Note Curs 01-I Psihanaliza – sistem de discipline centrate în jurul ideii de inconştient

Prima (atît ca importanţă, cît şi sub aspect cronologic) dintre disciplinele menţionate în titlu este
psihoterapia. Pe baza psihoterapiei s-au dezvoltat şi celelalte discipline ale psihanalizei. Psihoterapia este
prima pentru că, pe baza descoperirilor permise de ea, a fost construit întreg domeniul.
Psihanaliza este o disciplină factuală, bazată pe experienţa clinică; aşadar, nu este o filosofie, o
religie, o disciplină speculativă. (Pornind de la fapte, în perioada comunistă una din acuzaţiile aduse
psihanalizei a fost aceea de a fi o disciplină filosofică, inspirată din Schoppenhauer şi Nietzche.)

Caracteristicile psihanalizei ca psihoterapie

1. Psihanaliza nu este o terapie simptomală. Ea nu urmăreşte în mod programatic vindecarea în sens

medical, adică dispariţia simptomelor. Şi atunci, dacă nu vindecă, ce face? Din punct de vedere
istoric, pentru că psihanaliza a fost inventată de medici, la început ea a avut această orientare: a face
ca simptomele nevrotice să dispară. Deşi la începuturi psihanaliza a fost orientată spre vindecarea
simptomelor, ulterior a evoluat în altă direcţie şi a devenit o psihoterapie care vizează întreaga
personalitate, fundamentele personalităţii, vindecarea fiind o consecinţă a restructurării
fundamentelor personalităţii. Această primă particularitate a psihanalizei explică şi alte particularităţi.
2. Psihanaliza este o psihoterapie lungă. Astăzi, cînd în lume există foarte multe psihoterapii scurte,
psihanaliza este o psihoterapie de durată (de ordinul anilor), ceea ce presupune investiţii mari, de timp
dar şi financiare. Psihanaliza este o psihoterapie de durată pentru că îşi propune modificarea
personalităţii astfel încît simptomele să nu mai poată apărea. În termeni medicali, psihanaliza este
orientată mai curînd profilactic decît spre vindecarea simptomelor.
3. Psihanaliza este o terapie cauzală. Ea caută acele cauze care stau la baza simptomelor şi îşi propune
să acţioneze asupra cauzelor pentru a le înlătura şi pentru a înlătura, o dată cu ele, şi simptomele.
4. Psihanaliza este o psihoterapie non-directivă. Spre deosebire de celelalte psihoterapii, psihanalistul nu
încearcă să influenţeze în vreun sens, prin personalitatea sa şi prin valorile proprii, personalitatea
pacientului.
Psihanaliza îşi propune să-l ajute pe pacient să-şi descopere adevăratul sine, să-i permită astfel o
viaţă în care să trăiască în conformitate cu posibilităţile şi necesităţile sale adevărate. Pentru a realiza
aceste scopuri, care par foarte ambiţioase, psihanaliza utilizează tehnici specifice care o individualizează
în raport cu celelalte psihoterapii.
Pentru psihanaliza clasică, principalul instrument tehnic era interpretarea: demersul prin care
psihanalistul îi comunica pacientului (clientului) sensul inconştient al simptomelor, viselor,
comportamentelor sau asociaţiilor pacientului. Ca urmare, efectul terapeutic se obţinea, în general, prin
conştientizarea aspectelor inconştiente ale psihicului pacientului, aspecte care erau, cel puţin în parte,
patogene.
În psihanaliza contemporană, fără a se renunţa la interpretare (care rămîne în continuare un
instrument important), accentul s-a deplasat asupra relaţiei umane dintre psihanalist şi pacient, adică, în
termeni tehnici, raportul dintre transfer şi contratransfer. Transferul este un fenomen psihic universal
(întîlnit în toate relaţiile umane), fenomen descoperit şi teoretizat în psihanali ... mportante din mediul
său familial şi extinse la mediul extra-familial apropiat. Aşadar, în terapia psihanalitică, pacientul
transferă asupra analistului sentimentele avute faţă de părinţi, frai, surori, astfel încît în psihanaliză se
creează posibilitatea pentru o retrăire, prescurtată şi corectivă, a vieţii.
Una din dorinţele cele mai puternice ale oamenilor este libera circulaţie în timp. Psihanaliza
permite o reîntoarcere în trecut cu un acut sentiment de realitate. Intervenţia corectivă şi eficientă a
psihanalistului constă în a demonstra caracterul anacronic şi neadaptat al acestor conţinuturi transferate.
Psihanaliza interpretează transferul (şi astfel îl dizolvă), în timp ce alte psihoterapii doar îl realizează, fără
să-l analizeze.
Transferul se dezvoltă spontan în special în relaţiile de autoritate (medic – pacient, profesor – elev,
relaţii ierarhice cu diferite instituţii). Transferul apare foarte des în relaţiile de iubire (de aceea, de multe
ori, nu putem explica de ce iubim pe cineva). Soarta unei iubiri depinde de ceea ce este şi ceea ce nu este
transfer în ea. Dacă este prea mult transfer, deci prea mult trecut în ea, atunci această discrepanţă apare la
un moment dat la suprafaţă şi duce la despărţire.
Psihanaliza nu creează transferul, ci doar îl stimulează, iar stimularea transferului se produce prin
intermediul cadrului psihanalitic.

1
 Cadrul psihanalitic este totalitatea condiţiilor în care se desfăşoară terapia, condiţii care trebuie
să aibă anumite particularităţi.
Principala particularitate a cabinetului psihanalistului este neutralitatea. Din amenajarea cabinetului
trebuie să transpară cît mai puţin din personalitatea generală a psihanalistului. Această neutralitate
favorizează producerea proiecţiilor, precum şi analiza şi interpretarea acestor proiecţii. Neutralitatea
cabinetului permite evidenţierea faptului că respectivele proiecţii nu au legătură cu personalitatea reală a
psihanalistului, ci cu imaginaţia pacientului proiectată asupra psihanalistului. (Cabinetul ideal: pereţi albi,
fără tablouri, divanul sau canapeaua pacientului, fotoliul psihanalistului, o măsuţă cu două scaune.)
Psihanaliza nu este un demers strict intelectual în care psihanalistul este doar un fel de creier care
interpretează. Psihanaliza este o relaţie în care afectivitatea joacă rolul primordial. Psihanaliza este relaţie
afectivă în primul rînd datorită existenţei transferului, pe care Freud l-a considerat la început un obstacol
în calea terapiei şi abia apoi un element esenţial realizării terapiei. În principiu, psihanaliza dizolvă
transferul şi pericolul menţinerii dependenţei de psihanalist este mai mare în alte terapii decît în
psihanaliză.
Contratransferul. Prefixul „contra“ nu trebuie înţeles ca desemnînd ceva care se opune transferului,
ci faptul că şi psihanalistul dezvoltă anumite atitudini afective faţă de pacientul său. Conntratransferul nu
a fost descoperit încă de la începuturile psihanalizei ci ca urmare a unor experienţe dureroase. În cazul lui
Jung, această experienţă dureroasă s-a numit Sabina Spielrein (într-o clinică din Elveţia). Jung a
reacţionat la fel de puternic la transferul Sabinei şi a dezvoltat sentimente foarte puternice faţă de ea. De
ce se întîmpla aşa? Pentru că la începuturi, psihanalizele erau foarte scurte (cîteva săptămîni).
Freud, om de ştiinţă riguros, a considerat că aceste fenomene de contratransfer sunt fenomene
negative ce împiedică buna desfăşurare a unei psihanalize. Abia prin anii ’60, importanţa transferului a
fost reconsiderată şi contratransferul a devenit un factor la fel de important ca şi transferul. S-a descoperit
că, în mare măsură, contratransferul (reacţia afectivă inconştientă a psihanalistului faţă de transferul
pacientului) este indus de către pacient prin fenomenul de identificare proiectivă (practic, ceea ce simte
psihanalistul este indus de pacient şi constituie un mod foarte important de a cunoaşte inconştientul
pacientului.)

Curs 02-I Psihanaliza – sistem de ştiinţe centrat pe ideea de inconştient

(continuare)

A. Psihoterapia
În formarea unui psihanalist este extrem de importantă o analiză personală a psihanalistului, pentru
ca acesta să-şi cunoască bine inconştientul, să comunice bine cu propriul inconştient, astfel încît să se
evite trecerile la acţiune din partea psihanaliştilor. Prin anul 1924 s-a stabilit o regulă, ca orice psihanalist
să parcurgă, ca o etapă indispensabilă în formarea sa, o analiză personală.
În psihanaliză există o relaţie în care imaginarul joacă un rol extrem de important. Dar există şi o
relaţie la nivel conştient, care se numeşte alianţă terapeutică. Această alianţă terapeutică presupune
anumite calităţi ale Eului pacientului, calităţi de care depinde în mare măsură reuşita psihanalizei. De
aceea, în întrevederile preliminare psihanalistul trebuie să fie atent în ce măsură astfel de calităţi ale Eului
pacientului există, astfel încît să se poată stabili o bună alianţă terapeutică, foarte importantă în
momentele dificile ale analizei.
Calităţile Eului pacientului care asigură premisele unei bune alianţe terapeutice şi, evident, ale
reuşitei psihanalizei:
 Capacitatea de a sesiza propria disfuncţie psihică. Cu cît disfuncţia psihică este mai gravă, cu atît
capacitatea de a o sesiza se reduce. Această calitate este o premisă pentru o a doua.
 Dorinţa pacientului de a se elibera de această disfuncţie, pentru că nu este chiar atît de normal să
şi doreşti să te eliberezi de o disfuncţie (pentru că datorită ei poţi obţine beneficii de la alţii, ceea ce se
numeşte beneficiu secundar al bolii).
 Capacitatea de a accepta scopurile comune pentru psihanalist şi pacient, dar şi mijloacele care
permit atingerea acestor scopuri. Pacientul trebuie să fie capabil să şi le asume şi să le urmeze, cu atît mai
mult cu cît utilizarea lor ar putea să nu-şi arate beneficiile, utilitatea imediat.

Regula asociaţiei libere

2
 Această regulă recomandă ca, în timpul desfăşurării orei de analiză, pacientul să comunice
psihanalistului, fără selecţie, fără a interveni în fluxul mental, tot ce-i trece prin minte. Deşi în aparenţă
asocierea liberă pare acceptabilă, ea este totuşi dificil de aplicat, întrucît contrazice regulile şi obişnuinţele
din viaţa cotidiană.
De ce este important ca pacientul să comunice tot ce-i trece prin minte, fără cenzură, fără selecţii?
Pentru că produsele inconştientului se deghizează, apar în forme modificate şi una dintre acestea
(deplasarea) constă în a deplasa accentul de la elementele importante la cele secundare, neimportante,
neesenţiale.
Asociaţia liberă este un ideal care se aproximează treptat: cînd pacientul poate face asociaţii libere,
atunci analiza este terminată.

Poziţia în care se desfăşoară analiza

În mod clasic, analiza se desfăşoară cu pacientul întins pe o canapea, iar psihanalistul în spatele
său, pe un fotoliu, în afara cîmpului vizual al pacientului. Această poziţie este optimă pentru că poziţia
întins permite regresia, întoarcerea spre perioadele copilăriei. De asemenea, astfel psihanalistul îşi poate
ascunde reacţiile, dar esenţial este că, nevăzîndu-l pe psihanalist, pacientul poate să proiecteze mai bine
asupra acestuia conţinutul propriului inconştient. Acest aranjament a fost descoperit întîmplător.
De ce a renunţat psihanaliza la hipnoză? Pentru că nu toţi pacienţii erau hipnotizabili, dar mai ales
pentru că prin hipnoză, deşi psihanalistul poate afla conţinuturi inconştiente, totuşi aceste conţinuturi nu
sunt asimilate de Eul pacientului. Aceasta se întîmplă chiar dacă ele rămîn la dispoziţia psihanalistului,
care le comunică ulterior pacientului, deoarece apar fenomene de închidere şi de apărare.
Şedinţele programate şi neconsumate (indiferent de motiv) se plătesc ca şi cînd ar fi fost
consumate. Această regulă motivează venirea pacientului la şedinţele programate dar, mai ales, creează
situaţia în care pacientul nu poate să intre şi să iasă din analiză cînd vrea el şi, în plus, îl securizează
(pacientul ştie astfel că se află în acest spaţiu de conţinere).

B. Psihopatologia psihanalitică

Este disciplina care teoretizează experienţa psihoterapiei psihanalitice. Psihopatologia psihanalitică

este o psihopatologie a conflictului inconştient. În ceea ce priveşte nevrozele, Freud a descoperit că
acestea sunt provocate de un conflict inconştient care se desfăşoară între cerinţele culturale şi cele
instinctuale (în special sexuale).
La început, în epoca de pînă la 1920, Freud a insistat foarte mult asupra conflictelor de natură
sexuală ca provocatoare ale disfuncţiilor nevrotice. Această teorie etiologică a fost foarte controversată şi
încă de la început au existat psihanalişti care au propus alte variante etiologice. Procesul de
desexologizare a variantelor etiologice continuă.
Primul contestatar a fost Alfred Adler. El consideră conflictul nevrotic legat de conflicte
inconştiente care ţin de condiţii psihosociale. Adler considera că nevroza este provocată de o încercare
eşuată de a găsi forme acceptate social pentru tendinţa de autoafirmare.
Jung are o altă teorie despre nevroze: el neagă apartenenţa lor de inconştientul colectiv, afirmînd că
simptomele nevrotice sunt legate de absenţa unor arhetipuri la nivelul conştiinţei.
Heinz Hartmann este un reprezentant al psihologiei Eului (o psihologie şi o terapie derivate din
psihanaliză). El a subliniat importanţa agresivităţi pentru apariţia nevrozelor. În opinia sa, principalele
conflicte au loc între tendinţele libidinale şi cele agresive.
O dată cu avansarea psihanalizei a fost descoperit conflictul între tendinţa la dependenţă şi cea la
individuare şi independenţă.
Psihologia sinelui, reprezentată de Kokut, subliniază importanţa aspectului narcisistic pentru
constituirea conflictelor nevrotice. Nevoile narcisistice pot intra în conflict atît cu nevoile instinctuale, cît
şi cu nevoile care ţin de problematica dependenţă / independenţă. Simptomele nevrotice sunt rezultatul
prelucrării psihice a acestor conflicte; ele reprezintă o soluţie defectuoasă, dar totuşi o soluţie, fiindu-le
caracteristic în principal faptul că gradul de satisfacere a uneia dintre părţi este insuficientă,
nesatisfăcătoare.
Simptomul nevrotic reprezintă o formaţiune de compromis rezultată din prelucrarea psihică a unui
conflict inconştient.

3
 C. Psihologia inconştientului

Destul de repede (în circa 10 ani), Freud a constatat că toate conţinuturile inconştiente pe care le-a
descoperit prin terapia şi cercetarea nevrozelor se regăsesc, identice, şi la persoanele considerate în mod
obişnuit ca sănătoase sau normale. Psihologia inconştientului ar putea fi formulată astfel: şi oamenii
sănătoşi au inconştient.
Psihologia inconştientului este acea ramură a psihologiei care studiază fenomenele psihice care nu
sunt accesibile în mod direct conştiinţei. Înainte de apariţia psihanalizei, psihologia era concepută ca o
psihologie a conştiinţei. De aceea, multe dintre rezistenţele la psihanaliză invocau drept argument faptul
că psihicul înseamnă conştiinţă (argument care se mai întîlneşte şi astăzi).

Din punct de vedere al conţinuturilor, psihanaliza a cunoscut o anume evoluţie. La început, Freud
spunea că inconştientul reprezintă „istoria infantilă a libidoului“, adică atribuia inconştientului conţinuturi
instinctuale, sexuale respinse de normele culturale (de exemplu, tendinţele incestuoase naturale). Pe
parcurs, au fost descoperite succesiv alte conţinuturi ale inconştientului, care, fără să anuleze descoperirea
făcută de Freud, completează tabloul despre inconştient.
Adler a descoperit conţinuturile sociale ale inconştientului, care sunt legate de dorinţa de
auto-afirmare („voinţa de putere“ la Nietzche). Jung demonstrează că există un inconştient colectiv,
anume acel inconştient care ţine de istoria speciei umane şi în care se concentrează expresii fundamentale
ale speciei. Inconştientul colectiv este un strat filogenetic al inconştientului şi al psihismului care precede
şi formează, structurează experienţele individuale.
Freud însuşi, după 1920, vede alte aspecte ale inconştientului. Acum, el vorbeşte nu numai despre
un inconştient „de jos“, adică un inconştient care colectează reziduurile psihice, ci constată că există şi un
inconştient „de sus“, adică un inconştient care incorporează anumite norme culturale. Acest inconştient
este numit de Freud Supra Eu.
O altă perspectivă este cea a şcolii kleiniene, bazată pe psihanaliza Melaniei Klein (de la care
porneşte toată psihanaliza anglo-saxonă). Dacă la Freud refularea reprezenta un mijloc de apărare în faţa
conţinuturilor instinctuale, Fair Bairn, pornind de la viziunea Melaniei Klein, defineşte structuri ale Eului
şi obiecte interne.
Exemplu: Structura relaţiei cu mama:
- copilul scindează imaginea mamei în obiect bun (mamă bună) şi obiect rău (mamă rea), cu scopul
de a-i diminua ambivalenţa.
- pentru a realiza un control mai bun asupra mamei rele, frustrante, interiorizează obiectul rău care
este supus refulării. Cum anumite părţi ale Eului sunt strîns legate de acest obiect intern refulat, ele vor fi
refulate o dată cu obiectul rău.
O caracteristică importantă a psihologiei inconştientului este aceea că avem de a face cu o
psihologie dinamică. Aceasta este sinonim cu psihanaliza, ca şi cu orientările care s-au desprins din
psihanaliză. De ce? Pentru că se referă la un mecanism dinamic, căci inconştientul nu este o arhivă, ci un
domeniu de conţinuturi cu o tendinţă permanentă de a reveni în conştient (chiar dacă sub forme deghizate,
mascate). Chiar şi arhetipurile se manifestă în plan conştient în forme simbolice, indirecte. Ca atare,
cunoaşterea inconştientului impune un proces de descifrare a acestor forme care se manifestă.

Curs 03-I Completare la psihoterapia psihanalitică

O caracteristică importantă a psihoterapiei psihanalitice rezidă în aceea că psihanaliza este o

psihoterapie care se desfăşoară permanent în condiţii de rezistenţă (de aceea, o importantă parte a
psihanalizei constă în analiza rezistenţelor). Avem de a face cu un fapt paradoxal: pacientul solicită o
psihanaliză, dar pe de altă parte, în momentul cînd se angajează propriu-zis în acest demers, vom constata
că persoana se opune în diferite moduri desfăşurării optime a psihanalizei, adică manifestă în diferite
forme dar constant anumite rezistenţe, cu grade diferite de intensitate şi de importanţă în desfăşurarea
psihanalizei. Forme de rezistenţă:
- Destul de frecvent, pacientul nu poate să realizeze asociaţii libere, invocînd vidul mental;
- Cantonarea discursului (în mod deliberat sau nu) doar în registrul prezentului sau în doar în cel al
trecutului;
- Întreruperea analizei (forma cea mai gravă).

4
 Sursa sau cauza rezistenţelor o constituie forţele care au dus la constituirea inconştientului (căci nu
inconştientul propriu-zis se opune), în primul rînd Supra-Eul.

D. Metapsihologia

Dacă psihanaliza ar fi fost doar o psihoterapie sau o psihopatologie, aşa cum este cazul altor
psihoterapii, ea nu s-ar fi bucurat de răspîndirea pe care a avut-o şi încă o are în lume. Psihanaliza a fost
întotdeauna mai mult decît o psihoterapie; ea a presupus şi o concepţie despre om (a fost şi antropologie),
dar şi o concepţie despre lume (a avut şi o dimensiune filosofică). Metapsihanaliza conţine în special
această dimensiune filosofică a psihanalizei.
Faptul că psihanaliza a fost de la început mai mult decît o psihoterapie ţine în mare măsură de
personalitatea lui Freud, care a avut înclinaţii filosofice declarate pe care şi le-a reprimat, alegînd o
carieră ştiinţifică. Aceste înclinaţii s-au manifestat mereu în opera sa şi mai ales lucrarea „Dincolo de
principiul plăcerii“ (1920).
Prin metapsihologie, Freud înţelege partea teoretică cea mai înaltă a psihologiei sale; de fapt, ar fi
vorba despre conceptele cu gradul cel mai înalt de generalitate din psihanaliză: principiul plăcerii,
principiul realităţii, inconştient, refulare, structura psihicului şi altele. Termenul de metapsihologie,
avansat de Freud, are sens deplin doar dacă îl înţelegem ca o disciplină care transcende psihologia, aşa
cum metafizica în antichitate desemna un domeniu care era dincolo de fizică, un domeniu în care era
vorba despre principiile prime ale lumii.
Metapsihologia este deci o disciplină filosofică în care Freud încerca să explice principiile prime
ale lumii biologice. Aceste principii sunt: instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos). Acestea
nu mai sunt instincte în sensul prim al termenului, ci principii generale care explică manifestările vieţii.

E. Psihanaliza aplicată

Prin psihanaliză aplicată nu se înţelege psihanaliza clinică. Psihanaliza aplicată este acea disciplină
al cărei obiectiv este de a dezvălui conţinuturile inconştiente din produsele culturii majore (literatură, arte
plastice, religie, chiar ştiinţele naturii – vezi G. Bachelard: „Naşterea spiritului ştiinţific“).
Cele mai frecventate domenii ale psihanalizei aplicate sunt literatura şi religia. Faptul că în aceste
domenii ale spiritului putem descoperi conţinuturi inconştiente arată că nu doar nevroticii au inconştient,
nu numai oamenii sănătoşi au inconştient, ci şi marii creatori, marile spirite au inconştient.
Unul din reproşurile aduse psihanalizei aplicate este acela că extrapolează nepermis de la
psihopatologie la creaţia spirituală. Această obiecţie cade în măsura în care admitem că există conţinuturi
inconştiente care-şi fac simţită prezenţa în toate activităţile şi comportamentele umane. Faptul că
psihanaliza descoperă conţinuturi inconştiente în mari opere literare sau în creaţiile religioase nu trebuie
înţeles ca reducînd spiritul la zonele psihicului. Psihanaliza aplicată nu poate să spună nimic despre
talentul creatorului care produce valori spirituale; ea spune doar că

la nevrotic simptome,
la omul sănătos – disconfort psihic iar
la creatorul de geniu este implicat în creaţia sa, fără a fi determinante pentru valoarea operei
respective.

Altfel spus, în principiu orice individ trece prin complexul Oedip, dar acest fapt nu transformă
orice individ într-un creator. Doar anumiţi indivizi, dotaţi cu geniu creator, sunt capabili să facă din
conţinuturile oedipiene opere de artă de mare valoare.
În istoria psihanalizei, psihanaliza aplicată a avut mai multe roluri; pe de o parte a fost domeniul în
care Freud a iniţiat şi a verificat valabilitatea teoriilor, dar pe de altă parte a reprezentat şi un important
mijloc de popularizare a psihanalizei, în sensul că, prezentînd o operă bine cunoscută dintr-o perspectivă
psihanalitică, aceasta a sensibilizat pe cei care aveau acces la cultură pentru adevărurile psihanalitice. În
ce priveşte literatura, Freud considera că scriitorul ajunge cam la acelaşi rezultat cu psihanalistul, adică la
o cunoaştere profundă a sufletului omenesc, chiar dacă această cunoaştere nu este exprimată în concepte
(vezi Freud: Delir şi vise în „Gradiva“ de Jensen).
În psihanaliza religiei au existat două mari poziţii: a lui Freud, o poziţie iluministă, excesiv
raţionalistă, care considera că religia este o iluzie sortită dispariţiei pe măsură ce ştiinţa se va dezvolta. A

5
doua este poziţia lui Jung, care explică religia pornind de la inconştientul colectiv. După Jung, religia ar fi
proiecţia conţinuturilor inconştientului colectiv (arhetipurile), iar datorită faptului că arhetipurile sunt
eterne, religia ar fi şi ea un fenomen peren şi nu unul istoric, trecător.

ELEMENTE DE ISTORIA PSIHANALIZEI

A. Psihanaliză şi comunism
1. Interzicerea psihanalizei în România. Este un fenomen de import; această interdicţie nu ţine de
dezvoltarea firească a culturii româneşti, ci ea a fost introdusă o dată cu comunismul (şi el fiind fenomen
de import). Este o atitudine stalinistă, impusă în cultura românească o dată cu instaurarea comunismului
de tip stalinist. În fosta URSS, psihanaliza nu a fost de la început interzisă, dimpotrivă: imediat după
1917, ea s-a bucurat de o excelentă receptare în mediile culturale de acolo, în URSS realizîndu-se unele
dintre primele traduceri din Freud. Interzicerea psihanalizei în URSS este asociată cu venirea la putere a
lui Stalin. Instaurarea comunismului a avut o acţiune nivelatoare în diferitele ţări comuniste, între care şi
Ungaria, care avea o bună tradiţie psihanalitică, datorată apropierii de Viena (Ferenczi, Geza Roheim,
Mihail Balint).
În ce priveşte România, o dată cu apariţia comunismului, clinica psihanalitică, atît cît exista, a
devenit clandestină.
2. Absenţa informaţiilor referitoare la psihanaliză. Traducerile din acest domeniu au fost puţine şi
au apărut cu mare dificultate. Nu se ştia nimic despre evoluţiile psihanalizei în lumea occidentală.
3. Persistenţa. permanenţa condamnării psihanalizei. În această situaţie de disciplină blamată au
fost şi alte discipline: sociologia, genetica, antropologia, filosofia existenţialistă. Psihanaliza a rămas
ostracizată pînă la sfîrşit, datorită incompatibilităţii între ideologia comunistă şi ideaţia psihanalistă,
incompatibilitate manifestată sub trei aspecte:

Comunism
1. Concepţia generală despre om constă în
aceea că omul este considerat ca totalitate, ca
specie şi nu ca individ. Această abordare a omului
are la bază filosofia hegeliano-marxistă. Conform
acestei concepţii, ceea ce contează este binele
general; din acest bine general, o dată realizat,
derivă automat şi binele individual.
2. Concepţia despre natura umană. Pentru
ideologia comunistă nu există natură umană, pentru
că „omul este ansamblul relaţiilor sociale“ (Marx).
Adică omul poate fi modelat oricît de mult prin
intermediul mediului cultural.
3. Scopul. Comunismul îşi propune şi
realizează o infantilizare a indivizilor; rezultatul
sistemului totalitar este dependenţa individului de
statul-părinte şi plasarea lui într-o poziţie de copil,
fără capacitate de decizie, lipsit de independenţă şi
spirit de iniţiativă.
Psihanaliză
1. Omul este privit ca individ, iar ansamblul,
societatea sunt puse între paranteze. Ceea ce
contează este binele individual, în această privinţă
psihanaliza coincizînd cu concepţiile democratice,
care pun accentul pe individ.
2. Psihanaliza este una din disciplinele care
afirmă existenţa unei naturi umane, adică a faptului
că, biologic şi psihologic, omul nu poate fi modelat
la infinit. Această opţiune nu are caracter filosofic
sau ideologic, ci este făcută pe baza experienţei
clinice, care a constatat că un grad de frustrare
ridicat produce îmbolnăviri nevrotice. După Freud,
unul din drepturile omului este dreptul la plăcerea
senzorială, pornind de la constatarea că, cu cît
cultura frustrează mai mult această nevoie de
plăcere, cu atît creşte frecvenţa îmbolnăvirilor.
3. Scopul terapiei psihanalitice este
maturizarea individului, capacitatea Eului de a se
raporta ca o instanţă de comandă şi control atît la
lumea instinctelor, cît şi la Supraeu. Autonomia
Eului vizată de terapia psihanalitică este
echivalentă cu maturizarea individului şi este opusă
infantilizării.

Atît ideologic, cît şi practic, comunismul şi psihanaliza sunt incompatibile. Mai mult decît atît, în
orice formă de totalitarism, psihanaliza a fost şi va fi ostracizată (vezi arderea cărţilor lui Freud, în Viena,
de către fascişti).

6
Curs 04-I Psihanaliza în România interbelică
Perioada interbelică excelează prin larga receptare a psihanalizei în general, receptare surprinzător
de pozitivă chiar, în comparaţie cu alte ţări, cum ar fi Franţa.
O primă caracteristică a receptării psihanalizei în perioada interbelică o constituie sincronicitatea,
din punct de vedere cultural, cu Occidentul. Astfel, spre exemplu, în anul 1911 Nicolae Vaschide publica
la Paris lucrarea „Somnul şi visele“, în care sublinia, printre primii în europa, aportul freudismului în
înţelegerea viselor. Această contribuţie românească nu a trecut neobservată în cultura franceză, ci a fost
remarcat de istoricii francezi ai psihanalizei. În anul 1913, în România se susţinea o teză de doctorat la
facultatea de medicină din Bucureşti, intitulată „Starea actuală a psihanalizei“, autorul ei fiind Matias
Ilian.
Pe plan internaţional, în perioada 1910 – 1915, psihanaliza abia începe să depăşească graniţele
Cercului Psihanalitic de la Viena (Freud şi discipolii săi) şi să cucerească Europa. În România însă,
receptarea a fost foarte promptă şi pozitivă. Medicii români sunt principalii promotori ai psihanalizei
(spre deosebire de Franţa, unde medicii s-au arătat rezistenţi la psihanaliză, prezenţa ei aici datorîndu-se
cu precădere mediilor culturale şi în special curentului suprarealist). Psihiatrul Gh. Marinescu publică
într-o revistă la Paris un studiu amplu dedicat psihanalizei, alcătuit dintr-o parte expozitivă şi una critică,
cu puncte de vedere personale.
Unul din cei mai importanţi medici români din perspectiva psihanalizei a fost Constantin Vlad.
Acesta şi-a susţinut în anul 1923 teza de doctorat în medicină, intitulată „Contribuţiuni la studiul
tratamentului psihanalitic“. Lucrarea conţine şase cazuri de tratament psihanalitic, pacienţii fiind recrutaţi
din mediul militar. Vlad a practicat psihanaliza fără să fi fost el însuşi analizat, fapt normal pentru
perioada de început. Acest fapt însă ridică o problemă, şi anume: de ce medicii români care au practicat
psihanaliza nu au simţit nevoia de a merge la Viena pentru a face cu Freud p analiză personală, aşa cum
au făcut primii reprezentanţi ai psihanalizei europene.
O altă contribuţie a lui Vlad ţine de psihanaliza aplicată. El este printre primii care utilizează
psihanaliza pentru a interpreta diferite fenomene culturale. În cartea sa, „Iubirea, ura şi frica“, el
analizează personalitatea lui Dostoievski, dar şi legenda Meşterului Manole. În anul 1923 apare o altă
lucrare a lui Vlad, o analiză asupra lui Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, o lucrare foarte
controversată.
În 1927, medicul I. Popescu-Sibiu îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Doctrina lui Freud“.
Autorităţile medicale ale vremii au primit foarte bine această lucrare, care a obţinut şi premiul Academiei.
Cartea a avut patru ediţii pînă în anul 1947, iar în perioada comunistă a fost re-publicată împreună cu
Victor Săhleanu sub titlul „Introducere critică în psihanaliză“.
Lucrarea „Instinctul sexual“, publicată de Iosif Westfried în anul 1928, a beneficiat de o prefaţă
scrisă de însuşi Freud.
Medicii români abordează încă din anii ’20 relaţia dintre psihanaliză şi psihoză. Gh. Retezeanu şi-a
susţinut la Cluj teza de doctorat cu titlul „Visul în demenţa precoce – consideraţii psihanalitice“. El pleca
de la ipoteza că principala cauză a declanşării psihozei o constituie educaţia inadecvată, care perturbă
sexualitatea infantilă.
Spre deosebire de lumea medicală din România, lumea culturală se arată mai reţinută, fără să existe
rezistenţe la psihanaliză atît de mari ca după al doilea război mondial. În general, oamenii de cultură
manifestă o atitudine rezervată.
C. Rădulescu-Motru, care, în cursul de psihologie publicat în anul 1923, face aprecieri pozitive la
adresa psihanalizei. M. Ralea scrie despre psihanaliză, dar în general, utilizînd în critică prejudecăţi
curente ale epocii (de exemplu, pansexualismul). În lucrarea sa, „Psihanaliză şi educaţie“, G. G.
Antonescu este singurul din România care vorbeşte despre contribuţia psihanalizei în reforma educaţiei
(folosindu-se de principiile psihanalitice, educaţia ar trebui să abandoneze atitudinea restrictivă şi să
evolueze spre una permisivă).
N. Mărgineanu, în lucrarea sa „Psihologia germană contemporană“ publicată în anul 1930, dedică
psihanalizei un capitol. T. Vianu abordează teoria psihanalitică în lucrarea sa „Estetica“, incluzînd un
capitol dedicat contribuţiei psihanalizei la studiul fenomenului estetic.
Cel mai important autor din această perioadă care se ocupă de psihanaliză este Lucian Blaga.
Importanţa lui rezidă nu numai în rolul de popularizator al psihanalizei; el este şi o personalitate
importantă a culturii române, care include în opera sa originală idei psihanalitice. Blaga scrie piese de
teatru de inspiraţie psihanalitică („Ivanca şi fapta“, 1920) şi utilizează în filosofia sa ideea de inconştient
în varianta jungiană. Blaga este autorul sintagmei noologia abisală, prin care desemnează acea

7
dimensiune a filosofiei care îşi propune să fructifice ideea de inconştient pentru studierea spiritului. Una
din aplicaţiile noologiei abisale este încercarea de a trata structurile fundamentale ale spiritualităţii
omeneşti într-o manieră care se reclamă în mod clar de la psihanaliză.
Printre personalităţile importante ale perioadei interbelice care s-au opus psihanalizei se numără
George Călinescu şi Nae Ionescu.
Rămîn de explicat două fenomene ale psihanalizei româneşti în perioada interbelică: lipsa analizei
personale cu Freud a medicilor români şi lipsa de traduceri din opera lui Freud. De asemenea, se pune
întrebarea: spiritualitatea românească este într-adevăr opusă psihanalizei?

Psihanaliza în Occident
Caracteristici:
- Continuitatea dezvoltării. Au existat momente de discontinuitate parţială, marcate de instaurarea
regimului fascist în Germania şi Austria, dar psihanaliştii care au emigrat din aceste ţări şi-au continuat
activitatea în SUA sau Anglia.
- Caracterul organic al dezvoltării. Psihanaliza în Occident este produsul democraţiilor occidentale
(autohtone sau de import), care au avut în general condiţiile de a supravieţui şi a se dezvolta.
- Modul principal de existenţă a psihanalizei. Societăţile de psihanaliză, societăţi profesioniste care
există şi activează în afara controlului de stat, aparţin societăţii civile. O parte din ele au şi institute de
psihanaliză, care asigură formarea psihanaliştilor atît sub aspect practic (oferă analiză personală şi
supervizare) cît şi sub aspect teoretic, prin activităţile care se desfăşoară în seminariile acestor institute.
Cine poate deveni psihanalist în Occident?
În ţări diferite există reglementări diferite. Cea mai permisivă este Austria, unde nu există
obligativitatea studiilor superioare pentru a putea practica psihanaliza. Oricum, psihanaliza este o
formaţie post-universitară şi de sine stătătoare. În Franţa pot deveni psihanalişti medicii, psihologii,
oamenii de artă, filosofii, pedagogii. În Germania, medicii şi psihologii. Reglementările cele mai
restrictive există în SUA, unde în trecut puteau deveni psihanalişti numai medicii, iar recent sunt acceptaţi
şi psihologii şi asistenţii sociali.
Cum devine cineva psihanalist?
În primul rînd trebuie făcută analiza personală: circa 500 şedinţe, ceea ce înseamnă patru ani dacă
se fac trei şedinţe pe săptămînă. În lumea anglo-saxonă se cer cinci şedinţe pe săptămînă, iar în alte ţări se
merge pînă la un minim de trei şedinţe pe săptămînă. În România, tendinţa recentă este ca analiza de
formare să cuprindă patru şedinţe pe săptămînă.
Info: G. Brătescu – Freud şi psihanaliza în România, Ed. Humanitas 1994

8
Curs 05-I Psihanaliza în România (continuare)
Psihanaliza după 1990
În anul 1990 a luat fiinţă Societatea Română de Psihanaliză, care şi-a propus mai multe lucruri:
- Să asigure formarea de noi psihanalişti, oferind analiză personală şi supervizare; în prezent oferă
şi pregătire teoretică, iar în viitor va putea deveni institut de psihanaliză.
- Să răspîndească psihanaliza în cultura românească, prin mijloace culturale specifice. În toată
această perioadă s-a încercat o apropiere cît mai mare de standardele occidentale. Psihanaliza a devenit
obiect de studiu în învăţămîntul superior, ceea ce în occident este un fapt banal.
- După 1990, publicaţiile în domeniul psihanalizei au fost mult mai numeroase, începîndu-se
traducerea operei lui Freud. S-au publicat şi psihanalişti contemporani („Tratatul de psihanaliză“).
- Contactul permanent cu psihanaliştii din occident.
Aceste lucruri creează premisele unei implantări durabile a psihanalizei în România.

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ PSIHICĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHANALITICĂ

Această concepţie constă în confirmarea unei continuităţi şi a unei comunităţi de natură între
sănătatea şi boala psihică; între ele există doar o diferenţă de grad, cantitativă, şi nu una calitativă.
Această concepţie este foarte importantă pentru existenţa psihanalizei ca sistem de discipline, în sensul că
afirmarea acestei diferenţe doar graduale între boală şi sănătate psihică permite trecerea de la
psihopatologie la psihologia stării de sănătate, după cum permite, pe de altă parte, trecerea de la
psihopatologie la psihanaliza aplicată.
Această idee a fost una dintre ideile avansate de psihanaliză care au provocat rezistenţe
considerabile, freudismul şi psihanaliza fiind acuzate că extrapolează nepermis de la starea de boală la
starea de sănătate psihică, de unde rezultă că psihologia şi psihanaliza aplicată care fac acest lucru ar fi
lipsite de valoare.
Cum a ajuns Freud la această concepţie nouă cu privire la sănătatea şi boala psihică?
Această concepţie are la bază, în primul rînd, experienţa psihoterapeutică, descoperirea faptului că
simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, precum şi a faptului că acest sens este ascuns, adică un sens
inconştient.
Freud a descoperit mai întîi că simptomul nevrotic are o structură bioetajată, adică are un conţinut
manifest şi unul latent, conţinutul latent, ascuns, manifest exprimîndu-se prin intermediul conţinutului
manifest. Din punct de vedere cronologic, această descoperire fusese făcută încă din anul 1895, în
lucrarea „Studii asupra isteriei“.
A doua descoperire se produce în 1900, cînd Freud publică „Interpretarea viselor“, el constatînd că
visul este un fenomen care ţine în egală măsură şi de starea de sănătate, deoarece are o structură identică
cu simptomul: orice vin are şi un conţinut manifest, pe care-l percepem la trezire şi pe care-l comunicăm
prietenilor sau psihanalistului, dar are şi un conţinut latent, care se exprimă, ca şi în cazul simptomului
nevrotic, prin intermediul conţinutului manifest. După Freud, visul este în esenţă realizarea halucinatorie
a unei dorinţe inconştiente.
În anul 1904, Freud publică „Psihopatologia vieţii cotidiene“. Se ajunge la confirmarea ideii care se
conturase deja, în sensul că actele ratate – fenomene disfuncţionale pasagere, caracteristice stării de
sănătate – au aceeaşi structură ca simptomul sau visul, adică un conţinut manifest prin care se exprimă un
conţinut latent, ascuns.
Toate aceste fenomene sunt identice ca structură cu simptomul nevrotic, adică în conţinutul
manifest se exprimă un conţinut inconştient care este deformat de intervenţia cenzurii culturale.
Exemple:
1. Simptomul nevrotic cu structură bioetajată descris de Freud în „Introducere în psihanaliză“.
Conţinutul manifest: pacienta, dezvoltînd un comportament compulsiv, obişnuia să treacă din camera ei
în sufragerie unde se aşeza la masă, chema servitoarea şi-i dădea o însărcinare oarecare, ori o concedia
fără să-i mai dea însărcinarea respectivă. Din asociaţiile pacientei reiese că noaptea nunţii, petrecută cu
ceva timp în urmă, nu se desfăşurase aşa cum ar fi trebuit: soţul pacientei, un bărbat mult mai în vîrstă, a
trecut din camera lui în dormitorul soţiei, încercînd să realizeze actul sexual, însă fără succes. Dimineaţa,
pentru a evita ruşinea unui aşternut imaculat, a turnat pe cearşafuri o sticluţă cu cerneală roşie. Pe faţa de
masă din sufragerie se afla de asemenea o pată. Simptomul era de fapt de partea cenzurii: pacienta spunea
de fapt că nu este adevărat că soţul ei ar fi impotent, repeta scena din noaptea nunţii în faţa servitoarei,
care trebuia să constate potenţa soţului. Cealaltă latură a conflictului o constituie adevărul pe care
concepţiile despre morala familială din epoca victoriană în reprimau: soţul este impotent, trebuie să mă

9
despart de el, să-mi refac viaţa. În realitate, pacienta se despărţise de soţ în fapt, dar nu şi juridic şi
continua să trăiască retrasă pentru a evita tentaţiile. Simptomul ei este rezultatul de compromis dintre
cerinţele de fidelitate şi nevoia de viaţă plenară.
2. Structura şi sensul visului: visul lui Freud despre „injecţia făcută Irmei“, primul vis care
figurează în „Interpretarea viselor“. Visul apare după o discuţie cu un coleg medic, care apare în vis cu
numele Otto şi care vizitase în timpul unei vacanţe la ţară pe una din pacientele lui Freud. Acest prieten,
întrebat de Freud cum îi merge Irmei, răspunde „Bine, dar nu prea bine“, răspuns care se suprapune peste
neliniştile lui Freud şi produce în timpul nopţii acel vis. În vis, vina pentru starea proastă de sănătate a
Irmei este atribuită acestui Otto, care îi făcuse pacientei o injecţie cu o substanţă inadecvată şi cu o
seringă nesterilizată. Sensul ascuns al visului este acela că vina pe care Freud o simţea în raport cu
această pacientă îi este atribuită celui care-i adusese vestea că starea de sănătate a Irmei nu este prea bună.
În timpul somnului (spre deosebire de starea de veghe), Freud îşi putea permite să răspundă cu aceeaşi
monedă pretinsului său acuzator, să-i atribuie întreaga vină pentru semi-eşecul tratamentului.
3. Actul ratat. Este vorba despre un act ratat făcut tot de Freud şi care este de tipul anticipării. El se
referă la o însemnare pe care Freud o face în septembrie, dar pe care o datează 20 octombrie, aceasta fiind
data la care trebuia să revină din vacanţă una din pacientele sale. Prin actul ratat, Freud îşi exprimă
dorinţa, de care nu era conştient, ca această pacientă să revină mai devreme, în septembrie, atunci cînd el
era foarte odihnit după vacanţa de vară.

Reacţia istorică faţă de concepţia freudiană referitoare la raportul dintre sănătatea şi boala
psihică
Deşi concepţia gradualistă preexista în medicină cu ceva timp înainte de apariţia psihanalizei,
poziţia lui Freud a fost întîmpinată cu o revoltă şi o ostilitate pe care Claude Bernard, cel care a introdus
această concepţie în medicină, nu le-a cunoscut niciodată. Faptul că în plan somatic bolile se deosebesc
de starea de sănătate printr-un „mai mult sau mai puţin“ nu a trezit niciodată o reacţie atît de vehementă
cum a trezit ideea lui Freud că boala şi sănătatea psihică se deosebesc numai gradual.
Reacţia faţă de ideea lui Freud provine dintr-o lezare narcisică pe care am putea-o formula în
limbaj comun astfel: „Freud ne face pe toţi nebuni!“ Dar Freud nu spunea decît că toţi oamenii, nevrotici,
psihotici sau „sănătoşi“ au inconştient şi că acest inconştient, la anumiţi oameni, în anumite condiţii
particulare, se manifestă patogen, pe cînd la alţii nu.
Această reacţie negativă faţă de concepţia gradualistă a psihanalizei a fost atît de puternică, încît nu
a ţinut seama de faptul că Freud, în „Psihopatologia vieţii cotidiene“, vorbeşte despre diferenţele între
psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia mai grea a psihonevrozelor. Principala deosebire constă în
aceea că psihonevrozele afectează durabil unele funcţii psihice vitale (de exemplu testarea realităţii), în
timp ce psihopatologia vieţii cotidiene, adică actele ratate, afectează pasager funcţii neesenţiale.

Concepţia gradualistă la continuatorii lui Freud

Această concepţie gradualistă nu numai că este menţinută la continuatorii lui Freud, dar este şi
documentată cu argumente noi, în domenii noi. Freud stabilise că între patologia nevrotică şi normalitate,
deosebirea este doar de grad. Continuatorii săi (C. G. Jung, Melanie Klein) extind valabilitatea acestei
idei şi la domeniul psihozelor. Cu toţii suntem nu doar nevrotici potenţiali, ci şi psihotici potenţiali.
Argumentele lui Jung: Psihoza este definită ca o invadare a Eului, o copleşire a lui de către
conţinuturile inconştientului colectiv. Dar inconştient colectiv nu au doar psihoticii, pentru că în diferite
produse culturale vom descoperi aceleaşi arhetipuri pe care le putem descoperi în delirurile psihotice. De
altfel, întreaga teorie a lui Jung se bazează pe punerea în paralel a materialului furnizat de psihoze cu
diferitele produse ale culturii majore (religie, filosofie, chiar ştiinţele biologice), ceea ce i-a permis să
demonstreze că în aceste produse ale culturii regăsim simbolurile arhetipale care le înregistrase în studiul
psihoticilor.
Argumentele lui Melanie Klein: Pornind de la psihanaliza copilului, Melanie Klein ajunge la
concluzia că fiecare individ parcurge, în preistoria sa, anumite stadii, identice ca manifestare cu
simptomele psihoticilor adulţi. Este vorba despre stadiul denumit „poziţia paranoidă“, prin care trecem în
primele luni de viaţă şi în care regăsim particularităţi psihologice de tip psihotic: obiectul este parţial şi
clivat, împărţit în obiect bun şi obiect rău (mama este percepută doar ca sîn: sîn bun şi sîn rău). De
asemenea, predomină introiecţia şi proiecţia şi există o angoasă foarte puternică de natură persecutorie.
În concluzie, se poate spune că „sănătatea“ şi „boala psihică“ sunt două constructe mentale
care reprezintă extremele unui continuum, un fel de „minus infinit“ şi „plus infinit“ între care

10
există o multitudine de poziţii care se deosebesc între ele doar gradual, cantitativ, printr-un „mai
mult sau mai puţin“.

11
 Curs 06-I Sănătate şi boală psihică din perspectiva psihanalitică (continuare)

Zoofobie şi totemism
Acest capitol constituie o ilustrare a modului în care Freud utilizează cunoştinţele de
psihopatologie pentru a explica un fenomen cultural major – religia. Acest demers este posibil din punct
de vedere psihanalitic tocmai datorită faptului că între sănătate şi boală psihică deosebirea este de grad –
o deosebire neesenţială, ceea ce permite utilizarea cunoştinţelor din psihopatologie pentru a înţelege,
într-o lumină nouă, fenomene culturale.
Aceasta este o caracteristică mai generală a psihanalizei: faptul că disfuncţia psihică este utilizată
ca un model simplificat pentru stările mult mai complexe care ţin de sănătatea psihică sau de viaţa
culturală.
Primul termen de comparaţie de care se foloseşte Freud este zoofobia infantilă. În general, este
vorba despre o deplasare a conflictului ambivalenţei afective faţă de tată, caracteristic perioadei
oedipiene, asupra unui obiect de substituţie, adică asupra unui animal. Acest fenomen este oarecum
paradoxal pentru că, spre deosebire de adult, copiii sunt mult mai apropiaţi de animale şi totuşi nu puţini
dintre ei dezvoltă această zoofobie.
Exemple ilustrative:
1. Micul Hans, unul dintre cei cinci pacienţi celebri ai lui Freud, a dezvoltat aparent fără motiv, în
jurul vîrstei de trei ani, o puternică zoofobie care avea ca obiect fobogen calul. De multe ori, micul Hans
nu ieşea nici măcar din casă, ba chiar se temea foarte tare că, chiar dacă el nu iese afară, calul va intra în
casă şi-i va face rău. Analiza efectuată de Freud cu ajutorul tatălui micului Hans scoate la iveală faptul că
această fobie avea ca sens, în esenţă, tocmai ambivalenţa faţă de tată: ostilitatea care intervenea pe un
fond afectiv pozitiv în legătură cu conflictul oedipian. Fobia reprezenta o soluţie a respectivului conflict
în sensul că, deplasînd conflictul asupra calului (exterior familiei), Hans putea să evite înfruntarea cu tatăl
său, care i-ar fi fost defavorabilă.
2. Un alt caz este acela al unui băiat în vîrstă de nouă ani care suferea de patru ani de fobia faţă de
cîini. Cînd vedea un cîine pe stradă, începea să plîngă şi striga: „Dragă cîine, să nu-mi faci nimic, pentru
că voi fi cuminte!“ A fi cuminte însemna să nu mai cînte la vioară, ceea ce însemna să nu se mai
masturbeze. Activitatea autoerotică îi fusese interzisă de tatăl său. Cu alte cuvinte, frica faţă de tată a fost
deplasată asupra cîinelui.
3. Micul Arpad (analizat de Sandor Ferenczi). Acest caz are ca particularitate faptul că acest copil
se identifica cu animalul fobogen. Fobia a apărut în urma unei întîmplări petrecute la ţară, cînd micul
Arpad avea doi ani şi jumătate. Vrînd să urineze în coteţul găinilor, a fost ciupit de penis de o găină.
Efectul s-a produs peste un an cînd, revenind la ţară, micul Arpad a început să se comporte el însuşi ca o
găină: cîrîia şi cotcodăcea în loc să vorbească. După ce şi-a recăpătat graiul, nu mai vorbea decît despre
găini. Pe lîngă interesul său deosebit faţă de aceste animale, manifesta şi ostilitate faţă de ele, care apărea
în jocul său preferat: jocul de-a tăiatul găinilor. În spatele acestei ambivalenţe faţă de găini se afla şi în
acest caz ambivalenţa faţă de tatăl castrator. Micul Arpad declara: „Tatăl meu este un cocoş; acum sunt
mic, sunt un puişor. Cînd voi creşte mare, o să mă fac găină, iar cînd o să fiu şi mai mare, o să mă fac
cocoş.“
Totemismul sau religia totemică
Şi în cazul totemismului, Freud constată fenomenul ambivalenţei afective, de această dată faţă de
totem. Totemul, care este de multe ori un animal, este pentru populaţiile primitive tabu: nu poate fi ucis,
mîncat sau vîndut. În acelaşi timp, populaţiile arhaice la care s-a descoperit această formă de religie
considerau că totemul este un reprezentant al strămoşilor tribului respectiv. Există totuşi la populaţiile
arhaice din Australia un obicei înregistrat de etnografi, numit prînzul totemic, şi care permite în anumite
condiţii (sărbătoare) uciderea şi mîncarea animalului totemic.
După Freud, acest obicei (ale cărui urme, consideră el, pot fi găsite şi în creştinism) ar rememora
crima originară a umanităţii, crimă care stă la baza instituţiilor fundamentale ale culturii: la baza moralei
(interzicerea incestului) şi la baza religiei. Această crimă originară ar consta, după Freud, în următoarele:
La începuturile străvechi (animalice) ale umanităţii, forma de organizare o reprezenta hoarda primitivă,
condusă de un mascul puternic şi tiranic care interzicea accesul fiilor la femeile grupului, cînd aceştia se
maturizau. Fiii s-au asociat pentru a-l detrona pe tiran, ceea ce au şi reuşit. După ce l-au detronat, l-au
ucis şi, conform practicilor canibalice de atunci, l-au mîncat. Ulterior, ca urmare a acestui act de rebeliune
reuşită, s-a activat în sufletul lor latura pozitivă a atitudinii faţă de tată. În virtutea iubirii care acţiona în

12
interiorul lor, ei au decis să respecte retrospectiv comandamentele impuse de tatăl hoardei primitive,
respectiv şi-au asumat interzicerea incestului, dar şi cultul acestui strămoş detestat şi în egală măsură
iubit. Astfel a rezultat prima formă de religie, religia totemică.
Concluzia lui Freud: Aşa cum în ontogeneză instanţele superioare ale psihicului (Supraeul) se
formează după declinul complexului Oedip, tot aşa, în filogeneză, instituţiile culturale majore s-au format
după consumarea actului criminal originar.

PSIHANALIZA CA PSIHOLOGIE A INCONŞTIENTULUI

Ideea şi conceptul de inconştient înainte de Freud

Descoperirea inconştientului, denumirea şi teoretizarea lui nu-i aparţin lui Freud; încă înainte de
Freud au existat gînditori care au vorbit despre inconştient. Cum psihologia şi filosofia au fost mult timp
o singură disciplină, filosofii care făceau şi oficiul de psihologi au vorbit li despre inconştient. Numele cel
mai des citat pe această linie este cel al lui Leibniz. Kant vorbeşte şi el despre inconştient.
Caracteristica generală a discursului filosofic despre inconştient constă în aceea că filosofii vorbeau
de fapt despre o conştiinţă latentă, adică despre ceea ce în psihanaliză se numeşte preconştient. Ei au
vorbit aşadar despre o zonă a psihicului care, deşi nu este prezentă într-un moment anume în conştient,
totuşi este sau poate fi în alt moment accesibilă conştiinţei.
Alături de cei care au teoretizat acest inconştient (de fapt preconştient) a existat o altă categorie de
filosofi care au vorbit despre un alt tip de inconştient – inconştientul metafizic. Edward von Hartmann
vorbea despre fiinţa metafizică unitară din cosmos, cu atributele voinţei inconştiente şi ale reprezentării
inconştiente.
Singurul dintre filosofi care se apropie considerabil de viziunea psihanalistă despre inconştient este
Friedrich Nietzche. La el, inconştientul apare şi ca o zonă a psihicului la care nu avem acces în mod
direct. Nietzche îl anticipează nu doar pe Freud, sesizînd că conţinuturile sexuale ale psihicului vin adesea
din zona inconştientului, dar îl anticipează surprinzător şi pe Adler, arătînd că adevăratul demon al
omului este voinţa de putere.
Două fapte cu caracter anecdotic, dar relevante cu privire la Nietzche:
- În anul 1911, mişcarea psihanalitică pe cale de a se internaţionaliza, ţinînd un congres la Weimar,
găseşte de cuviinţă să aducă omagiile mişcării psihanalitice surorii lui Nietzche, care plasase arhivele
Nietzche la Weimar.
- Freud a declarat că nu l-a citit pe Nietzche tocmai datorită apropierii ideatice dintre ei, de teamă
să nu-şi perturbe imparţialitatea ştiinţifică.

Contribuţia lui Freud şi a mişcării psihanalitice

Contribuţia lui Freud constă în faptul că teoria psihanalitică despre inconştient este o teorie care
porneşte de la experienţa psihoterapeutică, prin urmare a fost construită fără preconcepţii teoretice. De
asemenea, înnoirile din psihanaliză au avut la bază de fiecare dată un nou tip de experienţă terapeutică.
Adler, care s-a ocupat tot de nevroze, a avut altă clientelă decît Freud. Dacă pacienţii lui Freud veneau din
categoria persoanelor de vază, avute şi educate, clientela lui Adler se recruta din păturile defavorizate ale
Vienei, ale căror probleme şi conflicte erau legate nu atît de viaţa sexuală, cît de autoafirmare. De
asemenea, teoria lui Jung despre inconştientul colectiv are la bază un alt material clinic – patologia de tip
psihotic. Tot astfel, teoria relaţiilor cu obiectele, care porneşte de la Melanie Klein, are la bază psihanaliza
copilului. Cele mai recente înnoiri din psihanaliză se bazează pe abordarea psihopatologiei borderline şi a
patologiei narcisice.

PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI

ACTUL RATAT
Actul ratat are cîteva privilegii care îl recomandă pentru a constitui prima pagină a studiului despre
inconştient. Primul dintre aceste privilegii este accesibilitatea sa. Spre deosebire de disfuncţiile psihotice
sau nevrotice, care sunt accesibile mai curînd specialiştilor, psihopatologia vieţii cotidiene este accesibilă
şi observatorului nespecialist. Oricine produce astfel de acte ratate şi le poate observa la propria persoană.
A doua calitate a actului ratat constă în relativa sa transparenţă în comparaţie cu formaţiunile mai
complicate (simptomul, produsele culturale).

13
 Exemple de acte ratate din viaţa publică românească:
- C. Ţopescu: curînd după ’89, într-o emisiune: „De la Revoluţie au trecut 10 ani“ (în loc de 10
luni).
- N. Văcăroiu: discursul de investitură a guvernului său din 1992. „Vreau să vă spun că echipa
guvernamentală pe care dumneavoastră aţi aprobat-o azi are o sarcină foarte grea, dar nici un efort nu este
prea mic pentru România.“
- Campania electorală 1996, Ion Iliescu (preşedinte) în dialog cu Emil Constantinescu (candidat);
Iliescu: „Domnule Ceauşescu…“
- Emil Constantinescu la retragerea de la Cotroceni, anul 2000, se adresează gărzii militare care-i
prezenta onorul: „La revedere!“
Definiţie: Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din interferenţa a două intenţii: una conştientă
şi alta preconştientă sau inconştientă. Prima reprezintă tendinţa perturbată, iar cea de a doua reprezintă
tendinţa perturbatoare. Actul ratat este deci o formaţiune de compromis care provine din întîlnirea celor
două tendinţe menţionate.
Freud îşi revendică pe bună dreptate introducerea actului ratat în cîmpul psihologiei, insistînd
într-un mod caracteristic asupra faptului că este vorba despre un fenomen psihic, adică un fenomen care
rezultă din alte fenomene psihice şi nu organice, cu alte cuvinte, că este vorba despre un fenomen cu sens.
Condiţiile stabilite de Freud pentru existenţa actelor ratate arată că el era conştient de deosebirea
dintre psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia „grea“. O disfuncţie psihică este act ratat dacă:
- Are un caracter punctual, adică să fie o tulburare de moment.
- Autorul ei este capabil să realizeze în mod corect actul respectiv.
- Cel la care se petrece este capabil să recunoască imediat justeţea sesizării celorlalţi care-i atrag
atenţia asupra erorii.
Actul ratat se caracterizează şi prin reacţia autorului său de refuz al sensului respectivului act ratat,
existînd tentaţia de a-l atribui altor cauze, de obicei întîmplării sau unor cauze fiziologice.

Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat

1. Teoria fiziologică sau psihofiziologică
Conform acestei teorii, anumite condiţii fiziologice (de pildă răul fizic generalizat) sau
psihofiziologice (oboseala, starea de surescitare) distrag atenţia de la activitatea în curs, ceea ce produce
greşeala (actul ratat).
Critica lui Freud la adresa acestei teorii include următoarele argumente:
- Actul ratat apare şi la persoanele aflate în deplină stare de sănătate.
- Concentrarea atenţiei nu reprezintă un criteriu absolut de performanţă. Există chiar activităţi
automatizate care, re-investite cu atenţie, se dereglează.
- Există situaţii în care, în pofida concentrării atenţiei, cum se întîmplă cînd încercăm să ne
amintim fără succes un nume propriu.
- Actul ratat poate fi sugerat, ceea ce face concentrarea atenţiei ineficientă. Freud citează un
exemplu din viaţa actorilor, în care unui debutant i se sugerează la repetiţie o replică fără sens în locul
replicii din scenariu, iar debutantul, în ciuda eforturilor, rosteşte întocmai replica absurdă.
Freud nu contestă contribuţia condiţiilor fiziologice sau psihofiziologice la producerea actelor
ratate, dar consideră că ele nu sunt în nici un caz, nici măcar condiţii necesare, ci doar condiţii
favorizante.

14
Curs 07-I ACTUL RATAT (continuare)

Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat (continuare)

2. Teoria fonetică. Conform acestei teorii, actele ratate ar fi cauzate de asemănările şi deosebirile
fonetice dintre cuvinte. Şi această teorie, ca şi teoriile fiziologice sau psihofiziologice, privează actul ratat
de orice sens, adică îl atribuie de această dată unor fenomene exterioare psihicului.
Freud combate această teorie, opunîndu-i ideea că actele ratate sunt fenomene cu sens, adică
produse de cauze psihice şi consideră că aspectul fonetic reprezintă doar o condiţie favorizantă, dar în nici
un caz cauza actelor ratate; nu constituie nici măcar o condiţie indispensabilă, necesară pentru producerea
lor.
3. Concepţia (mai degrabă opinia comună) că actele ratate s-ar datora hazardului. Cînd cineva
căruia i se reproşează că nu a venit la o întîlnire programată răspunde prin „am uitat“, persoana în cauză
afirmă practic că uitarea este aleatorie şi nu i se poate reproşa. Este oarecum un paradox, pentru că opinia
comună a avut şi are o cu totul altă opinie faţă de un alt fenomen studiat de psihanaliză, şi anume visele
(teoriile populare susţineau că visele au un sens). Actele ratate, opinia comună le consideră însă lipsite de
sens, datorate întîmplării. Explicaţia acestui fapt este o caracteristică a actelor ratate: lipsa lor de
importanţă practică în general, în timp ce, de la vis, opinia populară aşteaptă informaţii esenţiale despre
viitor.

Spre deosebire de opinia comună, psihanaliza are o cu totul altă atitudine faţă de amănuntele în
aparenţă lipsite de importanţă şi de semnificaţie practică, aceasta pentru că psihanaliza consideră că
amănuntele, în ciuda aparentei lor lipse de importanţă, sunt uneori purtătoarele unor semnificaţii
deosebite. Această convingere a dovedit-o Freud în studiul viselor, care au fost abordate psihanalitic
înaintea actelor ratate. În vis, datorită acţiunii deplasării, anumite detalii în aparenţă absolut neînsemnate
ascund aspecte esenţiale ale sensului visului. Freud a folosit cunoştinţele obţinute pe baza visului şi în
analiza operelor de artă. De exemplu, în studiul dedicat sculpturii Moise a lui Michelangelo, folosind
principiile din interpretarea viselor, Freud avansează o nouă ipoteză cu privire la poziţia foarte ciudată a
tablelor legii, pe care exegeţii au interpretat-o ca marcînd momentul în care Moise, înfuriat de idolatria
poporului său, se repede să-l pedepsească şi este pe punctul să scape tablele. Freud susţine că dimpotrivă,
această poziţie ar indica un cu totul alt moment: cel în care Moise îşi controlează furia, tocmai pentru a nu
sparge tablele.
Din punctul de vedere al lui Freud, în viaţa psihică nu există hazard; hazardul există doar în lumea
externă. Din punct de vedere psihic, determinismul este întotdeauna strict, chiar dacă verigile
intermediare sunt numeroase. Această idee este pe deplin coerentă cu ideea că psihanaliza este o
psihoterapie cauzală şi nu simptomală.
Demonstrarea ideii că în lumea psihică nu există hazard, Freud o face nu doar prin intermediul
actelor ratate pe care le analizează, dar introducînd în discuţie şi alte fenomene, unele cu aspect de
paranormal – fenomenul de déjà vu. Freud studiază acest fenomen pe baza unui caz din terapie, o
pacientă de în vîrstă de 37 ani şi care, la vîrsta de doisprezece ani şi jumătate, aflîndu-se pentru prima
oară în vizită la ţară, la o prietenă, a trăit într-un mod marcant senzaţia că a mai fost cîndva acolo – a
recunoscut grădina casei şi, în plus, intrînd în casă a avut senzaţia că recunoaşte ordinea încăperilor,
încăperile în sine şi mobilierul din ele. Din asociaţiile pacientei reiese că acest fenomen a avut loc în
circumstanţe particular, care îl fac pe deplin explicabil. În timpul vizitei la acea prietenă la ţară, pacienta
află că fratele mai mic al gazdei era grav bolnav. Cu cîteva luni în urmă, fratele pacientei fusese la rîndul
lui foarte bolnav, astfel că părinţii o trimiseseră de acasă la rude, ca să evite ca ea să asiste la posibila
moarte a fratelui. La prietena de la ţară găseşte o situaţie asemănătoare, dar această situaţie nu-i aminteşte
de recenta boală a propriului frate, şi asta pentru că în timpul acelei boli a dorit ca fratele să moară, ceea
ce i-ar fi permis să rămînă copil unic. Această dorinţă, spune Freud, fie că nu a fost niciodată conştientă,
fie a fost refulată în momentul în care fratele pacientei s-a însănătoşit. Pentru că, datorită refulării, situaţia
pe care o găseşte la prietena de la ţară nu-i poate aminti de situaţia asemănătoare din propria familie,
sentimentul de recunoaştere se deplasează de la conţinuturile psihice spre obiectele exterioare. Este vorba
deci despre o falsă recunoaştere, un fals déjà vu care se explică pe deplin, fără rest, prin circumstanţele în
care s-a produs acel fenomen.

15
 Clasificarea actelor ratate
Freud face o clasificare a actelor ratate în trei categorii, în funcţie de trei criterii diferite. Primul
criteriu şi prima categorie de acte ratate se referă la relaţia dintre tendinţa perturbată şi tendinţa
perturbatoare. Din întîlnirea acestor două tendinţe pot rezulta două tipuri de acte ratate.
Primul tip îl reprezintă actul ratat care rezultă prin înlocuirea completă a tendinţei perturbate de
către tendinţa perturbatoare. Exemplu: Preşedintele Senatului din Viena (pe timpul lui Freud), dorind să
deschidă o şedinţă, rosteşte: „Declar această şedinţă închisă. Tendinţa perturbatoare s-a afirmat cu atîta
forţă este reprezentată de lipsa lui de disponibilitate pentru activitatea respectivă.
Al doilea tip cuprinde actele ratate în care tendinţa perturbată şi tendinţa perturbatoare produc, din
întîlnirea sau confruntarea lor, un compromis mai mult sau mai puţin transparent. Ambele tendinţe sunt
reprezentate într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, în produsul final care este actul ratat.
Exemplu: O analizandă vorbea despre încăpăţînarea sa în anumite situaţii şi, pentru că dorea să
folosească, pentru a se autodefini, cuvîntul „obstinaţie“, acest fapt a condus la următorul act ratat: în loc
de „obstinaţie“ a spus „obstinenţă“. S-a trădat astfel curentul de gîndire subteran: în plan secund se gîndea
la perioada de abstinenţă pe care o traversa şi care o nemulţumea.
A doua categorie de acte ratate are drept criteriu tipul de activitate perturbată. O primă subcategorie
o constituie rostirea greşită. În această categorie exemplele sunt extrem de numeroase. Freud, în
Psihopatologia vieţii cotidiene, citează un exemplu de act ratat făcut de W. Stekel. Acesta avea doi
pacienţi care veneau din Italia şi de fiecare dată îl saluta pe unul cu numele celuilalt: „Bună ziua, domnule
Pelloni“ în loc de „Bună ziua, domnule Ascoli“ şi invers. Explicaţia dată de Freud în acord cu Stekel este
aceea că Stekel voia să arate, prin acest act ratat, fiecăruia dintre cei doi că nu este singurul pacient din
străinătate şi că el este un psihanalist de vază.
O altă categorie de act ratat o reprezintă scrierea greşită. Exemplele sunt şi aici foarte numeroase.
Un exemplu citat de Freud, cu semnificaţie practică deoarece este un act ratat care reprezintă prin el
însuşi un pericol: un act ratat făcut de un medic care prescrie acelaşi medicament, în doze de zece ori mai
mari decît cea normală, la trei doamne în vîrstă. Intenţia subiacentă, inconştientă a medicului este de a
scăpa de mama lui, care locuia în acelaşi imobil cu el, iar această convieţuire reprezenta un impediment
pentru relaţiile sale amoroase. Aceasta arată că actele ratate pot fi uneori extrem de grave şi periculoase.
A treia categorie de acte ratate este reprezentată de uitarea de nume proprii sau intenţii. În această
privinţă, opinia comună sesizează corect că este vorba despre lipsa de interes sau despre dispreţul faţă de
persoana respectivă. Un exemplu prezentat de Freud în Psihopatologia vieţii cotidiene este actul ratat
făcut de un companion de călătorie, o persoană cultivată dar care, reproducînd un citat din latină, omite
din citat cuvîntul aliquis („fără lichid“). Actul ratat era legat de prietena lui, căreia nu-i venise menstruaţia
deşi ar fi trebuit.
O altă categorie de acte ratate o constituie pierderea obiectelor, un simptom foarte bine reprezentat
în psihopatologia vieţii cotidiene. Exemplu: Primind de la cumnatul său o scrisoare în care acesta îl
mustra sever („De altfel, nu am nici timp şi nici nu doresc să încurajez superficialitatea şi lenea ta“),
destinatarul scrisorii pierde a doua zi stiloul pe care îl primise în dar de la cumnatul său. Freud
interpretează acest act ratat prin faptul că bărbatul nu mai voia să-i datoreze nimic cumnatului său.
Un alt exemplu semnificativ din mai multe puncte de vedere este cel al unui act ratat făcut de o
doamnă care, după moartea mamei sale, se hotărîse să ţină doliul pînă la capăt, conform tradiţiei. Dar cu
puţin timp înainte de expirarea termenului, prietenii îi recomandă un spectacol de teatru care se anunţa
extrem de interesant, reuşind să o convingă să-şi cumpere bilet. Doamna se duce la teatru şi constată că a
pierdut biletul.
Acesta este singurul exemplu de dinainte de 1920 în care Freud admite tacit că, pe lîngă
„inconştientul de jos“, există şi un „inconştient de sus“, pentru că în acest caz conţinutul refulat nu era
unul instinctual, ci un conţinut cultural – o tradiţie referitoare la doliu. Acest exemplu ar putea constitui în
acelaşi timp o ilustrare pentru afirmaţiile culturalismului american cu privire la refulare. Spre deosebire
de Freud, care considera că refularea vizează doar conţinuturile instinctuale, culturalismul american
susţine că refularea acţionează asupra oricărui conţinut psihic, indiferent de natura sa, dacă el este
generator de conflicte.

A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actului ratat. În funcţie de acest criteriu, actele
ratate se împărt în simple şi complexe, în primul caz fiind vorba de un singur act ratat, iar în al doilea caz
existînd mai multe acte ratate succesive, produse de aceeaşi motivaţie subiacentă. Exemplu: Act ratat
multiplu făcut de un tînăr care se hotărăşte să devină membru al unei asociaţii literare, în speranţa că

16
astfel piesa de teatru al cărei autor era va fi pusă în scenă. Imediat ce a primit asigurări că piesa va fi pusă
în scenă, a început să „uite“ să se mai ducă la întrunirile asociaţiei. Simţindu-se culpabil, s-a hotărît ca la
întrunirea următoare, vinerea, să participe. Dar cînd a ajuns acolo a constatat că uşile erau încuiate şi că,
de fapt, în loc să se ducă vineri se dusese sîmbătă.
Un alt exemplu este cel al unei doamne care-şi însoţeşte cumnatul într-o călătorie la Roma, unde
cumnatul trebuia să primească din partea unei asociaţii numismatice o medalie antică din aur, foarte
valoroasă. Ulterior decernării, doamna respectivă pleacă din Roma şi, cînd ajunge în Germania, constată
că a luat cu ea „din greşeală“ medalia. Îi telegrafiază cumnatului angajîndu-se să i-o trimită a doua zi, dar
cînd vrea să facă acest lucru, constată că a pierdut-o.

Semnificaţia actului ratat pentru psihoterapia psihanalitică

Datorită faptului că de obicei, în majoritatea cazurilor, actul ratat este provocat de tendinţe
preconştinte, actele ratate produse în analiză nu conduc către stratul inconştient al psihismului (cum fac
visele). Avantajul terapeutic al actului ratat în raport cu visul este că, fiind produs chiar în ora de analiză,
momentul producerii şi momentul interpretării nu sunt separate în timp, ceea ce face imposibilă
deformarea conţinutului manifest, aşa cum se întîmplă cu visele, care sunt relatate după o anumită
perioadă de timp. Calea de a ajunge la sensul latent al actului ratat este tot producerea de asociaţii,
pornind de la acel act ratat.
Motivaţia actului ratat este, după Freud, de cele mai multe ori alcătuită din conţinuturi psihice
interzise cultural, fie că sunt de natură sexuală, fie de natură agresivă, fie legate de tendinţe de afirmare.
Fenomenul actului ratat demonstrează punctual că niciodată controlul pe care instanţele noastre culturale
îl exercită asupra dimensiunii noastre instinctuale nu este deplin; el demonstrează şi că inconştientul este
foarte puternic, pentru că de fapt actele ratate sunt victorii de moment ale inconştientului asupra
controlului conştient, cultural.

17
Curs 08-I VISUL

Visul este o temă psihanalitică foarte importantă: Freud considera visul drept calea regală de acces
la inconştient. Pentru un timp (în perioada începuturilor), visul era principalul instrument al terapiei
psihanalitice; analiza viselor dădea conţinut analizelor scurte. Pe parcurs, visul şi-a pierdut parţial
importanţa terapeutică, alte mijloace luîndu-i locul. El a rămas o importantă modalitate de acces la
inconştient şi a funcţionat ca model pentru înţelegerea mai bună a simptomului nevrotic, dar şi a operei
literare.
Un fapt surprinzător legat de vis: descoperirea secretului visului de către Freud este comemorată
printr-un monument aflat în apropierea Vienei, pe locul unde a existat casa în care Freud a făcut visul
despre injecţia făcută Irmei, primul vis interpretat psihanalitic. Pe placa acelui obelisc se află un text
extras dintr-o scrisoare adresată de Freud prietenului său Fliess din Germania: „Aici i s-a dezvăluit
doctorului Sigmund Freud, la 24 iulie 1985, secretul visului.“

Teorii pre-freudiene despre vis

În anul 1900, cînd Freud a publicat în lucrarea Interpretarea viselor teoria sa despre vis, existau
deja încercări de a aborda şi explica visul. Dominante în acea epocă erau teoriile somatice. Aceste teorii
înţeleg visul ca pe un fapt organic care este produs de diminuarea legăturilor cu realitatea, datorită
somnului, şi în acelaşi timp de diminuarea activităţii creierului. Diminuarea activităţii cerebrale ar explica
particularităţile visului, caracterul său absurd şi ininteligibil. Cu cît somnul e mai profund şi deci
activitatea creierului e mai redusă, cu atît legătura cu realitatea este mai relaxată şi visul este mai absurd.
Unul din reprezentanţii acestei teorii, Binz, spunea: „Visul este întotdeauna inutil, adesea morbid.“
Deşi Freud avea formaţie ştiinţifică riguroasă, el nu aderă la acest punct de vedere şi, pe baza
experienţei sale clinice, reproşează acestei teorii două lucruri: în primul rînd nu vorbeşte nimic despre
funcţia visului şi, în al doilea rînd, visul este plasat în registrul organic, adică apare ca un fenomen lipsit
de sens. Ca şi în cazul actului ratat, Freud va insista asupra faptului că visul este un fenomen cu sens.
Teoriile populare şi teoriile romantice. Aceste teorii întrunesc acordul lui Freud în primul rînd
pentru că văd în vis un fenomen cu sens, un fenomen psihic, în viziunea teoriilor populare două fiind
sensurile visului: în antichitate visul era considerat a fi purtătorul unui mesaj divin, era mesagerul zeilor;
visului i se acordă şi un sens profetic: prin vis ar fi anticipat viitorul. Freud aprobă punctul de vedere
conform căruia visul constituie o anticipare a viitorului, dar nu în sensul propriu, ci în sensul că, prin
realizarea unei dorinţe, visul poate anticipa viitorul într-o anumită măsură.
Curentul romantic acordă o mare importanţă a visului; şi aici regăsim ideea că avem de a face cu
un fenomen cu sens, romanticii insistînd în special asupra puterii domeniului oniric de a conferi valoare
estetică operelor literare. Cu cît o operă este mai împlîntată în vis, cu atît este asigurată valoarea sa.
Romanticii au sesizat, de asemenea, funcţia compensatorie a visului (la fel şi Jung, mai tîrziu).
Novalis scria despre funcţia compensatorie a visului în raport cu viaţa diurnă: „Visul este un antidot
împotriva regularităţii şi monotoniei vieţii. Visul este jocul liber al imaginaţiei. Cu siguranţă, am
îmbătrîni mai repede fără vise.“
Freud apreciază teoriile populare pentru că ele, consecvente cu ideea că visul are un sens, propun
metode de interpretare a acestui sens. Două sunt căile de interpretare în teoriile populare:
- Metoda simbolică: pentru a interpreta un vis, metoda simbolică ia visul ca întreg şi încearcă să-l
înlocuiască printr-un alt întreg mai inteligibil şi asemănător cu primul. Exemplu: interpretarea pe care, în
Biblie, Iosif o dă visului faraonului (şapte vaci grase urmate de şapte vaci slabe, care le deformează pe
primele): şapte ani de foamete în ţara Egiptului vor urma celor şapte ani de prosperitate şi vor devora
proviziile acumulate.
Din punct de vedere psihanalitic, metoda simbolică are următoarele deficienţe:
- Nu are acces la visele prea încifrate, al căror conţinut manifest este ininteligibil;
- Nu există, de fapt, o tehnică de interpretare; reuşita interpretării depinde de calităţile persoanei
care face interpretarea, de intuiţia şi inspiraţia sa de moment, această metodă neoferind mijloace care să
poată fi folosite de oricine pentru a descoperi sensul ascuns al viselor.
- Metoda descifrării. Spre deosebire de metoda simbolică, metoda descifrării fragmentează
conţinutul manifest în unităţi componente, le traduce pe fiecare folosind un dicţionar de simboluri, pentru
ca în etapa finală sensurile parţiale să fie reunite într-un sens totalizator.
În Interpretarea viselor, Freud dă exemple de asemenea chei simbolice: „scrisoarea“ apărută în
conţinutul manifest, cartea de vise o traduce prin „supărare“, iar înmormîntarea înseamnă logodnă.

18
 Din punct de vedere psihanalitic, metoda descifrării este mai aproape de orientările abisale decît
metoda simbolică, în special datorită acestei fragmentări a conţinutului manifest şi a traducerii sale
element cu element. Două lucruri diferenţiază psihanaliza freudiană de metoda descifrării:
- Calitatea cărţilor de vise sau a dicţionarelor de simboluri, care în general sunt alcătuite arbitrar. În
plus, de multe ori într-o cultură dată circulă mai multe cărţi de vise divergente.
- Psihanaliza freudiană reproşează metodei descifrării faptul că subestimează complet elementele
singulare, individuale, ireductibile din fiecare vis. Psihanaliza are acces la sensul exact al visului nu
apelînd la o carte de vise, ci la asociaţiile fiecărui pacient.

Concepţia freudiană asupra visului

Ceea ce deosebeşte fundamental concepţia lui Freud despre vis de celelalte concepţii este faptul că
ea a fost edificată pe baza unei experienţe clinice. Freud a descoperit că, atunci cînd le cerea pacienţilor să
facă asociaţii pe marginea simptomelor lor, ei aduceau ca asociaţii, nu de puţine ori, vise. Acest fapt
învăţat de la pacienţi l-a autorizat pe Freud să considere că visele îşi găsesc un loc pe acel drum care duce
de la cauză la ideea maladivă.
Ca şi simptomul, visul are în spate o experienţă infantilă. Nu este vorba despre un fenomen
somatic, ci despre un joc de forţe psihice a căror rezultantă este tocmai visul.
Definiţie: Visul este, asemeni actului ratat, un fenomen psihic de compromis care satisface în
acelaşi timp două dorinţe contradictorii: pe de o parte dorinţa de a dormi, care ţine de sistemul
preconştient-conştient, şi pe de altă parte dorinţa inconştientă sau refulată, de natură instinctuală. Visul
permite satisfacerea deghizată a dorinţei instinctuale, în aşa fel încît somnul să nu fie perturbat. După
Freud, visul este gardianul somnului.

Conţinutul manifest şi conţinutul latent

Analiza psihanalitică a oricărui vis permite înregistrarea unui conţinut manifest şi a unui conţinut
latent.
Prin conţinut manifest se înţelege în psihanaliză totalitatea imaginilor, ideilor, sentimentelor pe
care visătorul le păstrează în minte în momentul trezirii sau şi le poate aminti. Conţinutul manifest este,
cu alte cuvinte, latura conştientă a visului.
Conţinutul manifest are anumite particularităţi care, după Freud, ar fi următoarele:
- Caracterul lacunar. Între elementele care alcătuiesc conţinutul manifest lipsesc legăturile
necesare. Caracterul lacunar contribuie în mare măsură la impresia de ininteligibilitate pe care o dă visul.
- Este în majoritatea cazurilor ininteligibil, contrazicînd logica la care apelăm în stare de veghe.
- Este uneori lipsit de orice nuanţă afectivă.
În ceea ce priveşte conţinutul latent, acesta este rezultatul interpretării psihanalitice. Nu există
conţinuturi latente în afara interpretării psihanalitice. Conţinutul latent există doar în conţinutul manifest
şi poate fi extras din conţinutul manifest doar pe baza interpretării psihanalitice. Conţinutul latent constă
din: resturi diurne, amintiri şi dorinţe din copilărie, impresii corporale şi aluzii transferenţiale (adică aluzii
la analist, întotdeauna în timpul analizei).
Caracteristicile conţinutului latent reprezintă, în genere, inversul celor ale conţinutului manifest:
- Este complet, redă integral ideile visului;
- Este inteligibil;
- Elementul emoţional este foarte bine marcat.
Din punct de vedere psihanalitic, nu doar visul sau simptomul au un conţinut manifest şi unul
latent, ci şi orice operă culturală poate fi interpretată cu metoda interpretării viselor, pentru că orice
produs cultural are conţinut manifest şi conţinut latent, acest lucru fiind valabil chiar şi pentru unele
produse ştiinţifice (în aparenţă cele mai transparente).

Travaliul visului şi interpretarea

Trecerea de la conţinutul latent la conţinutul manifest este posibilă datorită unui proces care se
numeşte travaliul visului. Travaliul visului este de fapt un demers de traducere care permite trecerea
limbajului conţinutului latent, care este coerent, inteligibil şi afectiv, în limbajul conţinutului manifest,
care este lacunar, ininteligibil şi neutru din punct de vedere afectiv. Travaliul visului este un demers de
încifrare, deformare, mascare a conţinutului latent. În vederea atingerii acestui scop, travaliul visului
utilizează o sumă de procedee.

19
 Inversul travaliului visului este demersul de interpretare. Prin interpretare se re-traduce limbajul
conţinutului manifest în limbajul conţinutului latent. Interpretarea descifrează, demască deformările
impuse ideilor latente ale visului de către cenzură, prin intermediul travaliului visului.

Dorinţa în vis
Marea descoperire a lui Freud a fost aceea că visul este de fapt satisfacerea unei dorinţe. Prin vis se
realizează mai multe tipuri de dorinţe.
I. Prima categorie şi cea mai superficială o constituie dorinţele diurne pe deplin conştiente care, în
timpul zilei, n-au putut fi satisfăcute datorită unor circumstanţe exterioare potrivnice. În acest caz este
vorba despre realizarea unei dorinţe preconştiente.
Exemplu: Unele dorinţe de tip infantil ale adulţilor care, aflaţi în situaţii limită, nu-şi pot satisface
dorinţele obişnuite. Astfel, exploratorii în ţinuturi extreme relatează că, frustraţi fiind de hrană, de
condiţiile climatice obişnuite şi de bucuriile căminului, visau cu regularitate mese copioase, munţi de
tutun şi confortul de „acasă“.
Un alt exemplu, prezentat de Freud: O tînără de curînd căsătorită visează în timpul nopţii că i-a
venit ciclul. Acest vis exprimă dorinţa de a nu rămîne încă însărcinată, de a se mai bucura un timp de
condiţia de tînără soţie şi de a mai amîna greutăţile şi îngrădirile legate de maternitate.
II. Dorinţele fiziologice activate în timpul somnului: sete, foame, dorinţe sexuale. În cazul acesta,
funcţia visului de a permite continuarea somnului este cît se poate de evidentă. Freud le numeşte „vise de
confort“. Deosebirea faţă de prima categorie este aceea că dorinţele fiziologice se activează de obicei în
timpul somnului, nu preced adormirea. Un vis de confort destul de frecvent este acela în care visătorul se
imaginează a fi ajuns la şcoală sau la locul de muncă, ceea ce-i permite să doarmă în continuare liniştit.
Visele erotice fac parte din această categorie, dar nu toate.
III. Dorinţele diurne neacceptate de cenzură şi care au fost refulate. În timpul nopţii, aceste dorinţe
pot reveni şi pot da naştere la vise care le satisfac. Exemplu (citat de Freud): Unei simpatice şi vesele
doamne i se cere de către o prietenă mai tînără părerea în legătură cu logodnicul acesteia. Doamna, deşi
considera că tînărul respectiv este un om comun, fără valoare, „de duzină“, în conversaţie a afirmat că
acel tînăr are toate calităţile cu putinţă. Noaptea a visat că i se punea aceeaşi întrebare şi că, de această
dată, răspunsul era în deplină conformitate cu părerea ei reală despre tînăr.
IV. Dorinţele inconştiente, cea mai importantă categorie. Ele sunt, după Freud, dorinţe pulsionale
care ţin în special de sexualitatea infantilă. În mod direct, nemodificat, aceste dorinţe nu pot depăşi
perimetrul inconştientului. Ele sunt comparate de Freud cu titanii din mitologie, învinşi de zei, care au
aruncat munţi de stînci deasupra lor, fără a reuşi să-i omoare. Din punct de vedere psihanalitic este
important faptul că o dorinţă inconştientă nu poate să producă un vis decît dacă reuşeşte să mobilizeze o
dorinţă inconştientă asemănătoare, care să o întărească.
De tipul acesta sunt visele în care rudele apropiate mor, fără ca în realitate să existe un temei
obiectiv pentru o asemenea îngrijorare. În asemenea vise se exprimă fie sentimentele ostile legate de
realitatea infantilă dintre fraţi, fie dorinţele legate de rivalitatea cu părinţii din perioada oedipiană.
Exemplu (prezentat de Freud în Interpretarea viselor): Conţinutul manifest: „Mulţi copii, toţi fraţii,
surorile, verişorii şi verişoarele visătoarei alergau pe o pajişte. S-au transformat dintr-o dată în păsări şi au
zburat.“ Asociaţiile făcute de pacientă trimit la o întîmplare de cînd avea patru ani şi a întrebat un adult
din anturajul ei ce se întîmplă cu copiii care mor. Acesta i-a răspuns că se transformă în păsări şi apoi în
îngeri.
Curs 09-I MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI – VISUL (continuare)

Dorinţele în vis
În vis se manifestă şi dorinţe în acord cu morala. În acest sens, un exemplu îl constituie un vis
prezentat de Freud: un tată veghează zi şi noapte, timp îndelungat, la căpătîiul copilului său grav bolnav;
în cele din urmă, copilul moare. După deces, tatăl se odihnea într-o cameră alăturată camerei mortuare,
unde copilul era păzit de un bătrîn. Epuizat, tatăl adoarme şi visează că băiatul este lîngă el şi-l îndreaptă
şoptit: „Tată, tu nu vezi că eu ard?“ Trezindu-se, constată că bătrînul adormise la rîndul lui şi o lumînare
căzuse pe catafalc şi aprinsese linţoliul; mirosul de fum, împreună cu dorinţa tatălui ca băiatul să nu fi
murit, au determinat visul.
Exemple din analize contemporane
Exemplul 1. Conţinutul manifest al visului: Visătorul, un bărbat de circa treizeci de ani, visează
că fuge de acasă cu naşa sa, o femeie frumoasă, cu doi copii reuşiţi, pentru a se căsători cu ea. Apoi se

20
întoarce acasă şi o găseşte pe propria lui soţie într-o cameră cu două paturi, împreună cu Ioan Gyuri
Pascu. La început, Gyuri Pascu se afla în celălalt pat, apoi intră în pat cu soţia. Visătorul nu e prea
supărat; pleacă întrebînd-o dacă să se întoarcă dimineaţa sau mai devreme.
Conţinutul latent, relevat din asociaţiile libere ale visătorului: O primă dorinţă se leagă de faptul
că soţia visătorului este însărcinată în luna a noua şi el ar dori să-şi rezolve problema sexuală cu alte
femei. O altă dorinţă: ar dori o altă soţie, una ca naşa, eventual chiar pe aceasta, care are doi copii reuşiţi,
aceasta pentru că se întreabă dacă şi copilul său va fi reuşit şi are anumite nesiguranţe, ca nu cumva
copilul să fie o fată – ceea ce s-a şi întîmplat. O a treia dorinţă este aceea de a se deculpabiliza: dacă soţia
are un amant, atunci el este mai puţin culpabil. A patra dorinţă este şi cea mai profundă: de a lăsa propria
sa latură feminină cu soţia şi de a-şi cultiva latura masculină cu naşa; visătorul îl consideră pe Gyuri
Pascu oarecum efeminat şi, în plus, el însuşi are o personalitate cu puternice trăsături feminine.
Exemplul 1. Visătoarea este o doamnă, medic, a cărei viaţă este dominată de relaţia cu mama
vitregă, care a adoptat-o la un an şi jumătate, cînd mama ei bună a încredinţat-o acestei doamne, o rudă
mai înstărită, pentru că în familia ei de origine erau şapte copii – prea mulţi, şi oricum prea multe fete.
Visul apare pe fondul conflictului cu mama adoptivă, acum senilă. Conţinutul manifest al visului: Mama,
mult mai tînără, făcea un chiuretaj. Doctorul o chiureta cu degetul, procedeu foarte dureros de care mama
ei se plîngea.
Conţinutul latent cuprinde mai multe dorinţe. O primă dorinţă e aceea ca mama ei adoptivă să
fie mai tînără, astfel încît să fie sănătoasă mental şi între ele să nu mai existe conflicte. O a doua dorinţă
este legată de traumatismul suferit cînd a fost cedată unei alte mame şi reiese din asociaţiile la chiuretaj:
ar vrea ca mama ei să nu mai fi făcut alţi copii, pentru ca ea să rămînă copil unic. O a treia dorinţă se
referă la elementul „doctorul o chiureta dureros“: caracterul dureros al chiuretajului vine din dorinţa de a
o pedepsi pe mama sa pentru necazurile pe care i le face. A patra dorinţă, legată de „chiuretajul cu
degetul“, este aceea de a avea un act sexual, ca bărbat, cu mama ei, ceea ce corespunde dorinţei constante
a visătoarei de a fi fost bărbat.

Dificultăţi ale teoriei freudiene despre vis

Există două tipuri de vise care par a contrazice ideea principală a lui Freud, aceea că visul este
realizarea unei dorinţe. Există vise în care nu apare plăcerea asociată cu realizarea unei dorinţe, ci
dimpotrivă, apar sentimente negative – angoasă, neplăcere; ba chiar, în visele de tip coşmar, se produce
uneori trezirea, ceea ce contrazice ideea lui Freud că visul este gardianul somnului.
O primă categorie care ar contrazice teoria freudiană o constituie visele de pedepsire. În aceste
vise, sentimentele dominante ale visătorului sunt cele de neplăcere. Freud rezolvă această dificultate
afirmînd că şi visele de pedepsire sunt vise în care se realizează o dorinţă, dar acea dorinţă nu ţine de
instanţa numită de Freud „Se“ (lumea instinctelor), ci de Supra-Eu, o instanţă inconştientă dar cu
conţinuturi culturale.
Exemplu (analiză contemporană): Visătorul este un bărbat tînăr, supradotat intelectual şi
performant profesional, dar foarte fragil afectiv. Conţinutul manifest: Pe un testicol îi apăruse o infecţie.
Pentru a scăpa de ea se duce la doctor, care urma să o extirpe chirurgical. Pacientul, cu o îndelungată
experienţă analitică (8-9 ani cu alţi doi analişti) leagă visul de un eveniment real, petrecut cu două
săptămîni în urmă, cînd îi apăruse în locul respectiv un coş mare care ulterior se retrăsese şi lăsase în
urmă un chist. Visul ar exprima aşadar dorinţa lui conştientă de a scăpa de respectivul chist.
Interpretarea analistului: Visul exprimă, în situaţia transferenţială, dorinţa pacientului ca
analistul (simbolizat prin doctor) să-l pedepsească, (să-l castreze) prin operaţia în zona testicolelor, pentru
dorinţele sale incestuoase (nutrite în perioada pubertăţii faţă de mama sa, o femeie foarte seducătoare).
O a doua categorie o constituie coşmarurile. Caracteristica lor este angoasa, neplăcerea care, în
anumite cazuri, se continuă prin trezire. După Freud, angoasa şi trezirea sunt tot mijloace de a împiedica o
dorinţă interzisă să pătrundă în conştient, numai că sunt mijloace extreme, care intervin atunci cînd
pericolul ca dorinţa să pătrundă în conştient este iminent. Cenzura foloseşte o gamă largă de mijloace
pentru a împiedica dorinţa să pătrundă în conştient şi nu foloseşte de la început angoasa sau trezirea. O
primă măsură pe care o poate lua cenzura cînd dorinţa inconştientă este favorizată în dauna dorinţei de a
dormi este aceea de a introduce în vis ideea că tot ce se întîmplă este doar un vis. Abia ulterior se
apelează la angoasă, care semnalează pericolul care, deşi în vis poate apărea ca exterior (situaţia din vis),
este de fapt pericolul pe care-l reprezintă propriile dorinţe.
Un prim exemplu îl constituie visele de efracţie (mai ales ale femeilor, dar şi ale bărbaţilor), în
care un răufăcător încearcă să pătrundă în locuinţă, ceea ce şi reuşeşte uneori, urmărind victima cu un

21
cuţit sau pistol. Asemenea vise sunt însoţite de puternice sentimente de frică, provocată nu de scenele din
vis, ci de propria dorinţă, neacceptată de cenzură, de a avea relaţii sexuale, uneori fiind vorba de dorinţa
de viol. Abia în ultimă instanţă cenzura apelează la trezire pentru a împiedica dorinţa interzisă să pătrundă
în conştient.
Freud compară cenzura din vis cu acei paznici din vechile oraşe, care aveau misiunea de a
îndepărta noaptea toate sursele de zgomot dar care, în caz de pericol major (incendiu etc) nu ezitau să-i
trezească pe locuitori.

Clasificarea viselor în funcţie de raportul dintre conţinutul manifest şi conţinutul latent

1. Visele în cadrul cărora conţinutul manifest şi conţinutul latent coincid. În cazul acestor vise,
între cele două conţinuturi nu se interpune travaliul visului. Se mai numesc şi „vise de tip infantil“, pentru
că sunt caracteristice în special vîrstelor foarte mici, ceea ce nu exclude posibilitatea ca ele să apară, în
anumite situaţii, şi la adulţi. Pentru Freud, această categorie de vise este importantă pentru psihanaliză în
special datorită faptului că ele demonstrează cît se poate de clar ideea că visul reprezintă realizarea unei
dorinţe. Asemenea vise realizează dorinţe conştiente care au apărut în timpul zilei, dar care, datorită unor
circumstanţe nefavorabile, nu s-au putut realiza. Se poate spune că asemenea vise reprezintă
transformarea unor propoziţii optative în propoziţii la modul indicativ.
Exemple (vise de copii)
- Visătoarea este o fetiţă de doi ani, pusă la dietă din cauza unui deranjament stomacal provocat de
căpşuni; ca atare, alimentul interzis sunt tocmai căpşunile. Noaptea, fetiţa visează că mănîncă tort cu
căpşuni şi căpşuni.
- Visătoarea, o fetiţă de trei ani şi trei luni, făcuse ziua o plimbare cu vaporul, împreună cu tatăl ei;
plimbarea i s-a părut mult prea scurtă, iar la coborîrea de pe vapor a izbucnit în plîns. Noaptea a visat că
făcea o plimbare interminabilă cu vaporul.
- Visătoarea, o fetiţă de patru ani, înnoptează la o mătuşă de-a sa şi doarme într-un pat de adult.
Visează că doarme într-un pat prea mic pentru ea, vis care exprimă dorinţa ei de a fi adult.
2. Visele în care conţinutul manifest şi conţinutul latent nu coincid, în care intervine în proporţii
diferite travaliul visului. Acestea sunt visele majoritare ale adultului, inteligibile în diferite grade.

Travaliul visului

Travaliul visului este un proces psihic prin intermediul căruia ideile latente ale visului sunt
transformate în conţinut manifest. Principala caracteristică a travaliului visului este faptul că nu avem de a
face cu un proces creator; este vorba despre o acţiune de traducere dintr-un limbaj într-un alt limbaj.
Principalele mijloace ale travaliului visului sunt: condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea
secundară.
Condensarea acţionează întotdeauna în favoarea cenzuri şi este acel procedeu al travaliului visului
al cărui efect constă în reducerea, uneori considerabilă, a conţinutului visului astfel că uneori există o
adevărată discrepanţă între conţinutul manifest şi conţinutul latent. Este posibil ca redactarea conţinutului
manifest al un vis să aibă doar cîteva rînduri, în timp ce redactarea conţinutului manifest al aceluiaşi vis
poate avea cîteva pagini.
Din punctul de vedere al modalităţii psihice în care se realizează condensarea, este vorba de
înlocuirea mai multor lanţuri asociative de reprezentări printr-o singură reprezentare care se află la
intersecţia lor. Energia psihică a acestor lanţuri asociative este preluată de reprezentarea care le
înlocuieşte.
Deşi condensarea este un procedeu care a fost studiat cel mai bine în cazul visului, ea este prezentă
şi în cazul simptomului, al actului ratat, al cuvîntului de spirit, precum şi al produselor culturale – este
aşadar o caracteristică legată de nivelul inconştient de funcţionare a psihismului.
În general, condensarea porneşte fie de la asemănarea elementelor care fac obiectul condensării, fie
de la caracterul lor contradictoriu, opus. Astfel, Irma din visul lui Freud reprezintă printr-o singură figură
mai multe persoane feminine din viaţa lui Freud: există elemente nu doar din pacienta cu acest nume, ci şi
din soţia şi fiica lui Freud. o asemenea reprezentare care înlocuieşte alte reprezentări, funcţionează „aşa
cum funcţionează deputaţii sau senatorii faţă de alegătorii lor, într-un sistem politic democratic“.
O condensare bazată pe contrarii apare în visul unei femei pe nume Maria, care se visează purtînd o
ramură cu flori asemănătoare cu cea purtată de îngeri în anumite tablouri ce reprezintă Bunavestire, ceea

22
ce ar simboliza inocenţa. Florile sunt însă albe şi grele, asemănătoare cameliilor, ceea ce reprezintă o
aluzie la „dama cu camelii“, adică la contrariul inocenţei.
Efectul rezumativ al condensării poate fi ilustrat printr-un exemplu dintr-o analiză contemporană.
Visătoarea este o tînără studentă analizandă; visul ei are un conţinut manifest foarte scurt, ceea ce indică o
intervenţie masivă a condensării. Conţinutul manifest: „Bunica mea adormise în mijlocul unei grămezi de
păstăi de fasole.“
Asociaţiile care vizează elementul „bunica“: o primă asociaţie este o amintire din copilărie cînd,
aflîndu-se la casa de la ţară a bunicii, a vrut să culeagă o păstaie de fasole de pe un arac din vie. Trăgînd
de frunze a constatat că dedesubtul lor se afla încolăcit un şarpe. În acest fel, păstaia de fasole s-a asociat
cu şarpele, care este un simbol falic universal. O altă amintire condensată în personajul „bunica“ se referă
la o fotografie în care bunica stătea într-o grămadă de boabe de fasole. Tot bunica o reprezintă şi pe
visătoare, datorită relaţiei de rudenie. Această bunică a fost pentru ea adevărata mamă. Elementul diurn
care a declanşat acest vis este întîmplarea că, după ce a făcut dragoste cu prietenul ei, acesta adoarme
pentru cîteva secunde; visătoarea comentează: „Era fie prea obosit, fie pe deplin satisfăcut. Atunci am
simţit din nou că-l domin.“
Dorinţa exprimată prin vis este aceea de a compensa o stare de insatisfacţie sexuală. Pe de o parte
este o dorinţă mai superficială, legată de faptul că întîlnirile lor amoroase erau mult prea rare, iar pe de
altă parte este vorba de o insatisfacţie mai profundă care trimite la dorinţa de penis: şi-ar putea domina
mai bine acest partener şi pe oricare ale partener dacă ar dispune de o mulţime de penisuri, nu de unul
singur, ca acesta.
Deplasarea acţionează schimbînd accentele: ceea ce în conţinutul latent este accentuat, important,
apare în conţinutul manifest ca fiind neînsemnat. Invers, ceea ce în conţinutul latent este lipsit de
importanţă apare ca fiind foarte important la nivelul conţinutului manifest. Freud spune: „deplasarea
reprezintă o totală inversare a valorilor“. Deplasarea nu este un procedeu specific doar visului, ci îi vom
regăsi efectele în toate produsele la care participă inconştientul, de la simptomul nevrotic pînă la opera
literară.

23
Curs 10-I Travaliul visului (continuare)

Deplasarea este un procedeu al travaliului visului care are ca efect o inversare de accente între
conţinutul latent şi conţinutul manifest. Şi acest procedeu, care este un mod de funcţionare a
inconştientului, este pus să funcţioneze pentru scopurile cenzurii, adică în scopul de a deghiza, masca
anumite elemente ale conţinutului latent: elementele neacceptate cultural. În acest fel, acţiunea
condensării este amplificată de acţiunea deplasării; cele două procedee acţionează împreună pentru a face
de nerecunoscut conţinutul latent.
La fel ca în cazul condensării, efectul deplasării poate fi înregistrat în majoritatea producţiilor şi
acţiunilor umane, de la simptom şi pînă la operele culturii majore. De aceea, visul poate fi folosit nu doar
ca un model pentru înţelegerea simptomului, ci şi ca un model pentru înţelegerea operelor de artă, unde
vom regăsi în principiu aceleaşi procedee care funcţionează şi în vis.
Exemplu: Freud visează că scrie o monografie botanică; în conţinutul manifest, această monografie
botanică reprezintă elementul central. Analiza făcută de Freud arată că în conţinutul latent este vorba de
relaţii tensionate, de rivalitate între colegi.
Figurabilitatea. Acest procedeu este considerat de Freud ca fiind o variantă a deplasării. Între ele
două există însă deosebiri notabile. În timp ce deplasarea în sens strict constă în înlocuirea unei
reprezentări prin altă reprezentare, figurabilitatea se referă la înlocuirea unei expresii abstracte (a unui
gînd al visului) printr-o imagine, mai ales vizuală. Figurabilitatea este deci acel procedeu prin care se
trece dintr-un limbaj abstract într-un limbaj concret, imagistic. Această înlocuire, care se produce foarte
frecvent în vis, trebuie explicată prin faptul că visul este un fenomen regresiv. După Freud, visul
marchează o triplă regresie: una topică, în virtutea căreia fenomenele psihice se apropie de extremitatea
percepţiei; una temporală, adică se realizează întoarcerea la fenomenele psihice mai vechi (la scenele
infantile înregistrate vizual) şi una formală, întrucît modalităţile de expresie mai evoluate (abstracte) sunt
înlocuite cu modalităţi de expresie mai puţin evoluate, mai vechi – imaginile.
Această trecere dintr-un limbaj abstract, al cuvintelor într-un limbaj concret, al imaginilor
contribuie substanţial la crearea aspectului ininteligibil al visului. Astfel, şi figurabilitatea serveşte
interesele cenzurii. În mod concret, figurabilitatea funcţionează astfel: dintre diferitele ramificaţii ale
principalelor gînduri din conţinutul latent sunt alese acelea apte de a fi reprezentate printr-o imagine
vizuală.
În Interpretarea viselor este redat un experiment mental propus şi practicat de Herbert Silberer,
unul din primii discipoli ai lui Freud. Silberer a constatat că în faza premergătoare adormirii se întîmplă
ca anumite gînduri să fie înlocuite în mod automat prin imagini. Silberer a numit acest fenomen
„autosimbolizare“. Ulterior s-a încercat verificarea acestei observaţii prin provocarea deliberată a acestui
fenomen şi s-a constatat că aşa stau lucrurile. Exemple: (1) Gîndul de a înlocui într-un articol un pasaj
necizelat a produs, în acest experiment, imaginea autorului şlefuind o bucată de lemn. (2)
Experimentatorul pierde firul într-o înlănţuire de gînduri şi încearcă fără succes să regăsească suita logică;
în plan vizual, această situaţie este figurată sub forma unei scrieri din care au dispărut ultimele rînduri.
În practica psihanalitică este un fenomen destul de frecvent acela în care, mai ales în vise, analistul
apare cu o constituţie care nu-i este proprie, uneori foarte masiv, alteori foarte înalt, prin aceasta
exprimîndu-se evident un aspect al transferului.
Observaţie: Regresia caracteristică visului nu impune doar fenomenul figurabilităţii, ci impune şi
alte modificări ale visului, astfel că logica visului este total diferită de logica stării de veghe. De exemplu,
relaţiile logice dintre elementele visului nu apar, ca în stare de veghe, drept legături logice, ci apar, ca
într-o dramă antică, drept unitate în timp şi loc. Relaţia cauzală, atît de frecventă în gîndirea conştientă,
apare în vis fie ca succesiune temporală, indiferent că mai întîi pare cauza sau efectul, ceea ce de altfel se
manifestă şi în cadrul asocierii libere din timpul terapiei. De asemenea, contrariile în vis pot fi exprimate
prin unul şi acelaşi element, aşa cum e cazul în limbile arhaice, unde unul şi acelaşi cuvînt exprimă
contrariile. Contradicţia dintre impulsuri – conflictele voinţei – apare în vis ca supărătoare incapacitate de
mişcare.
Apelul la simboluri. Şi folosirea simbolurilor este considerată de Freud ca o variantă a deplasării.
Specificitatea simbolizării constă în aceea că există o legătură constantă între simbol, care ţine de
conţinutul manifest, şi elementul simbolizat, care ţine de conţinutul latent. Simbolurile onirice pot fi
individuale sau singulare, valabile pentru un singur individ, generale, valabile pentru o comunitate şi
universale, valabile pentru întreaga umanitate. Freud a recunoscut nu doar importanţa simbolurilor
individuale, ci şi pe cea a simbolurilor universale, acordînd totuşi prioritate celor individuale.

24
 Exemplu (simbol individual într-o terapie contemporană): Datorită unor circumstanţe particulare, în
mintea unui analizand s-a produs asocierea între pescuit şi masturbare: la o partidă de pescuit în timpul
căreia nu reuşea să prindă nimic, a apelat la activitatea autoerotică. Această asociere accidentală,
conjuncturală a funcţionat ulterior întîmplării constant în visele lui, dar pescuitul, prin extensie, simboliza
şi alte activităţi erotice interzise.
Simbolurile universale. Au fost descoperite de Freud, dar nu el a elaborat o teorie asupra lor, ci
Jung. Simbolurile universale au fost descoperite de Freud tot în mod inductiv, pornind de la experienţa
clinică. El a constatat că există anumite elemente ale visului faţă de care pacientul nu poate să producă
asociaţii, această incapacitate nedatorîndu-se rezistenţei. Datorită faptului că pacienţii nu puteau asocia în
marginea acestor elemente, el le-a numit „elemente mute“. Ele sunt tocmai simbolurile universale. Sensul
simbolurilor universale este descifrat în psihanaliză prin comparaţie cu diferite produse culturale în care
simbolurile sunt aceleaşi, dar sensul lor poate fi mai clar. Metoda comparării unui produs individual cu
produsele culturii a dat mai tîrziu conţinut metodei amplificării, folosită de Jung. Descifrarea simbolurilor
onirice prin apelul la comparaţia cu produsele culturale deosebeşte metoda psihanalitică de cărţile de vise,
unde descifrarea simbolurilor este făcută în mod arbitrar.
Exemple de simboluri universale (Freud):
• împărat, împărăteasă; rege, regină – părinţii visătorului; prinţ, prinţesă – visătorul sau visătoarea.
Aceste simboluri apar foarte des în basme; din punct de vedere psihanalitic, basmele sunt vise ale
sufletului colectiv.
• cuţit, pumnal, umbrelă, baston; peşte, melc, şoarece, pisică, şarpe (mai ales) – simboluri falice;
• cutie, casetă, dulap, sobă; peşteră, navă, în general toate receptaculele simbolizează corpul femei şi
femeia, sub aspectul funcţiei receptive şi reproductive;
• potecile abrupte, scările, faptul de a urca sau coborî scara simbolizează actul sexual;
• calviţie, tăierea părului, pierderea unui dinte, decapitarea simbolizează castrarea. Apărarea de
castrare este simbolizată prin apariţia unuia sau mai multor obiecte falice; cel mai sugestiv simbol de
acest fel este şopîrla.
Freud exprimă predominanţa simbolurilor sexuale apelînd la ipoteza unui lingvist norvegian
care a susţinut că omul ar fi dezvoltat iniţial limba ca mijloc de comunicare în scopul relaţionării sexuale;
abia ulterior s-a îmbogăţit cu alte semnificaţii.
Elaborarea secundară. Aşa cum sugerează termenul, acest procedeu se aplică asupra
rezultatelor celorlalte procedee. Efectele produse de elaborarea secundară constau în adăugiri şi remanieri
ale conţinutului manifest, scopul urmărit fiind acela de a da visului un aspect mai coerent, asemănător cu
acela al unei reverii. Intervenţia elaborării secundare se datorează tot cenzurii; mai exact, momentele în
care intervine ea sunt cele premergătoare trezirii sau chiar în timpul relatării visului. Cu cît conţinutul
manifest este mai clar, cu atît este mai sigur că avem de a face cu intervenţia elaborării secundare. Visele
complet ininteligibile indică fie o intervenţie redusă, fie un eşec al elaborării secundare.

Funcţia visului. Dorinţa şi cenzura

După Freud, principala funcţie a visului este de a proteja somnul. Pentru a realiza această
funcţie, visul absoarbe efectul stimulilor externi şi interni şi îi prelucrează în aşa fel încît somnul să poată
continua. Dintre stimulii externi, cei mai frecvenţi care pot tulbura somnul şi pe care visul îi încorporează
în structura sa sunt zgomotele, lumina, mirosurile. Dintre cei interni sunt: durerea, necesităţile fiziologice
– sete, foame, nevoia de a urina, nevoia sexuală; de asemenea, interesele psihice persistente, dorinţele
actuale nerealizate în timpul zilei sau dorinţele infantile, inconştiente sau refulate. Din toţi aceşti stimuli,
visul produce o halucinaţie, de obicei vizuală, aptă să satisfacă atît dorinţa de a dormi cît şi dorinţa
inconştientă de natură instinctuală.
Un exemplu prezentat de Freud, preluat de la Otto Rank, este visul bonei franceze. Freud
prezintă opt imagini din visul acestei bone. Prima imagine reprezintă prima reacţie a visătoarei la
solicitarea copilului pe care-l avea în grijă, solicitare prin care acesta îşi exprima nevoia de a urina: în vis,
camera în care se afla bona cu copilul pe care-l avea în grijă este înlocuită cu strada. În a doua scenă din
vis, copilul urinează, ceea ce-i permite bonei mai departe continuarea somnului. Cum însă stimulul real
nu dispare, visul continuă să-l prelucreze. În imaginea a treia, urina eliminată de copil se transformă
într-un curs de apă din ce în ce mai amplu, pe care pot circula ambarcaţiuni din ce în ce mai mari. Abia la
ultima secvenţă, bona se trezeşte speriată.

25
 Un rol foarte important în protejarea somnului de către vis îl joacă visele de angoasă şi trezirea
din somn. Angoasa, coşmarul este provocat nu de evenimentele din vis, ci de dorinţele interzise de cultură
ale visătorului. Cenzura, factor important în producerea visului, constă din valorile şi normele sociale
interiorizate de subiect, numite de Freud generic Supra-Eu. Cenzura variază ca intensitate în funcţie de
individ.

Interpretarea visului în psihanaliza contemporană

În terapia psihanalitică de azi, interpretarea visului şi-a pierdut importanţa pe care o avea la
început, locul interpretării visului ca principal mijloc de acces la inconştient fiind luat de interpretarea
transferului. În transfer, inconştientul pacientului se exprimă tot atît de profund ca în vis, dar analiza
transferului presupune într-o măsură considerabilă participarea afectivă a pacientului, în timp ce
interpretarea visului este un demers în care predomină aspectul intelectual.
Primii care au produs modificări în teoria psihanalitică a visului sunt Adler şi Jung. Încă din
1913, Adler a atras atenţia asupra valorii prospective a visului: visul trimite nu doar spre trecut, ci şi spre
viitor. Jung, prin teoria despre „visele mari“, visele arhetipale, a arătat că în anumite cazuri visele exprimă
alte conţinuturi ale inconştientului – arhetipuri, conţinuturi ale inconştientului colectiv. Această expresie
simbolică a inconştientului colectiv nu apelează la deghizare, deformare, mascare.
Autori mai recenţi (Kohut) insistă pe funcţia de autoexprimare a visului; el reabilitează importanţa
conţinutului manifest al visului. Pe parcursul analizei, pacienţii fac vise care vizează stadiul de dezvoltare
al analizei, de multe ori simbolizat printr-o casă (care trebuie dărîmată, nouă dar nelocuită etc).

Curs 11-I

Utilizarea cunoştinţelor obţinute de psihanaliză cu privire la vis în înţelegerea fenomenelor

culturale
Psihanaliza apelează, pentru înţelegerea simbolurilor generale sau universale, la anumite produse
culturale precum basmele, mitologiile, religiile sau chiar limbajul curent. Acesta este doar un sens al
colaborării dintre psihanaliză şi produsele culturii. Un alt sens este utilizarea simbolurile onirice şi a
sensurilor acestora pentru a înţelege mai bine anumite produse ale culturii. Rezultă deci că relaţia dintre
psihanaliză şi diferitele produse ale culturii este reciprocă.
Sensul dinspre psihanaliza spre produsele culturii este ilustrat de Freud în eseul Motivul alegerii
casetei, în care utilizează sensuri şi simboluri analizate în vise pentru a descoperi sensuri noi ale
produselor culturale. Tudor Vianu consideră că acest eseu al lui Freud aduce o înţelegere cu totul nouă a
operelor supuse analizei.
Primul obiect al analizei lui Freud este o secvenţă din Neguţătorul din Veneţia (Shakespeare),
anume secvenţa alegerii dintre trei casete, alegere ce trebuie realizată de mai mulţi peţitori, cîştigătorul
fiind acela care a ales caseta în care se află portretul Portiei. Casetele erau făcute din aur, argint şi
respectiv plumb. Prima intervenţie psihanalitică a lui Freud este legată de această alegere, întrucît fiecare
dintre peţitori trebuie să-şi justifice alegerea printr-un discurs în care să elogieze metalul din care era
făcută caseta. Discursul lui Basanio, care a ales caseta de plumb, suna forţat; dacă un astfel de discurs ar
fi rostit în cadrul unei cure psihanalitice, el ar ridica anumite semne de întrebare, ar trăda faptul că acolo
există ceva ascuns, subteran.
Motivul alegerii între cele trei casete este un motiv pe care Shakespeare îl preia din mitologie, unde
alegerea cade aproape de fiecare dată asupra celei de-a treia casete, care simbolizează o femeie. Păstorul
Paris o alege pe Afrodita, care era cea de-a treia competitoare în concursul de frumuseţe care a provocat
izbucnirea războiului Troiei. În povestea Cenuşăreasa, fiul împăratului o alege pe cea de-a treia soră.
Shakespeare utilizează motivul şi în Regele Lear, unde alegerea nu cade asupra celei de-a treia fete, ceea
ce produce dezastrul alegătorului. Această a treia femeie, aleasă în astfel de situaţii, are, pe lîngă calităţile
fizice şi morale deosebite, o calitate pe care Freud o numeşte “muţenie”, adică o atitudine retrasă, mai
puţină locvacitate, discreţie în comportament. Portia este simplă, discretă asemeni plumbului. Cordelia
din Regele Lear refuză manifestările zgomotoase; Cenuşăreasa se ascunde, dar a se ascunde înseamnă în
primul rînd a nu vorbi. Afrodita, deşi nu este rezervată în mitul originar, are o asemenea trăsătură în
Frumoasa Elena de Ofenbach.
Daca muţenia simbolizează moartea, atunci cea de a treia femeie este o moartă, moartea însăşi, a
treia dintre zeiţele destinului, neîndurătoarea Atropos. Se pune întrebarea: De ce moartea apare
simbolizată printr-o fiinţă cu atribute plenare de viaţă? Răspunsul lui Freud la aceasta întrebare este că

26
imaginarul uman refuza să accepte condiţia umană, aceea de a fi fiinţă între naştere şi moarte, şi utilizează
un procedeu oniric. Reprezentarea prin contrarii modifică această condiţie sub două aspecte: moartea
hidoasă apare ca zeiţa vieţii, iar fatalitatea morţii este metamorfozată în alegere liberă.

SIMPTOMUL NEVROTIC
Din punct de vedere cronologic, primul fenomen care provine din inconştient a fost tocmai
simptomul nevrotic, un fenomen cu sens, fenomen psihic şi nu somatic. Psihiatria considera că orice
simptom nevrotic are un substrat cerebral, organic, medical.
Freud plasează simptomul nevrotic în lumea psihică. O ilustrare a ideii că somaticul joacă un rol
redus este termenul psihanalitic de disponibilitate somatică; disponibilitatea somatică se referă la faptul
că, în conversia isterică, conflictul psihic se exprimă în plan somatic, adică „alege“ un organ sau o zonă a
corpului şi o foloseşte ca teren pentru exprimarea respectivului conflict psihic. După Otto Fenichel, în
lucrarea Teoria psihanalitică a nevrozelor, alegerea zonei somatice pentru conversia isterică se face în
funcţie de mai mulţi factori:
(1) Natura fantasmelor inconştiente: astfel, o persoană cu fixaţii orale va dezvolta simptome în
zona orală, aşa cum se întîmplă cu Dora, pacienta lui Freud care-şi localizează simptomele – afonie, tuse
– în zona aparatului fonator pentru că în copilărie fusese o adevărată „sugătoare“, adică exercitase
susţinut zona orală.
(2) Particularităţile anumitor organe: de exemplu, un miop va dezvolta, în cazul unei îmbolnăviri
isterice, tulburări de vedere.
(3) Momentul în care s-a produs refularea. Fenichel arată că organele cel mai active în perioada
respectivă, cele care au constituit sediul celor mai puternice tensiuni, sunt cele mai apte să exprime
tulburări de tipul conversiei. De exemplu, o pacientă adultă care suferea de dureri abdominale reproducea
astfel durerile de apendice resimţite în copilărie, dureri care-l determinaseră pe tatăl ei să-i arate o
tandreţe deosebită. Durerile vîrstei adulte exprimau în acelaşi timp dorinţa de a beneficia de afecţiunea
paternă, precum şi frica de operaţia care a urmat în copilărie durerii şi tandreţei paterne, operaţie care a
fost probabil resimţită ca o pedeapsă.

Sensul simptomului nevrotic

Ca şi actul ratat şi visul, simptomul nevrotic este o formaţiune de compromis în care se satisface
simultan tendinţa interzisă, care pentru Freud este exclusiv de natură sexuală, şi apărarea împotriva
acestei tendinţe.
După Freud, etiologia nevrozei este o etiologie exclusiv sexuală, teoria freudiană cunoscînd în timp
după variante. În perioada 1895 – 1897, Freud avansează teoria seducţiei. Această teorie, bazată pe
relatările pacienţilor din acea perioadă, susţinea că nevroza are la bază un abuz sexual real, petrecut în
istoria personală a pacienţilor. Această experienţă este ulterior uitată (refulată) fără ca, datorită acestui
fapt, eficienţa sa psihică să fie anulată. Deşi ulterior s-a dovedit că relatările pacienţilor erau în mare parte
ficţiuni, totuşi teoria seducţiei, deşi abandonată de Freud, nu a dispărut complet din cadrul psihanalizei.
Însuşi Freud a continuat să se întrebe, şi după ce a renunţat „oficial“ la această teorie, în ce măsură
factorii cauzatori ţin de evenimente reale şi în ce măsură de dimensiunea imaginară. Laplanche, într-o
carte despre teoria generală a seducţiei, reabilitează această idee.
Teoria sexualităţii infantile înlocuieşte teoria seducţiei şi marchează o schimbare importantă, în
sensul că, dacă în teoria seducţiei sexualitatea îi era adusă copilului din exterior de către un adult, în teoria
sexualităţii infantile, sexualitatea este un factor intern încă de la naştere. Sexualitatea infantilă este de fapt
o sumă de activităţi hedonice prin intermediul cărora copilul, spre deosebire de adult, nu urmăreşte să
obţină decît un anumit grad de plăcere. Spre deosebire de sexualitatea adultă, sexualitatea infantilă are
deci un alt scop: obţinerea de plăcere pură şi simplă, şi un alt obiect: sexualitatea infantilă este în mare
măsură autoerotică (sexualitatea adultă are ca scop reproducerea şi ca obiect o altă persoană).
Cum se justifică folosirea termenului de „sexualitate“ în raport cu vîrsta copilăriei? Şi la adult se
înregistrează aceleaşi activităţi ca la copil, numai că servesc altui scop: la adultul genitalizat sunt activităţi
sexuale preliminare.
Teoria sexualităţii infantile este asociată cu teoria fantasmei şi a realităţii psihice. Se poate spune că
unele nevroze au la bază o fantasmă inconştientă care ţine de sexualitatea infantilă.
Principalul aspect considerat de Freud ca important este complexul Oedip. După modelul în care
parcurge complexul Oedip, individul îşi „alege“ un tip sau altul de nevroză. Dacă un individ are fixaţie în

27
stadiul de dezvoltare falic, corespunzător perioadei de vîrstă 3 – 5 ani, cînd se conturează acest complex,
şi dacă foloseşte ca mijloc de apărare refularea, atunci probabilitatea ca el să dezvolte o nevroză sau o
personalitate de tip isteric este considerabil crescută. Pentru nevroza sau tipul de personalitate obsesională
sunt caracteristice fixaţiile în stadiul anterior de dezvoltare (sadic-anal). În cazul nevrozei obsesionale,
principalul mijloc de apărare faţă de tendinţele oedipiene este regresia. Una din condiţiile esenţiale pentru
declanşarea unei nevroze este existenţa unei fixaţii la unul din stadiile de dezvoltare ale sexualităţii
infantile.
O altă condiţie importantă pentru apariţia nevrozei este o frustrare majoră, afectivă şi sexuală, care
se produce în anii maturităţii – un eşec sentimental şi afectiv care produce o regresie la punctele de fixaţie
din copilărie, declanşîndu-se astfel din nou conflictele copilăriei, care se rezolvă prin simptome.
Nevroza este o disfuncţie specific umană – disfuncţia fiinţei care trăieşte în cultură, nevroza fiind
de fapt un conflict prost rezolvat între natură şi cultură. Nevroticul nu poate să accepte pe deplin cerinţele
culturii şi nu poate cu adevărat să renunţe la anumite forme de satisfacere instinctuală.

Exemple de simptome nevrotice legate de sexualitatea infantilă

1. Inhibiţiile sexualităţii: impotenţa şi frigiditatea.
Otto Fenichel consideră că inhibiţiile sexualităţii reprezintă simptomele nevrotice cele mai
frecvente, prezente în mai toate tipurile de nevroze. Esenţial este că prin intermediul acestor simptome se
exprimă în mod clar apărarea faţă de anumite tendinţe sexuale. Individul care are asemenea simptome
consideră în mod inconştient că activitatea sexuală este periculoasă. Apărarea în faţa acestui pericol, care
impune evitarea actului sexual, mobilizează dimensiunea fiziologică.
După Fenichel, impotenţa este o perturbare fiziologică provenind din acţiunea defensivă a Eului,
care împiedică realizarea unei activităţi instinctuale considerate periculoase. În esenţă, temerea care
provoacă impotenţa este frica de castrare. Datorită unui ataşament faţă de mamă, există şi temerea
inconştientă că intromisia presupune pericolul rănirii sau pierderii penisului. Atît ataşamentul faţă de
mamă cît şi frica de castrare sunt manifestări ale complexului Oedip. Aceste două aspecte perturbă
comportamentul sexual atît în plan superficial cît şi în plan profund. În plan superficial, nici o parteneră
nu este bună pentru că nici una nu este asemeni mamei. În plan profund, ataşamentul sexual faţă de mamă
împiedică realizarea performantă a actului sexual, pentru că în mod inconştient orice parteneră este
concepută ca fiind mama.
Din aceleaşi surse infantile se alimentează şi oscilaţiile de potenţă ale multor bărbaţi, care pot avea
relaţii satisfăcătoare cu un anumit tip de femeie, în timp ce cu altele sunt impotenţă. Din punct de vedere
psihanalitic, oscilaţiile patologice de potenţă ale anumitor bărbaţi se datorează dezbinării între curentul
tandru şi curentul senzual al respectivului individ. Anumiţi bărbaţi sunt neputincioşi cu femeile pe care le
iubesc şi pe deplin funcţionali cu femeile cu care au o relaţie exclusiv fiziologică. Persoanele iubite
semnalizează inconştient imaginea maternă.

Curs 12-I SIMPTOMUL NEVROTIC (continuare)

Frigiditatea este pandantul feminin al impotenţei şi reprezintă, după Otto Fenichel, o inhibiţie a
satisfacţiei sexuale complete, cauza fiind în principiu aceeaşi: satisfacerea completă este percepută
inconştient ca un pericol, ceea ce indică nu doar prezenţa, ci şi eficienţa unor elemente ale sexualităţii
infantile.
Din punct de vedere psihanalitic, există două cauze esenţiale ale frigidităţii: fixaţiile oedipiene –
partenerul este perceput inconştient ca fiind tatăl, sau identificarea masculină, ceea ce are drept cauză
faptul că excitaţia de tip infantil clitoridian nu cedează locul excitaţiei vaginale, ceea ce face ca actul
sexual adult prin intromisie să nu conducă la orgasm.

Angoasa şi fobia

După Fenichel, angoasa este forma cea mai simplă de compromis între o tendinţă instinctuală şi
apărarea de respectiva tendinţă. Isteria de angoasă este forma cea mai simplă de nevroză. În acest caz,
angoasa îşi pierde caracterul nedeterminat şi se transformă în fobie, fiind legată de o anumită situaţie sau
de un anumit obiect declanşator.

28
 Atît angoasa cît şi fobia pot fi ilustrate prin cazul micului Hans. Freud subliniază de la început că
acest băieţel este pe deplin sănătos, o fire veselă şi robustă, care totuşi se îmbolnăveşte, boala sa nefiind
însă provocată de ceea ce ar fi considerat psihiatrii (degenerarea fizică), ci este legată de conflictele
infantile specifice complexului Oedip. Acest caz reprezintă primul caz de psihanaliză a copilului. Freud l-
a „îngrijit“ pe Hans cu ajutorul tatălui său, care era un apropiat al cercurilor psihanalitice; pe Hans l-a
văzut doar o singură dată.
Boala micului Hans a debutat prin angoasă, printr-o teamă fără obiect, pentru ca apoi să se
transforme în fobie care avea principalul element al conţinutului manifest frica de a nu fi muşcat pe stradă
de un cal. În momentele de agravare, micul Hans se temea că acel cal ar putea intra în curte şi chiar în
casă pentru a-l muşca. În asemenea, momente, Hans refuza să iasă din casă. Acest simptom nu este legat
de nici o experienţă negativă a pacientului cu animalul fobogen. Sensul latent trebuie deci căutat în
interior, în conflictele sale psihice specifice vîrstei.
Alături de această fobie principală se manifestă unele fobii adiacente: frica de animalele mari de la
zoo, de camioanele încărcate cu multe pachete, şi de posibila prăbuşire a calului.
Sensul latent este dat de constelaţia psihică oedipiană, de lupta împotriva tendinţelor incestuoase
care o vizau pe mama sa şi de conflictul generat de agresivitatea faţă de tată, perceput în situaţia
respectivă ca un rival. Toate aceste gînduri, sentimente şi acţiuni ale lui Hans după vîrsta de trei ani şi
jumătate îl determină pe Freud să-l numească „un mic Oedip“.
Una dintre fantasmele micului Hans – fantasma cu girafa – demonstrează foarte bine care erau
conţinuturile psihice în momentul respectiv. „Noaptea era în cameră o girafă mare şi una şifonată şi cea
mare a ţipat pentru că am luat-o pe cea şifonată. Atunci ea [cea mare] a început să ţipe încontinuu şi apoi
eu m-am aşezat pe girafa şifonată.“ Planul imaginar al micului Hans reflectat de această fantasmă
ilustrează clar nevoia sa de tandreţe maternă, dar şi dorinţa faţă de organul sexual al mamei, simbolizat de
girafa şifonată, pe de o parte, iar pe de altă parte intervenţia interdictivă a tatălui, simbolizată de girafa
cea mare.
În esenţă, fobia de cai a micului Hans exprimă deformat conflictul ambivalenţei afective faţă de
tată în situaţia oedipiană. În această situaţie, tatăl nu mai este doar obiectul iubirii, este în acelaşi timp un
rival faţă de care micul Hans simte gelozie şi ostilitate dusă pînă la dorinţa de a-l elimina. Aceste
sentimente negative faţă de tată vor fi însă refulate, cel puţin din două motive: în primul rînd datorită
sentimentelor pozitive preexistente faţă de tată şi în al doilea rînd datorită raportului de forţe cu tatăl său,
raport în care micul Hans era în mod evident defavorizat. Această refulare reprezintă primul moment al
constituirii unei fobii. Celelalte două momente sunt proiecţia şi deplasarea.
În cazul lui Hans, agresivitatea faţă de tată este proiectată asupra tatălui care, în urma acestui fapt,
este resimţit extrem de ameninţător şi ostil. Apoi, într-un al treilea moment, ostilitatea lui Hans este
deplasată asupra unui obiect de substituţie – calul. Frica de a fi muşcat pe stradă de un cal exprimă la
nivelul conţinutului latent frica de castrare, ca o pedeapsă paternă pentru activităţile sale autoerotice
legate de dorinţa pentru mamă. Frica de animalele mari de la zoo era doar o variantă a primului aspect, în
sensul că această frică era provocată de disproporţia dintre organul genital al acestor animale mari şi
penisul său extrem de mic, fapt care îi inducea teama de a fi fost castrat. Din frica de posibila prăbuşire a
calului răzbate dorinţa lui Hans ca tatăl său să cadă, adică să moară.
Ca orice simptom, şi fobia lui Hans este o modalitate de a soluţiona un conflict psihic, iar pe lîngă
acest beneficiu primar, fobia mai are un avantaj practic: prin proiectarea şi deplasarea conflictului
ambivalent afectiv, conflictul real cu tatăl este evitat. Fobia îi permite lui Hans să-l perceapă pe tatăl real
ca fiind exclusiv bun, deci să poată avea o relaţie cotidiană cu el, partea negativă fiind deplasată asupra
calului, care poate fi evitat. În cazul altor fobii (cum ar fi fobia faţă de lupi), evitarea animalului fobogen
este şi mai simplă.

Conversia isterică

Particularitatea acestui simptom foarte bine studiat în psihanaliză constă în utilizarea somaticului
ca termen de manifestare simbolică pentru conflictul psihic. Întrucît conflictele care se exprimă prin
conversie ţin de sexualitate, psihanaliza explică acest salt din planul psihic în plan somatic prin legătura
dintre sexualitate şi celelalte funcţii vitale, legătură care se manifestă sistematic pe parcursul dezvoltării
individului. Această legătură constă în esenţă în sprijinirea activităţii sexuale a copilului pe funcţiile de
hrănire şi pe cele excretorii, fenomen numit în psihanaliză anaclisis.

29
 După Freud, prin conversie, la fel ca prin orice simptom nevrotic, se exprimă în mod deformat
tendinţe sexuale refulate. În măsura în care istericul se defineşte prin fixaţii puternice în stadiul falic, cînd
se dezvoltă complexul Oedip, nedepăşind niciodată alegerile de obiect incestuoase, conversia va exprima
în primul rînd fantasme oedipiene într-un mod direct sau indirect. Marea criză isterică, devenită mai rară
în zilele noastre, este, după Fenichel, expresia patomimică a fantasmelor oedipiene şi a derivatelor
acestora. Natura sexuală a acestor crize devine evidentă cînd criza se termină cu un adevărat orgasm. În
alte cazuri, criza pune în scenă rezultatele activităţii sexuale – sarcina şi naşterea. După Fenichel, cel mai
concludent exemplu de acest tip este pseudo-sarcina isterică.
Există şi simptome de tipul conversiei care exprimă în mod indirect conţinuturi oedipiene –
vomismentele isterice. În acest caz, conţinuturile oedipiene sunt mascate de fantasme intermediare de
natură pre-genitală. Este şi cazul unei paciente menţionate de Fenichel: ea suferea de greţuri şi
vomismente şi şi-a dat seama pe parcursul analizei că aceste simptome nu apăreau decît atunci cînd mînca
peşte. Ea dădea acestui fapt următoarea explicaţie: simptomele sale ar fi fost o reacţie la faptul de cruzime
pe care îl reprezenta uciderea şi mîncarea animalelor. Explicaţia psihanalitică arată că era vorba de fapt de
o fantasmă oedipiană de împreunare cu tatăl ei. Mijlocirile între fantasmă şi simptom: peştii despre care
era vorba – heringi – aveau suflet (Seele, germ.), dar în germană, prin Seele se desemnează şi intestinul
peştelui. Tatăl pacientei era mort, deci subzista ca suflet; mîncînd Seele, pacienta se contopea cu el.
Vomismentele erau reacţia faţă de satisfacerea deformată a fantasmei oedipiene inconştiente.

Obsesiile şi compulsiile
În nevroza obsesională, din punct de vedere psihanalitic conflictul este acelaşi – conflictul
oedipian, dar spre deosebire de isterie, mijlocul de apărare nu mai este refularea, ci regresia la stadiul
anterior de dezvoltare psihosexuală – stadiul sadic-anal. Faptul regresiei explică satisfăcător caracterul
straniu pe care o are realizarea de dorinţe oedipiene în nevroza obsesională. Cum una dintre
caracteristicile esenţiale ale stadiului sadic-anal este o agresivitate marcată, simptomele obsesionale vor
purta această mască a agresivităţii.
Exemple:
1. Fenichel citează cazul unui pacient care era dominat de două obsesii: ori de cîte ori vedea o
femeie se simţea constrîns interior să gîndească: „Aş putea ucide această femeie.“ Iar cînd vedea un cuţit,
se simţea constrîns să-şi spună: „Aş putea să-mi tai penisul.“ Sensul inconştient al primei obsesii este, la
un prim nivel, dorinţa de a-şi ucide mama. Extensia acestei dorinţe la toate femeile reprezintă o deformare
prin generalizare. La un al doilea nivel de profunzime, dorinţa ucigaşă exprimă sub forma cruzimii
ataşamentul incestuos faţă de mamă. A doua obsesie exprimă transparent pedeapsa pentru dorinţele
incestuoase.
2. Marea temere obsesivă a „omului cu şobolani“. Acest simptom ilustrează foarte clar rolul
agresivităţii în nevroza obsesională. Tratamentul psihanalitic i-a fost impus acestui pacient tocmai de
caracterul aberant, la prima vedere nebunesc al acestui simptom. Omul cu şobolani, Lorenz pe numele lui
adevărat, ia cunoştinţă cu prilejul unei concentrări, prin intermediul unui coleg, de o cumplită pedeapsă
orientală: peste fesele condamnatului se aşează un vas cu şobolani care, treptat, pătrundeau în anus.
Aflînd, i-a trecut prin minte imediat gîndul că această pedeapsă ar putea fi aplicată tatălui său, precum şi
prietenei sale. Caracterul aberant al simptomului consta tocmai în faptul că tatăl său murise de nouă ani.
Acest gînd a devenit ulterior obsesiv. Agresivitatea omului cu şobolani nu este doar expresia agresivităţii
faţă de tatăl său, ci în primul rînd este rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform ipotezei lui
Freud, această regresie a fost provocată de un incident din copilărie – o corecţie corporală severă pe care
tatăl său i-a aplicat-o la vîrsta de şase ani, datorită unor activităţi autoerotice. Pe parcursul vieţii, omul cu
şobolani a dorit în mai multe rînduri moartea tatălui său. La vîrsta de doisprezece ani, îndrăgostit de sora
unui prieten, care nu era suficient de afectuoasă cu el, s-a gîndit că dacă i s-ar întîmpla o nenorocire
(moartea tatălui), ea ar putea să devină mai tandră. Cu şase luni înainte de moartea tatălui s-a gîndit:
„Dacă moare tata, voi avea mijloacele necesare pentru a mă căsători cu doamna X“. Apoi i-a trecut prin
minte gîndul autopunitiv că ar trebui să fie dezmoştenit.
Afirmaţia că agresivitatea omului cu şobolani nu ţine atît de resentimentul faţă de tată cît de
structura sa psihică (regresia la stadiul sadic-anal) este dovedită de faptul că şi faţă de prietena sa are
aceleaşi impulsuri agresive. În primul rînd se gîndeşte că pedeapsa orientală ar putea să-i fie aplicată şi
prietenei sale. De asemenea, în timpul unei vacanţe de vară pe care o petrece cu prietena sa şi care
debutează cu o neînţelegere, dezvoltă o serie de simptome care au drept conţinut latent o agresivitate

30
extremă, distructivă. Compulsia de a o proteja pe prietenă, care apare în timpul unei furtuni, are în spate
tendinţe ostile, distructive faţă de ea.

Curs 13-I SIMPTOMUL NEVROTIC (continuare)

Obsesii şi compulsii
O altă trăsătură a stadiului sadic-anal, care se reflectă în simptomele obsesionale, o constituie
ambivalenţa afectivă. Ambivalenţa este fenomenul psihic în care una şi aceeaşi persoană face obiectul
sentimentelor pozitive şi negative ale subiectului. La omul cu şobolani, această ambivalenţă afectivă se
manifestă foarte clar într-un simptom bifazic pe care-l face în legătură cu prietena sa. Aflîndu-se pe stradă
în ziua plecării prietenei sale din localitatea unde îşi petrecuseră împreună concediul, omul cu şobolani
vede o piatră pe drum şi se simte constrîns să gîndească că piatra ar putea să răstoarne trăsura în care se
afla prietena sa, care părăsea localitatea. Pentru a evita un accident, ridică piatra de pe drum, îndepărtînd
pericolul. Peste cîteva minute se simte din nou constrîns interior să gîndească despre gîndul său anterior
că este un gînd absurd, trebuind prin urmare să pună piatra la loc. După Freud, asemenea simptome în doi
timpi ilustrează existenţa a două atitudini afective faţă de aceeaşi persoană, contrare ca sens – una
pozitivă şi una negativă – dar egale ca intensitate.
Există în literatura psihanalitică o dovadă aproape experimentală cu privire la legătura dintre
nevroza obsesională şi regresia la stadiul sadic-anal. Este vorba despre un caz al lui Freud pe care acesta
îl descrie în studiul Predispoziţia la nevroza obsesională: o pacientă care trece de la o nevroză de angoasă
la o nevroză obsesivă gravă. Prima formă de nevroză a apărut după un număr important de ani de viaţă
conjugală echilibrată, în momentul în care şi-a dat seama că nu va putea avea copii cu soţul ei, faţă de
care avea sentimente de iubire. Conflictul patogen care a provocat-o avea ca termeni opuşi pe de o parte
tendinţele erotice exprimate fantasmatic, asociate dorinţei de a avea copii, iar pe de altă parte normele
morale referitoare la fidelitate şi familie. A doua formă de nevroză, cea obsesională este legată de un alt
moment al vieţii familiale: devalorizarea activităţii sexuale genitale, provocată de impotenţa soţului.
Principalele simptome care se dezvoltă acum sunt nevoia compulsivă de a se spăla pe mîini şi măsurile
preventive compulsive faţă de vătămările pe care le-ar putea aduce celor apropiaţi. Cele două simptome
au în spate, primul, tendinţa la murdărie, iar al doilea, tendinţe sadice, ambele caracterizînd stadiul sadic-
anal. Simptomele sale sunt, de fapt, formaţiuni reacţionale faţă de respectivele tendinţe ale stadiului
sadic-anal.
Un alt exemplu folosit de Freud pentru a ilustra legătura dintre trăsăturile de caracter şi regresia la
stadiul sadic-anal este cel al femeilor care, asemeni pacientei de mai sus, datorită devalorizării vieţii
sexuale genitale ca urmare a înaintării în vîrstă, dezvoltă o sumă de trăsături de caracter care ţin de
manifestările obsesionale – manifestări ale stadiului sadic-anal. Freud spune: „Cele care au fost cîndva
tinere femei graţioase, soţii iubitoare şi mame tandre devin agresive, meschine, avare.“ Acelaşi lucru se
poate întîlni şi la bărbaţi.
Întrucît nevroza obsesională este legată de regresia la stadiul sadic-anal, pentru a o înţelege mai
bine este nevoie să cunoaştem factorii care determină această regresie. Principalul factor îl constituie
fixaţia la stadiul sadic-anal. La rîndul lor, fixaţiile la stadiul sadic-anal sunt provocate de următorii
factori:
1. Un grad sporit de erogenitate a zonei anale – factor constituţional;
2. Satisfacţiile puternice şi frustraţiile severe ale erotismului anal;
3. Alternanţa unor satisfaceri exagerate cu frustrări exagerate.
Importanţa decisivă între aceşti factori o are factorul cultural – educaţia, mai precis educaţia
sfincteriană. Momentul ales pentru a se efectua educaţia sfincteriană, precum şi modalitatea în care se
realizează, prevalează asupra factorului constituţional.
Un alt factor, alături de fixaţie, este natura organizării falice, respectiv gradul de structurare a
psihismului care corespunde stadiului falic. Slăbiciunea organizării falice predispune la regresie, deoarece
o poziţie (psihică) slabă este mai uşor abandonată decît una consolidată. Slăbiciunea structurii falice poate
fi determinată de o reprimare traumatică a activităţilor erotice corespunzătoare stadiului falic. Exemplu:
omul cu şobolani, care, la şase ani, a fost vehement reprimat de către tată pentru activităţile autoerotice.

31
 Complexul Oedip în literatură
Principalele opere vizate sunt: Sofocle – Oedip rege; Dostoievski – Fraţii Karamazov şi, mai ales,
Shakespeare – Hamlet (unde problematizarea oedipiană suportă o deghizare masivă).
Pînă la apariţia psihanalizei, celebra şovăială hamletiană (cu privire la pedepsirea unchiului său)
a provocat o mulţime de încercări de explicare, ce pot fi grupate în trei categorii:
(1) Ipotezele subiective (cea formulată de Goethe şi altele): inhibiţia lui Hamlet s-ar datora unei
slăbiciuni a naturii sale. Goethe susţinea că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora hipersensibilităţii sale. Alţi
autori susţin că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora unei hipertrofieri a facultăţilor contemplative. Alţii, mai
radicali, susţin că Hamlet este laş şi nehotărît.
(2) Ipotezele obiective: neputinţa lui Hamlet s-ar datora dificultăţii misiunii sale, dificultate care ar
descuraja pe oricine.
(3) Ipotezele spirituale: şovăiala hamletiană s-ar datora unor considerente de ordin spiritual, cum ar
fi: îndoiala cu privire la justificarea morală a răzbunării (îl inhibă comandamentele moralei creştine, care
condamnă actul răzbunării).
Freud propune, în Interpretarea viselor, o interpretarea psihanalitică dezvoltată ulterior de către
Ernest Jones într-o carte întreagă – Hamlet şi Oedip. Această interpretare pleacă de la o observaţie de
amănunt, aceea a faptului că doar în anumite privinţe, de fapt într-una singură, Hamlet este şovăielnic,
nehotărît, neputincios; în rest, Hamlet este un prinţ feudal care nu ezită, de exemplu, să-l ucidă pe
Polonius care spiona din spatele unei perdele; tot Hamlet plănuieşte cu sînge rece moartea celor doi
curteni tocmiţi pentru a-l suprima. Singura misiune în faţa căreia Hamlet ezită este pedepsirea unchiului
său, care i-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa, misiune pe care i-o încredinţează spiritul tatălui său.
Şovăiala hamletiană, din punct de vedere psihanalitic, se datorează unui conflict inconştient care
este, de fapt, oedipian: Claudius, unchiul său a realizat în fapt fantasmele cele mai ascunse ale lui Hamlet.
A-l ucide pe Claudius ar însemna să se sinucidă. Altfel spus, din punct de vedere psihanalitic, Hamlet este
un isteric caracterizat de un conflict Oedip nerezolvat. Ca argument suplimentar se aduce faptul că
Shakespeare a scris această piesă imediat după moartea tatălui său, eveniment care a reactualizat
problema oedipiană.

Conflicte nevrotice legate de agresivitate

Deşi s-a ocupat de agresivitate în ultima perioadă a activităţii sale, Freud nu a acordat totuşi
suficientă atenţie acestei dimensiuni. Continuatorii săi au studiat agresivitatea, în special agresivitatea
reprimată, pe care au considerat-o drept una din sursele importante ale depresiei nevrotice. Astfel, Karl
Abraham afirma că depresia provine din agresivitatea refulată, aşa cum angoasa provine din libidoul
refulat. Alţi psihanalişti, printre care Margaret Mahler, văd în conflictele legate de agresivitate principala
cauză a depresiei.
Din punct de vedere psihanalitic, agresivitatea produce depresie cel puţin în două moduri esenţiale.
Calea clasică, studiată de Freud, constă într-un conflict intrasistemic: conflictul între Supra-Eu şi Eu. Al
doilea mod presupune un conflict intersistemic, în care un obiect exterior agresează sau frustrează
subiectul, care nu reacţionează, nu-şi descarcă agresivitatea, iar aceasta se întoarce împotriva propriei
persoane, ceea ce duce la destabilizarea percepută subiectiv ca depresie.
Pentru apariţia depresiei ca urmare a unui conflict intersistemic, esenţială este constituirea, pe
parcursul istoriei individuale, a unor inhibiţii care împiedică descărcarea agresivităţii. În mod normal,
orice copil este supus, pe parcursul istoriei individuale, unei sume de frustrări la care reacţionează în mod
natural prin agresivitate. Această agresivitate se poate exprima în diferite feluri, care merg de la o anumită
mimică pînă la gesturi de lovire a părinţilor. Inhibarea agresivităţii copilului se produce atunci cînd
părinţii, din diferite motive, sunt lezaţi de manifestările agresive ale propriilor copii. Motive ca părinţii să
se simtă lezaţi:
• Reacţiile agresive ale copilului lezează narcisismul mamei, care nu-şi mai poate închipui că este o
mamă perfectă.
• În faţa reacţiilor agresive ale copilului, anumiţi taţi îşi pot simţi subminată autoritatea.
• Agresivitatea copilului o nemulţumeşte pe mamă, care se ghidează după un ideal al educaţiei pacifice.
• Agresivitatea copilului, ca reacţie naturală la frustrare, poate contraria aşteptarea sau pretenţia
părinţilor la recunoştinţa copiilor lor.
Pentru a elimina agresivitatea copilului, părinţii apelează la diferite metode cum ar fi:
ameninţarea cu retragerea iubirii sau chiar retragerea iubirii un timp, metodă care se poate concretiza în
refuzul de a mai vorbi cu copilul; pedeapsa morală – reproşuri, certuri, condamnări; pedepse fizice – în

32
principal bătaia. Astfel de atitudini ale părinţilor demonizează răspunsul agresiv al copilului şi îl elimină
din comportament. La limită, impulsurile agresive sunt refulate şi nu mai ajung nici măcar la conştiinţă.
La adult, datorită acestor inhibiţii care vizează agresivitatea şi care au fost induse prin educaţia
familială, impulsul agresiv neputîndu-se manifesta, se orientează spre interior şi conduce la devitalizare,
resimţită subiectiv ca depresie (aceasta în cazul episoadelor de scurtă durată). La limită, cînd se
acumulează o cantitate mare de agresivitate, auto-agresivitatea se poate manifesta spectaculos, în
literatură existînd cazuri de pacienţi care se dădeau cu capul de pereţi, la propriu.
Calea clasică de producere a depresiei din surse agresive a fost descrisă de Freud în studiul Doliu şi
melancolie. În asemenea cazuri, depresia este rezultanta pierderii unei persoane apropiate, asociată cu o
patologie a Supra-Eului. Pierderea obiectului (care poate fi nu doar fizică, prin deces, ci şi psihică, prin
separare), este urmată, în cazurile de patologie a Supra-Eului, de identificarea Eului cu obiectul pierdut,
ceea ce anulează pierderea. Datorită ambivalenţei afective faţă de persoana pierdută, Eul, prin
identificarea cu obiectul, devine el însuşi ţinta sentimentelor negative faţă de obiectul pierdut.
Autoreproşurile melancolicului nu i se adresează acestuia, ci privesc obiectul pierdut şi preluat în Eu.
Tendinţele sinucigaşe care apar în asemenea contexte au aceeaşi sursă: ambivalenţa afectivă faţă de
obiectul pierdut. Ele sunt de fapt tendinţe ucigaşe la adresa obiectului pierdut.
Chinuirea şi devalorizarea Eului de către Supra-Eu este resimţită subiectiv ca depresie. Principala
condiţie pentru apariţia acestei forme de depresie este existenţa unui Supra-Eu imatur, care se raportează
la Eu aşa cum se raportează tatăl la fiu.

Conflictele nevrotice legate de individuaţie

Pe parcursul dezvoltării psihanalizei au fost descoperite şi alte surse ale simptomelor nevrotice (în
acest caz, al depresiei nevrotice), printre care şi conflictele legate de individuaţie. O contribuţie
importantă în acest sens a avut Riemann, care susţinea că depresia care survine în urma conflictelor legate
de individuaţie apare la persoanele care, datorită condiţiilor familiale, nu au atins un grad suficient de
autonomie. Răspunzătoare pentru lipsa autonomiei sunt considerate a fi în special influenţele materne,
care împiedică dezvoltarea şi care creează dependenţă. Copilul este împiedicat să dobîndească
competenţele specifice vîrstei sale, să se afirme şi să se impună.
Adultul imatur din punctul de vedere al individuaţiei, al autonomiei îşi trăieşte existenţa în registrul
dependenţei, dăruirii, apropierii şi resimte orice situaţie care necesită independenţă ca pe un pericol de
separare. Situaţiile cele mai favorabile pentru declanşarea conflictului între tendinţele spre dependenţă şi
spre independenţă sunt:
• despărţirea de părinţi;
• despărţirea de partener – dacă partenerul este resimţit ca un substitut parental;
• situaţiile noi de viaţă (de exemplu asumarea unei funcţii profesionale noi, naşterea unui copil etc),
care presupun asumarea răspunderii.

Nevroza şi condiţia umană

Omul este singura fiinţă care trăieşte în cultură şi, de aceea, este singura fiinţă expusă riscului
nevrozei. Conflictele care produc nevroza sunt, în genere, conflicte între natură şi cultură. Faptul că trăim
în cultură ne predispune pe toţi la riscul disfuncţiilor nevrotice. Cei la care nevroza devine manifestă sunt
persoanele la care conflictele infantile au fost defectuos rezolvate. În ceea ce priveşte nevrozele cu o
cauzalitate sexuală, fixaţiile infantile sunt decisive, în timp ce la omul „sănătos“ spiritual, reziduurile
dezvoltării psihosexuale infantile sunt minime.
Freud afirma: „La omul «sănătos», doar o mică parte a trupelor dezvoltării psihosexuale a rămas în
spate, în poziţia complexului Oedip; marea masă a trupelor dezvoltării psihice a atins poziţiile genitalităţii
adulte, orientată spre reproducere, făcîndu-l pe individ apt de alte alegeri de obiect decît părinţii.
Dimpotrivă, la nevrotic, cea mai mare parte a trupelor dezvoltării au rămas în poziţia complexului Oedip
şi doar o infimă parte a avansat. În aceste condiţii, în viaţa adultă, la cea mai mică dificultate (frustrare
afectivă, sexuală), avangarda, puţin numeroasă, revine la poziţiile consolidate din spate.“

Curs 14 (1-II) Cuvîntul de spirit

Acestui fenomen, Freud i-a dedicat cartea Cuvîntul de spirit şi raportul său cu inconştientul.
Această lucrare are importanţa ei în contextul psihanalizei freudiene. În primul rînd, ca şi studiul dedicat
actului ratat, cartea despre cuvîntul de spirit (anecdotă, banc, glumă, „spirit“) demonstrează omniprezenţa

33
inconştientului în gîndirea şi acţiunea umană. Este o dovadă în plus că inconştientul apare nu doar în
disfuncţiile psihice, ci este prezent şi în fenomenele aşa-numitei vieţi psihice sănătoase. În al doilea rînd,
studiul despre cuvîntul de spirit este important în contextul psihanalizei pentru că face trecerea de la
psihologie spre ştiinţele spiritului sau „ştiinţele omului“. De altfel, chiar Freud plasează acest studiu în
perimetrul esteticii, pentru că se ocupă de efectul comic pe care-l produce cuvîntul de spirit.
De obicei, încercările lui Freud de a transcende medicina şi psihologia spre alte domenii mai
elevate au fost catalogate drept psihologiste, aşadar reducţioniste. În această lucrare însă, Freud, deşi nu
neglijează dimensiunea psihologică, nu se ocupă doar de tendinţele cuvîntului de spirit, ci şi de aspectul
formal şi cel tehnic al cuvîntului de spirit.
Freud avansează următoarele argumente pentru afirmaţia că inconştientul îşi pune amprenta asupra
cuvîntului de spirit:
1. Spontaneitatea cuvîntului de spirit: deşi pretindem că Eul produce cuvintele de spirit, de fapt ele se
produc subliminal, iar Eul conştient doar le înregistrează şi le verbalizează.
2. Nu dispunem după voinţă de cuvintele de spirit pe care le avem înmagazinate în memorie; ele se
refuză unei reproduceri la comandă conştientă.
3. Argumentul forte: aceleaşi procedee pe care le întîlnim în travaliul visului le vom regăsi în travaliul
cuvîntului de spirit.
Freud defineşte cuvîntul de spirit drept fenomenul în care o idee preconştientă este livrată
pentru un moment unei prelucrări inconştiente, rezultatul acestei prelucrări fiind apoi imediat perceput la
nivel conştient.
El demonstrează definiţia dată prin următoarele elemente:
Concizia cuvîntului de spirit arată că, la fel ca în cazul visului, conţinutul manifest este mult mai
scurt, mai concis decît conţinutul latent. Concizia cuvîntului de spirit, care coincide cu concizia visului,
este rezultatul acţiunii condensării. Specificul acţiunii condensării în cazul cuvîntului de spirit este acela
că trebuie să ţină seama de condiţia comunicabilităţii. Altfel spus, gradul de încifrare pe care îl produce
condensarea este mai redus în cazul cuvîntului de spirit deoarece cuvîntul de spirit trebuie comunicat altor
oameni. Condensarea se poate face cu sau fără formaţiune substitutivă (formulă verbală care înlocuieşte o
alta considerată firească, prin aceasta producîndu-se efectul comic).
Exemple:
• Cuvînt de spirit aparţinînd lui Heine şi citat de Freud, în care condensarea se face cu formaţiune
substitutivă. Un personaj se laudă că a avut nesperata şansă să stea alături de marele bancher
Rotschild: „Am stat lîngă Rotschild, care m-a tratat ca pe unul din ai săi, cu totul familionar.“
(formă condensată obţinută din cuvintele „familiar“ şi „milionar“)
• Unul din potentaţii Europei de odinioară, Leopold, datorită relaţiei sale cu o doamnă pe nume
Cleo, a fost numit Cleopold. (de asemeni, condensare cu formaţiune substitutivă)
• O doamnă de origine italiană reacţionează spiritual la lipsa de tact a lui Napoleon I care, la o
petrecere, a întrebat-o dacă toţi italienii dansează la fel de prost ca ea. Doamna i-a răspuns: „Non
tutti, ma buona parte.“
• Cazul ideal de cuvînt de spirit obţinut prin condensare este dublul sens. Secretul acestui tip de
cuvînt de spirit este acela că cuvintele în cauză sunt luate şi în sens propriu, şi în sens figurat. Cazul
glumei: „Cum îţi merge?“ l-a întrebat orbul pe paralitic. „Aşa cum vezi“, i-a răspuns paraliticul.
Deplasarea. De obicei, erorile de gîndire, de logică sunt valorizate negativ fiind considerate
expresii ale slăbiciunii intelectuale. În cuvîntul de spirit, erorile de logică pot fi sursa comicului. Ele nu
sunt produse de slăbiciunea intelectuală, ci dimpotrivă, de capacităţi intelectuale bune care apelează la
deplasare pentru a produce efectul comic. Mijloacele folosite pentru aceasta sunt reprezentările
îndepărtate de cele cărora cenzura le interzice accesul la conştient, simbolurile etc. Şi în cazul deplasării,
încifrarea pe care o realizează aceasta este controlată de condiţia comunicabilităţii, rezultînd un grad de
încifrare mai redus.
Exemplu: „Somon cu maioneză“
Un bărbat aflat în dificultate financiară reuşeşte să împrumute 25 de florini de la un cumnat bogat,
pe care a reuşit să-l înduplece prin plîngerile sale. În aceeaşi zi, binefăcătorul îl întîlneşte pe solicitant
într-un restaurant unde acesta mînca somon cu maioneză, fel de mîncare foarte scump. Indignat, îi
reproşează: „Cum aşa, împrumuţi bani de la mine şi apoi îţi comanzi somon cu maioneză?“ Bărbatul îi
răspunde cu candoare: „Nu te înţeleg: cînd nu am bani, nu pot să mănînc somon cu maioneză; cînd am
bani, nu am voie să mănînc somon cu maioneză.“

34
 Tehnica se bazează pe mutarea accentului de la problema reală (cine este sărac şi împrumută bani
nu-şi permite să mănînce delicatesuri) la o falsă dilemă: cînd să mănînc somon cu maioneză, căci s-ar
părea că nu pot face asta nici cînd am bani, nici cînd n-am bani. Greşeala de logică, produsă evident
intenţionat, constă în a lua sintagma „a avea bani“ în două sensuri care sunt amestecate: a poseda bani şi a
avea bani din împrumut.
Reprezentarea prin contrariu funcţionează în mod specific cuvîntului de spirit, anume sub condiţia
comunicabilităţii.
Exemple:
• Urîţenia este prezentată prin trăsături aparent coincidente cu cele ale frumuseţii supreme:
„Această femeie se aseamănă în multe privinţe cu Venus din Millo: este extraordinar de bătrînă, nu
are nici un dinte, iar pe suprafaţa gălbejită a corpului, cîteva pete albe.“
• „Marele spirit“: cuvînt de spirit făcut de un contemporan al lui Freud, Lichtemberg: „el întruneşte
calităţile marilor bărbaţi: ţine corpul strîmb ca Alexandru şi, asemeni lui Cezar, îşi frămîntă tot
timpul părul.“

Tendinţele cuvîntului de spirit

Fiind un produs al inconştientului, în cuvîntul de spirit se manifestă tendinţe ascunse ale psihicului
uman. Freud clasifică cuvintele de spirit în două mari categorii: cuvinte de spirit fără tendinţă
(inofensive) şi cuvinte de spirit cu tendinţă.
Cuvintele de spirit cu tendinţă sunt acelea prin care se exprimă tendinţe regulate de ordin sexual
sau agresiv. La rîndul lor, cuvintele de spirit cu tendinţă se împart în următoarele categorii:
a) Cuvinte de spirit obscene, în care tendinţa exprimată este de ordin sexual şi prin care se satisfac
anumite tendinţe sexuale reprimate cultural.
c) Cuvinte de spirit cu tendinţă agresivă:
- cuvîntul de spirit agresiv propriu-zis;
- cuvîntul de spirit cinic;
- cuvîntul de spirit sceptic.
Ca şi sexualitatea, agresivitatea este un instinct supus încă din copilărie reprimării culturale.
Cuvîntul de spirit cu tendinţă agresivă reprezintă una dintre modalităţile de a exprima agresivitatea în
forme acceptate social, ocolind interdicţiile.
Exemplu: Doi oameni de afaceri americani, folosind mijloace de multe ori ilicite, au reuşit să
acumuleze o avere considerabilă şi încercau să pătrundă în lumea bună. Cei doi s-au hotărît să se lase
pictaţi de cel mai important pictor al oraşului şi apoi să-şi expună portretul cu ocazia unei petreceri. La
petrecere a fost invitat şi un critic de vază din regiune, care urma să-şi dea verdictul cu privire la calitatea
artistică a celor două portrete. Criticul a reflectat şi apoi a întrebat: „Şi unde este Mîntuitorul?“
Cuvîntul de spirit cinic nu vizează persoane (cu autoritate, bogate etc), ci vizează instituţii,
concepţii de viaţă, percepte morale sau persoane care reprezintă instituţii. Cuvîntul de spirit „somon cu
maioneză“ atacă o concepţie de viaţă bazată pe economie şi corectitudine şi propune o concepţie de viaţă
epicureică, bazată pe plăcerea clipei şi pe o mare libertate în alegerea mijloacelor pentru aceasta.
Una dintre ţintele predilecte ale acestui gen de cuvînt de spirit este căsătoria, care este atacată şi
pentru că ea reprezintă o instituţie represivă. Aceste cuvinte de spirit pot viza şi propria etnie.
Exemplu (citat de Freud): Doi evrei se întîlnesc într-o gară. „Unde te duci?“ întreabă unul. „La
Cracovia“, răspunde celălalt. „Cît eşti de mincinos! replică primul. Spunînd că te duci la Cracovia, vrei ca
eu să cred că mergi la Varşovia, dar eu ştiu că te duci la Cracovia. De ce minţi atunci?“

Plăcerea estetică în cazul cuvîntului de spirit

După Freud, cuvîntul de spirit produce două tipuri de plăcere: o plăcere care rezultă din tehnica
cuvîntului de spirit şi pe care Freud o numeşte plăcere preliminară, pentru că această plăcere de tipul
rîsului are o intensitate mai mică – rîsul este mai curînd un simplu zîmbet. Plăcerea preliminară are rolul
de a deschide calea spre un alt tip de plăcere, care rezultă din retrăirea refulatului (sexual sau agresiv).
Rîsul asociat acestui al doilea tip de plăcere este puternic, din toată inima, este rîsul unei descărcări şi,
este posibil, se datorează economisirii energiei consumate pînă în acel moment de refulare.

Deosebirile între vis şi cuvîntul de spirit

Există în principal două deosebiri. Prima dintre ele constă în aceea că visul este un produs a-social,
care nu urmăreşte comunicarea, reprezentînd doar un compromis al forţelor care se înfruntă în psihismul

35
visătorului. Datorită acestui caracter, visul este de cele mai multe ori de neînţeles pentru visător şi
neinteresant pentru ceilalţi. Cuvîntul de spirit însă se caracterizează prin intenţia comunicării, ceea ce
modifică anumite caracteristici ale funcţionării proceselor inconştiente. Cuvîntul de spirit se adresează
întotdeauna unei a treia persoane prezentă sau potenţială şi gradul său de încifrare este, de aceea, mai
redus. (A doua persoană este cea vizată de intenţia sexuală sau agresivă.)
A doua deosebire constă în aceea că visul, care exprimă o dorinţă, păstrează legătura cu problemele
majore ale vieţii, nevoile individului fiind satisfăcute pe calea regresivă şi ocolită a halucinaţiei. Cuvîntul
de spirit este un joc care încearcă să obţină plăcerea din activitatea liberă, dezinteresată a psihicului.

Curs 15 (2-II) Inconştientul şi sexualitatea infantilă

Tema legată de inconştient şi sexualitatea infantilă este cea mai controversată temă a
psihanalizei, cu efectele cele mai puternice şi în sens pozitiv, şi în sens negativ.
Inconştientul este, din punctul de vedere al lui Freud, un inconştient pulsional, instinctual.
Descoperirea inconştientului este legată, istoric, de sexualitate în general şi de sexualitatea infantilă,
pentru că nevrozele al căror tratament i-au prilejuit lui Freud descoperirea inconştientului erau provocate
de conflictele legate de sexualitate. Această descoperire a lui Freud este sintetizată în propoziţia
„Nevrozele au o etiologie sexuală“. Pornind de aici şi adîncind studiul sexualităţii, Freud a descoperit
importanţa acesteia pentru structurarea psihismului uman. Dezvoltarea psihosexuală este un factor
esenţial nu doar pentru zona sexualităţii, ci pentru întreaga personalitate.
Pînă în 1920, Freud consideră că inconştientul este istoria infantilă a libidoului. Din 1920 şi pînă la
moartea lui Freud în 1938 se instalează, nu doar în exteriorul freudismului, cu Adler şi Jung, dar şi în
interiorul freudismului, un proces de de-sexualizare a inconştientului.
Primele concepte esenţiale ale psihanalizei, nu doar cel de inconştient, sunt elaborate tot în legătură
cu sexualitatea. Astfel, termenul de refulare sau cel de complex Oedip sunt termeni strîns legaţi de
sexualitate şi de sexualitatea infantilă. Legătura iniţială între psihanaliză şi sexualitate a trezit rezistenţe
puternice faţă de psihanaliză, concretizate în formularea depreciativă referitoare la psihanaliză ca o teorie
pansexualistă. Pe de altă parte, importanţa pe care o acordă psihanaliza sexualităţii a avut ecouri
importante în mentalităţile occidentale. Psihanaliza reprezintă una dintre mişcările de idei cele mai
importante ale secolului XX.
Două sunt domeniile în care psihanaliza a avut efecte importante (în mentalitate în general); unul
dintre ele este domeniul educaţiei. Constatarea, făcută de Freud şi de ceilalţi psihanalişti, că nevrozele
adultului sunt rezultatul reprimării sexualităţii infantile a condus la concluzia firească referitoare la
profilaxia nevrozelor. S-a considerat că înlocuirea educaţiei represive cu o educaţie permisivă faţă de
sexualitatea infantilă va preîntîmpina apariţia nevrozelor la vîrsta maturităţii. În acest sens, psihanaliza
reprezintă una dintre sursele curentului cunoscut sub numele de „educaţie permisivă“. Din păcate, pe baza
experienţei furnizate de terapiile psihanalitice, în România situaţia se află cu mult înainte de acest punct:
părinţii au manifestări foarte represive faţă de manifestările sexualităţii infantile; în plus, sexualitatea este
un subiect-tabu.
Al doilea domeniu în care psihanaliza a dus la modificări esenţiale este domeniul sexualităţii şi a
mentalităţilor legate de sexualitate: psihanaliza este una din sursele a ceea ce în Occident s-a numit
„revoluţie sexuală“. Psihanaliza a demonstrat pe baze clinice importanţa sexualităţii şi a satisfacţiei
sexuale pentru sănătatea mentală. În acest fel a fost reabilitată plăcerea sexuală. Pe de altă parte,
cunoştinţele psihanalitice despre sexualitatea infantilă au contribuit la acceptarea culturală a mai multor
surse de plăcere sexuală decît plăcerea sexuală genitală legată de reproducere. De asemenea, cunoştinţele
de psihanaliză au contribuit la schimbarea atitudinii faţă de minorităţile sexuale (faţă de homosexuali în
primul rînd), care au fost recunoscute ca o variantă a sexualităţii şi nu ca o formă de patologie.
Cea mai importantă contribuţie a psihanalizei la revoluţia sexuală a fost eliberarea sexuală a femeii
– eliminarea discriminărilor între bărbaţi şi femei în privinţa dreptului la plăcere sexuală.

Concepţia comună despre sexualitate

Concepţia psihanalitică asupra sexualităţii se dezvoltă în polemică cu concepţia comună despre
sexualitate, care-şi găsea cristalizarea cea mai pură în morala victoriană care a dominat sfîrşitul secolului
XIX. Propoziţiile concepţiei comune:

36
 1. Scopul sexualităţii umane: acest scop ar consta în unirea sexelor opuse, vizînd în ultimă instanţă
reproducerea. Chiar dacă în epoca modernă mijloacele contraceptive permit disocierea dintre activitatea şi
plăcerea sexuală, pe de o parte, şi reproducere pe de altă parte, ele rămîn la nivel mental indestructibil
legate, ceea ce arată că plăcerea sexuală nu este urmărită pentru ea însăşi, ci are un scop suprapersonal:
reproducerea speciei.
2. Obiectul activităţii sexuale umane. Conform concepţiei comune, obiectul sexualităţii umane este
o persoană de sex opus, persoanele de sex opus atrăgîndu-se irezistibil iar scopul atracţiei fiind
reproducerea. Orice altă activitate sexuală în afara acesteia, fie că are ca obiect o persoană de acelaşi sex
sau propriul corp, este aspru condamnată ca maladivă şi imorală.
3. Debutul sexualităţii umane. Activitatea sexuală se instalează abia la pubertate, în legătură cu
maturizarea biologică a organelor reproductive.
4. Sexualitatea este absentă din viaţa copilului, care este imaginat ca fiind chintesenţa purităţii.

Concepţia psihanalitică asupra sexualităţii umane

Pe baza experienţei clinice a tratării nevrozelor, dar şi pe baza rezultatelor sexologiei epocii,
precum şi pe baza observării copilului, psihanaliza propune o concepţie radical înnoitoare despre
sexualitate; Freud expune această concepţie în lucrarea sa, Trei eseuri asupra sexualităţii. Propoziţiile
teoriei freudiene:
1. Sexualitatea este activă încă de la naştere, nu este o activitate care apare abia la pubertate.
2. Sexualitatea infantilă este orientată spre obţinerea plăcerii ca scop în sine, şi nu spre reproducere,
asemeni sexualităţii adultului. (aşadar, omul este o fiinţă hedonică încă de la naştere).
3. Sexualitatea infantilă se sprijină, pe parcursul dezvoltării sale, pe alte funcţii fiziologice
importante: hrănirea şi excreţia. În psihanaliză, această sprijinire este desemnată prin termenul anaclisis
(identificare cu obiectul).
4. Sexualitatea infantilă îşi atinge scopul de obţinere a plăcerii prin excitarea zonelor erogene, pe de
o parte, şi pe de altă parte prin exercitarea anumitor tendinţe sexuale parţiale: exhibiţionismul,
voyeurismul, cruzimea şi altele. Deoarece astfel de tendinţe, cînd sunt întîlnite la adulţi ca unica sau
predominanta formă de activitate sexuală, sunt numite perversiuni, Freud a considerat copilul drept un
„pervers polimorf“.
5. Sexualitatea infantilă este predominant autoerotică, nu are nevoie de un obiect exterior pentru a
obţine satisfacere.
6. Sexualitatea infantilă parcurge o serie de faze care, după Freud, sunt determinate genetic. După
etapizarea făcută de Freud, dezvoltarea sexualităţii umane parcurge următoarele faze: (1) stadiul oral; (2)
stadiul sadic-anal, (3) stadiul falic; (4) stadiul latenţei; (5) pubertatea.

Semnificaţia concepţiei freudiene

Un prim aspect îl constituie extinderea noţiunii de sexualitate care, datorită contribuţiei
psihanalizei, include nu doar activitatea şi plăcerea sexuală legată de reproducere, ci şi activităţile sexuale
caracteristice copilului, care urmăresc doar plăcerea ca scop în sine. Freud a numit „sexuale“ activităţile
copilului prin care acesta obţine plăcere deoarece aceleaşi activităţi sunt regăsite la adult ca activităţi
preliminare pentru actul sexual genital.
O a doua semnificaţie constă în aceea că dezvoltarea psihosexuală este un element extrem de
important pentru structurarea psihicului. O instanţă a psihicului foarte importantă pentru funcţionarea
omului în cultură, anume Supra-Eul, este pusă de Freud în legătură cu complexul Oedip; ea se
cristalizează la sfîrşitul fazei falice, o dată cu declinul complexului Oedip.
Un al treilea aspect vizează dublul început al sexualităţii umane. Un prim început există în prima
copilărie, activitatea sexuală începînd o dată cu viaţa, iar al doilea început se produce o dată cu
pubertatea. Această particularitate, care îi aparţine în exclusivitate omului, explică pe de o parte
capacitatea omului de a obţine performanţe culturale majore prin sublimarea sexualităţii, dar explică, de
pe altă parte, şi faptul că omul este o fiinţă supusă îmbolnăvirii nevrotice. Cînd prelucrarea culturală a
tendinţelor naturale ale omului este defectuoasă, apare nevroza.
În fine, acelaşi dublu început al sexualităţii umane explică şi existenţa concepţiei comune despre
sexualitate: datorită faptului că pe parcursul dezvoltării psihosexuale există un hiatus de cîţiva ani,
reprezentat de perioada de latenţă, prima parte a dezvoltării psihosexuale (sexualitatea infantilă) este
uitată (refulată), astfel că ea rămîne exterioară conştiinţei. Această uitare, realizată în perioada de latenţă,
stă la baza concepţiei comune despre sexualitate, conform căreia sexualitatea începe o dată cu pubertatea.

37
 Stadiile sexualităţii infantile
Primele două stadii – cel oral şi cel anal-sadic – mai sunt numite şi stadii pre-genitale, pentru că
zonele erogene predominante în aceste stadii sunt altele decît zona genitală.
1. Stadiul oral, care acoperă primul an de viaţă, este axat pe zona erogenă orală. Plăcerea
autoerotică se sprijină pe funcţia alimentară. Ingerarea hranei (suptul) excită cavitatea bucală şi buzele,
adică permite descoperirea plăcerii legate de aceste zone, plăcere care ulterior este căutată ca scop în sine.
Obiectul instinctului sexual în această perioadă îl reprezintă sînul sau substitutele sale, iar relaţia cu
obiectul, adică cu mama, este parţială: mama este percepută ca sîn. Sugarul încă nu face o distincţie clară
între exterior şi interior.
După Freud, cea mai clară manifestare a sexualităţii infantile din această perioadă este suptul ne-
alimentar: suptul ritmic al unei părţi a mucoasei bucale (buză, limbă, cerul gurii) în absenţa scopului
alimentar; suptul degetului. Cu această primă manifestare autoerotică se asociază de obicei distragerea
atenţiei, adormirea şi reacţia motorie de tipul orgasmului. De asemenea, se mai poate asocia frecarea unei
anumite părţi a corpului (pieptul sau zona genitală), ceea ce marchează trecerea spre activităţile
masturbatorii.
Karl Abraham împărţit acest stadiu în două sub-stadii:
a) Stadiul oral precoce, din prima jumătate a primului an de viaţă, caracterizat de absorbţia pasivă
a hranei şi absenţa ambivalenţei;
b) Stadiul oral tîrziu (numit şi oral sadic), caracterizat de impulsuri canibalice care se exprimă prin
activităţi de muşcare devenite posibile o dată cu apariţia dinţilor. În această a doua jumătate a primului an
de viaţă apare ambivalenţa faţă de mamă, ambivalenţă care activează tendinţele canibalice ale mamei.
Faptul este atestat de jocurile de muşcare reciprocă între mamă şi copil.
Principalul conflict de relaţie din această perioadă este înţărcarea, care marchează prima restrîngere
intelectuală majoră. Din punct de vedere psihanalitic, alegerea momentului înţărcării şi a modalităţii
acesteia este decisivă pentru a transforma sau nu înţărcarea într-un eveniment traumatic. Dacă este prea
timpurie (în primele şase luni de viaţă), atunci există riscul de a fixa copilul la stadiul oral pasiv. Dacă se
produce în timpul stadiului oral sadic, înţărcarea poate fi percepută de copil ca o pedeapsă pentru
acţiunile sale agresive, ceea ce poate constitui o primă inhibare a agresivităţii sale.

Curs 16 (3-II) STADIILE SEXUALITĂŢII INFANTILE (continuare)

2. Stadiul anal-sadic. Perioada în care se dezvoltă este al doilea an de viaţă al copilului. Îşi
datorează numele faptului că zona erogenă principală în această perioadă este zona anală, mai bine-zis
întreaga mucoasă digestivă de dincolo de stomac. Activităţile autoerotice caracteristice acestei perioade
se sprijină pe funcţia excretorie, de eliminare a materiilor fecale, pe fondul unei pregătiri organice. După
psihanaliştii mai recenţi, scopul pulsional în această perioadă este dublu: pe de o parte plăcerea
autoerotică obţinută prin excitarea zonei anale, pe de altă parte o presiune relaţională asupra obiectelor şi
persoanelor care încep să se diferenţieze de subiect. În această perioadă, posibilitatea de a reţine sau
elimina materiile fecale, capacitate devenită activă datorită controlului sfincterian, transformă materiile
fecale într-o monedă de schimb cu mediul. Datorită acestui fapt, încă din această perioadă se asociază cu
materiile fecale anumite semnificaţii simbolice care sunt menţinute pe parcursul întregii vieţi:
1. Semnificaţia de cadou, pentru că este vorba despre o parte a propriului corp care poate fi sau nu
oferită persoanelor care îngrijesc copilul. Refuzul defecaţiei, destul de frecvent întîlnit şi accesibil
observaţiei la copiii mici indică o împotrivire faţă de mediu.
2. Semnificaţia de bani, pentru că, asemeni banilor, materiile fecale constituie un mijloc de schimb cu
ceilalţi. În limbajul curent, această echivalare simbolică se păstrează în asocierea banilor cu murdăria.
3. Echivalarea simbolică între materiile fecale şi copil. Sursa acestei relaţii simbolice care apare foarte
des în vise se găseşte într-una din teoriile elaborate de copii, conform căreia concepţia se realizează
pe cale alimentară, iar naşterea, prin anus. Exemplul clinic cel mai cunoscut este micul Hans, care era
convins la o anumită vîrstă că şi băieţii pot avea copii, pe care-i nasc prin anus.
Karl Abraham a subdivizat acest stadiu în faza sadic-anală expulzivă, care s-ar petrece în al treilea
semestru de viaţă, şi faza anală masochistă retentivă, care are loc în al patrulea semestru. În prima fază,
autoerotismul narcisic capătă o nuanţă sadică, concretizată prin sfidarea adulţilor şi prin expulzarea
intempestivă a obiectelor distruse. În a doua fază, scopul principal este obţinerea unei plăceri pasive prin

38
reţinerea materiilor fecale. Din punctul de vedere al exteriorului, această reţinere poate să aibă valoarea
unui refuz, protest sau împotrivire.
În acest stadiu, ambivalenţa afectivă (vezi „omul cu şobolani“) este maximă.
Aceste cunoştinţe aduse de psihanaliză despre perioada timpurie a stadiului anal-sadic au alimentat
anumite schimbări de comportament în domeniul educaţiei. Această a doua mare restrîngere a plăcerii
copilăriei trebuie să se producă în anumite condiţii pentru a nu deveni patogenă. În primul rînd, educaţia
sfincteriană nu trebuie să înceapă prea devreme, astfel încît copilul să aibă timpul necesar pentru a resimţi
puterea pe care o are asupra celorlalţi. Educaţia sfincteriană nu trebuie să fie nici prea severă, pentru a
preîntîmpina formarea unui Supra-Eu tiranic care, de asemenea, joacă un rol important în nevroza
obsesională.

3. Stadiul falic, între trei şi şase ani, este din punctul de vedere psihanalitic principalul moment
structurant al dezvoltării psihosexuale din copilărie. Pentru prima dată în dezvoltarea psihosexuală a
copilului, zona erogenă dominantă devine zona genitală, independent de scopul reproductiv, în acel sens
caracteristic sexualităţii infantile, al căutării plăcerii ca scop în sine. În antropologie, această perioadă a
fost numită „mica pubertate“, pentru că acum apar o sumă de activităţi care seamănă cu cele desfăşurate
la pubertate. Marea deosebire faţă de marea pubertate este aceea că, atît pentru băiat cît şi pentru fată,
există un singur organ genital: cel masculin, ceea ce înseamnă că în prima perioadă a stadiului falic, fetiţa
consideră că este şi ea dotată cu penis. Opoziţia dintre sexe, care începe să fie percepută în acest stadiu,
echivalează cu a avea sau a nu avea penis.
Acest stadiu este structurant şi important pentru că în acest interval de timp apare, se dezvoltă şi se
rezolvă complexul Oedip, care marchează, prin rezolvarea sa, a treia mare restrîngere a plăcerii şi a
trebuinţelor naturale ale copilului: interdicţia tendinţelor incestuoase. În relaţie cu evoluţia complexului
Oedip, tot atît de importantă este şi constelaţia psihică denumită în psihanaliză complexul castrării.
Un alt element general al acestui stadiu este manifestarea pregnantă a curiozităţii sexuale a
copilului, provocată din două mari mistere: diferenţa anatomică dintre sexe şi naşterea copiilor. Din cauza
acestei curiozităţi sexuale puternice, reprimarea sexualităţii are importante repercusiuni şi în plan
individual (inhibarea dezvoltării intelectuale).

Complexul Oedip
Această constelaţie psihică prin care trece fiecare dintre noi şi care este decisivă pentru existenţa
omului în cultură şi pentru performanţele sale culturale, dar şi pentru îmbolnăvirile sale nevrotice, constă
dintr-o sumă de sentimente, reprezentări şi gînduri cu caracter incestuos. Copilul manifestă sentimente
pozitive faţă de părintele de sex opus şi sentimente ostile faţă de părintele de acelaşi sex, pe care ar dori
să-l elimine.
În forma pozitivă a complexului Oedip, lucrurile stau ca în tragedia greacă, dar există şi o formă
negativă, în care sentimentele pozitive şi atracţia sexuală se îndreaptă spre părintele de acelaşi sex, iar
ostilitatea se îndreaptă spre părintele de sex opus. Această formă negativă, care există întotdeauna într-o
formă mai mult sau mai puţin accentuată, alcătuieşte, împreună cu forma pozitivă, tabloul complet al
complexului Oedip.
Semnificaţia acestui fapt descoperit de psihanaliză este aceea că fiecare dintre noi trece, în
copilărie, printr-un moment homosexual. La nivelul psihosexualităţii infantile, tendinţele homosexuale
sunt ceva normal, iar homosexualitatea adultului, ca şi perversiunile, nu este decît o prelungire a acestui
moment din copilărie. Din experienţa psihanalitică reiese că, pentru dezvoltarea tendinţelor homosexuale
pasive la bărbat, un rol important îl joacă dorinţa unor mame de a fi avut o fată. Din această dorinţă
rezultă anumite cerinţe faţă de comportamentul băiatului şi anumite particularităţi pe care mama le
impune înfăţişării lui exterioare.
Complexul Oedip, care evoluează în acest stadiu, cunoaşte spre sfîrşit un declin care este însoţit de
cristalizarea Supra-Eului, instanţă psihică prin intermediul căreia sunt interiorizate cerinţele fundamentale
ale culturii: interdicţia incestului şi a agresivităţii faţă de părinţi. O dată cu formarea Supra-Eului şi
închiderea ciclului oedipian, paradisul copilăriei se transformă în paradis pierdut şi, de multe ori, uitat.
Din perspectiva psihopatologiei psihanalitice, rezolvarea defectuoasă a complexului Oedip provoacă
principalele forme de nevroză (nevroza isterică şi cea obsesională).
În psihanaliză se afirmă universalitatea complexului Oedip. Aceasta înseamnă că nu există fiinţă
umană care să nu treacă prin acest stadiu, cu condiţia de a se afla într-o familie umană. În legătură cu
universalitatea complexului Oedip, B. Malinovsky a făcut cercetări de teren la populaţiile arhaice din

39
insulele Trobriand, la care a constatat că nu există complex Oedip. Cercetările ulterioare ale
antropologului şi psihanalistului Geza Roheim, pe aceleaşi populaţii, au pus în evidenţă că de fapt nu
poate fi vorba despre absenţa complexului Oedip, ci de o formă particulară a acestui complex, care constă
în aceea că rolul tatălui este jucat de unchiul matern.
La pubertate, complexul Oedip cunoaşte o reactivare care se rezolvă prin alegerea unui obiect din
afara familiei.
În rezolvarea complexului Oedip, un rol foarte important îl joacă complexul castrării. Este vorba în
acest caz despre o sumă de sentimente şi reprezentări axate pe fantasma castrării. Copiii, în acest stadiu,
atribuie diferenţa anatomică dintre sexe faptului că fata a fost privată, i s-a retras sau tăiat penisul la un
moment dat.
Important este rolul total diferit al complexului de castrare pentru psihicul masculin şi pentru cel
feminin. La băiat, complexul castrării pune capăt într-un mod tranşant complexului Oedip, determinînd
renunţarea la mamă ca obiect al dorinţei incestuoase. Argumentul castrării este pentru el tatăl, care l-ar
putea pedepsi pentru activităţile sale autoerotice. La declanşarea complexului castrării contribuie mai
mulţi factori, unii care ţin de acest stadiu, iar alţii care vin din trecut. Un prim factor îl constituie
constatarea diferenţei anatomice dintre sexe; un al doilea factor sunt ameninţările reale, directe sau
indirecte, care i se adresează băiatului: „o să-ţi tai / o să-ţi cadă / vine nenea doctorul / poliţistul şi-ţi taie
cocoşelul“. Din trecut, ca factori favorizanţi poate funcţiona înţărcarea şi chiar naşterea.
Cu totul altfel stau lucrurile la fată, la care complexul castrării inaugurează complexul Oedip. După
Freud, etapele dezvoltării psihosexuale ale fetei, începînd din perioada falică, sunt următoarele:
1. Fata, ca şi băiatul, împărtăşeşte convingerea că toate fiinţele au penis. Conform acestei credinţe,
clitorisul este un penis.
2. Fata îşi dă seama că nu este dotată cu penis.
3. Fata o acuză pe mamă, o dispreţuieşte şi o urăşte pentru că nu i-a transmis atribute falice.
4. Fata, pusă în faţa absenţei penisului, adoptă o anumită atitudine faţă de această realitate. Există trei
atitudini posibile:
• Refuzul sexualităţii în genere şi, implicit, a dorinţei de a avea penis.
• „Invidia de penis“: negarea faptului absenţei penisului şi speranţa inconştientă,
fantasmatică de a dobîndi penis, ceea ce devine scopul mai mult sau mai puţin secret al vieţii.
În planul comportamentului sexual, invidia de penis face ca zona erogenă dominantă să rămînă
clitorisul. De asemenea, frigiditatea şi homosexualitatea manifestă fac parte dintre variantele
de comportament posibile. În celelalte planuri ale comportamentului, aceste persoane se
caracterizează prin adoptarea profesiilor şi comportamentelor masculine, refuzul feminităţii şi
maternităţii, precum şi rivalitatea acerbă cu bărbaţii. (Acelaşi fenomen a fost înregistrat şi de
Adler, care l-a denumit „protest viril“ şi i-a dat o explicaţie socio-culturală.)
• Atitudinea normală: dorinţa de a avea substitute de penis. Premisa acestei atitudini
sănătoase este recunoaşterea şi acceptarea absenţei penisului. Pe această bază se produc trei
modificări importante:
a) Schimbarea obiectului iubirii: mama este înlocuită de tată, care poate, spre deosebire de
mamă, să satisfacă dorinţa de penis a fetei, ceea ce deschide complexul Oedip feminin, care nu
numai că nu cunoaşte (ca la băiat) un sfîrşit brusc, ci de foarte multe ori se prelungeşte pe tot
parcursul vieţii.
b) Schimbarea zonei erogene: înlocuirea clitorisului cu vaginul, lucru care se produce în
perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă.
c) Înlocuirea penisului, ca obiect al dorinţei, prin copil. Dorinţa de a se bucura de penis în
actul sexual conduce la dorinţa de a fi mamă.

Întrucît începînd cu această fază falică dezvoltarea psihosexuală masculină şi feminină sunt
diferite, noţiunea de „complex Electra“, elaborată şi propusă de Jung, care sugerează un paralelism
perfect, este inadecvată.

Perspective contemporane asupra dezvoltării psihosexuale feminine

Teoria freudiană despre sexualitatea infantilă nu a făcut doar obiectul discuţiilor şi
controverselor în afara psihanalizei, ci şi, de asemenea, în interiorul psihanalizei. În ceea ce priveşte
dezvoltarea psihosexuală feminină, teoria lui Freud a fost contestată de psihanalistele femei şi de
mişcările feminine. Obiecţia psihanalistelor femei este că la Freud este neglijată specificitatea dezvoltării

40
psihosexuale feminine, Freud văzînd în această dezvoltare, de fapt, un fel de abatere de la trunchiul
principal constituit de sexualitatea masculină.
Karen Horney aduce următoarea modificare: descoperirea vaginului de către fetiţă, respectiv
trecerea de la zona clitoridiană la zona vaginală, se produce mai devreme, nu în perioada de latenţă, aşa
cum afirmă Freud, ci chiar în perioada oedipiană. Ceea ce Freud considera a fi o ignorare a existenţei
vaginului nu ar fi, de fapt, decît o negare a sa, care are o funcţie defensivă. Această apărare ar fi
organizată cu scopul de a anula efectele angoasante ale fantasmei de a fi penetrată de un penis uriaş,
fantasmă legată de reprezentările pe care fetiţa şi le formează despre tată şi penisul său.
Melanie Klein consideră că orientarea spre tată este foarte timpurie, mult mai timpurie decît o
concepeau Freud şi Karen Horney. Această orientare s-ar explica prin frustrarea orală la care mama o
supune pe fetiţă. Frustrarea orală impune o reorientare de la sîn spre penis, care, cronologic, s-ar realiza în
al doilea semestru al primului an de viaţă. O dată cu această orientare foarte precoce s-ar produce şi o
cunoaştere inconştientă a existenţei vaginului, fapt atestat prin observaţie: în această perioadă apar
senzaţiile în zona vaginală şi în întregul aparat genital. Prin această teorie, Melanie Klein postulează o
continuitate a dezvoltării psihosexuale feminine comparabilă cu continuitatea dezvoltării psihosexuale
masculine.
În privinţa invidiei de penis, pe care nici o psihanalistă nu o neagă ca fapt, Melanie Klein dă
următoarea explicaţie: ar fi vorba despre o refulare a genitalităţii feminine, din motive defensive. Ca şi la
Karen Horney, apărarea se realizează în raport cu fantasma de penetrare violentă şi distructivă legată de
penisul patern. În aceste condiţii, masturbarea clitoridiană este o modalitate de a ascunde vaginul într-un
plan secund. Această masturbare, aşadar, nu este o fixaţie la începutul stadiului falic, cum afirmă Freud,
ci este un simptom legat de specificul sexualităţii feminine.

Curs 17 STADIILE SEXUALITĂŢII INFANTILE (continuare)

4. Perioada de latenţă. Această perioadă se desfăşoară între 6 şi 12 ani; caracteristica ei generală

este o estompare a manifestărilor sexualităţii infantile şi a conflictelor legate de aceasta. Se constată nu
doar o diminuare a activităţilor sexuale, ci şi o desexualizare a relaţiilor de obiect şi a sentimentelor
asociate acestora. Fenomenul cel mai elocvent în acest sens este prevalenţa tandreţei asupra dorinţelor
sexuale în relaţiile cu părinţii. O altă caracteristică este apariţia şi consolidarea sentimentelor de pudoare
şi dezgust, precum şi întărirea aspiraţiilor morale şi estetice.

5. Pubertatea. Cea mai importantă caracteristică a pubertăţii o reprezintă instalarea unor

transformări definitive referitoare la sexualitate. Prima dintre ele este transformarea referitoare la
obiectul sexualităţi. Sexualitatea adultă devine preponderent sau exclusiv orientată spre obiect, spre
deosebire de sexualitatea infantilă, care era precumpănitor autoerotică.
O a doua transformare vizează scopul: se trece de la plăcerea obţinută din excitarea zonelor
erogene şi exercitarea tendinţelor parţiale, la obţinerea plăcerii preponderent din zona genitală, în legătură
cu activitatea sexuală orientată, cel puţin potenţial, spre reproducere. Activitatea zonelor erogene genitale,
asociată reproducerii, îşi subordonează acum celelalte zone erogene şi tendinţe parţiale, care produc acum
doar o plăcere preliminară, care introduce plăcerea genitală matură. Persoanele care, la vîrsta maturităţii,
desfăşoară preponderent sau exclusiv activităţi sexuale caracteristice sexualităţii infantile sunt numite în
mod curent „perverse“.

Sursele teoriei freudiene despre sexualitate

Precizare: teoria freudiană despre sexualitate nu este o teorie speculativă, ci se bazează pe o serie
de fapte. În primul rînd, se bazează pe experienţa de psihoterapeut (în nevroze) a lui Freud; pe de altă
parte, se bazează pe materialul adunat de sexologia epocii, material referitor la diferite abateri de la viaţa
sexuală normală, la aceste două serii de surse adăugîndu-se, în timp, rezultatele psihanalizei copilului,
precum şi observarea ştiinţifică a copilului foarte mic.
Pe baza acestor surse, de exemplu studiind homosexualitatea, pedofilia şi zoofilia, precum şi
inconştientul nevroticilor (nevroza poate fi considerată ca negativul perversiunii), Freud a ajuns la
următoarea concluzie cu privire la obiectul sexualităţii: „Iniţial, instinctul sexual este independent de
obiectul său şi nu îşi datorează apariţia, incitaţiilor care vin de la obiect.“ Aceasta înseamnă nu doar că
sexualitatea este spontan activă de la naştere, ci şi că obiectul sexualităţii umane este contingent, adică
satisfacţia sexuală poate fi obţinută printr-o gamă variată de obiecte sexuale, care merge de la propriul

41
corp, poate trece printr-un obiect de acelaşi sex şi, de asemenea, se poate folosi de exemplare care aparţin
altor specii.
Orice individ apelează, pe parcursul dezvoltării sale psihosexuale, la diferite tipuri de obiecte,
maturitatea sexuală fiind activă în momentul în care obiectul prevalent devine un partener de sex opus.
Inversiunile şi perversiunile sexuale nu mai sunt considerate semne ale unei degenerescenţe sexuale (cum
le considera ştiinţa contemporană lui Freud), ci sunt rezultatul fixării la un obiect al trecutului.
Freud compară sexualitatea anticilor cu sexualitatea modernilor. Sexualitatea anticilor este
caracterizată de faptul că pune accent pe instinctul însuşi, şi nu pe obiect; aşa se explică acceptarea, în
mentalităţile antichităţii eline sau romane, a homosexualităţii şi pedofiliei. În schimb, modernii pun
accentul pe obiect, fapt ilustrat de importanţa acordată iubirii heterosexuale orientate spre reproducere.
În ceea ce priveşte scopul sexualităţii, materialele, sursele mai sus-citate au permis constatarea că
instinctul sexual nu este ceva simplu, unitar şi omogen, ci este ceva compus din mai multe elemente, care
se pot autonomiza unele faţă de altele şi se pot înlocui. Sentimentele de scîrbă şi ruşine sunt pîrghiile care
menţin sexualitatea în limitele normalităţii. Prin urmare, nici perversiunile nu mai sunt, de la Freud
încoace, semne ale unei boli organice, ci sunt rezultatele fixaţiilor infantile la anumite modalităţi de a
obţine plăcerea.

Teorii infantile despre sexualitate

Aceste teorii pe care le elaborează copiii despre sexualitate şi care, nu de puţine ori, sunt rezultatul
unor adevărate cercetări „ştiinţifice“, teorii pe care le regăsim în basme, reprezintă una dintre dovezile
convingătoare despre existenţa sexualităţii infantile. Ele arată că aceşti „îngeri“ sunt preocupaţi de
problemele sexuale, atît de preocupaţi încît, în absenţa răspunsului părinţilor, elaborează propriile
răspunsuri, care poartă pecetea diferitelor stadii de dezvoltare a sexualităţii infantile. Cele două probleme
majore pentru copil, la care încearcă să dea răspuns, apar în perioada oedipiană şi sunt: (1) diferenţa
anatomică dintre sexe şi (2) sursa de provenienţă a copiilor, problemă cu importante conotaţii practice,
pentru că apariţia unui frate mai mic este resimţită ca un pericol de a împărţi afectivitatea părinţilor cu
altcineva.
La a doua întrebare, răspunsul copiilor vizează atît concepţia, cît şi naşterea. Ca şi în basme, în
teoriile copiilor concepţia poate avea un caracter alimentar – este produsă de ingerarea unui anumit
aliment. Odată produsă concepţia, viitorul copil este purtat în burta mamei, de unde se naşte prin ombilic
sau prin intervenţie chirurgicală (cum se întîmplă în basmul „Scufiţa roşie“), ceea ce ilustrează ignoranţa
copiilor cu privire la existenţa vaginului.
Există şi o teorie sadică asupra actului sexual, care poartă pecetea fazei sadic-anale şi care ar la
bază, printre altele, observarea accidentală a actului sexual al părinţilor. După mentalitatea copilului,
acest act este o relaţie în care o parte face rău altei părţi.
Există teorii infantile şi cu privire la diferenţa anatomică dintre sexe. Teoria infantilă
corespunzătoare momentului de început al stadiului oedipian neagă diferenţa anatomică dintre sexe;
conform acestei teorii, toate fiinţele şi chiar obiectele neînsufleţite sunt dotate cu penis.

Implicaţiile antropologice ale teoriei despre sexualitatea infantilă

Psihanaliza, ca psihologie, este o psihologie genetică. Deşi Freud nu a ignorat dimensiunea
filogenetică a psihismului uman, aspect care a fost dezvoltat în psihanaliză de Jung, totuşi atenţia sa s-a
concentrat asupra ontogenezei, direcţie spre care a fost orientat de practica sa psihoterapeutică. Practicînd
o adevărată arheologie psihică, psihanaliza studiază etapele cele mai timpurii ale dezvoltării psihicului.
Spre deosebire de psihologia genetică a lui J. Piaget, care se concentrează asupra dezvoltării
intelectuale în ontogeneză, psihanaliza se concentrează asupra dezvoltării afective a fiinţei umane, bazată
pe instinctele omului. Caracteristica esenţială a psihanalizei ca psihologie genetică este urmărirea
procesului de prelucrare culturală a instinctelor, în special a celui sexual.
Una dintre concluziile psihanalizei ca psihologie genetică este ideea că la origini, la începutul
vieţii, omul este o fiinţă a plăcerii, care urmăreşte obţinerea necondiţionată a plăcerii. Această trăsătură
naturală a omului echivalează, din punct de vedere social şi cultural, cu un egoism absolut. În plan sexual,
spune Freud, omul devine altruist abia la pubertate, cînd sexualitatea se orientează spre reproducere.
Trecerea de la natură de la cultură, de la acest om al începuturilor, hedonic şi egoist, la fiinţa
culturală de mai tîrziu, este posibilă, după Freud, datorită plasticităţii deosebite a instinctului sexual. Spre
deosebire de alte instincte (cel alimentar, de exemplu), care nu acceptă obiecte de substituţie şi nici

42
amînare nedefinită a satisfacerii, instinctul sexual acceptă şi obiecte de substituţie şi, de asemenea,
amînarea nedefinită a satisfacerii.
Această particularitate face cu putinţă fenomenul numit de Freud sublimare. Prin sublimare (care
stă la baza culturii, după Freud) trebuie să înţelegem posibilitatea de a utiliza energia sexuală în alte
scopuri decît cele sexuale, mai ales pentru scopuri înalt valorizate cultural (în special activităţile
intelectuale şi artistice).
Observaţii:
1. Schimbarea scopului energiei sexuale nu conduce la pierderea forţei tendinţei respective. O
investiţie sexuală îndreptată spre altceva are tot atîta forţă cîtă ar avea şi dacă s-ar îndrepta spre obiectul
prim de satisfacere.
2. Sublimarea vizează în special acele tendinţe sexuale care nu au fost integrate în tabloul definitiv,
matur al sexualităţii, în special tendinţele perverse.

43
Curs 18 (5-II) Cultură şi represiune instinctuală

Critica pe care Freud o face culturii, mai ales celei europene, este tot atît de importantă ca şi cea
a lui F. Nietzsche. Ambii au pus în discuţie cultura datorită disfuncţiilor pe care aceasta le induce omului,
la nivel biologic (după Nietzsche) şi la nivel psihologic (după Freud).
Esenţa criticii pe care Freud o face culturii este conţinută în lucrarea Disconfort în cultură (1930).
Este important de remarcat faptul că, în această carte, critica asupra culturii este realizată din perspectiva
culturii umane. Cultura a luat naştere pentru a spori şansele de fericire ale omului, pentru a-l proteja în
faţa naturii, dar şi în interes social; numai că, pe parcurs, cultura a provocat, la rîndul ei, disfuncţii cum ar
fi: disconfort, nelinişte, îmbolnăvire psihică – toate, sursă de nefericire. Freud nu acuză cultura din
perspectiva unui umanism abstract, teoretic, ci pornind în primul rînd de la experienţa sa de psihoterapeut,
unde a putut să constate în modul cel mai concret disfuncţia de tip nevrotic.
Altfel spus, trecerea de la natură la cultură dă greş, în anumite cazuri provocînd nevroză, dar nu
numai atît: cînd represiunea culturală este extrem de severă, cum s-a întîmplat la sfîrşitul secolului XIX,
atunci nevroza ia proporţii semnificative social.
Actualizînd lucrurile, şi represiunea socială de tip comunist (extrem de severă şi generalizată) a
avut ca efect producerea de îmbolnăviri nevrotice în proporţii de masă.
Trecerea de la natură la cultură în plan concret presupune o serie de modificări ale principiului
plăcerii sub influenţa principiului realităţii. În primul rînd, această trecere presupune înlocuirea
satisfacerii imediate şi necondiţionate, care corespunde principiului plăcerii, cu o satisfacere amînată şi
condiţionată. În al doilea rînd, modificarea principiului plăcerii presupune înlocuirea plăcerii cu
restrîngerea plăcerii, a bucuriei (jocului) cu durerea, respectiv cu munca. Această modificare presupune
înlocuirea receptivităţii cu productivitatea şi a absenţei refulării cu securitatea psihică.
Din punct de vedere individual, nevroticii sunt persoane care oscilează între principiul plăcerii şi
principiul realităţii, neputînd nici să renunţe la principiul plăcerii în mod deplin, dar nici să accepte
principiul realităţii în întregime. În cazul nevrozelor diagnosticate psihiatric, conflictul dintre natură şi
cultură se manifestă prin simptome.
Dar nevroza este doar una dintre disfuncţiile provocate de cultură; altele ar fi banala nefericire
cotidiană (cenuşiul vieţii de zi cu zi), dar şi reacţiile de revoltă la represiunea instinctuală, care dau
conţinut marilor răsturnări sociale. Ori de cîte ori represiunea pe care cultura o exercită asupra instinctelor
depăşeşte limita de suportabilitate, pot apărea nevroza, nefericirea sau revolta. Ceea ce reproşează Freud
normelor culturale este că acestea nu ţin seama de faptul că natura umană presupune anumite limite, a
căror depăşire nu rămîne fără urmări.
Secolul XIX (cel vizat de analiza freudiană şi care s-a prelungit, datorită marxismului, şi în
comunism) era caracterizat de ideea că natura trebuie învinsă de cultură şi că posibilitatea de a învinge
natura (interiorul şi exteriorul omului) este nelimitată. Freud demonstrează că această idee este utopică şi
dăunătoare, pentru că controlul instinctelor, pe care îl realizează Eul, este circumscris în anumite limite.

Din punct de vedere istoric, doi ar fi fost factorii care l-au împins pe om pe calea ambiguă a
dezvoltării culturii: necesitatea, care i-a silit pe oameni să colaboreze pentru a smulge naturii mijloacele
de existenţă, şi Erosul, dragostea bărbatului pentru femeie şi a mamei pentru copil, care a întărit
coeziunea grupului uman, de la începutul istoriei, într-o luptă continuă cu o natură ostilă şi zgîrcită.
Această luptă a fost pusă pe seama canalizării energiei libidinale spre muncă. Întregul edificiu cultural în
interiorul căruia trăim este de neconceput fără sublimare (fără utilizarea energiei sexuale în scopuri
nesexuale). Progresele şi beneficiile obţinute de om prin intermediul culturii au fost plătite prin
diminuarea considerabilă a sexualităţii, ca unul din izvoarele importante ale fericirii.
Paradoxul criticii pe care Freud o face culturii constă în aceea că, după ce pune în discuţie cultura
datorită nefericiri pe care o produce, el legitimează represiunea instinctuală, considerînd că acesta este
reversul medaliei, respectiv că orice progres cultural trebuie plătit printr-o scădere a fericirii umane.
Represiunea instinctuală este un rău necesar, inevitabil. Odată angajaţi pe calea culturii, şansele şi
pretenţiile noastre de fericire trebuie să scadă.
Herbert Marcuse numeşte atitudinea aceasta a lui Freud, „conformismul lui Freud“. În cartea sa,
Eros şi civilizaţie, carte care a modificat mult mentalităţile tinerei generaţii a acelor vremuri, el critică
conformismul lui Freud, explicîndu-l prin absenţa perspectivei istorice.
După Freud, mediul socio-cultural al omului ar fi tot atît de neschimbător sau de lent schimbător
cum este mediul natural pentru celelalte fiinţe vii. Absenţa perspectivei istorice l-a determinat pe Freud să

44
confunde o formă istorică a principiului realităţii (cea specifică societăţii moderne) cu principiul realităţii
în genere.
Una dintre caracteristicile principiului randamentului (specific societăţii moderne cunoscute de
Freud), este penuria mijloacelor de subzistenţă; din punctul de vedere al instinctelor omului, penuria
înseamnă că necesităţile sale vitale sunt satisfăcute tocmai printr-o mare cantitate de muncă, printr-o
canalizare masivă a energiei libidinale spre acţiunea de muncă. Drept urmare, pentru omul modern, care
trăieşte sub principiul randamentului, în majoritatea timpului, plăcerea sub toate aspectele ei (şi mai ales
plăcerea de a trăi) este suspendată, iar durerea dominantă. Pentru omul modern, întreaga viaţă este
dominată de muncă. O altă caracteristică este împărţirea inechitabilă a penuriei între diferite grupuri
sociale.
Spre deosebire de această societate modernă, în societatea contemporană (societatea de consum) se
produc modificări importante, care ne permit să concepem un principiu nerepresiv al realităţii, altul decît
principiul randamentului. Semnele unei noi societăţi şi ale unui nou principiu al realităţii: abundenţa de
bunuri de consum, accesibile diferitelor pături sociale; calitatea bunurilor, considerabil crescută faţă de
nivelul atins în societăţile anterioare; diminuarea timpului de muncă în favoarea timpului liber, ceea ce
aduce cu sine premisele unei răsturnări de valori; pătrunderea sexualităţii în zone altădată interzise – de
exemplu, în afaceri, politică, publicitate.
Deşi aceste fenomene sunt vizibile în societatea occidentală contemporană, dificultatea de a gîndi
un alt principiu al realităţii ţine de faptul că vechiul principiu al realităţii – principiul randamentului – a
modelat nu doar realitatea şi relaţiile sociale, ci şi mintea umană. Cu mintea creată „după chipul şi
asemănarea“ principiului randamentului, nu putem să concepem o societate eliberată, un alt principiu al
realităţii.
După Marcuse, soluţia este să apelăm la ceea ce s-a păstrat în inconştient, şi, desigur, la
cunoştinţele de psihanaliză, pentru că inconştientul este, aşa cum demonstrează psihanaliza, singura
regiune a minţii umane în care s-a păstrat amintirea satisfacerii instinctuale neîngrădite. Ca atare,
recuperarea inconştientului nu are doar o valoare terapeutică pentru individ, ci are şi o valoare terapeutică
pentru societate.
Paradoxul este că ceea ce există în inconştient este considerat a fi regresiv, a ţine de un trecut
irecuperabil (chiar şi prin psihanaliză), în timp ce Marcuse susţine că în acest trecut, al primei copilării,
trebuie căutate premisele pentru a gîndi viitorul, pentru a gîndi o realitate eliberată de represiunea
instinctelor. Altfel spus, cuceririle civilizaţiei contemporane pot fi fructificate doar dacă concepem o nouă
realitate, pornind de la inconştient şi de la principiul plăcerii.
Această nouă realitate are alte simboluri decît realitatea socială pe care o cunoştea Freud. Astfel,
societatea modernă îl avea ca simbol pe Prometeu, simbolul muncii şi al reprimării instinctelor, iar
societatea modernă, nerepresivă îi are ca simboluri pe Orfeu şi pe Narcis, fiindcă imaginea lor este una a
bucuriei şi împlinirii; vocea lor nu comandă, ci cîntă, gestul lor oferă şi primeşte, gestul lor este
pacificator, punînd capăt muncii şi cuceririi.
Tot în inconştient vom găsi sugestii pentru sexualitatea omului care trăieşte într-o societate de acest
tip: el sugerează transformarea sexualităţii în Eros, ceea ce înseamnă că sexualitatea genitală pusă în
slujba reproducerii şi, odată cu ea, familia monogamă care a stat la baza societăţii moderne, sunt depăşite
în direcţia recuperării surselor de plăcere pe care le oferă celelalte zone erogene ale corpului. Organismul
întreg, şi nu doar zonele genitale, constituie în această viziune fundamentul sexualităţii.
Se pune întrebarea: eliberarea sexualităţii, pe care o presupune o societate nerepresivă, ar aduce
după sine dispariţia culturii? Marcuse consideră că sexualitatea eliberată are în sine tendinţa de a se
sublima şi de a crea noi forme de cultură.

INCONŞTIENTUL ŞI AGRESIVITATEA DISTRUCTIVĂ

Noţiunea de inconştient în psihanaliză a fost elaborată în legătură cu sexualitatea, în special cu cea

infantilă. Freud acordă o importanţă redusă agresivităţii şi, ca urmare, în prima teorie despre instincte,
agresivitatea nu figurează la Freud ca un instinct de sine stătător, ci reprezenta un mijloc pus în slujba
instinctelor Eului, în lupta acestora pentru autoafirmare şi autoconservare. Este de remarcat faptul că
Freud nu-l aprobă pe Adler, care, în 1908, vorbeşte despre agresivitate ca despre un instinct de sine
stătător.

45
 Abia după 1920, Freud recunoaşte existenţa unui instinct agresiv independent, autonom şi-şi
modifică substanţial teoria despre psihic, fără să reuşească să includă într-adevăr în psihanaliză
agresivitatea în toate dimensiunile sale.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al societăţii contemporane, problem agresivităţii distructive
a devenit problema centrală. Dacă la începutul secolului XX sexualitatea polariza interesul teoretic şi
practic, sfîrşitul secolului XX este dominat, teoretic şi practic, de această problemă a agresivităţii
distructive. Importanţa ei derivă din situaţia actuală în care, pentru prima dată în istoria omenirii,
cuceririle ştiinţei şi tehnicii creează condiţii pentru ca agresivitatea distructivă să pericliteze nu numai o
populaţie sau alta, ci întreaga umanitate. În acest context, contribuţia psihanalizei la înţelegerea acestei
probleme extrem de preocupante pentru secolul XXI este foarte importantă.
În a doua teorie despre instincte, Freud va reconsidera rolul agresivităţii în planul psihicului şi, mai
mult, va elabora, pe baza ei, o viziune atotcuprinzătoare de tip filosofic, în care se vor înfrunta instinctul
vieţii (Erosul) cu instinctul morţii (Thanatosul), acest nou dinamism al instinctelor înlocuind dualismul
din prima teorie, dualism în care se confruntau instinctul sexual cu cel de conservare. Dacă în prima
teorie, sexualitatea dădea măsura instinctualităţii, în a doua teorie, ea este dată de compulsia la repetiţie,
expresia în plan psihic a instinctului morţii.

Curs 19 Inconştient şi agresivitate distructivă (continuare)

A doua teorie de instincte este, ca şi prima, o teorie dualistă (fapt important de subliniat, fiindcă
în România, cunoaşterea psihanalizei încă se mai află la nivelul la care se consideră că psihanaliza este
pansexualistă, deci unilaterală). În ambele teorii există un cuplu de forţe opuse; în a doua teorie, acestea
sunt Thanatos (instinctul morţii) şi Eros (instinctul vieţii).
Prin Thanatos, Freud înţelege acea categorie de instincte care tind spre reducerea absolută a
tensiunilor din organism, spre dezagregarea unităţilor vitale complexe, în ultimă instanţă spre reducerea
vieţii la stadiul anorganic care a precedat-o. Prin urmare, această denumire de instinct al morţii este dată
de Freud pentru că scopul ultim al acestui instinct este obţinerea morţii, a liniştii absolute.
Un lucru important este faptul că, după Freud, Thanatos nu este apanajul anumitor celule, ci o
caracteristică generală a celulelor; cu alte cuvinte, în orice celulă vie există, în mod fundamental, şi
tendinţa spre autodistrugere. Prin urmare, pentru Freud instinctul agresiv este, în mod primar, un instinct
de autodistrugere. Transformarea acestei autoagresivităţi şi autodistructivităţi în agresivitate orientată spre
lume este u rezultat al interacţiunii cu Erosul, celălalt instinct fundamental, în sensul că orientarea,
canalizarea tendinţelor autodistructive se produce în urma apariţiei organismelor multicelulare.
Aglomerarea într-un organism a mai multor celule neutralizează tendinţele autodistructive existente la
nivelul fiecărei celule şi le reorientează spre mediul înconjurător, unde se manifestă ca agresivitate şi
distructivitate obiectală.
În plan psihic, acestui instinct fundamental îi corespunde compulsia la repetiţie, pe care Freud a
putut-o studia în cadrul psihoterapiilor pe care le-a condus. Deşi Freud recunoaşte că teoria sa despre
instinctul morţii este speculativă, filosofică, teorie care depăşeşte cu mult baza empirică de susţinere,
totuşi, el nu ezită să dea mai multe exemple clinice care susţin această teorie.
Primul fenomen pe care Freud îl invocă este chiar simptomul nevrotic, care are, sub mai multe
aspecte, un caracter repetitiv. În primul rînd, unele din aceste simptome au o formă repetitivă, cum se
întîmplă în cazul ritualurilor obsesionale. În al doilea rînd, în ceea ce priveşte conţinutul, orice simptom
nevrotic repetă un conflict infantil.
Un alt exemplu invocat de Freud îl constituie alte cazuri de întoarcere a refulatului. Conţinuturile
refulate revin nu doar în simptom, ci şi în alte fenomene psihice – visul, anumite acţiuni, treceri la act, şi,
de asemenea, în majoritatea produselor culturale. Fenomenul cel mai semnificativ pentru existenţa
compulsiei la repetiţie este transferul, pentru că în transfer se repetă nu doar atitudinile plăcute din
trecutul îndepărtat, dar, de asemenea, se repetă şi situaţiile profund neplăcute, atitudinile autodistructive,
ceea ce înseamnă că o bună parte din transferuri se află dincolo de principiul plăcerii – stau sub semnul
principiului repetiţiei şi, deci, al instinctului morţii.
Celălalt pol al celui de-al doilea dualism pulsional, Erosul, presupune şi el anumite înnoiri
teoretice, în sensul că, în această a doua teorie despre instincte, pentru prima dată, instinctul de
autoconservare şi instinctul sexual sunt grupate în aceeaşi categorie, iar această grupare a instinctelor
fundamentale din a doua teorie se bazează pe ideea că ambele au un scop comun – conservarea şi
dezvoltarea vieţii. De aceea, Erosul mai este numit şi instinct al vieţii.

46
 Unul din mijloacele cele mai eficiente ale Erosului este legarea unităţilor vitale în organizări din ce
în ce mai complexe. Din perspectiva acestei viziuni despre Eros, cultura nu mai apare ca un duşman al
vieţii (al sexualităţii), ci ca un mijloc important pentru menţinerea vieţii. În plan psihic, Erosului, ca
instinct fundamental, îi corespund două principii, care nu mai sunt opuse: principiul plăcerii şi principiul
realităţii, principiul realităţii fiind considerat acum ca o formă modificată a principiului realităţii.
Aşadar, în a doua teorie despre instincte, opoziţia dintre principiul plăcerii şi principiul realităţii nu
mai este o opoziţie între cele două sisteme, ci una mult atenuată, în cadrul aceluiaşi sistem, sistemul
Erosului.

Modificări ale teoriei

Deşi Freud nu a mai avut timpul necesar să-şi restructureze teoria iniţială, totuşi introducerea
instinctului morţii ca un factor esenţial a adus după sine anumite modificări ale teoriei psihanalitice, care
au rămas în vigoare pînă la sfîrşitul vieţii lui Freud şi care, în mare parte, sunt menţinute în psihanaliza
freudiană contemporană, în special pe linie franceză.
1. Simbolul instinctualităţii, al caracterului demoniac al instinctualităţii, nu mai este instinctul
sexual, ci instinctul morţii. Din această mutare de accent derivă şi cea de-a doua modificare.
2. Adevăratul adversar al culturii nu mai este instinctul sexual, ci devine Thanatosul. Datorită
interrelaţiei dintre Eros şi Thanatos, datorită faptului că Erosul contrabalansează, echilibrează tendinţele
distructive ale Thanatosului, este foarte important pentru supravieţuirea omenirii să nu se creeze, datorită
factorilor sociali, un dezechilibru între Eros şi Thanatos, prin slăbirea Erosului, ceea ce ar duce la
întărirea Thanatosului şi la periclitarea existenţei umanităţii. Culturile în care sexualitatea este sever
reprimată creează o asemenea dezechilibrare în favoarea instinctului morţii.
3. Importanţa considerabilă pe care o acordă Freud agresivităţii distructive a ridicat o problemă
teoretică şi practică a modului în care tendinţele agresive sunt prelucrate psihic. În lucrarea sa, Disconfort
şi cultură, există sugestii utile pentru a evidenţia destinul psihic diferit pe care îl au Erosul şi Thanatosul.
„Dacă o înclinaţie pulsională trece prin refulare, atunci părţile sale libidinale se transformă în simptome,
în timp ce componentele sale agresive, în sentiment de culpabilitate.“ Contribuţia pe care o are reprimarea
agresivităţii în nevroză sau în formele mai diminuate de nefericire este, după Freud, importantă.
Fenomenul cel mai spectaculos este reacţia terapeutică negativă. Acest fenomen constă într-o reacţie
paradoxală a pacientului faţă de progresele terapiei. Reacţia paradoxală constă într-o înrăutăţire a stării
sale, împotriva progreselor terapiei. Explicaţia constă în aceea că sentimentul de culpabilitate nu-i permite
însănătoşirea, boala fiind necesară în structura psihică în calitate de pedeapsă pentru acumulările de
agresivitate din Supraeu.
În această ultimă teorie despre instincte, sentimentul de culpabilitate legat de agresivitate devine
principalul rău pentru omul care trăieşte în cultură. Acest sentiment de culpabilitate inconştient este
principalul adversar al fericirii omului. Virulenţa (caracterul nociv) sentimentului de culpabilitate
inconştient derivă din aceea că nu doar comportamentul neconform cu valorile acceptate de individ
trezeşte vinovăţia, ci şi simplele intenţii au acelaşi efect. Aşadar, paradoxal, cu cît o persoană este mai
normală din punct de vedere moral, cu cît are un Supraeu mai puternic, cu cît în plan comportamental este
mai conformă cu valorile asumate, cu atît starea sa psihică va fi mai tensionată, datorită acumulării de
intenţii „rele“. Acest rol pe care îl joacă sentimentul de vinovăţie derivă, după Freud, din relaţia
Supraeului cu agresivitatea în primele faze ale vieţii.
În formarea Supraeului, în copilărie, agresivitatea joacă un rol important: copilul se identifică cu
autoritatea frustrantă, care devine, prin urmare, autoritate internă şi care exercită din interior aceleaşi
interdicţii şi pedepse pe care le exercita din exterior. După momentul cristalizării Supraeului, procesul se
repetă. Cu alte cuvinte, o bună parte din agresivitatea pe care Eul ar vrea să o îndrepte spre obiecte
externe, dar care se loveşte de interdicţii interne sau externe de nedepăşit, este preluată de Supraeu şi
reorientată spre Eu.

Agresivitatea în psihanaliza contemporană

Pe bună dreptate, Anna Freud a afirmat că introducerea instinctului morţii în teoria psihanalitică a
divizat lumea psihanalitică în două părţi ireconciliabil opuse: adepţii şi adversarii teoriei despre instinctul
morii. Dintre susţinătorii contemporani ai acestei concepţii sunt psihanaliştii francezi.
Între adepţi există psihanalişti care, acceptînd ideea de instinct al morţii, au adus îmbogăţiri
importante teoriei freudiene. Melanie Klein a descris manifestările cele mai timpurii ale instinctului
morţii. Agresivitatea orală a copilului se exprimă în fantasmele sale sadic-orale, în care îşi însuşeşte

47
interiorul trupului matern, îl încorporează şi îl distruge cu cruzime. Copilul proiectează asupra mediului
său nu doar fantasmele sale legate de Eros, ci şi pe cele alimentare de agresiune distructivă. Prin
introiectarea acestor proiecţii se formează, după modelul formării obiectului bun, şi obiectul rău. Cu alte
cuvinte, prin introiecţia proiecţiilor care ţin de agresivitatea distructivă, se va forma în psihismul copilului
obiectul rău – sînul rău.
În lumea anglo-saxonă postkleiniană, noţiunea de Thanatos îşi pierde complet relevanţa, fără ca
problematica agresivităţii să fie neglijată. La Kohut, agresivitatea copilului nu mai vine din acest instinct
fundamental, nu are în mod esenţial şi originar un caracter distructiv, ci agresivitatea poate funcţiona ca
mijloc de delimitare a copilului faţă de mamă. În esenţă, psihanaliştii anglo-saxoni, care resping ipoteza
existenţei unui instinct al morţii, îşi susţin poziţia prin afirmaţia că faptele de la care pornea şi Freud pot fi
explicate şi fără a apela la ipoteza unui instinct al morţii.

Instinctul morţii din perspectiva etologiei

Caracteristicile etologiei
Una din preocupările principale ale etologiei a fost studiul agresivităţii în lumea animală, dar şi în
lumea umană. Etologia este deci o disciplină despre care se poate spune că este utilizată pentru validarea
sau invalidarea teoriei despre instinctul morţii. A început prin a studia animalele, dar în stare de libertate.
Etologia se prezintă ca o disciplină foarte riguroasă, care utilizează metodele observaţiei şi
experimentului în mod curent. Etologia s-a ocupat în special de animalele sociale; din etologia animală s-
a dezvoltat treptat o etologie umană, care îşi propune să verifice, prin studiu direct asupra omului,
ipotezele obţinute prin studiul animalelor sociale.
Etologia afirmă că avem de a face cu un instinct de sine stătător şi, pînă în acest punct, există
suprapunere cu psihanaliza freudiană. Însă în etologie, agresivitatea nu este un instinct al morţii, instinct
paradoxal, ci este un instinct ca toate instinctele, adică are scopul de amplificare, conservare şi protejare a
vieţii. Cum lucrează agresivitatea în slujba vieţii, în lumea animală şi în lumea umană?
Primul mijloc este acela că între grupurile de animale şi de oameni există o respingere reciprocă,
respingere care permite răspîndirea speciei respective pe întreg teritoriul care îi este favorabil, ceea ce
împiedică epuizarea resurselor unui biotop. Exemplul cel mai spectaculos îl constituie specia umană, care,
datorită acestei respingeri reciproce a grupurilor, a ajuns să colonizeze întreaga suprafaţă a globului.
Un al doilea mijloc constă în selecţionarea exemplarelor celor mai bine dotate genetic în vederea
reproducerii. Chiar şi la animalele cele mai lipsite de teritorialitate (ierbivorele), există lupte între
masculi, în perioada de rut, în scopul de selecţionare a celui mai performant bagaj genetic. Pe de altă
parte, această competiţie asigură progeniturii, prin selecţia celor mai puternici, o protecţie superioară.
Un al treilea mijloc constă în aceea că structurarea în grupurile de apartenenţă conduce la
diminuarea agresivităţii. S-a constatat experimental că în grupurile nestructurate agresivitatea intragrupală
este foarte mare, dar stabilirea unei ierarhii contribuie la scăderea agresivităţii: fiecare individ are o
anumită poziţie în această ierarhie, astfel încît animalele aflate pe poziţii ierarhice inferioare nu vor mai
ataca niciodată animalele alfa. Ca acest scop constructiv al agresivităţii să poată fi atins, evoluţia a creat
anumite inhibiţii înnăscute ale agresivităţii, care o menţin în limitele sale constructive. În etologie, aceste
inhibiţii înnăscute sunt comportamente analoge moralei, ca şi cum şi animalele şi-ar ghida
comportamentul după decalog. Se poate spune deci că există o morală naturală.
Un exemplu în acest sens îl constituie comportamentele de liniştire: acel comportament care
semnalizează intenţiile pacifice ale animalului, prin emiterea de semnale opuse ca sens semnalelor
agresive. Dacă un animal va ataca prin mărirea proporţiilor corpului, comportamentul de liniştire va
consta în diminuarea proporţiilor corpului. În lumea umană, asemenea comportamente sunt plecăciunea,
salutul prin descoperire.
Un alt exemplu îl reprezintă comportamentele de liniştire prin remotivare, prin care animalul atacat
şi inferior remotivează animalul superior, fie în sens sexual, fie trezindu-i sentimentul de îngrijire a
progeniturii. La antropoide, remotivarea prin comportament sexual este un mijloc foarte frecvent utilizat.
Semnalul-cheie este prezentarea genitală (tipic feminin, dar utilizat şi de masculi).

După Lorenz şi etologi, ipoteza lui Freud despre Thanatos este falsă. Din punct de vedere etologic,
distructivitatea nu este ceva înnăscut, ci este rezultanta discrepanţei de ritm dintre dezvoltarea biologică a
omului şi dezvoltarea sa culturală. În timp ce dezvoltarea sa biologică este foarte lentă, dezvoltarea
culturală este extrem de rapidă. Un exemplu îl constituie faptul că, datorită dezvoltării culturale,

48
agresivitatea umană foloseşte arme cu acţiune de la mare distanţă, arme de distrugere în masă, care, prin
existenţa lor, scot din acţiune acele inhibiţii înnăscute ale agresivităţii care caracterizează şi fiinţa umană.
Locuirea în marele oraş este o sursă de agresivitate distructivă, pentru că scoate din acţiune un
inhibitor înnăscut al agresivităţii – intercunoaşterea personală. Deoarece codul genetic care controlează
comportamentul uman s-a format în comunităţi mici, intercunoaşterea este un inhibitor al agresivităţii.

Curs 20 (7-II) Inconştientul şi structura psihicului

Descoperirea inconştientului a repus în discuţie problema structurii psihicului. În interiorul

psihanalizei freudiene există două teorii despre psihic. În prima teorie (rămasă valabilă pînă la 1920),
psihicul era structurat pe trei niveluri: conştient, preconştient şi inconştient. Aceste niveluri erau
considerate de Freud ca fiind instanţe ale psihicului, aflate într-o relaţie de intercondiţionare, un aspect
important al aceste intercondiţionări fiind faptul că între ele există cenzuri: o cenzură între inconştient şi
preconştient, iar între preconştient şi conştient o altă cenzură. Un aspect important legat de inconştient
este că, în prima teorie despre psihic, inconştientul apare ca substantiv, ca instanţă bine determinată de
celelalte, inconştientul fiind asimilat în această teorie cu refulatul. Refulatul era considerat a se suprapune
complet cu istoria infantilă a libidoului.
A doua teorie despre psihic rămîne o teorie definitivă în psihanaliza freudiană; a fost elaborată
începînd cu 1920 şi este o teorie mult mai complexă, mai elaborată, în care viziunea despre inconştient se
modifică substanţial. În esenţă, în a doua teorie, inconştientul nu mai este o instanţă de sine stătătoare, nu
mai este substantiv, ci devine un adjectiv care caracterizează toate cele trei instanţe.
A doua idee înnoitoare în raport cu prima teorie este aceea că Freud admite explicit existenţa unui
inconştient diferit de refulat, diferit de elementele instinctuale naturale pe care cultura le respinge. Pentru
prima dată, în această a doua teorie, Freud acceptă că există un inconştient de sus, un inconştient care
încorporează norme şi valori culturale, şi îl teoretizează. Acest inconştient este denumit generic Supraeu.
La aceste schimbări de perspectivă a contribuit îmbogăţirea experienţei clinice a lui Freud, dar şi a
lui Adler şi Jung. Jung este primul care vorbeşte despre un inconştient care încorporează germeni
culturali.

Prezentarea celor trei instanţe psihice

Prima instanţă: Sinele – Das Es (germ.); sine/se (rom.); soi/ça (fr.)
Das Es este un pronume impersonal care corespunde mai bine lui Se. În româneşte s-a renunţat la
termenul „Sine“ pentru că se creau confuzii cu terminologia lui Jung şi cu psihologia Sinelui (Self).
Englezii nu au tradus termenul german, ci au preluat, din latină, termenul Id.
Se-ul (instanţa bazală) se referă la polul instinctual al personalităţii şi conţine reprezentanţii psihici
ai instinctelor sau pulsiunilor. Aceste conţinuturi sunt în cea mai mare parte inconştiente, dar o parte
dintre ele sunt susceptibile de a deveni conştiente în mod firesc. Aceleaşi conţinuturi ale Se-ului sunt, pe
de o parte, ereditare (înnăscute), iar pe de altă parte sunt dobândite (reprezintă rezultatul refulării).
Din punct de vedere economic (punctul de vedere cantitativ asupra energiei psihice), Se este izvorul
de energie al psihicului. Din punctul de vedere dinamic (al raportului dintre forţele psihice), Se intră în
conflict cu Eul si Supraeul. Din punct de vedere genetic, Se constituie baza din care apar Eul si Supraeul,
sub influenţa lumii externe.
Conform ultimei teorii despre instincte, forţele instinctuale fundamentale sunt Erosul şi
Thanatosul. Erosului îi corespund principiul plăcerii şi principiul realităţii ca formă modificată a primului,
iar Thanatosului îi corespunde principiul repetiţiei. Viziunea asupra inconştientului din a doua teorie
despre psihic prezintă puncte comune, dar şi deosebiri importante faţă de viziunea despre inconştient din
prima teorie.
Ceea ce este comun la cele două viziuni se concretizează în faptul că Se preia conţinuturile
inconştientului din prima teorie, deosebirea fiind că în a doua teorie, psihismul inconştient nu se mai
reduce la Se. În a doua teorie, Eul are o parte inconştientă, de asemenea şi Supraeul. O altă deosebire faţă
de prima teorie este că Se nu mai este atît de tranşant distins de celelalte instanţe. Nu mai este distins
tranşant nici de biologic şi nici de Eu. Cu alte cuvinte, în a doua teorie se pune accent mai puternic pe
continuitatea dintre diferitele instanţe.
În ceea ce priveşte funcţionarea Se, acesta preia caracteristicile funcţionării inconştientului din
prima teorie, adică: predominarea proceselor primare; organizare complexuală (sub forma de complexe);
dualismul forţelor instinctuale; absenţa contradictiei la nivelul Se-ului.

49
 A doua instanţă: Eul – Das Ich (germ.), Eul (rom.), moi (fran.), Ego (engl.). Eul este instanţa de
comandă şi control a întregii activităţi psihice. Eul are ca nucleu conştientul, include, de asemenea,
preconştientul şi are şi o latură inconştientă.
Geneza şi funcţiile Eului. În ceea ce priveşte geneza, Eul se naşte din Se, sub influenţa realităţii
externe. În ceea ce priveşte funcţiile, acestea vizează atît realitatea externă, cît şi cea internă, psihică.
Funcţia cea mai importantă a Eului este autoconservarea organismului, pentru care de o importanţă
decisivă este cunoaşterea lumii externe şi acumularea în memorie a experienţelor trăite.
O altă funcţie esenţială, foarte importantă pentru sănătatea mentală, este testarea realităţii. Această
funcţie se referă la diferenţierea între realitatea externă şi cea internă, psihică. Perturbarea acestei funcţii
în diferite grade dă conţinut diferitelor forme de patologie psihică, de la perturbări uşoare, caracteristice
nevrozelor, pînă la cele majore, în care realitatea externă şi cea internă nu mai sunt bine distinse
(psihozele). Această diferenţă se vede în forma de transfer: transferul nevrotic este un transfer în care
analizandul păstrează forma „ca şi cum“, în timp ce în transferul psihotic, psihanalistul este chiar tatăl,
mama etc.
A treia funcţie a Eului este modificarea realităţii externe în conformitate cu necesităţile subiectului.
Pentru a realiza această modificare, Eul apelează la motricitatea organismului. A patra funcţie vizează
interiorul (realitatea psihică); în psihanaliza freudiană, această dimnensiune se concentrează în controlul
instinctelor. Rolul Eului este de a asigura doar atîta satisfacţie instinctuală cîtă nu periclitează securitatea
psihică. Observaţie: această funcţie se realizează prin mecanismele Eului. Alte orientări ale psihanalizei
(de exemplu, Adler) au pus în evidenţă alte mijloace de apărare, care nu vizează lumea instinctuală. Dacă
la Freud, mijloacele vizau apărarea faţă de instincte, la Adler se referă la conflictele şi insecuritatea care
provin din disfuncţiile autoestimaţiei.
Principiul după care se ghidează activitatea Eului este principiul realităţii, care impune renunţarea
la satisfacţia pulsională sau modificarea acestei satisfacţii dacă respectiva satisfacţie pune în pericol
securitatea subiectului. Trecerea de la principiul plăcerii la principiul realităţii se face treptat, prin
intermediul unor acumulări successive. La începutul dezvoltării individului, Eul nu se deosebeşte de Se,
Eul fiind doar un mijloc de a exprima sau realiza cerinţele Se-ului. Această etapă din dezvoltarea Eului se
numeşte Eul ideal. Pe măsură ce mediul începe să se opună mai mult cerinţelor subiectului, Eul ideal se
estompează, el fiind deci o formaţiune foarte primitivă în dezvoltarea Eului. Maturitatea psihică, din
punct de vedere psihanalitic, este atinsă în momentul în care Eul dobîndeşte autonomie în raport cu
celelalte instanţe ale psihicului, cînd este autonom faţă de Se şi Supraeu; avem de a face cu un Eu matur
cînd el nu mai este comandat de Se şi tutelat de Supraeu.

A treia instanţă: Supraeul – Das Überich (germ.), Supraeu (rom.), surmoi (fr.), superego (engl.)
Supraeul este o instanţă supraordonată Eului atîta timp cît Eul este imatur. În condiţii de maturitate, Eul
se detaşează de Supraeu.
Din punct de vedere freudian, Supraeul se naşte din complexul oedipian, prin identificarea cu
părintele de acelaşi sex. Prin această identificare ,copilul interiorizează interdicţiile pe care respectivul
părinte le exprimă: interzicerea tendinţelor incestuoase şi a tendinţelor agresive adresate părintelui de
acelaşi sex. În perioada de latenţă, acestui nucleu al Supraeului i se adaugă, tot pe cale afectivă, norme
morale şi estetice care completează sistemul de norme şi valori ce există inconştient în fiecare dintre noi.
Teoria freudiană a suferit pe parcursul dezvoltării psihanalizei anumite modificări şi îmbogăţiri.
Există o categorie de psihanalişti care consideră că germenii Supraeului se formează mai devreme decît
perioada oedipiană în care îi situa Freud (Melanie Klein, R. Spitz). O altă dezvoltare a teoriei freudiene
este cea cu privire la relaţia Supraeu şi Idealul Eului. Idealul Eului nu este Eul Ideal; el este o parte a
Supraeului care conţine dimensiunea de ideal a personalităţii – dimensiunea stimulativă. La Freud,
Supraeul şi Idealul Eului apar ca fiind sinonime. Ulterior, s-a considerat că este vorba de aspecte diferite
ale Supraeului (chiar instanţe diferite): Supraeul ar fi partea coercitivă, în timp ce Idealul Eului ar fi
partea stimulativă. H. Neunberg consideră că cele două aspecte, Supraeul şi Idealul Eului, sunt diferite ca
funcţie pentru că au o sorginte diferită: Supraeul are sorginte paternă (de aici şi caracterul coercitiv), în
timp ce Idealul Eului are o sorginte maternă, care îi imprimă şi caracterul şi funcţia, în sensul că în
relaţionarea maternă, elementul esenţial este iubirea, în timp ce în relationarea cu tatăl, frica este aspectul
dominant. De aici caracterul restrictiv al Supraeului în sens propriu.

Supraeul sau morala inconştientă („Inconştientul de sus“)

50
 Ca tip de moralitate, morala inconştientă este o morală eteronomă, adică este vorba de o
interiorizare fără asimilare, interiorizarea părintelui fără ca Eul să asimileze normele respective. Binele şi
răul sunt, pentru acest tip de morală, echivalente cu ceea ce obţine aprobarea sau dezaprobarea părintelui
interior. J. Piaget confirmă faptul că o primă etapă în dezvoltarea moralei este morala eteronomă.
În al doilea rînd, interiorizarea valorilor şi normelor care dau conţinut Supraeului este o intriorizare
exclusiv afectivă, fără participarea alegerii conştiente sau a reflecţiei, pîrghiile acestei interiorizări fiind
sentimentele pozitive – iubirea faţă de părinţi, şi negative – frica faţă de părinţi. Din această natură a
interiorizării derivă necesitatea reevaluării conţinuturilor Supraeului şi confruntarea lor cu valorile Eului.
Din punct de vedere al structurii, Supraeul are un nucleu, care constă din interdicţia tendinţelor
incestuoase şi agresive faţă de părinţi, aşa cum se manifestă ele în primii ani de viaţă. Alături de acest
nucleu există o sumă de elemente adiacente, preluate de asemenea afectiv de la înlocuitorii părinţilor
(profesori şi educatori).
Funcţiile Supraeului derivă din această structură: nucleului Supraeului îi corespund funcţii
permanente (pentru existenţa în cultură este vitală interzicerea incestului şi agresivitatea distructivă), iar
elementelor adiacente le corespund funcţii temporare, în sensul că Supraeul joacă rol de instanţă morală
supremă atîta timp cît Eul este imatur. Maturizarea morală înseamnă înlocuirea moralei inconştiente a
Supraeului prin morala conştientă a Eului.

În morala inconştientă:
I. Datoria: este necondiţionată. Conflictul dintre tendinţa interzisă şi norma morală este inconştient,
tendinţa interzisă fiind refulată în absenţa unei judecăţi de valoare conştiente şi a unei alegeri conştiente.
II. Sentimentul de culpabilitate: este inconştient şi este generat de existenţa refulatului. În acest
plan, sentimentul de culpabilitate este independent de realizarea răului, de comportamentul negativ şi, de
asemenea, este anterior lui. Oricît ar fi de paradoxal, există răufăcători din sentiment de culpabilitate,
delincvenţi care apelează la acest comportament datorită unei nevoi interne de a relaxa sentimentul de
culpabilitate prin pedeapsa care vine după comportamentul antisocial.
III. Mecanismele de luptă: cel mai folosit este refularea. Refularea nu permite pătrunderea în
conştient a tendinţelor negative, nu permite deci confruntarea dintre bine şi rău. Acţiunea refulării este
subminată de pericolul permanent al întoarcerii refulatului. Refularea, ca mijloc de acţiune morală, este
un mecanism ineficient.
În morala conştientă:
I. Datoria: este condiţionată de un proces care se desfăşoară în plan conştient şi în cadrul căruia
judecata de valoare şi alegerea liberă întemeiază datoriile şi ierarhia lor. Nu există valoare sau normă care
să nu fie chestionată, pusă în discuţie în vederea unei alegeri.
II. Sentimentul de culpabilitate: este ulterior actului imoral. Acest fapt face cu putinţă actele
reparatorii care să înlăture efectele unui comportament imoral.
III. Mecanismele de luptă: reprimarea. Tendinţa interzisă poate pătrunde în conştient, unde se
declanşează un conflict conştient care poate să aibă ca efect alegerea de a suprima actul.

Morala inconştientă este o morală autoritară, a datoriei, în timp ce morala conştientă este o morală a
binelui şi păstrează comunicarea în relaţie.

Curs 21 Mecanismele de apărare ale Eului

Eul are, la rîndul său, o dimensiune inconştientă, constituită tocmai de mecanismele de apărare ale
Eului. Dintr-un punct de vedere mai general, aceste mijloace de apărare alcătuiesc un aspect important al
homeostaziei psihice. În psihanaliza freudiană (prima care studiază această dimensiune, studiu ce începe
cu refularea), mecanismele de apărare ale Eului vizează în special, aproape exclusiv, dimensiunea
pulsională a personalităţii. Funcţia mecanismelor de apărare ale Eului este, aşadar, de a controla
reprezentanţii psihici ai pulsiunilor pentru a evita conflictele psihice şi pentru a asigura securitatea psihică
şi fizică a organismului. Un studiu de sinteză asupra acestui capitol a fost realizat pentru prima dată de
Anna Freud, în lucrarea Eul şi mecanismele de apărare.
Situaţiile în care intră în funcţiune mecanismele de apărare ale Eului
1. Cea mai cunoscută situaţie din practica psihanalitică este cea în care apărarea este realizată de Eu
datorită fricii de Supraeu – situaţie tipică pentru nevroza adulţilor. În această situaţie este vorba despre o

51
tendinţă pulsională care devine conştientă şi pe care Eul ar satisface-o, dacă nu s-ar împotrivi Supraeul.
Eul se supune cerinţelor Supraeului şi se angajează în luptă împotriva tendinţei respective. În această
situaţie, motivul apărării nu se află în Eu, este exterior Eului. Se poate spune, mai concis, că Eul anumitor
adulţi se teme de o anumită tendinţă instinctuală pentru că se teme de Supraeu. Din punct de vedere
terapeutic, consecinţa acestei situaţii este aceea că unul din eforturile analizei se orientează spre
diminuarea forţei Supraeului sau chiar spre destrămarea sa.
2. Situaţia caracteristică pentru copilărie este aceea în care apărarea împotriva instinctelor este
provocată de frica faţă de părinţi. De această dată, nu numai că motivul apărării nu se află în Eu; mai
mult, motivul apărării este exterior psihicului. Această situaţie mai spune şi că nu este neapărată nevoie
de existenţa Supraeului pentru a pune în mişcare mecanismele de apărare ale Eului. Copilul se
împotriveşte propriilor tendinţe instinctuale datorită fricii de părinţi. Frica de castrare pe care o simte
copilul este similară cu rolul pe care îl joacă, mai tîrziu, mustrările de conştiinţă provocate de Supraeu.
Din punct de vedere terapeutic, consecinţa acestui fapt este necesitatea unei educaţii permisive; educaţia
permisivă preîntîmpină formarea nevrozei infantile şi deci şi a nevrozei adultului.
2. Situaţia în care apărarea împotriva instinctelor este pusă în mişcare de intensitatea instinctelor.
Există cel puţin două astfel de momente: pubertatea şi climacteriul, aşa-zisa vîrstă critică succesivă
maturităţi. În acest caz, motivul apărării se află în Eu – frica de a nu fi copleşit de forţa pulsiunilor.
4. Situaţia în care motivele ţin, de asemenea, de Eu; un asemenea motiv este nevoia de sinteză şi de
coerenţă a Eului. Eul matur are nevoia de a sintetiza tendinţele contradictorii, cum ar fi homosexualitatea
şi heterosexualitatea, pasivitatea şi activitatea; care dintre aceste tendinţe contradictorii este reprimată
depinde de o sumă de factori, între care un rol important îl are situaţia psihică concretă. În terapie, această
oscilaţie între tendinţele heterosexuale şi cele homosexuale apare uneori în mod evident, în sensul că
eşecurile pe linia tendinţelor heterosexuale induc o regresie spre tendinţele homosexuale.

Cîteva dintre mecanismele de apărare ale Eului: refularea, regresia, formaţiunea reacţională,
izolarea, anularea retroactivă, proiecţia, introiecţia, sublimarea (considerată în psihanaliză poate singurul
mecanism de apărare sanogen), raţionalizarea, identificarea cu agresorul etc.

Raţionalizarea este, din punct de vedere istoric, primul mecanism de apărare al Eului studiat în
psihanaliză. Acţiunea raţionalizării este, poate, cea mai uşor accesibilă observaţiei curente. În sens
psihanalitic, termenul de „raţionalizare“ poate fi definit (după Laplanche şi Pontalis) astfel: „Procedeu
prin care subiectul încearcă să dea o explicaţie coerentă din punct de vedere logic sau acceptabilă din
punct de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment, ale căror adevărate motive nu sunt cunoscute. Se
vorbeşte în special despre raţionalizarea unui simptom, a unei compulsiuni defensive, a unei formaţiuni
reacţionale. În delir, raţionalizarea intervine pentru a-l sistematiza.“
Adesea, comportamentul nevrotic sau pervers face obiectul raţionalizării. Astfel,
comportamentul homosexual masculin este, nu de puţine ori, raţionalizat invocîndu-se superioritatea
intelectuală şi estetică a bărbatului. Tendinţele autodistructive pot fi raţionalizate prin teorii referitoare la
dietă sau teorii estetice despre silueta feminină.
Exemple: Raţionalizarea apelează la considerente morale pentru a ascunde complexul de
inferioritate. O tînără obeză cu chip foarte frumos vorbeşte, la un moment dat, despre emoţia erotică
foarte puternică produsă de relatarea soţului ei despre un prieten de familie deosebit de dotat din punct de
vedere sexual. O surprinde foarte mult faptul că se poate gîndi la aşa ceva, dar apoi îşi spune că o soţie
trebuie să fie fidelă şi în gînduri. Apoi, spre sfîrşitul orei de analiză, spune adevăratul motiv pentru a nu se
gîndi la aceste lucruri: „O persoană care arată ca mine nu are voie să se gîndească la aventuri
extraconjugale.“
Unii psihanalişti nu enumeră raţionalizarea printre mecanismele de apărare ale Eului pentru că ea
nu este orientată direct, ci indirect împotriva tendinţelor instinctuale.
Formaţiunea reacţională
Definiţie: Formaţiunea reacţională este o atitudine sau un comportament opuse ca sens unei dorinţe
refulate, atitudine sau comportament care s-au constituit ca reacţie faţă de tendinţa respectivă. De
exemplu, pudoarea excesivă este considerată a fi o formaţiune reacţională faţă de tendinţele
exhibiţioniste.
Formaţiunile reacţionale pot fi mai restrînse ca semnificaţie, punctuale, în structura personalităţii,
sau pot avea un caracter general, atunci cînd iau forma unei trăsături de caracter. Freud a descoperit
existenţa acestui mijloc de apărare prin studiul nevrozei obsesionale. Personalitatea obsesionalului este

52
formată din trăsături cum ar fi: scrupulozitate, pudoare, spirit de ordine şi curăţenie, conştiinciozitate,
punctualitate, milă, toate acestea reprezentînd formaţiunea reacţională faţă de particularităţile pe care le
are sexualitatea infantilă în faza sadic-anală.
Se consideră că formaţiunea reacţională este o apărare reuşită, cu forţă de menţinere, întrucît atît
tendinţa sexuală refulată, cît şi cerinţa contrară care o interzice sunt eliminate din conştiinţă, fiind
înlocuite ambele prin particularităţi morale determinate şi împinse la extrem.
În nevroza isterică poate să apară, de asemenea, formaţiunea reacţională, dar cu o valoare punctuală
– cazul tandreţei excesivă a unor mame isterice faţă de copiii lor, pe care, în fond, nu-i iubesc, ci de fapt îi
urăsc.

Identificarea
În sensul comun al termenului, situaţia în care două persoane, A şi B, se află într-un raport de
identificare înseamnă că persoana A preia treptat trăsăturile persoanei B. Viziunea psihanalitică asupra
identificării introduce perspectiva asupra inconştientului; conform acestei perspective, cînd două persoane
se află într-o relaţie de identificare, Eul uneia preia în mod inconştient anumite trăsături de la cealaltă.
Faptul că fiul reproduce comportamentul tatălui său decedat nu constituie o ilustrare a identificării în sens
freudian; dimpotrivă, dacă acelaşi fiu cade pradă unui leşin cu caracter isteric, acest fapt constituie, pentru
psihanalişti, dovada existenţei unei identificări inconştiente între Eul copilului şi tatăl său mort.
Între formele de identificare se numără şi identificarea cu agresorul. Acest concept poate fi utilizat
şi în înţelegerea unor fenomene sociale, nu doar a fenomenelor psihice. Identificarea cu agresorul este un
mijloc de apărare utilizat în relaţiile cu obiectele lumii exterioare cărora subiectul nu poate să le facă faţă.
Exemple (Anna Freud):
- Un elev este îndemnat către o terapie psihanalitică datorită grimaselor pe care le făcea în clasă, în
momentul în care profesorul îl mustra. Profesorul este deranjat de aceste grimase, pentru că provocau
ilaritate în clasă. Analiza ajunge la concluzia că respectivele grimase nu erau altceva decît o imagine
deformată a trăsăturilor profesorului cuprins de mînie. Tînărul îşi domina teama provocată de profesor
prin identificarea cu el.
- O fetiţă în vîrstă de 3-4 ani descoperă singură valoarea defensivă a identificării cu agresorul. Ea
nu avea curaj să traverseze holul întunecos al locuinţei pentru că îi era frică de stafii. Descoperă la un
moment dat soluţia şi i-o comunică fratelui ei: pentru a trece fără frică prin hol este suficient să te
comporţi ca o stafie.
Transformarea Eului propriu în obiectul temut duce la înlocuirea fricii prin siguranţă.
- Un băieţel se identifică cu activitatea agresivă la care a fost supus. El vine la ora de analiză după
ce, cu o zi înainte, fusese la stomatolog, iar tratamentul ăi provocase dureri considerabile. În ora de
analiză începe să distrugă obiectele din cabinet: taie o gumă cu cuţitul, apoi un ghem de sfoară, ascute
creioanele doar ca să le taie vîrful şi apoi să le ascută din nou, etc.

Experimentul „Piteşti“. La sfîrşitul anilor ’40, începutul anilor ’50, mai mulţi studenţi, majoritatea
foşti legionari, sunt supuşi unei încercări de spălare a creierului pe deplin reuşită. Un rol important l-a
jucat identificarea cu agresorul. Rezultatul cel mai spectaculos al acestui experiment a fost transformarea
victimei în călău. S-a produs o transformare inexplicabilă: „o convingere miraculoasă, misterioasă ca o
mutaţie biologică“. Între rezultatele acestui experiment s-a numărat distrugerea sentimentelor filiale.
Metodele reeducării folosite la Piteşti au creat premisele pentru intrarea în acţiune a mai multor
mecanisme de apărare ale Eului, între care şi identificarea cu agresorul. O particularitate a „reeducării“ a
constat în crearea unei stări de teroare permanentă, care se realiza prin tortură fizică, umilire, dar mai ales
(specific pentru Piteşti) convieţuirea victimei cu călăul în aceeaşi celulă, pe tot parcursul detenţiei. O altă
metodă folosită a fost distrugerea morală – răpirea oricărui sprijin moral interior (religia, prietenia etc).
Refularea a contribuit, de asemenea, la crearea rezultatelor acestui experiment – refularea valorilor
pozitive în care deţinuţii credeau înainte de a intra în detenţie. De asemenea, a funcţionat şi regresia.

Curs 22 MECANISMELE DE APĂRARE ALE EULUI (continuare)

Proiecţia
Este unul dintre cele mai importante mecanisme de apărare ale Eului, atît în patologie cît şi
pentru sănătatea psihică şi pentru produsele culturii. Definiţie: În sens psihanalitic, proiecţia este procesul
psihic prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în afara sa, în persoane sau lucruri, calităţi,
sentimente, dorinţe care îi aparţin, dar pe care nu le cunoaşte sau refuză să le accepte.

53
 Proiecţia este un mijloc de apărare arhaic, care, după autori ca Melanie Klein, acţionează încă
din primele luni de viaţă. Din punctul de vedere al psihopatologiei, el are o contribuţie masivă în
paranoia, dar poate fi întîlnit şi în viaţa sănătoasă şi în produsele culturii. Proiecţia participă la formarea
superstiţiilor; îi regăsim efectele în mitologie şi, în general, în produsele religiei. În general, construirea
unei realităţi suprasensibile este rezultatul proiecţiei în exterior, într-o lume celestă, a forţelor psihice.
Lumea suprasensibilă poate fi reconvertită într-o psihologie a inconştientului.
Pentru Freud, organismul este supus acţiunii a două serii de excitanţi – cei externi, de care se
poate proteja prin fugă, şi cei interni, care nu pot fi evitaţi prin fugă. Faţă de excitanţii interni, care vin în
special din lumea instinctelor, Eul se apără prin mecanismele de apărare. Proiecţia are în comun cu
refularea cîteva elemente: ambele îşi propun doar să îndepărteze din conştiinţă reprezentarea periculoasă
a unei pulsiuni, şi nu să o modifice, aşa cum procedează, de exemplu, sublimarea.
Un alt domeniu al psihopatologiei în care acţionează proiecţia sunt fobiile. În cazul fobiilor,
datorită proiecţiei, un conţinut psihic este evitat ca şi cum ar fi un obiect al lumii externe. De multe ori, în
viaţa cotidiană, intervenţia proiecţiei are efecte negative pentru relaţiile interindividuale. Aşa se întîmplă
cu proiecţia asupra partenerului a propriilor tendinţe inconştiente la infidelitate. Astfel, subiectul se apără
de aceste tendinţe, dar, în acelaşi timp, generează conflicte din cauza geloziei pe care i-o provoacă
propriile tendinţe proiectate asupra partenerului.
Proiecţia poate avea şi un rol pozitiv – fenomenul numit „participare altruistă“. Acest fenomen,
descris de Anna Freud, are la bază chiar mecanismul proiecţiei. Cazul la care se referă Anna Freud este
cel al unei tinere profesoare care relatează în analiză că, la anii copilăriei, a fost dominată de două dorinţe
puternice: să aibă haine frumoase şi copii mulţi. Pe baza acestei dorinţe, pacienta brodase o mulţime de
alte dorinţe şi construcţii imaginare. În schimb, în anii maturităţii, ea apare ca o persoană modestă, lipsită
de pretenţii şi, desigur, de copii. Nu arată ambiţii şi nici spirit concurenţial. Ca adult, s-a dezvoltat în
sensul opus dorinţelor infantile. În schimb, manifesta o participare deosebită la viaţa celorlalţi. Absenţa
vieţii amoroase părea să fie compensată de participarea ei la viaţa colegilor. Lipsa de interes pentru
propria vestimentaţie era dublată de participare şi interes la proiectele vestimentare ale celorlalţi. Lipsa
copiilor era dublată de interesul pentru copiii altora, însăşi alegerea meseriei bazîndu-se pe această
participare.
Această situaţie a femeii mature este legată de faptul că, în viaţa sa de copil, a avut loc o situaţie
care a determinat-o să renunţe la propriile dorinţe. Ele însă nu au fost refulate, ci proiectate. Pentru fiecare
dorinţă nesatisfăcută a găsit, în lumea externă, persoane prin intermediul cărora să-şi satisfacă, prin
delegaţie, propriile dorinţe. Supraeul acestei persoane se împotrivea satisfacerii propriilor dorinţe, însă îi
permitea să şi le satisfacă prin mijlocirea altora – prin participare altruistă.
Un alt exemplu provine din literatură: este vorba de personajul lui Edmond Rostand, Cyranno
de Bergerac, nobil francez recunoscut în lumea sa pentru curaj şi inteligenţă, dar care considera că nu are
acces la iubirea femeilor datorită unui nas foarte urît. Datorită acestui fapt, blocat în satisfacerea
propriilor aspiraţii, îşi permitea realizarea acestora prin delegaţie: cînd se îndrăgosteşte de frumoasa
Roxanna, proiectează asupra prietenului său, Christian, dorinţele şi realizarea dorinţelor şi, ca urmare, îl
va susţine pe Christian cînd acesta p va curta pe Roxanna, iar în război îşi va expune propria viaţă pentru
a-l proteja pe Christian. Cînd Christian este ucis, el renunţă la aspiraţia sa pentru Roxanna, căci îşi
permite să trăiască iubirea doar sub semnul participării altruiste.
Un exemplu din psihopatologie este cel al preşedintelui Schrebber (studiu publicat de Freud în
1991). Acest caz nu este tratat direct de Freud, ci constituie o analiză de caz pe baza cărţii autobiografice
a pacientului, „Memoriile unui bolnav de nervi“, publicate în 1903. Pacientul este o persoană cu nivel
intelectual ridicat, doctor în drept şi fost preşedinte al Curţii de Apel din Saxonia; diagnosticul care i s-a
pus a fost cel de paranoia.
Boala sa s-a desfăşurat în două etape; prima a durat aproximativ un an şi autorul consideră că,
după acea perioadă, a fost complet vindecat. În această primă perioadă a fost îngrijit de către psihiatrul
Flechsig; el a diagnosticat boala lui Schrebber drept ipohondrie gravă. Din relatările pacientului, reiese că
simptomele sale, în această fază, n-aveau nici o legătură cu supranaturalul. După această primă fază,
pacientul se remite; soţia lui îi este foarte recunoscătoare psihiatrului. Urmează opt ani de viaţă „normală“
şi singura neîmplinire a familiei Schrebber este faptul că nu aveau copii. Totuşi, în acest interval mai
apăreau semnele viitoarei îmbolnăviri, mult mai grave: pacientul visa că este din nou bolnav, iar într-o
dimineaţă, între somn şi veghe, i-a trecut prin minte că ar fi minunat să fie o femeie în timpul actului
sexual.

54
 A doua fază a bolii a debutat după cei opt ani de remisie şi se caracterizează prin insomnie
gravă, care îl aduce din nou în clinica profesorului Flechsig, dar starea lui se agravează. După o serie de
idei ipohondrice – se plîngea de ramolisment şi afirma că va muri curînd – apar ideile de persecuţie.
Printre persecutori se numără şi psihiatrul Flechsig, pe care îl numea acum „asasin de suflete“. Treptat,
ideile delirante au luat o turnură mistică. Se considera a fi în relaţii directe cu Dumnezeu, iar diavolul îşi
bătea joc de el. La un an de la debutul fazei a doua, boala a luat forma definitivă, care interesează din
punctul de vedere al proiecţiei. Preşedintele Schrebber a elaborat un sistem delirant de nuanţă religioasă.
Se simţea chemat să devină mîntuitorul lumii şi să-i redea fericirea pierdută. La această ipostază de
mîntuitor nu putea ajunge decît după ce se va fi transformat în femeie. Această metamorfoză nu depindea
de voinţa sa, ci corespundea unui comandament al ordinii universale. El urma să devină obiectul exclusiv
al miracolelor divine, omul cel mai important de pe planetă.
Freud spune: „Interesul psihiatrului pentru ideile delirante se epuizează cînd a constatat efectele
delirului şi a evaluat influenţa sa asupra comportamentului. Mirarea medicului în prezenţa acestor
fenomene nu constituie punctul de plecare pentru înţelegerea lor. Dimpotrivă, psihanalistul, bazîndu-se pe
cunoaşterea psihonevrozelor, abordează aceste fenomene înarmat cu ipoteza conform căreia chiar
manifestările psihice atît de bizare, atît de îndepărtate de gîndirea obişnuită a omului, decurg din
procesele cele mai generale şi mai naturale ale vieţii psihice. Psihanalistul va încerca să cunoască
mobilurile şi modalităţile acestor transformări.“
Freud subliniază că, dintre cele două elemente ale delirului – rolul de mîntuitor şi transformarea
în femeie – elementul decisiv este cel de al doilea. După Freud, emascularea este delirul primar. La
început, emascularea a fost resimţită ca o persecuţie şi o insultă gravă, şi abia în ultima fază a fost pusă în
relaţie cu tema mîntuirii. Cu alte cuvinte, un delir de persecuţie sexuală s-a transformat ulterior într-o
megalomanie mistică. La început, persecutorul a fost psihiatrul Flechsig, iar apoi Dumnezeu i-a luat locul.
Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul asasinării sufletului preşedintelui Schrebber şi
abandonării corpului său, prostituţiei. Abia ulterior, pacientul admite ideea emasculării, pe care o pune în
legătură cu un scop ce corespunde necesităţilor ordinii universale. După Freud, acesta este momentul în
care conflictul începe să se soluţioneze: pacientul începe să accepte prima idee delirantă, aceea de a se fi
transformat în femeie.
După a doua remitere, produsă după alţi şase ani, ideea emasculării este singura care şi-a păstrat
eficienţa asupra comportamentului. În anumite momente, preşedintele Schrebber se contemplă în oglindă
cu bustul gol, împodobit cu coliere, panglici etc., asemeni unei femei.
Freud arată sensul acestui delir şi rolul proiecţiei. De fapt, mişcarea pulsională decisivă pentru
declanşarea bolii lui Schrebber este un puseu al libidoului homosexual pasiv. Obiectul acestui puseu este
psihiatrul Flechsig, asupra căruia pacientul face un transfer, lupta împotriva acestui puseu fiind cea care a
determinat apelul la proiecţie, precum şi fenomenele morbide. Mai concret, cauza bolii, după Freud, a fost
o dorinţă de natură feminină, homosexuală, pasivă, care s-a manifestat sub forma unei fantasme. Această
fantasmă l-a ales ca obiect pe medicul psihiatru, însă aceeaşi fantasmă a trezit în pacient o puternică
persecuţie, iar lupta intensă care a urmat a condus la un delir de persecuţie. Cel care era obiectul dorinţei
a devenit persecutor, iar conţinutul fantasmei a devenit conţinutul persecuţiei, respectiv dorinţa
homosexuală s-a transformat în frica de a nu se abuza sexual de el.
Altfel spus, o percepţie internă – cea a dorinţei homosexuale – este reprimată, iar conţinutul
acesteia, după ce a suferit o anumită deformare, revine în conştiinţă ca o percepţie a lumii externe.
Deformarea în cauză constă dintr-o inversare: ceea ce, în percepţia internă, trebuia să fie dragoste, în
percepţia externă devine ură. Astfel, dorinţa homosexuală nu mai este recunoscută ca atare de conştiinţă.
Cercetările făcute de alţi psihanalişti, între care Jung şi Ferenczi, asupra mai multor cazuri de
paranoia, au confirmat afirmaţiile lui Freud: indiferent de rasă şi sex, cauza acestei boli constă în
incapacitatea de a controla homosexualitatea inconştientă, întărită de un motiv conjunctural.

Curs 23 Psihanaliza lui Alfred Adler – Desexualizarea inconştientului

Adler este important în istoria psihanalizei prin mai multe aspecte; primul este acela că, datorită lui,
pentru prima oară, apare dizidenţa în interiorul mişcării psihanalitice. Această dizidenţă (1911) nu trebuie
luată sub aspect anecdotic, al conflictelor verbalizate cu Freud; Adler este primul psihanalist important
care propune o variantă de psihanaliză în care inconştientul este complet desexualizat. În viziunea lui
Adler, conţinuturile inconştientului de natură sexuală îşi pierd complet importanţa, fiind înlocuite cu
conţinuturi de natură socială.

55
 Se pune problema dacă teoria şi practica lui Adler mai fac parte din psihanaliză. Există autori care
consideră că între teoria lui Freud şi teoria lui Adler ar exista o opoziţie ireductibilă. Alţii (între care se
numără şi profesorul Zamfirescu) consideră că teoria lui Adler se încadrează în psihanaliză, pe care o
dezvoltă şi o extinde.

Deosebirile între teoria adleriană şi teoria freudiană

O deosebire importantă ţine de clientela celor doi, care stă la baza celor două teorii. Clientela lui
Freud se trăgea din burghezia de mijloc a Vienei, la care problematica era legată de reprimarea
sexualităţii; clientela lui Adler era recrutată din păturile marginale ale populaţiei vieneze, pentru care
principalele probleme erau de natură socială, şi nu sexuală. O altă deosebire este legată de tipul de
personalitate. Pentru Freud, relaţiile cu părinţii au fost foarte importante, ceea ce s-a reflectat în teoria sa;
pentru Adler, relaţiile cele mai importante au fost cele cu fratele mai mare.
1. Deosebirea teoretică majoră derivă tocmai din natura clientelei. Adler va insista asupra
aspectelor sociale în viaţa psihică în general şi în domeniul inconştientului în particular. În Practica şi
teoria psihologiei individuale, Adler scrie: „Cercetarea de psihologie individuală vizează o adîncire a
cunoaşterii omului care poate fi obţinută doar prin înţelegerea poziţiei individului faţă de sarcinile sale
sociale determinate.“
Datorită acestei sublinieri a importanţei socialului în viaţa psihică, Adler va acorda de la început o
importanţă deosebită Eului, în timp ce Freud se orientase spre inconştient. Acest început nu va rămîne
fără ecou şi, datorită influenţei lui Adler, se va dezvolta în SUA o orientare a psihanalizei numită
„psihologia Eului“.
2. Spre deosebire de Freud, care se interesa în special de cauzalitate, Adler se va preocupa mai ales
de finalitatea vieţii, a scopurilor vieţii umane, chiar exagerînd: „Nu putem gîndi, simţi, voi, acţiona fără să
avem în faţă un scop; fiecare fenomen sufletesc poate fi considerat şi înţeles doar ca pregătire pentru un
scop.“ După Adler, conţinutul concret al scopului vieţii umane este de a răspunde cît mai adecvat
cerinţelor pe care mediul social le pune în faţa individului. Primul autor din psihanaliză care îşi propune
să realizeze o sinteză între interesul pentru cauzalitate şi interesul pentru finalitate este Jung.
3. Conţinuturile inconştientului sunt, pentru Adler, în primul rînd conţinuturi de natură socială,
respectiv dorinţa de autoafirmare şi complexul de inferioritate.
4. Se schimbă viziunea asupra etiologiei nevrozelor. Adler propune, ca variantă de etiologie, aceea
că nevrozele trebuie înţelese ca o încercare ratată de eliberare de un sentiment de inferioritate, cu scopul
de a-l înlocui printr-un sentiment de superioritate.

Argumente pentru plasarea psihologiei adleriene în interiorul psihanalizei

În general, Adler menţine mare parte din principiile fundamentale ale psihanalizei freudiene.
1. Ca şi Freud, Adler consideră că între sănătatea şi boala psihică există doar o deosebire de grad, şi
nu una calitativă. Adler construieşte şi el, ca şi Freud, o psihologie a stării de sănătate pornind de la o
psihopatologie.
2. Un al doilea principiu recunoscut de Adler este importanţa preistoriei vieţii individului. Prima
copilărie reprezintă şi la Adler dimensiunea decisivă pentru formarea personalităţii şi pentru destinul
ulterior al acesteia. În Cunoaşterea omului, el afirmă: „Prima cunoaştere pe care am dobîndit-o a fost
aceea că cei mai puternici stimuli pentru constituirea vieţii sufleteşti datează din prima copilărie.“
3. Adler menţine ideea de inconştient; viaţa psihică se desfăşoară şi pentru el pe două niveluri, unul
conştient şi unul inconştient. Deşi se orientează spre Eu, Adler nu are o psihologie a conştiinţei.
Psihologia inconştientului este, ca la Freud, factorul decisiv al vieţii psihice.
4. Terapia derivă şi ea din importanţa acordată inconştientului şi primei copilării, fiind vorba şi în
acest caz, în esenţă, despre o conştientizare a conţinuturilor inconştiente.
Datorită acestor principii psihanalitice pe care Adler le menţine, se poate afirma că Adler este, de
fapt, un continuator al lui Freud în sensul pozitiv al termenului, în sensul că Adler validează esenţa teoriei
freudiene, demonstrînd că principalele concepte pot funcţiona în legătură cu alte conţinuturi. Pe de altă
parte, teoria lui Adler reprezintă o dezvoltare a teoriei psihanalitice, în special datorită faptului că
descoperă alte dimensiuni ale inconştientului.

Teoria autoestimaţiei

56
 Partea principală a psihologiei adleriene o constituie teoria autoestimaţiei, care reprezintă, după
Adler, funcţia cea mai importantă a vieţii psihice. Deşi în opinia comună numele lui Adler este asociat
unei singure noţiuni, aceea de complex de inferioritate, teoria sa principală este, de fapt, această teorie a
autoestimaţiei, în care sentimentele şi complexele de inferioritate sunt doar variabile dependente.
Autoestimaţia este concepută de Adler sub aspect afectiv, ca sentiment al valorii proprii, şi nu sub
aspectul aprecierii raţionale. Scopul autoestimaţiei este realizarea echilibrului autoestimativ, care
reprezintă aspectul specific uman al securităţii psihice. Atingerea echilibrului autoestimativ, adică a unui
sentiment pozitiv al valorii proprii, indică posibilitatea individului de a răspunde adecvat cerinţelor
mediului social. Dezechilibrul autoestimativ indică incapacitatea de a răspunde cerinţelor sociale.
Dereglarea echilibrului autoestimativ presupune apariţia unor noi cerinţe sociale, ceea ce declanşează
procesul psihic de realizare a echilibrului autoestimativ. Autoestimaţia este un proces relaţional în care
individul se raportează la ceilalţi, direct sau indirect.
Din punct de vedere ontogenetic, în prima copilărie, rezultatul autoestimării este negativ. La
începutul vieţii, copilul nu poate face faţă cerinţelor mediului; în comparaţie cu adulţii, el este complet
neajutorat. Sentimentul de inferioritate este inevitabil şi universal. Dar, deşi universal, sentimentul de
inferioritate este tranzitoriu – în condiţii favorabile de dezvoltare, el dispare.

Factorii care duc la transformarea sentimentului de inferioritate în complex de inferioritate:

1. Deficienţele fizice majore – handicapul fizic sau anumite particularităţi fizice marcate, care
trezesc la ceilalţi şi în special la ceilalţi copii reacţii de respingere. Reacţia de respingere este o reacţie
biologică pe care exemplarele unei colectivităţi umane sau animale o au faţă de indivizi taraţi. Cercetările
efectuate asupra cimpanzeilor în stare de libertate au arătat schimbările dramatice care se produc în
ierarhia unui grup datorită unei epidemii de poliomielită care a afectat grupul. Animalul alfa, care avea
anumite sechele după boală, şi-a pierdut poziţia de lider şi, în plus, a fost marginalizat pînă la a fi eliminat
din grup. Reacţia biologică de respingere vizează eliminarea de la reproducere a exemplarelor care se abat
de la normă. Copiii care sunt mai aproape de natură manifestă cu pregnanţă asemenea reacţii faţă de
supraponderalitate sau subponderalitate, înălţime prea mare sau prea mică etc.
2. Situaţia economico-socială. Apartenenţa la categorii sociale sau etnice defavorizate contribuie la
fixarea sentimentului de inferioritate.
3. Apartenenţa sexuală poate avea acelaşi rol, mai ales în societăţile patriarhale, în care femininul şi
masculinul se află în poziţii valorice diametral opuse – societăţile care discriminează negativ femeile.
4. Educaţia. Sunt familii în care conflictele între părinţi se focalizează asupra copiilor.

Din momentul în care apare, sentimentul de inferioritate este combătut prin formarea unui ideal de
personalitate, a unei ficţiuni în care situaţia reală apare răsturnată. Inferioritatea este metamorfozată în
superioritate. În lucrarea sa, Caracterul nevrotic, Adler scrie: „Pentru a se elibera de sentimentul de
inferioritate, subiectul face din aspiraţia spre putere, virilitate, obiectul principal, interesul primordial al
vieţii sale.“
Realizarea acestei ficţiuni de superioritate care se conturează încă din copilărie ca reacţie la
sentimentul de inferioritate nu se realizează necontrolat, pentru că ea este o înclinaţie asocială şi este
cenzurată de o contraficţiune, numită de Adler sentiment social, care are drept conţinut normele morale
sociale, transmise copilului din primii ani de viaţă. Sub controlul sentimentului social, dorinţa de afirmare
capătă forme acceptate social. După Adler, maturitatea şi sănătatea psihică constau în capacitatea de a da
o formă socială naturalei tendinţe de autoafirmare.

Un alt concept adlerian important este cel de compensare. Compensările reprezintă mijloace
psihice sau de altă natură (acţiuni, comportamente) menite a îndepărta sentimentul de inferioritate şi de a-
l înlocui cu un sentiment pozitiv, al valorii proprii. Din punct de vedere al rezultatului, compensările pot
fi grupate în două categorii: compensări reale şi pseudocompensări.
În general, în cazul compensărilor reale, individul acţionează direct sau indirect asupra cauzelor
care au produs sentimentul de inferioritate. De exemplu, în cazul unor deficienţe fizice, se acţionează
direct asupra acestor deficienţe pentru a le corecta – compensare directă. În această situaţie s-au aflat
mulţi culturişti la începutul carierei. Tot în cadrul compensărilor reale putem plasa şi compensarea
„şansei următoare“; în acest caz, inferioritatea nu poate fi eliminată prin acţiunea directă asupra cauzelor
ei, şi atunci se apelează la cultivarea unei alte dimensiuni a personalităţii. Nu de puţine ori, o dotare fizică
mediocră este compensată prin performanţe intelectuale.

57
 Supracompensarea. Acţiunile care se încadrează în categoria compensărilor reale pot avea ca
rezultat nu doar o echilibrare a autoestimaţiei, ci pot duce şi la performanţe excepţionale, numite de Adler
supracompensări. Fenomenul de supracompensare întemeiază optimismul lui Adler, care susţine că orice
situaţie umană, oricît de dificilă ar fi, îşi poate găsi o soluţie dacă este acceptată ca atare şi dacă individul
face tot ce-i stă în putinţă pentru a o remedia. Pentru Adler, geniul este un fenomen de supracompensare.
Un exemplu de supracompensare îl constituie Demostene, care a reuşit să-şi transforme dicţia imperfectă
într-o oratorie impecabilă. Mulţi dintre marii pictori ai lumii au avut deficienţe de vedere, iar mulţi
muzicieni au avut deficienţe de auz.

Pseudocompensarea vizează compensări care, datorită unor condiţii subiective sau obiective,
acţionează, pentru îndepărtarea sentimentului de inferioritate, nu asupra cauzelor acestuia, respectiv, chiar
asupra sentimentului de inferioritate, îndepărtîndu-l din conştiinţă şi îndepărtînd şi dezechilibrul
autoestimativ şi disconfortul pe care îl provoacă dezechilibrul autoestimativ. Se numeşte
„pseudocompensare“ pentru că nu reprezintă o soluţie, ci doar un paleativ, o soluţie de moment. Aceste
pseudocompensări pot fi considerate mijloace de apărare ale Eului în raport cu conflictele autoestimaţiei.
Există trei tipuri de pseudocompensare: protestul viril, contraidealul şi resentimentul.
Protestul viril este acea atitudine inconştientă care se manifestă, pe de o parte, prin refuzul de a
accepta rolul de femeie şi, pe de altă parte, prin lupta împotriva propriilor calităţi feminine şi promovarea
calităţilor masculine. Deşi protestul viril nu este apanajul psihologiei feminine, fiind întîlnit la numeroşi
bărbaţi, totuşi este un fenomen caracteristic pentru psihologia feminină. Este vorba despre o atitudine
inconştientă, un ideal inconştient de masculinitate, pentru că, datorită educaţiei, la nivelul Eului domină şi
funcţionează ca instanţă refulantă un ideal de feminitate. Acest fenomen psihic trebuie pus în legătură cu
o anumită situaţie socială – acele tipuri de societate în care există o discriminare negativă a femininului,
în timp ce masculinul este valorizat pozitiv. Simpla apartenenţă la feminitate este sursa unui sentiment de
inferioritate. Acest sentiment de inferioritate nu poate fi combătut prin compensări reale, deoarece cultura
transmite femeilor un rol feminin; ca urmare, idealul de masculinitate, care aduce un sentiment
confortabil al valorii proprii, se poate dezvolta doar în inconştient.
O formă raţională de combatere a sentimentului de inferioritate legată de faptul de a fi femeie este
mişcarea feministă.
Deosebirea între Freud şi Adler în raport cu protestul viril constă în aceea că şi Freud, ca şi alţi
psihanalişti, au sesizat acest fenomen, însă Freud l-a denumit „invidie de penis“, denumirea fiind legată
de explicaţie, aceea că acest fenomen psihic ar fi determinat de diferenţa anatomică dintre sexe. Alfred
desprinde fenomenul de dimensiunea sa biologică şi îi atribuie cauze culturale.

Curs 24 TEORIA ADLERIANĂ A AUTOESTIMAŢIEI (continuare)

CONTRAIDEALUL
O altă formă de pseudocompensare este contraidealul. Termenul de contraideal nu există în opera
lui Adler, dar este introdus de un adlerian elveţian, Olivier Brachfeld. Ca şi protestul viril, contraidealul
este un fenomen care poate fi întîlnit frecvent în viaţa cotidiană. Contraidealul este un mijloc de apărare a
Eului care are funcţia de a elimina conflictele produse de sentimentul de inferioritate derivat dintr-o
situaţie de dezidealizare: în momentul în care un subiect nu-şi poate realiza un ideal şi nu poate, din
motive obiective sau subiective, nici să apeleze la compensări reale, va apela la pseudocompensarea care
este contraidealul.
Definiţie: Contraidealul este o realitate umană individuală sau colectivă, inferioară sau egală
valoric celui care se raportează la ea cu scopul de a-şi reface echilibrul autoestimativ. Cercetarea făcută
de O. Brachfeld s-a ocupat de elevii de liceu şi de modul în care îşi percep aceştia constituţia fizică.
Printre altele, a constatat că elevii A., O. şi P., mai puţin dotaţi fizic şi mai slabi la exerciţiile fizice, aveau
o înclinaţie marcată de a vorbi despre slăbiciunile fizice ale celorlalţi doi, considerîndu-se fericiţi că nu
sunt atît de puţin dezvoltaţi fizic ca aceştia. Pentru fiecare din cei trei, ceilalţi doi reprezentau
contraidealul.
Nerealizarea idealului este o situaţie cu profunde ecouri autoestimative. De obicei se încearcă
apelul la compensări reale, directe sau indirecte, dar cînd acestea sunt inaccesibile, se apelează la
contraideal. Subiecţii lui Brachfeld ar fi putut apela la compensări reale directe dacă şi-ar fi cultivat intens
corpul, sau la compensări reale indirecte dacă şi-ar fi cultivat intens intelectul.
Într-o cercetare românească mai veche, pe un eşantion reprezentativ pentru întreaga ţară, s-a
constatat că nerealizarea idealului profesional a fost compensat de 78,3% prin compensări reale de tipul

58
cîştig mai mare, prestigiu mai mare, timp liber mai mult, dar 21,7% nu au putut apela la asemenea
compensări, se arătau neconsolaţi şi la aceştia funcţiona din plin contraidealul, adică raportarea la o
realitate umană egală sau inferioară valoric.
Forţa compensatorie a contraidealului depinde de cadrele de referinţă: cu cît cadrul de referinţă
conţine persoane mai apropiate, cu atît forţa contraidealului este mai mare. Cu cît cadrul de referinţă este
mai îndepărtat, cu atît forţa sa compensatorie este mai redusă. Cea mai mică forţă compensatorie o are
cadrul de referinţă constituit din impersonalul „se“: „se face“, „se ştie“ etc.
Raportarea la contraideal reprezintă o tendinţă naturală a fiecăruia, însă ea devine nocivă pentru
dezvoltarea personalităţii în momentul în care contraidealul devine polul principal al autoaprecierii (cînd
se substituie idealului ca principal pol al autoevaluării).

Resentimentul
În accepţiune ştiinţifică, resentimentul reprezintă un al treilea mijloc de apărare faţă de
conflictele autoestimaţiei, importanţa sa fiind deosebită datorită faptului că această pseudocompensare
este creatoare de valori. După autori importanţi, între care Nietzsche, la baza unor sisteme de valori
decisive pentru istoria umanităţii (creştinismul) s-ar afla acţiunea resentimentului. Max Scheler îl contestă
pe Nietzsche în privinţa creştinismului, suţinînd că morala burgheză este un produs al resentimentului.
Resentimentul reprezintă un teritoriu de cercetări interdisciplinare. Termenul de resentiment a fost
introdus în dezbaterea teoretică de către F. Nietzsche. Şi Nietzsche, şi Scheler au încercat să dea o
psihologie a resentimentului. Fenomenul resentimentului este important pentru că ne oferă, prin teoria
despre resentiment, anumite mijloace conceptuale de a înţelege anumite fenomene contemporane din
societatea românească, o societate puternic resentimentară, dar şi din trecutul comunist al ţării.
Fenomenologia resentimentului. Nietzsche a sesizat în genealogia moralei că resentimentul se
naşte la acei oameni cărora le este interzisă reacţia la o frustrare şi, ca atare, ei trebuie să se mulţumească
cu o răzbunare imaginară. Resentimentul s-ar produce, spune Nietzsche, prin acumularea unor sentimente
negative (dorinţă de răzbunare, invidie, gelozie, ură) datorate neputinţei de manifestare. Această
acumulare produce o adevărată intoxicaţie psihică, ce se poate rezolva doar prin modificarea sistemului
de valori curent. La Scheler găsim o definiţie riguroasă (în lucrarea Despre resentiment): resentimentul
este „o atitudine psihică durabilă care se naşte din nerealizarea sistematică a descărcării unor emoţii şi
afecte, în sine normale, proprii naturii umane. Din această atitudine decurge un anumit tip de raportare
constantă la valori şi la judecăţile de valoare.“
Emoţiile şi afectele care trebuie luate în calcul sunt dorinţa de răzbunare, ura, invidia. Decisivă
pentru apariţia resentimentului este conştiinţa neputinţei de a acţiona în direcţia sentimentelor amintite,
faptul că sunt pe deplin conştient de imposibilitatea de a mă răzbuna, că lucrurile materiale care fac
obiectul invidiei mele nu vor intra niciodată în posesia mea, că n-am nici o şansă să-mi descarc ura faţă de
cei în cauză.
Dorinţa de răzbunare este un sentiment care, prin însăşi natura sa, pare predispus să provoace
resentiment, pentru că dorinţa de răzbunare, prin definiţie, presupune amînarea reacţiei, a răspunsului.
Cînd amînarea răspunsului la o frustrare se permanentizează, atunci se creează premisele pentru
transformarea în resentiment. Condiţia esenţială este conştiinţa neputinţei de a traduce în act dorinţa de
răzbunare. În termeni de autoestimare, încercarea de a realiza dorinţa de răzbunare s-ar solda cu un nou
eşec, deci cu o creştere a sentimentului de inferioritate. Trecerea de la dorinţa de răzbunare la resentiment
se face treptat, printr-o succesiune de etape, ultima etapă fiind acţiunea în planul valorilor: valoarea
acelora asupra cărora ar trebui să se exercite răzbunarea este negată. Etapa finală constă în devalorizarea
răzbunării: „nu pot să mă răzbun“ devine „nu vreau să mă răzbun“. Aceasta ar fi, după Nietzsche, sursa
valorii creştine a iubirii aproapelui, care se răsfrînge şi asupra duşmanului.
Pe această traiectorie de la dorinţa de răzbunare la intervenţia în planul valorilor există mai multe
etape intermediare, în unele nefiind interzisă acţiunea, dar acţiunea are o formă aparte, resentimentară. Un
exemplu dat de Scheler este o încercare de crimă: autorul ei întinde o sîrmă între doi copaci, cu scopul de
a decapita pe primul automobilist care trece pe acolo într-un automobil deschis. Aceasta este o acţiune de
tip resentimentar pentru că pe criminalul potenţial nu-l interesează identitatea victimei, ci apartenenţa ei
socială. O altă caracteristică a acţiunii este lipsa oricărui avantaj propriu-zis pentru făptaş.
Invidia se transformă în resentiment doar în condiţii determinate. Simpla neplăcere provocată de
faptul că nu posedăm un obiect deţinut de altcineva nu este încă invidie; invidia apare în momentul în
care se manifestă ostilitatea faţă de posesorul obiectului rîvnit de noi. Această ostilitate este rezultatul
unei prime automistificări: „Nu posed obiectul respectiv pentru că un altul s-a înstăpînit asupra lui

59
înaintea mea.“ Invidia nu se transformă în mod necesar în resentiment, dacă intrăm în posesia bunului
dorit. Resentimentul începe să se formeze în momentul în care neputinţa de a avea acces la un obiect dorit
se permanentizează.
Punctul terminus al resentimentului este, şi pe această cale, devalorizarea valorilor inaccesibile.
După Nietzsche, creştinismul (care este o morală şi o religie a sclavilor) exprimă resentimentul acestor
pături defavorizate prin aceea că devalorizează valorile aristocraţiei, care erau frumuseţea, sănătatea şi
agresivitatea, şi ridică la rangul de valori, non-valori caracteristice pentru aceste pături defavorizate din
Imperiul Roman: suferinţa, slăbiciunea, sărăcia, lipsa frumuseţii şi a libertăţii spirituale.

Psihologia resentimentului
Primul psiholog al resentimentului a fost Nietzsche, care subliniază rolul defensiv al
resentimentului şi al produselor resentimentare. Acest rol este ilustrat prin exemplul iubirii aproapelui:
iubirea creştină, arată Nietzsche, nu este decît transfigurarea în spiritual a neputinţei de a reacţiona, ca
urmare a unei sensibilităţi exacerbate faţă de neplăcere sau durere. În Antihrist, el spune: „Respingerea
intelectuală a oricărei adversităţi, duşmănii, a oricărei limite, se datorează unei sensibilităţi extreme la
excitanţi dureroşi, pentru care orice opoziţie sau perspectivă de opoziţie este resimţită ca o neplăcere
insuportabilă. Singura fericire pe care o cunoaşte este de a nu se mai opune nici măcar răului, iubirea ca
singura posibilitate de a trăi.“
Scheler subliniază importanţa, pentru apariţia resentimentului, a tensiunii dintre dorinţa de a
descărca anumite sentimente negative şi neputinţa de a realiza această descărcare. Negăsindu-şi o
rezolvare externă, tensiunea psihică este prelucrată cu mijloace psihice. Un prim mijloc este încercarea de
refulare a acelor sentimente. Nici o refulare, ca mijloc de apărare, nu este suficient de sigură, căci
refulatul manifestă permanent tendinţa de a se întoarce în conştiinţă, ceea ce reactualizează conflictul.
Experimentarea imperfecţiunilor refulării generează tendinţa de a acţiona tot cu mijloace psihice asupra
realităţii externe. O astfel de acţiune psihică asupra realităţii externe este contestarea stării de fapt; această
contestare temporară transpare clar dintr-un proverb de circulaţie internaţională: „Vulpea, cînd nu ajunge
la struguri, spune că sunt acri.“ Vulpea încă nu spune „dulcele nu e bun“, ci doar „strugurii nu
încorporează valoarea dulcelui“.
Pasul următor pe această cale este cel de a contesta însăşi valoarea inaccesibilă. Doar în momentul
în care omul resentimentar reuşeşte să schimbe sistemul de valori, doar atunci este „mîntuit“ cu adevărat,
compensarea pe care şi-o oferă pe calea resentimentului este pe deplin consolidată. Atît timp cît valorile
inaccesibile sunt încă în vigoare, ele se vor impune mereu conştiinţei şi vor crea starea insuportabilă de
disconfort autoestimativ.
Nici Nietzsche, nici Scheler nu au sesizat importanţa sentimentelor de inferioritate pe care le
produce neputinţa de a acţiona în sensul propriilor sentimente. Într-o variantă adleriană a psihologiei
resentimentului, lucrurile stau astfel: neputinţa de a acţiona în direcţia propriilor sentimente produce
dereglarea echilibrului autoestimativ. Sentimentul valorii proprii devine sentiment de inferioritate. Însă,
datorită faptului că realizarea echilibrului autoestimativ este o necesitate psihică imperioasă, psihicul va
mobiliza toate mijloacele pentru a reechilibra autoestimaţia. Cînd accesul la compensări reale este
interzis, este inevitabilă utilizarea pseudocompensărilor, inclusiv a resentimentului; resentimentul nu
acţionează asupra cauzelor inferiorităţii, ci le împinge în inconştient şi le menţine în refulare prin
mistificarea sistemului de valori.

Sociologia resentimentului
Primul teoretician al resentimentului, Nietzsche, nu putea să conceapă decît o biologie a
resentimentului. Pentru el, resentimentul ar fi produs individual şi colectiv de persoanele cu un deficit
vital. Cu alte cuvinte, sclavii care au produs morala şi religia creştină erau sclavi datorită unei dotări
biologice insuficiente.
Primul care vede lucrurile altfel este Scheler. El avansează o sociologie a resentimentului. Enunţul
fondator al acestei sociologii: „Indiferent de calităţile şi trăirile individuale, însăşi structura societăţii
creează o încărcătură resentimentară generală.“ Există situaţii micro- şi macrosociale care, dincolo de
dotarea bio-psihică a individului, pot fi generatoare de resentiment. O asemenea situaţie microsocială, la
nivel familial, este relaţia dintre soacră şi noră. Prin apariţia nurorii, dragostea maternă este frustrată de
obiectul său. Această frustrare irevocabilă trebuie suportată sub aparenţa participării bucuroase. În acest
caz, gelozia faţă de noră este premisa resentimentului. Se pare că puţine femei, puse în situaţia de a

60
deveni soacre, rezistă degradărilor impuse de această situaţie. În basme, soacra apare întotdeauna ca o
persoană rea şi perfidă.
Curs 25 Teoria adleriană a autoestimaţiei (continuare)
RESENTIMENTUL

O altă situaţie microsocială potenţial generatoare de resentiment este relaţia dintre generaţia
tînără şi generaţia vîrstnică. Fenomenul de îmbătrînire, care este un fenomen de involuţie în toate
planurile, afectează vitalitatea, creativitatea, performanţa sexuală, capacitatea de a obţine plăcere,
procesele psihice, este un proces care generează în mod firesc sentimente de inferioritate. Aceste
sentimente de inferioritate vor declanşa eforturile autoestimaţiei de a crea un nou echilibru autoestimativ.
Se va apela la resentiment ca pseudocompensare doar atunci cînd apelul la compensări reale este
imposibil sau considerabil îngreunat. Apelul la resentiment nu este indispensabil, după cum dovedesc
societăţile arhaice, în care transmiterea experienţei de la o generaţie la alta se face prin intermediul
generaţiei vîrstnice. În asemenea societăţi, atitudinile resentimentare ale vîrstei a treia sunt improbabile ca
fenomen social. În societatea modernă, datorită existenţei tiparului, a mijloacelor de comunicare în masă
şi, mai ales, a unei instituţii specializate în transmiterea experienţei (şcoala), apelul la compensări reale
pentru vîrsta a treia devine, ca fenomen social, mult mai dificil.
În societatea modernă, probabilitatea dezvoltării resentimentului la vîrsta a treia este considerabil
crescută. Cu atît mai mare este această probabilitate, cu cît, în perioada tinereţii, actuala generaţie de
vîrsta a treia a fost privată de posibilitatea de a realiza valorile tinereţii. Aşa se întîmplă cu generaţiile
care au trecut prin războaie şi prin mari răsturnări sociale.
Manifestările resentimentare la vîrsta a treia. Cea mai pregnantă şi cea mai deranjantă este atacul
la adresa purtătorilor valorilor tinereţii. Că este ceva iraţional o dovedeşte lipsa de temei pentru asemenea
atacuri. Ultima manifestare este devalorizarea valorilor tinereţii – tinereţea ajunge să fie considerată o
vîrstă lipsită de valoare, care are doar dezavantaje.
Nietzsche, în Aurora, vorbeşte despre pericolul reprezentat de resentimentul vîrstei a treia pentru
vîrsta tînără: „Nu este înţelept a lăsa amurgul să judece ziua, căci prea adesea oboseala ar judeca forţa,
succesul, bunele intenţii. Asemeni amurgului, bătrîneţea se învăluie într-o moralitate nouă şi atrăgătoare
şi se pricepe să ruşineze ziua prin culorile crepusculare, prin pacea şi tihna sa.“

Situaţiile macrosociale cele mai importante pentru înţelegerea sociologică a resentimen-tului sunt
situaţiile care, prin natura lor, fac imposibilă descărcarea sentimentelor negative de tipul dorinţei de
răzbunare, a urii, a invidiei pentru categorii mari de oameni, la limită pentru întreaga populaţie a unei
societăţi, astfel încît aceste categorii vor dezvolta resentiment pentru a-şi realiza echilibrul autoestimativ.
Nietzsche consideră creştinismul şi în special morala creştină, ca fiind produse ale resentimentului.
Scheler are o opinie contrară: deşi valorile creştine pot fi utilizate de omul resentimentar, ele nu sunt, în
mod originar, produsul resentimentului, pentru că, dimpotrivă, asemenea valori nu se pot naşte decît
printr-un plus vital, un plus autoestimativ. Argumentul avansat de el: „Doar cel puternic, doar cel care are
o plenitudine psihică, este capabil să practice valori cum ar fi sărăcia şi umilinţa.“
Pentru a avea un criteriu de raportare la poziţiile celor doi, trebuie făcut apel la sociologia
resentimentului, iar aceasta îi dă dreptate lui Nietzsche împotriva lui Scheller: religia şi morala creştină
sunt expresia spirituală a păturilor defavorizate din Imperiul Roman şi, în primul rînd, a sclavilor.

Morala burgheză ca produs al resentimentului. Scheler o analizează excelent şi consecvent cu

propria sociologie a resentimentului. Primul indiciu cp morala burgheză provine din resentiment este
răsturnarea de valori majoră pe care o reprezintă în raport cu morala feudală. Această răsturnare de valori,
Scheler o atribuie resentimentului sării a treia – resentimentul burgheziei.
Valori ale moralei burgheze:
1. Principiul esenţial al moralei burgheze este acela că au valoare morală doar acele însuşiri,
acţiuni, bunuri care au fost dobîndite prin muncă proprie. Valoarea muncii proprii este o răsturnare
radicală în raport cu valorile feudale, în sensul că ea neagă privilegiile legate de naştere, de care beneficia
nobilimea.
2. Privilegierea valorii utilităţii faţă de valorile vieţii, concretizată în sintagme ca: „Munca utilă este
preferabilă degustării plăcerilor vieţii.“ Cu alte cuvinte, viaţa individului se justifică social şi în faţa
propriei conştiinţe (în mediul burghez) prin utilitatea pentru comunitate sau prin valori ca stăpînirea de
sine sau spiritul de economie. Această modificare valorică – privilegierea utilităţi – este un produs al

61
resentimentului burgheziei, pentru că în ea se exprimă ura şi invidia faţă de existenţa bogată care se
justifică prin capacitatea de a trăi bucuria vieţii.
Valorizarea produselor resentimentului
Deşi Nietzsche şi Scheler se deosebesc în privinţa aprecierii creştinismului, dacă este sau nu produs
al resentimentului, ambii condamnă definitiv şi irevocabil produsele resentimentului. După Nietzsche,
religia şi morala creştină ar fi vinovate pentru semnele de decadenţă caracteristice Europei moderne.
Pentru Scheler, morala burgheză reprezintă un pericol în măsura în care reprezintă o prăbuşire valorică,
psihologică.
Există două mari perspective de valorizare a produselor resentimentului. Una este perspectiva
imediată, de pe poziţia căreia, într-adevăr, produsele resentimentului nu pot fi apreciate decît negativ.
Există şi o perspectivă istorică, largă, de pe poziţiile căreia produsele resentimentului, produsele culturale
trebuie apreciate mult mai nuanţat. Din această perspectivă, valorile moralei creştine au reprezentat în
mod clar, din anumite puncte de vedere, un progres social şi moral. Astfel, iubirea creştină a reprezentat
un progres faţă de concepţia antică, concepţie care-i plasa pe barbari în afara umanului, pe cînd religia
creştină susţine că toţi oamenii, indiferent de originea etnică sau socială, sunt demni de iubire. De
asemenea, morala burgheză, deşi şi ea un produs al resentimentului, a repus în atenţie valori faţă de care
societatea contemporană ar fi de neconceput (valoarea muncii proprii etc).
Se mai pot adăuga şi morala proletară şi proletcultismul ca produse ale resentimentului.

62