FACULTATEA DIMITRIE CANTEMIR DIN TARGU MURES

DEPARTAMENTUL DE MASTER CONSILIERE SI PSIHOTERAPII

Abordare constructivist - strategică

Lect.Univ. Dr. Speranta Popescu

Studentă: Orban Eniko

 Delimitări conceptuale
 
Cuplul: poate fi definit ca “ o structură bipolară, de tip
biopsihosocial, bazată pe indeterminism mutual:
partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se
dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice,
afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt.” –
(I. Mitrofan).
Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic,
satisfăcător sau dizarmonic, nesatisfăcător şi
distorsionant, ţinând la disociere. Cuplurile tind să
oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie
către instabilitate, disensiune şi eventual dizolvare.
Căsătoria: înseamnă o “relaţie psihologică” între doi
oameni conştienţi; “o construcţie complicată, alcătuită
dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective,
având indiscutabil o natură foarte eterogenă”– Jung
-este “un proces interpersonal al devenirii şi maturizării
noastre ca personalităţi, de conştientizare,
redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi
afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin
intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală
prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.” (I.
Mitrofan).
Familia: reprezintă „o formă de comunitate umană
alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin
legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult
sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială”
(I. Mitrofan, C. Ciupercă).
Psihosexologia: este “domeniul de studiu al
particularităţilor comportamentale ale celor două sexe
în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor
interpersonale eroctico-sexuale, interactive şi de
intercunoaştere.” – (I. Mitrofan)
Terapia de cuplu: priveşte diferitele activităţi cotidiene
ale celor doi parteneri, propunându-şi să-i lase
fiecăruia libertatea de a le îndeplini respectând
totodată activităţile şi dorinţele celuilalt. Aceasta
poate să abordeze, de exemplu atitudinea lor faţă de
şcolaritatea copiilor, vizitele la părinţi, organizarea
timpului liber şi chiar, în unele cazuri,
amenajarea vieţii lor sexuale.
Fiecare membru al cuplului trebuie să-şi
conştientizeze propria funcţionare şi să o ajusteze
în raport cu celălalt.
 Abordarea strategică în psihoterapia de familie
 
Orientarea strategică în psihoterapia de familie îşi are originile în
psihoterapia strategicii a lui Milton Erickson (eit. Haley, 1967 şi 1973).
Trăsăturile caracteristice ale acestei orientări sunt următoarele (Madanes, 1981):
1.Responsabilitatea de a pune la punct o strategie pentru rezolvarea problemei
clientului revine în exclusivitate terapeutului.
2. Accentul nu este pus pe o anumită metodă psihoterapeuticii care să se aplice
în toate situaţiile, ci pe elaborarea unei strategii de rezolvare a unei situaţii
specifice.
3.Deoarece terapia este centrată pe aspectele psihosociale ale problemelor
urnane, sarcina psihoterapeutului este să stabilească un plan de intervenţie în
situaţia socială a clientului.
4.Obiectivul psihoterapiei de familie strategice este să ajute pe individ să
depăşească o situaţie de criză specifică diverselor etape ale vieţii de familie.
5.Conform acestei orientări psihoterapeutice problema este definită ca o
secvenţă a unei relaţii interpersonale ce se desfăşoara între mai multe persoane
(Haley, 1976).
6.Terapeuţii specializaţi în acest tip de psihoterapie fac distincţia dintre
identificarea problemei şi stabilirea problemei prin intermediul demersului
psihodiagnostic sau prin acordarea unei etichete individului sau familiei.
7. Abordarea strategică în psihoterapie consideră problema simptom care apare
la un adult sau la un copil ca un mod de comunicare interpersonală.
8. Demersul psihoterapeutic se desfăşoară în trepte sau etape, iar fiecare
problema este definită ca implicănd două sau mai multe persoane (de regulă 3
persoane).
Într-o etapă iniţială psihoterapeutul stabileşte cine anume este implicat în
problemă actuală şi în ce mod. Apoi terapeutul va gasi o soluţie de intervenţie
care va conduce la modificarea interacţiunilor din cadrul familiei astfel încat
problema să nu mai fie necesară.
9. Terapeutul trebuie să fie atent la sistemul de relaţii ierarhice stabilit în cadrul
familiei.
10. Demersul psihoterapeutic este orientat spre rezolvarea problemelor
prezente şi nu înspre trecut, terapeutul încurajând comunicările actuale. Familia
trece prin noi experienţe dacă indicaţiile date de psihoterapeut urmează
experienţe care nu reprezintă un scop în sine, după cum nici a lucra asupra unor
probleme sau a conştientiza modul în care se desfăşoară procesul de
comunicare nu reprezintă scopul psihoterapiei.
11. Directivele date de psihoterapeut pot fi directe sau paradoxale, simple -
implicând una sau două persoane, sau complexe – angajând întreaga familie.
 Psihoterapia scurtă constructivist - strategică
 
Acest model terapeutic aparţine lui Shazer (l985).
Shazer consideră ca o terapie scurtă se caracterizează nu
numai prin faptul că este limitată în timp, cât şi prin faptul că
rezolvă problema cu care s-a prezentat clientul şi nu "macină" în
gol aceleaşi dificultaţi, fără a ajunge la vreo concluzie. Pentru ca o
intervenţie terapeutică să fie încununată de succes, nu este
necesar să avem informaţii în detaliu în legatură cu simptomele şi
nici măcar nu trebuie să stabilim precis cum anume se menţin
respectivele simptome, şi acest lucru s-a dovedit adevărat, deşi
contrazice simţul comun.
 Acuzele pacienţilor
 
Terapeuţii trebuie să construiască nişte ipoteze în
legătură cu modul în care pacienţii îşi construiesc
simptomele şi plângerile, de aici derivând modalitatea
de a elabora soluţia.
Aceste ipoteze vor funcţiona ca un fel de reguli
pentru a elabora demersul terapeutic de soluţionare a
problemelor clientului.
 Transformarea acuzelor în probleme
 
Clienţii se prezintă la cabinetul de psihoterapie cu plângeri foarte
complexe, care includ multe elemente. Shazer (1985, p. 27) şi colaboratorii
ajung la concluzia că "plângerile" clienţilor se referă, în general, la
următoarele aspecte:
• o secvenţă comportamentală.
• o semnificaţie conferită situaţiei.
• frecvenţa cu care se produce simptomul.
• localizarea condiţiilor fizice în care se produce simptomul.
• gradul în care simptomul este involuntar.
•persoanele semnificative care sunt implicate în producerea
comportamentului problematic în mod voluntar sau involuntar.
• problema legată de "cine" sau "ce anume" este de vină.
• factorii de mediu: serviciu, statut socio-economic, locuinţă, etc.
• probleme fiziologice sau stări emoţionale implicate.
• trecutul.
• predicţii în legătură cu viitorul şi
• expectaţii cu caracter utopic.
 Găsirea soluţiei teraputice

Spiegel şi Linn (1969) subliniază faptul că pentru a iniţia

rezolvarea problemei simptom este necesară iniţierea unor
schimbări minimale (sarcina terapeutului), iar schimbările
majore viitoare vor fi generate de client (efectul bulgărelui de
zăpadă care se rostogoleşte de pe un deal).
Modul în care are loc schimbarea terapeutică este
asemănătoare cu situaţia în care o eroare mică poate conduce
la o consecinţă catastrofală. Pentru a se elibera de simptom,
clientul sau c1ienţii trebuie să spargă cercul vicios în care se
învârtesc. Cheia problemei constă în aceea ca orice
comportament nou trebuie să fie suficient de diferit de ceea ce
s-a petrecut înainte.
William de Ockham, filosof din secolul 14, spunea că
"dacă un lucru poate fi realizat cu mijloace mai puţine
este inutil să fie realizat cu mijloace mai multe".
Acest sfat este deosebit de important pentru
psihoterapeuţii specializaţi în terapii de scurtă durată,
care trebuie să găsească cea mai simplă explicaţie şi
intervenţie care se potriveşte.
Ceea ce este interesant la acest gen de
psihoterapie scurtă, este afirmaţia lui Shazer (1985)
care spunea că nu este neaparat să cunoşti în detaliu
structura "lacătului" pentru a găsi "cheia" potrivită.
 Deoarece "plângerile" (acuzele) clienţilor sunt
construcţii complexe şi intervenţiile terapeutice
trebuie să fie la fel de complexe, pentru că, dacă
acestea ar fi simple, clienţii le-ar descoperi singuri. Dar,
aşa cum sublinia Milton Erickson (1985), de cele mai
multe ori, clienţii nu ştiu exact care este problema şi
din acest motiv nu pot descoperi nici soluţia.
Cu toate acestea, specialiştii în psihoterapie
scurtă izbutesc să rezolve problemele complexe ale
clienţilor rapid, eficient şi prin intermediul unor
intervenţii minimale. Secretul constă doar în aceea ca
intervenţia trebuie să se potrivească cu natura
problemei.
Concluzie
 
Relaţia de cuplu fiind o structură complexă biopsihosocială pot apăra
uşor disfuncţii sau dizarmonii în asceasta mai ales când prin lipsa comunicării sau
alte neînţelegeri intervin.
Psihoterapia de scurtă durată mai ales cea de structură strategică are
ca scop rezolvarea problemelor ce apar în cadrul relaţiei, într-o scurtă manieră,
rapid şi eficient.
Hoyt (1989) subliniază faptul că "scurt înseamnă nu mai mult decât este
necesar".
O condiţie importantă a eficienţei terapiei scurte constă în
individualizarea demersului terapeutic pentru fiecare client în parte. Obiectivul
unei terapii eficiente nu este atât eliminarea simptomelor, cât, mai ales,
ajutarea să-şi atingă în mod spontan obiectivele dezirabile.
În terapie sunt necesare doar schimbări mici şi obiective rezonabile.
Specialiştii în terapia de familie sunt de părere că o schimbare cât de mică în
comportamentul unei persoane va produce modificări de comportament la
toate celălalte persoane cu care aceasta interacţionează.
Am prezentat câteva ipoteze şi soluţii eficiente elaborate de Shazer,
Watzlawick şi Ockham. Care la rândul lor au reuşit să elaboreze scheme scurte
de intervenţie şi eficiente în rezolvarea problemelor de cuplu.