest cazul în 1901 şi l-a
publicat în 1905. A gândit cazul în ordinea lucrării Interpretării viselor (1900), întrucât
este organizat în jurul a două vise (de aceea, titlul original a fost Vis şi isterie).
Dora l-a văzut pe Freud prima dată în vara lui 1898, când avea 16 ani dar a început
tratamentul în octombrie 1900 şi l-a abandonat în decembrie, după 11 săptămâni.
Istoria Dorei este ilustrativă pentru modul în care contextul relaţional produce
simptomul şi se referă – aparent – la două familii respectabile, casnice, burgheze, care
se ajută reciproc.
Persoanele semnificative sunt:
•&νβσπ; tatăl Dorei (prosper şi inteligent industriaş, suferind consecinţele tuberculozei
şi unei infecţii sifilitice contactate înainte de căsătorie); fusese pacientul lui Freud şi
aceasta l-a determinat să îşi aducă fiica;
•&νβσπ; mama Dorei (considerată o personă „proastă” şi necultivată, obsedată de
curăţenie);
•&νβσπ; fratele mai mare al Dorei (care lua partea mamei şi era în conflict cu Dora);
•&νβσπ; domnul K
•&νβσπ; doamna K ce îl îngrijise pe tatăl Dorei (iar Dora avusese grijă de copii familiei
K).
De la vârsta de 12 ani, Dora începuse să manifeste simptome isterice, migrene şi tuse
nervoasă, dar la 16 ani simptomele se agravaseră, Astfel, pe lângă tuse şi disfonie
(vorbire în şoaptă), a avut intervale depresive, ostilitate şi gânduri sinucigaşe.
La vârsta de 16 ani, Dora a declarat că-l detestă pedomnul K chiar dacă fusese până
atunci prietenul ei pentru că acesta încercase să o seducă şi ea îl pălmuise. K a negat
vehement episodul şi a considerat că Dora era interesată numai de sex şi se excita cu
literatură obscenă. Tatăl Dorei l-a crezut pe K şi a trimis-o pe Dora la Freud.
Freud a înţeles realitatea inaparentă: soţia lui K nu-i oferea satisfacţie sexuală
domnului K. Tatăl Dorei îşi compensa frustrările printr-o pasionată relaţie cu doamna K,
o relaţie pe care Dora o cunoştea.
Dora a fost convinsă de faptul că tatăl ei o „vânduse” lui K din cauza motivelor lui
scabroase. Freud a descoperit în Dora sentimente pasionale pentru K, pentru tatăl ei şi
pentru doamna K.
Avansul pe care domnul K î-l făcurse era insuficient pentru a explica simptomele Dorei.
Când Dora avea 14 ani K a atras-o în biroul lui, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o pasional
pe gură. Ea a răspuns prin dezgust, ceea ce Freud a considerat ca fiind inversare a
plăcerii. Acest avans erotic a produs în Dora o senzaţie distinctă de excitaţie sexuală,
pe care aceasta a deplasat-o spre gâtul ei.
Freud i-a vorbit Dorei despre de relaţia tatălui ei cu doamna K şi despre impotenţa lui
K, că se gândeşte la sexul oral iar Dora a aprobat interpretarea încetând să mai
tuşească.
Există două vise în acest caz, din care îl redăm pe primul.
Dora a visat o mică cutie de bijuterii pe care mama ei dorea să o salveze dintr-o casă
cuprinsă în flăcări; aceasta în ciuda protestelor tatălui ei, care insista să-i salveze mai
întâi pe cei mai mici.
Dora a asociat, amintindu-şi că domnul K îi dăruise o cutie identică, scumpă (în limba
germană cuvâtnul „Schmuckkasten” – casetă de bikuterii – stă pentru organele
genitale feminine). Bărbatul o urmărea şi dorea să intre cu forţa în camera ei iar cutia
ei de bijuterii se afla în pericol din cauza tatălui ei.
Din acest motiv Dora s-a folosit în vis de o situaţie care exprimă contrariul – un pericol
de la care o salvează tatăl ei.
Freud face următoarele interpretări: mama Dorei este în locul doamnei K, tatăl Dorei în
locul lui K; K este cel căruia îi va da cutia de bijuterii. Prin faptul că îi dă cutiei de
bijuterii, Dora simbolizează faptul că este gata să-i dea lui K ceea ce soţia sa îi refuză.
Acest gând este refulat cu putere, forţând conversia tuturor elementelor în opuşii săi.
Vechea dragoste pentru tatăl Dorei s-a trezit, ca proiecţie a dragostei pentru K. Dorei îi
este frică de tentaţia de a-i ceda şi confirmă astfel intensitatea dragostei.
Freud a publicat cazul pentru inabilitatea sa de a-l continua.
La finele lui decembrie 1900, a lucrat la al doilea vis care i-a confirmat că Dora era
inconştient îndrăgostită de K. La începutul şedinţei consecutive interpretărilor date de
Freud, Dora l-a anunţat că va încheia analiza.
Pe 1 aprilie 1902 Dora s-a întors la Freud pentru a-i cere ajutorul chiar dacă se simţise
mult mai bine. A confirmat ceea ce înţelesese în analiză legat de familia K. Timp de
două săptămâni suferise de o nevralgie facială. Cu exact două săptămâni înainte,
ziarele anunţaseră numirea lui Freud ca profesor iar nevralgia era o formă de
autopedepsire pentru palma dată lui K, transferându-şi mânia asupra lui Freud.
Prin acest caz, Freud a înţeles faptul că transferul este cel mai mare obstacol în terapie
dar poate deveni un aliat, atunci când este tradus pacientului. Nu a reuşit, în cazul
Dorei, să controleze transferul la timp, pentru că nu a observat pasiunea Dorei pentru
el, ca repetiţie a sentimentelor pe care le avea pentru tatăl său.
Freud i-a permis să facă din el obiectul răzbunării pe care dorea s-o reverse asupra lui
K. Dora a pus în scenă fanteziile ei în loc să le reproducă în tratament. Freud nu a
reuşit să recunoască nici contrtransferul lui asupra Dorei, sentimentele sale negative.

Bibliografie:
Freud, S., „Caracter şi erotică anală (1908)”, în Freud, Opere VII, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Doliu şi melancolie” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Organizarea genitală infantilă (o incursiune în teoria sexuală) (1923)” ,
în Freud, Opere VI,Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., „Declinul complexului Oedip (1924)”, în Freud, Opere VI, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe (1925), în Freud, Opere
VI, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S.,, „Fetişismul” (1927), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000
Freud, S., „Clivajul Eului în procesul de apărare” (1940), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Klein, M.,1932, The Psycho-Analysis of Children, Delacorte Press/Seymour Lawrence,
1975, USA.
Freud, S., „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de simptome sub
numele de „nevroză de angoasă”, în Freud, Opere 5, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
Freud, S., „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Psihologia maselor şi analiza Eului”, în Studii despre societate şi religie, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000
Freud, S., „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002.

[1] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7,
Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
[2] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002, p. 170.
[3] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002, p. 170.
[4] Idem, p. 161.
[5] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002, p. 169.
[6] S. Freud, „Doliu şi melancolie”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 155.
[7] M. Klein, 1932, The Psycho-Analysis of Children, trad. A. Strachey, Delacorte
Press/Seymour Lawrence, 1975, USA, p. 124.
[8] P. Grosskurth, Mélanie Klein, Her World and her Work, Ed. Alfred A. Knopf, New York,
1986, p. 331.
[9] R.D. Hinshelwood, Dicţionarul psihanalizei kleiniene, trad. B. Orăşanu, F. Vlădescu,
E.S.F., Binghamton & Cluj, 1995, p. 105.
[10] Klein, Mélanie (1946). „Notes on some schizoid mechanisms”. Envy and gratitude
and other works 1946-1963. Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis
(published 1975).
[11] M. Klein, „O contribuţie la psihogeneza stărilor maniaco-depresive”, „Doliul şi
relaţia sa cu stările maniaco-depresive”, în Iubire, vinovăţie, reparaţie, Ed. S. Freud, Cluj,
1994.
[12] S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi
religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 347.
[13] S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi
religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 348.
[14] S. Freud, La féminité, op. cit., p.158.
[15] Laios, rege al Tebei, îl vizită pe regele Pelops din Pisa, la care rămase multă
vreme. Pentru ospitalitatea lui, Laios îl răsplăti pe regele Pelops cu cea mai neagră
nerecunoştinţă. Îl răpi pe fiul lui, Chrysippos, şi-l duse în Teba. Mâniat şi îndurerat,
tatăl îl blestemă pe Laios, ca zeii să-l pedepsească pe răpitorul lui Chrysippos, făcând
ca el să fie ucis de fiul lui. Laios se căsători cu Iocaste şi trăi multă vreme liniştit în
Teba. Pentru că nu avea copii se duse la Delfi, la Pitia, preoteasa lui Apollon care-i zise:
vei avea un copil, dar vei pieri de mâna sa, împlinindu-se blestemul lui Pelops. Atunci
Laios se gândi să-şi omoare fiul după naştere. Când s-a născut, Laios i-a legat
picioarele cu nişte curele, îi străpunse tălpile cu un fier ascuţit şi porunci unui rob să-l
arunce în pădure pe povârnişurile Kithaironului (munţi în Grecia centrală, între Atica şi
Beoţia).
[16] D. van der Sterren, Psihanaliza literaturii, Oedip Rege, Ed. Trei, Bucureşti, 1996, p.
86.
[17] S. Freud, C. G. Jung, Correspondance, vol. 1 (1906-1909), Gallimard, 1975, p. 348.
[18] Jacques André, Psihanaliza şi sexualitatea feminină.

[19] S. Freud, „Micul Hans”, Freud, Opere 2, Nevroza la copil, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p.
96

• Lecția 6
•LECȚIA 6 - ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ
Originarul social
Grupul şi cuplul apar ca realităţii psiho-sociale diferite. Societatea presupune relații
grupale în timp ce iubirea senzuală înseamnă o relaţie de cuplu, binomială, care
exlude terţul.
Cuplul, prin forța investiției este închis sub aspectul schimbului social, ceea ce
presupune izolare și în consecință, neparticiparea la formarea și întrețierea
comunităţii. De aceea, satisfacerea pulsiunii senzuale se opune instinctului gregar sau
sentimentului de masă [1] .
Astfel, originarul social, fundamentul relației socială nu este constituit din relația
binomială existentă într-un cuplu heterosexual.
Caracteristica principală a pulsiunii sexual genitale constă în faptul că pentru
satisfacere și efect biologic este necesară existența unui partener morfologic diferit.
Întrucât pulsiunea genitală serveşte susțineri de raporturi binomiale de cuplu acesta
a fost deplasată de la scopul său pentru a fi investită în constituirii relaţiilor comunitare.
Raporturile sociale sunt de natură homosexuală masculină [2] . După cum observă
Freud, relaţiile sociale sunt consecința sublimării pulsiunii sexuale în context grupal
homosexual, deplasarea de la relația bărbat-femeie, la cea dintre bărbat-bărbat.
Schimbul de femei între familii, ca efect al interdicţiei incestului, cât şi
homosexualitatea (latentă) a bărbaţilor care practică schimbul sunt esenţa
originartului social, după cum observă George Devereux în Consideraţii psihanalitice
asupra noţiunii de rudenie (1965).
Istoria arată că în populaţiile cucerite, femeile celor învinşi erau violate iar viaţa
partenerului femeii violate era cruţată uneori cu acest preţ. Devereux arată că sub
aspect simbolic, a poseda femeia celuilalt înseamnă a-l feminiza sau a-l ucide pe soţul
acelei femei [3] . Schimbul de femei este expresia indirectă a pulsiunilor homosexuale
latente. În acest sens schimbul de femei între cupluri este simbolic echivalent cu
raportul homosexual între bărbaţii care fac schimbul.
În Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate (1922), Freud se
întreabă cum este posibil ca grupul să existe având în vedere agresiunea, pasageră în
dezvoltare, dintre fraţi. Explicaţia existenţei grupului rezidă în faptul că prin educaţie,
agresivitatea este refulată şi trasformată în forme de tandreţe [4] . De aceea, mişcările
de ostilitate primare sunt refulate şi devin sursa unor formaţiuni reacţionale care
generează tandreţe şi identificare socială [5] . Freud observă că după realizarea
alegerii obiectuale heterosexuale, tendinţele homosexuale nu sunt blocate, ci deviate
de la scopul sexual pentru a constitui instincte sociale [6] .
În esenţă relaţia socială presupune:
§ Inhibarea scopului pulsiunilor homosexuale şi al celor heterosexuale;
§ Identificări multiple care împiedică descărcarea agresivităţii;
§ Proiecţia idealului Eului în conducătorul grupului. În Psihologia maselor şi analiza
Eului (1921) Freud arată că Idealul eului indivizilor este înlocuit cu acelaşi obiect şi
există un fenomen de identificare. Obiectul cu care fiecare individ din mulţime se
identifică substituindu-şi Idealul Eului, este „Tatăl”, şeful idealizat, liderul grupului.
Supraeul cultural se formează prin intermediul figurilor ideale partajate de o
comunitate, figuri care sunt apoi reorganizate în forma Supraeului (individual). În acest
sens, mulţimile sunt veritabile „producătoare de Ideal”.
Elementul esenţial al investirii idealurilor moştenite şi dobândite este mama. Femeia-
mamă este cea care indică idealurile la care copilul trebuie să tindă în a se identifica
cu tatăl preistoriei personale pentru a putea deveni membru al familiei, grupului,
populaţiei, etniei, naţiunii sale. Femeia-mamă este însă numai cea care recomandă
idealurile întrucât apetenţa sa la ideal este redusă. Supraeul (cultural) al femeii este
slab iar palierul cultural al acestei instanţe este de gen masculin.

Oedip și Cultură
Antropologul și medicul Charles Seligman, întrucât era interesat de cercătările lui
Freud și în special de universalitatea complexului Oedip, l-a îndemnat pe antropologul
Bronislaw Malinowski, care făcea teren în arhipelagul Trobriand, să culeagă date
despre relațiile din familiile trobriandeze.
Seligman a fost interesat, în special, de textul Totem şi tabu – câteva corespondenţe între
viaţa sufletească a sălbaticilor şi cea a nevroticilor (1913) care este lucrarea fundamentală
de antropologie psihanalitică freudiană, pornind de la corespeodențele dintre nevrotic,
copil și „primitiv”.
În mod esenţial Freud afirmă, în ultimul eseu al lucrării, faptul că religia şi etica
originează într-un paricid originar pe care încearcă să îl reconstituie sub forma mitului
hoardei primive.
Mitul hoardei primitive are trei părţi:
1. În prima parte regăsim imaginea unei hoarde în care există un mascul
dominant, înconjurat de femele, de fiice şi fii, care deţine prin poziţia sa dominantă
monopolul absolut, implicit şi cel sexual. Puterea masculului dominant este
absolută şi nici un alt mascul nu îl poate doborî. Masculul alfa este terifiant iar
Freud îi asociază imaginea cu figura diluviană a lui Dumnezeu, un Dumnezeu aflat
într-un acces de furie [7] .
2. În cea de a doua parte, masculii oprimaţi (implicit descendenţii săi) pun la cale
paricidul.
3. În partea a treia, paricidul este comis şi este instalată intern culpabilitatea.
Freud explică faptul că instalarea culpabilităţii este efectul retroactiv al introiecţiei
figurii masculului dominant. Astfel, ceea ce acesta interzicea din exterior, acum
interzice din interior şi aceasta a determinat apariţia primei legi interne.
Dorinţa, pulsiunea este astfel pentru prima dată limitată din interior şi descendenţii nu
îşi împart femelele eliberate din dominaţia tatălui, ci renunţă la satisfacţia sexuală
imediată şi la violenţă. Prin interiorizarea figurii mascului dominant, descendenţii
consideră interzise omorârea „tatălui”, reprezentant prin substitutul totemului şi
relaţiile sexuale endogame, în cadrul familiei.
Textul Totem şi tabu este o lucrare întemeiată pe analogie. Atât primitivii, precum
nevroticii şi copii funcţionează sub primatul pricipiului plăcerii, adică dorinţa este
satisfăcută direct. De aceea, în registrul nevrotic există un tabuu al atingerii pentru că
atingerea este scopul investiţiei obiectuale agresive sau tandre [8] .
A atinge presupune atât pentru nevrotic cât şi primitiv a folosi obiectul, în mod sexual
sau agresiv (a-l distruge). De aici derivă regula abstinenţei, în sensul interdicţiei
atingerii fizice, ceea ce reglementează descărcarea directă prin gratificare şi
„secundarizarea”, respectiv amânarea descărcării.
Interdicţiile totemice sunt cele mai vechi dorinţe umane, respectiv uciderea
animalului-totem şi întreţinerea de relaţii sexuale cu partenerii de sex opus ai grupului
totemic [9] . Cele două interdicţii sunt corespondente cu cele două două crime
oedipiene, paricidul şi incestul. Pentru Freud, având experienţa clinicii isteriei de
angoasă, a faptului că animalele fobogene sunt frecvent substitute paterne [10] ,
animalul-totem simbolizează figura tatălui.
Uciderea Tatălui este primul şi cel mai important păcat al umanităţii [11] şi de aceea ,
nu poate fi considerată o reprezentare introdusă de creştinins, ci un fapt antropologic
imemorial care a instalat sentimentul de culpabilitate al umanităţii.
Orice instituţie culturală originează în sentimentul compulsiv şi colectiv al
culpabilităţii [12] . De aceea, majoritatea sistemelor de credinţă religioasă presupun
reparaţia în raport cu sentimentul de culpabilitate inconştientă, corelativ al unui
„păcat originar”.
Reparaţia păcatului originar reprezintă şi originea moralei [13] .
Sursele care l-au condus pe Freud spre „mitul hoardei primitive” au fost perspectivele
evoluţioniste ale lui Jean-Baptiste Lamarck, Charles Darwin şi le discipolului său James
Jasper Atkinson sau lucrările lui Ernst Heinrich Haeckel cât şi surse antropologice
precum William Robertson Smith (ritualul prânzului totemic) sau James George Frazer.
Cercetările etologice cât şi autori din câmpul antropologiei au infirmat ipoteza lui
Freud.
Bronislaw Malinonski a arătat că în sistemul de rudenie trobriandez tabuului incestului
este organizat diferit, corelativ caracteristicilor sistemului familiei în care, de pildă,
funcţia paternă este preluată de unchiul matern.
Cu toate că Freud era la curent cu criticii săi, nu a revenit asupra ipotezei [14] . Ernest
Jones a fost dintre primii care au susţinut ipoteza freudiană şi a încercat să pună în
dialog poziţiile lui Freud şi Malinowski (Dreptul matern şi ignoranţa sexuală la
sălbatici). Jones a arătat că observaţiile lui Malinowski sunt descriptive şi nu ţin cont de
teoria psihanalitică pe care antropologul nu o cunoştea în profunzime [15] . În familia
trobriandeză relaţia cu tatăl resupune tandreţe şi camaraderi iar cea cu unchiul,
disciplină şi autoritate [16] . Astfel, se poate observă că agresivitatea este deplasată
de la tată spre unchi. Sistemul matriliniar şi complexul avuncular sunt o formă de
apărare faţă de tendinţelor oedipiene primordiale.
Sub aspect structural tabuul incestului poate fi înţeles ca o manieră de „a deschide”
familia incestuoasă şi de a permite existenţa relaţiei sociale care se constituie prin
schimb de parteneri şi uniune. Regula schimbului de femei reprezintă o condiţie
structurală care întemeiază societatea.

Bibliografie:
Freud, S., „Totem şi tabu” (1912), în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Kroeber, A., L,„Totem et Tabou: une psychanaliyse ethnologique (1920)”, în Revue
Française de psychanalyse, tome LVII, P.U.F, Paris, juillet-septembre 1993.
Linton, R., Le fondement culturel de la personnalité, Bordas, Paris, 1977.
Roheim, G., „L’interprétation psychanalitique de la culture”, în L’Anthropologie
psychanalytique depuis Totem et Tabou”, Muensterberger W., coord., Payot, Paris, 1976.
Roheim, G., Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, 1967.
Sapir, E., Anthropologie,Editions de Minuit, 1967.
Devereux, G., „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”,
în Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion, Paris, 1972.

[1] Idem, p. 98.

[2] S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes (IV) de la Société Psychanalytique de
Vienne (du 3-1-1912 au 15-5-1915), Gallimard, 1983, p. 162.
[3] G. Devereux, „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”,
în Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion, Paris, 1972, p.183.
[4] Idem, „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002, p. 194.
[5] Ibid.
[6] Ideem, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002, p. 159.
[7] S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes (II) de la Société Psychanalytique de
Vienne (du 7-10-1908 au 15-06-1910), Gallimard, 1978, p. 73.
[8] Idem,„Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom,
angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 228.
[9] S. Freud, „Totem şi tabu”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 245.
[10] S. Freud, „Un caz de nevroză demoniacă în secolul al XVII-lea, în Freud, Opere 7,
Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 260.
[11] Idem, „Dostoievski şi paricidul”, în Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei,
Bucureşti, 1994, p. 299.
[12] P.-L. Assoun, „La passion de répétition”, în Revue Française de psychanalyse, tome
LVIII, avril-juin, 1994, p. 345.
[13] M. Godelier, „Meurtre du Père ou sacrifice de la sexualité ? Conjectures sur les
fondements du lien social”, în Meurtre du Père, Sacrifice de la sexualité. Approches
anthropologiques et psychanalytiques, Editions Arcanes, Paris, 1996, p. 23.
[14] S. Freud, „Moise şi religia monoteistă”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 437.
[15] E. Jones, Psychanalyse, folklore, religion, Payot, Paris, 1973, p. 149.
[16] Idem, p.