1.

Conceptul de cuplu

Conform dex, termenul ”cuplu” reprezintă: Reuniune a două persoane, forțe, obiecte
într-o acțiune (sau activitate) comună; Pereche formată din persoane de sex opus, unite prin
căsătorie sau dragoste.

Relația de cuplu și mai departe formarea unei familii reprezintă o provocare pentru
mulți dintre noi. Deseori dragostea apare în mod neașteptat si furtunos. Avem impresia ca l-
am găsit pe Făt Frumos sau pe Ileana Cosânzeana. Că nimeni și nimic nu ne va sta în cale. Că
vom fi împreună până la adânci bătrâneți. Asta pentru că noi ca oameni suntem diferiți, atât în
rolul de părinți, cât și în rolul de copii. Abordarea este diferită de la copil la copil. În plus,
generațiile evoluează și părinții trebuie nu doar să țină pasul, ci să se și adapteze la noile
tendințe.

În cadrul protejat al familiei, copilul începe să experimenteze modele de relație, pe

care mai târziu le va avea cu cei din jur. Valori precum onestitatea, atitudinea fata de bani,
toleranța, cooperarea, respectarea regulilor sunt însușite încă din copilăria mică de la membrii
familiei. Atmosfera din casă, relația de cuplu, comunicarea își pun amprenta asupra celui mic.
Ascultarea, acceptarea, aprecierea, afecțiunea și încurajarea sunt pilonii principali ai relațiilor
în general și ai relației părinte-copil în special. Comunicarea este un aspect important în
relația cu copiii.

De multe ori relația cu fiul sau fiica noastră nu este dintre cele mai bune. În unele
cazuri, observăm simptome deranjante la cei mici, cum este cazul enurezisului, al ticurilor sau
al bâlbâielii. Sunt situații în care cei din jur ne atrag atenția asupra unor comportamente
neadecvate. De multe ori apar aspecte care ne scapă, detalii ce pot fi surprinse de un psiholog
care are experiență în acest domeniu. Am abordat în articolele de mai jos câteva dintre
aspectele care mi s-au părut de actualitate în aceste timpuri. Sper să vă găsiți măcar o parte
dintre răspunsuri la întrebările care va frământă citindu-le. Deşi tema cuplului conjugal a
apărut simultan cu apariţia omului, ea a fost abordată ştiinţific, în centre specializate de relativ
puţină vreme. De exemplu, în anii ’40, în SUA prin Revoluţia Sexuală iniţiată de Alfred
Kinsey continuată de programele de psihosexoterapie (W. Masters, V. Johnson, S. Kaplan) şi
psihoterapie familială (V. Satir, D. Bloch, D. Jackson, J. Halez, S. Minuchin, J. Perez, J.
Framo), în anii ’50, în Marea Britanie prin înfiinţarea unei secţiuni de consiliere familială
Family Discussion Bureau, în cadrul Institutului de Relaţii Umane, Tavistock, Londra, în anii
’60, în Franţa prin înfiinţarea sistemului de consiliere conjugală L’Asociation Française de
Centres de Consultations Conjugales, în anii ’70, în Elvetia prin sistemul de consiliere
familială iniţiat de E. Sordet etc.

În România, consilierea familială tratează, în special, problemele sexuale şi de

contracepţie în cadrul centrelor de planing familial sau problemele legate de creşterea copiilor
în cadrul centrelor de protecţie a drepturilor copilului sub îndrumarea medicilor şi mai puţin a
psihologilor. Este binecunoscut faptul că relaţiile şi, mai ales, calitatea relaţiilor noastre cu
alte persoane – fie că sînt relaţii de prietenie, de iubire sau de rudenie –  îşi pun amprenta
asupra imaginii personale. Mai puţin cunoscut şi abordat este felul în care se determină
reciproc cele două ipostaze: viaţa individuală şi viaţa de cuplu, mai exact, în ce masură o
imagine de sine pozitivă, realistă a celor doi parteneri corelează cu o viaţă de cuplu înalt
calitativă.
 Cînd cineva întreabă ”Cum merge relaţia ta?” (Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic
All, Bucureşti, 2001, pg. 154) se refera, de obicei la o relaţie sexuală. “Termenul relaţie
aplicat vieţii personale a început să fie folosit pe scară largă abia acum 20-30 de ani, la fel ca
şi ideea de nevoie de intimitate şi legături în viaţa personală.”( Anthony Giddens, Sociologie,
Ed. Bic All, Bucureşti, 2001, pg. 154)

“Dragoste, mişcare a inimii care ne poartă spre o fiinţă, un obiect sau o valoare universală.
Încă Platon distingea în dialogul Banchetului, diferite trepte ale dragostei, după cum ea se
raportează la o idee generală (de exemplu, dragostea pentru ştiinţă, pentru valori naţionale sau
profesionale etc.) sau în lumina Adevărului (dragoste care solicită în orice o iniţiere filosofică
şi religioasă). În ce priveşte dragostea dintre indivizi, filosofii scolastici distingeau între
dragostea bunăvoinţei (care doreşte binele celuilalt) şi dragostea senzuală (care vrea posedare
celuilalt), numai dragostea bunăvoinţei avînd valoare morală. Din punct de vedere psihologic,
dragostea se formează printr-un fenomen de cristalizare care a fost descris de Stendhal
(“Despre Dragoste”) şi care este analizat ca fixare progresivă a bucuriei pe care ne-o procură
schimbul cu o persoană. (Dicţionar de concepte şi idei filosofice, Ed. Universităţii Ovidius,
Constanţa, pg. 47)

Pentru a demnstra că relaţia de cuplu este o relaţie psihologică, conştientă, Jung face o
descriere a traseului parcurs de conştient de la cea mai fragedă vârstă până la viaţa de adult.
Astfel, la copil, iniţial conştientul ia forma unor insule care se unesc abia pe urmă, treptat,
într-un conştient coerent. Ajunşi la maturitate, oamenii au, ce-i drept, conştiinţa propriei
persoane şi a lumii, însă aceasta nu este completă “Motivaţiile încă inconştiente sînt de natură
personală sau generală. Este vorba mai întîi de motive ce provin din influenţa părinţilor care îi
influenţează în mod inconştient, le favorizează sau le complică alegerea. […] De regulă, toată
acea viaţă pe care părinţii ar fi putut-o trăi, dar şi-au refuzat-o din motive artificiale, rămîne
moştenire, într-o formă răsturnată, copiilor sau, cu alte cuvinte, copiii sînt constrînşi, în mod
inconştient să-şi trăiască viaţa într-un sens care să compenseze neîmplinirile din viaţa
părinţilor.” (Carl Gustav Jung, Puterea Sufletului, partea a IIIa, Ed. Anima, Bucureşti, 1994,
pg. 65).

În prezenţa unui instinct sănătos lipsit de complexele refulate şi în măsura în care

iubirea prevenitoare a părinţilor nu a influenţat printr-o falsă educaţie, alegerea partenerului
rămîne independentă, bazîndu-se doar pe motivaţii instinctive inconştiente. Rezultatul practic
este identitatea primitivă, adică fiecare presupune despre celălalt că are o structură psihologică
asemănătoare cu a sa proprie. Sexualitatea normală, trăire comună şi îndreptată în aparenţă
spre un ţel comun, întăreşte sentimentul unităţii şi al identităţii. Această stare va fi numită
“deplină armonie şi va fi preţuită ca o mare fericire (un trup şi un suflet), desigur, pe bună
dreptate.” (Carl Gustav Jung, Puterea Sufletului, partea a IIIa, Ed. Anima, Bucureşti, 1994,
pg. 67). În timp însă, “voinţa proprie care te face să rămâi tu însuţi, se frînge, femeia devine
mamă, bărbatul devine tată, amîndoi fiind astfel privaţi de libertate devenind unelte ale vieţii
ce-şi urmează cursul. […] Arareori sau – am putea spune – niciodată o căsătorie nu evoluează
fără zguduiri şi fără crize către o relaţie individuală. […] Voinţa individului devine identică,
în tot mai mare măsură, cu scopurile naturale ale motivaţiilor inconştiente. Astfel, omul
insuflă lucrurilor oarecum propria sa viaţă, până când, în cele din urmă acestea încep să
trăiască ele însele şi să se înmulţească, iar omul este depăşit, pe nesimţite, de ele. Mamele sînt
întrecute de copiii lor, bărbaţii de propriile lor creaţii, iar ceea ce a fost cîndva adus pe lume
trudnic, probabil cu mari osteneli, nu mai poate fi ţinut în loc. A fost cîndva o pasiune, a
devenit apoi îndatorire şi, în cele din urmă, s-a transformat într-o insuportabilă povară, într-un
vampir ce a supt viaţa propriului său creator.”
 2. Sistem familial

Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj neformal,
care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica (prin Norbert Wiener,

Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca şi în alte domenii ştiinţifice.
Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine
nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie
(echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma
părţilor lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma
membrilor ei componenţi. Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea
dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând
să îşi meţină un anumit echilibru.
Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul
înconjurător) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul
înconjurător). După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul
înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii, etc. Astfel familiile pot fi:
·         mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi
principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la
schimbare; de exemplu familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude,
vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la
noi idei sau modalităţi de funcţionare;
·         mai deschise, cele cu multe relaţii de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări
pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.

Pe de altă parte, cibernetica, ca ştiinţă care se ocupă de studiul mecanismelor de

feedback ale sistemelor cu autoreglare a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de
buclă de feedback – mecanism prin care sistemul preia informaţia pentru a-şi regla starea,
scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea lui. Familia foloseşte şi ea mecanisme de feedback
prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feedback-ul poate fi de două feluri:
·         pozitiv – este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia de a modifica sistemul,
pentru a-l face să evolueze.
·         negativ – informaţia semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feedback pozitiv sunt reprezentate de acţiunile pe

le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniţă sau la şcoală. În funcţie de reacţiile
copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă:
programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi
extraşcolare etc. Tot un exemplu de feedback pozitiv este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite
(pe care îl cunoaşteţi de la psihoterapie). Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea,
învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele
greşite ale membrilor.

Sistem familial grupul familial văzut ca interacţiunea dintre membrii săi componenţi,
 după anumite reguli şi îndeplinind anumite funcţii care au ca scop
menţinerea echilibrului familiei.
Feedback mecanism prin care un sistem (deci şi familia) preia informaţii pentru
a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea sistemului.
Structura familială setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care
membrii familiei interacţionează (S. Minuchin); caracteristicile
permanente ale grupului familial (M. Voinea).
Subsistem familial membrii familiei singuri sau în diade care se pot forma după criterii
precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii şi care
îndeplinesc anumite funcţii şi roluri (S. Minuchin).
Graniţe reguli care definesc cine şi cum se comportă şi care au rolul de a
proteja diferenţierea subsistemelor (S. Minuchin).
Tip de familie mod specific de organizare al unei familii.
Copil parental copil care are responsabilităţi de părinte, alături sau nu de părinţi, în
special să crească ceilalţi fraţi.
Rol familial setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl aşteaptă de
la fiecare celălalt membru, în funcţie de poziţia pe care o ocupă

Bibliografie:
1. DAVID, Daniel, ”Psihologia familiei”
2. TURLIUC, Maria Nicoleta, ”Psihologia cuplului și a familiei”, Ed.Performantica,
2004
3. RADA, Cornelia, ”Psihologia, psihoterapia familiei și a cuplului.Teorii, cercetări,
intervenții”, Ed.Universitară, 2016