p.

72
Recuperarea propriei istorii de viata – o relatare recapitulativa
a “unui copil al razboiului”

Intelegerea succesiva a reactiilor mele contratransferentiale, precum si a

inconstientului “memoriei incarnate (amintirilor inscrise in noi in mod
fundamentl)” a doamnei M, asa cum sunt descrise in cap 2, i-au permis ei in cele
din urma sa depaseasca istoria de viata fragmentata si sa re-castige “ propria ei
trauma idiosincratica si propria istorie de viata”. Asa cum vom discuta in ceea ce
urmeaza, re-dobandirea propriei istorii de viata s-a dovedit a fi esentiala in special
pentru pacientii sever traumatizati precum d-na M.
Prin urmare voi incerca sa formulez un rezumat narativ al complexitatii
cunoasterii semnificatiilor (intelesurilor) inconstiente ale suferintei d-nei M si
legaturile cu traumele ei din timpul copilariei si a adolescentei ei, care, asa cum
am mentionat mai sus, devenise inconstiente, dar care totusi au condus la
sentimente, fantasme, precum si la comportamentul din prezent a d-nei M. ca in
exemplul primului interviu, cu totii s-au intors la natatiile (notitele, proces-verbal)
observatiilor din transfer.
In timpul interviurilor de evaluare a devenit evident faptulmca d-na M era
o mama singura cu doua fiice, copilul ei biologic, Marion si cu un handicap sever,
o fata adoptata Anna, ambele adolescente. In plus, mama d-nei M, de aproape 80
de ani era in casa si in grija d-nei M. Unul din conflictele curente era dintre Marion
de 14 ani si bunica ei, ce dicta ce fel de haine ar trebui sa poarte, cand ea isi facea
temele, cu ce fel de prieteni ar trebui sa-si petreaca timpul si la ce ora ar trebui sa
se intoarca acasa sambata. De cele mai multe ori, d-na M era nepuntincioasa intre
cele doua – ea incercand sa medieze si sa-i reproseze fiicei sale, argumentand ca
ar trebui sa se faca “placuta d-nei in varsta”. Si cu toate acestea, la fel ca la primul
interviu a devenit clar ca D-na M era deasemeni constienta de importanta
posibilitatii dezvoltarii pentru Marion (si ,deasemenea, pentru ea) a revoltei fiicei
sale impotriva dominatiei bunicii, chiar tiranica, si depresiva. (And yet, it became
clear as early as the first interview that Ms M was also aware of the possi- ble importance
for Marion’s development (and also for her own) of her daughter’s rebellion against the
domineering, indeed even tyrannical, and depressive grandmother).

Mai tarziu a devenit clar in timpul psihanalizei ca dorinta de a stabili

definitiv limitele interioare intre ea si mama ei sau intre ea si fiica ei, era unul
dintre motivele cele mai
p.73
importante inconstiente pentru care a cautat ajutor psihoterapeutic. Dar ea doar
si-a “permis” acest ajutor numai cand abilitatea sa de a functiona atat la locul de
munca cat si in viata sa privata a inceput sa se prabuseasca, si angajatorul ei a
declarat-o “bolnava”.
Pana in acest moment, d-na M nu prea era ingrijorata de sine si de propriul
ei istoric de viata: ea suferea de o amnezie pronuntata in ceea ce privea primii ei

1
ani de viata. De-a lungul celor 5 ani de psihanaliza, prin metoda de lucru cu grija
in transfer, am reusit sa decifram pana acum, urmatoarele structuri de semnificatie
inconstiente din istoria traumatica a D-nei M.
D-na M s-a nascut intr-un oras german in 1942, fiind al doilea copil. La
scurt timp dupa nastere, mama ei a primit o notificare oficiala a persoanelor
disparute, prin care sotul ei era dat disparut pe frontul Rusesc. A reactionat cu un
colaps psihic, si nu a mai putut sa aiba grija de copil. Ea si-a dat copiii soacrei, o
angajata (convinsa) National Socialista ce educa copiii in acord cu principiile
riguroase si stricte, dupa cum i-a relatat mai tarziu D-nei M soacra la o varsta
inaintata. Ea era inca convinsa ca aceste idei de odinioara de educatie erau corecte
asa cum au fost stipulate, de exemplu, in cartea lui Johanna Harer Mama germana
si primul ei copil. Astfel, ea si-a expediat nepoata doua nopti in pivnita, astfel
incat sa nu-i mai auda plansul:ea putand mai apoi sa se bucure de un somn
adecvat! In ansamblu, mica Aldelheid era in mod vizibil un copil cu un
comportament bun (manierat), care, curat si uscat la varsta de 2 ani, era ascultator
si comod ( nederanjant) pentru parinti, si care putea fi inapoiat mamei sale inca
instabila pe la sfarsitul lui 1944.
Mama se zbatea inainte cu doi copii in timp ce lucra ca lucratoare acasa
(azil, adapost). Inca mai vorbea in repetate randuri despre vremurile grele de
atunci si cum ea a suferit sub familia tatalui National Socialista. Cu toate acestea
ea ii admira in acelasi timp, si mai presus de toate, pe unchiul tatalui ce fusese
un artist recunoscut in acele timpuri – in cercurile Nationalist Socialiste –
familia fiind inalt respectata. Ea insasi a fost orfana. Ea pierzandu-si ambii
parinti in Primul Razboi Mondial, iae in 1917, cand avea 5 ani, a fost luata de
sora mamei sale mai mult sau mai putin impotria vointei ei. La varsta de 14 ani a
cautat sa intre ucenica de indata ce a putut si “ s-a depasit pe ea insasi...”
(muddled through on her own ) Tatal lui Adelheid a fost prima ei mare iubire, un
profesor pe care l-a intalnit la un club local de sport. El a fost recrutat la
inceputul razboiului. Pentru un timp considerabil
p.74

familia a acceptat ca el a cazut pana cand intr-o zi in 1953 el in mod neasteptat s-

a intors fiind distrus fizic si psihic din prizonieratul Sovietic. Asa cum D-na M a
relatat cu putin timp inainte moartea sa la 52 de ani, cu toate ca el a incercat sa
restabileasca un contact cu sotia si copilul sau, dupa 2 ani ii era imposibil sa indure
traiul cu femeia puternica (aspra) si amarata (inveninata), si si-a parasit familia “
in ciuda faptului ca traia sentimente severe de vinovatie” . Desi D-na M rar l-ar fi
vazut, cu atat mai mult il idealiza. El era cald la inima, artistic (abil, frumos) ,
talentat si intelegator. “ Ea l-a ingrijit cu drag, impreuna cu noua sa iubita, pana
la moartea lui, datorata complicatiilor prelungite ca urmare a malnutritiilor severe
si a torturilor grave indurate in captivitate.

Amaraciunea si duritatea mamei sale au preocupat-o intens pe D-na M in

2
timpul psihanalizei. Ea a protejat-o pe mama de critici pentru o perioada lunga de
timp; cat de mult a suferit de pe urma racelii si a sensibilitatii disfunctionale, si de
masura in care viata ei fusese influentata de abuzul cronic psihic pe care l-a trait
ca un obiect al sinelui. Austeritatea mamei ei si copilaria traumatica de-a lungul
razboiului, inclusiv si batjocorirea primita de la soldatii Sovietici 1945, a servit ca
explicatie, si parea a fi parte din cordonul ombilical psihic care inconstient o
conecta pe ea cu destinul tragic al mamei. In cel de-al treilea an de tratament,
amintirile au inceput sa apara (a iesi la suprafata) prin intermediul ei –asa cum, ca
un copil de 3 ani sa fie fortata s-o vada pe mama ei fiind violata de 3 soldati
sovietici. Mama ei a confirmat aceste amintiri cand a intrebat : “ de atunci nu am
mai fost eu insami, m-am dispretuit pe mine si pe corpul meu... si nici eu nu am
mai putut suporta orice sexualitate, care dealtfel a fost unul din motivele pentru
care casatoria noastra a picat...” in orice caz, mama niciodata nu a consimtit
divortul. Inca o data , contactul cu familia din partea tatalui a constituit unicul
punct de contact cu lumea exterioara.

Adelheid a devenit fiica ideala, in timp ce fratele mai mare parea ca decade
in tacere; el a obtinut rezultate la scoala si a emigrat in Canada la varsta de 18 ani.
Adelheid dimpotriva, a devenit “posesia cea mai pretuta “ a mamei sale, si a cautat
sa o placa prin obtinerea unor note bune la scoala si prin activitatile sale artistice.
A dormit in patul mamei sale pana la varsa de 16 ani, isi petrecea vacantele si
timpul sau liber aproape exclusiv cu ea, exceptand weekend-urile cand – ca
delegata a mamei sale – ea ar fi fugit la tatal sau si la noua sa prietena. Pe la varsta
de 15ani, ea a fost violata de unchiul ei in acelasi studio on care ea a primit lectii
de arta. Nu a manifestat nici o rezistenta.
p. 75
Asa cum am mentionat, numai in psihanaliza a fost constienta de cat de teribil a
fost pentru ea. Ea a simtit ca a fost complice in fapta, pentru ca “ atunci, aveam
atat de mult nevoie de iubire, si eram incapabila de pus limite...” in aceasta
perioada ea a dezvoltat o serie de simptome psihosomatice, cum ar fi migrenele,
tulburarile de somn si bulimie si nu a primit nici un ajutor profesional.
In ciuda simptomelor sale, ea si-a luat examenele preuniversitare cu o nota
generala buna si a inceput studiile la o institutie locala pentru a trai acasa cu mama
ei.
Miscarea studentilor a permis o separare minina (externa) fata de mama ei:
s-a mutat in camin, si a avut numeroase afaceri (treburi) cu barbatii. Procedand
astfel, ea se expunea frecvent la situatii periculoase. Numai atunci cand a trecut
prin psihanaliza, ea a inteles ca in aceasta punere in scena (trecere la act) , ea
repeta inconstient fantasmatic violul mamei ei, si fara sa il recunoasca, “ trebuind
sa-si dovedeasca singura” ca nu o asteapta nici o soarta mai buna decat cea traita
de mama ei. Acest lucru a dus in consecinta la efectuarea a 7 avorturi in decurs de

3
10 ani. “nu am avut nici o problema cu asta. Pe atunci, noi cu totii credeam ca
trupurile ne apartineau – un avort este mai putin decis (stabilit, determinat) extern
decat sa ia pilula...”.
In calitate de asistent social, ea si-a ales o profesie extrem de exigenta:
supravegherea tinerilor dependenti de droguri, femei adolescente delicvente,
pacienti cu cancer in stadiul terminal, si, in ultimii 10 ani, lucreaza intr-un cartier
urban, defavorizat din punct de vedere social.
Printre alte lucruri, a devenit evident, pe parcursul tratamentului ca intr-o
oarecare masura evadarea (scaparea) dupa o zi lucratoare de 12 ore, schimburi
saptamanale etc, reprezinta o incercare de a trai viata proprie, in apartamentul ei
si separat de mama ei. Ea s-a indragostit repetat , dar niciodata nu si-a permis o
relatie de iubire pe termen lung, oricat ar fi dorit sa aiba propria familie.
La varsta de 35 de ani, in calitata de parinte unic, a adoptat o fata cu
handicap, Anna, ce a crescut intr-un aptament in vecinatatea casei mamei ei. In
timp ce ea lucra, mama ei avea grija de Anna. La varsta de 38 de ani a ramas
insarcinata dupa o scurta aventura amoroasa. Aproape ca o treaba desigur, ea a
avut in vedere din nou avortul. Cu toate acestea cand Anna aproape murise in
urma unui atac de astm, si in consecinta s-a confruntat pur si simplu cu cat de
precara era solutia sa de compromis cu privire la convietuirea cu mama sa,
decizand sa aiba grija copilului. Sanatatea fiicei Marion – si
p.76
supravietuirea Annei – au devenit pentru D-na M si mama, un scop mutual in
viata. Impreuna, ele au achizitionat o casa, si si-au petrecut urnatorii 14 ani intr-o
balanta relativ stabila – pana la adolescenta lui Marion ce a declansat o criza
severa in D-na M.

“ eu inca nu stiu cine sunt cu adevarat...” Unele

remarci dezvoltate
psihologic asupra estomparii (umbririi) frontierelor
generationale in
“copii razboiului” traumatizati, deprimati”.

Bazandu-se pe insightutile avute din psihanaliza ceruta de D-na M, se pare

ca pentru noi nu a parut doar o simpla coincidena faptul ca procesul de identificare
din adolescenta lui Marion a declansat prabusirea D-nei Marion. Separarea ce a
urmat adolescentei a lui Marion pune sub semnul intrebarii solutia complexa de
compromis in convietuirea celor trei generatii din casa Domnisoarei M.
inconstient, D-ra M a lasat-o pe fiica ei Marion mamei sale ca obiect al sinelui,
astfel incat, cel putin intr-o anumita masura, sa traiasca viata ei profesionala .
pentru fiica ei sanatoasa, ea a cautat sa compenseze multele traume pe care mama
ei le-a suferit: ea ar fi trebuit sa aduca “ soarele in viata ei sumbra” pentru a stabili
inca o data semnificatia existentei ei – “ pentru a umple gaurile depresivi ... “
(toate erau sarcini inconstiente pe care ea incercasa sa le indeplineasca in copilaria

4
ei). Avand in vedere suferinta ei nesfarsita, amaraciunea mamei ei, si respingerea
depresiei rigide si cronice (“ duritatea”, “ raceala”, “egocentrismul”, rigiditatea
morala, izolarea extrema sociala etc.), par pentru ea ca orice forma de deschide
de auto-afirmare si de confruntare agresiva cu mama sa erau imposibile si
interzise. Desi nu i s-a permis sa se defineasca ca fiind independenta de mama ei,
ea s-a simtit ca o “extensie” a mamei, propriul obiect al sinelui – era legat de ea
printr-un cordon ombilical in viata si moarte.
Cand Marion – nepoata – care fusese deasemenea un model de copil lipsit
de griji si un elev de scoala gimnaziala (ce, accidental, niciodata nu protesta
impotriva stresului si a exigentelor excesive cauzate de vietuirea cu sora sever
invalida) devenita “recalcitranta” in perioada dezvoltarii adolescenta si care , in
viata de zi cu zi, s-a retras din controlul evident al personalitatii bunicii ei, in mod
obisnuit, echilibrul familiar precar in cele din urma colapsand. A devenit clar ca
D-ra M nu a dezvoltat o identitate de baza stabila :” ... in fapt, eu nu am inca
idee despre cine sunt in realitate... o femeie adult, mama –
sau inca o parte din mama mea... chiar si astazi, eu inca
p.77
nu ma pot contrazice cu ea, o dezamagesc sau o ranesc...” a spus ea dupa 6 luni
de psihanaliza. Cu toate acestea, visele ei despre modul in care ea permite mamei
ei sa moara in circumstante ingrozitoare a dezvaluit gradul in care ea a fost
absorbita inconstient de dorintele de moarte indreptate spre mama ei.
Inconstient, pentru D-ra M, separarea de mama ei inseamna uciderea ei, sau
– dimpotriva – ca fiind amenintata de prabusirea psihica a D-rei M, starea ducand-
o la o tentativa de sinucidere.
Astfel, tulburarile severe ale sinelui si ale identitatii proprii ale D-rei , s-au
manifestat in criza de viata mentionata mai sus, depresia ei severa, precum si
slabicunea ei pronuntata in sfera autoreglarii narcisice. Psihanaliza a dezvaluit in
cele din urma radacinile timpurii si mai timpurii ale acestei patologii care
fuzioneaza cu obiectul primar traumatizat, ce a fost sever deprimat.
Numai in transferul catre analist D-ra M a incercat o apropiere prudenta
fata de “ amintirile intrupate”, fiind partile centrale inconstiente ale istoriei ei de
viata. Memoria inscrisa (incarnata) era adesea legata de taramul emotiilor
negative, descoperindu-si mania, furia si ura si pentru o perioada lunga necesita
repetarea, traite concret l-a care analistul supravietuieste atacurilor ei si “ a
gandurilor ei fatale”. A fost impresionant de observat cum acest proces a condus
la o intarire a auto-reglarii narcisice – si la final, la o stabilizare a limitelor
interioare intre sine si obiect, fantasma si realitate, procese psihice si realitati
externe. Aceasta dezvoltare interioara a constituit o preconditie pentru ea de a
oferi un sprijin sporit lui Marion in timp ce-si cauta din adolescenta sinele si
identitatea: cordonul ombilical dintre generatii fiind in cele din urma taiat!
Procesul analitic adesea reaminteste “ o durere post – dezvoltare” intr-o
relatie analitica de intelegere profesionala si sensibilitate emotionala. Aici,
descoperirile s-au dovedit a fi decisive pentru adevarurile “istorice” rezumate mai

5
sus, deoarece multe din dificultatile aparute aici si acum, nu au putut fi intelese
decat pe baza reconstructiei particularitatilor biografice, ce au actionat in cadrul
relatiei terapeutice.
Sper ca prezentarea scurta a povestii de viata a lui Marion a dat cel putin o
perspectiva asupra proceselor succesive de intelegere, a semnificatiei conexiunii
transgenerationale dintre trauma si depresie. Printre altele, conditionata de
depresia severa a mamei, nici faza de individualizare sau de separare
p.78
din timpul celui de-al doilea an, nici faza oedipiana nu ar putea fi trecuta mai mult
sau mai putin adecvat, pentru a nu spune ceva despre procesul de cautare a
adolescentului pe sine si a identitatii. Astfel, in timpul adolescentei a inceput sa
manifeste grave simptome psihosomatice, fiind in cele din urma un indicator al
dezvoltarii partiale ale adolescentului. Acestea fiind spuse, ceea ce a impresionat
analistul in aceasta conexiune a fost creativitatea cu care D-ra M – in ciuda tuturor
suferintelor si a traumelor cronometrate – ar putea adesea sa ofere (descopere)
posibilitatea de compromis, si in cele din urma mergand mai departe, pentru
dezvoltarea mai departepsihica si psihosociala. Dupa toate acestea, ea a absolvit
cu succes un curs de formare, si-a urmat profesia de-a lungul deceniilor, a trecut
prin sarcina si nastere fara plangeri psihosomatice masive, precum si, fata de
mama ei, si-a alaptat fiica – ceva cu care ea era foarte mandra! Putem doar sa
surprindem sursa psihica a acestei vitalitati si creativitati chiar si in aceasta lunga
psihanaliza.
Putem presupune ca aceasta familie ce a fost supusa depresiei de peste 4
generatii, a avut o vulnerabilitate genetica. Cu toate acestea, era inca posibil, dupa
o lunga si intensa cura analitica, pentru D-ra M sa poata iesi din “umbrele lui
Saturn” si sa descopere “ sensuri (semnificatii ) si sensibilitati”, noi calitati ale
vietii. Pentru prima data, era capabila sa traiasca o satisfactie sexuala si o relatie
tandra cu un barbat si sa-si permite “multe lucruri frumoase si interesante” (d-ra
M) deoarece a reusit sa diferentieze propriile nevoi si dorinte sexuale de memoria
incastrata a violului brutal suferit de mama sa si a traumatizariloe sexuale proprii.
La fel ca multi alti pacienti in studiul DPV(?), in timpul unui interviu ulterior d-
ra M ea deasemeni a spus ca, aproape cel mai important rezultat al terapiei
psihanalitice a fost acela ca ea a reusit sa despice “cordonul ombilical depresiv”
intre ea si fiica ei, prin urmare, a putut sa-i permita lui Marion sa-si traiasca
propria viata ( vezi Trimborn, 2001).

Concluzii

In acest capitol am incercat sa ilustrez teza mea conform careia noi gasim
umbre lungi ale treaumei in majoritatea biografiilor pacientilor cu depresie severa.
In mod neasteptat, am ajuns la aceasta constatare in cercetarea clinica si
psihanalitica a Studiului Longitudinal al DPV –ului precum si
p.79

6
in Studiul curent al Depresiei LAC ( a se vedea introducerea in acest capitol).
Trauma si depresia au deasemeni dimensiunea transgenerationala.
Desi, desigur este nevoie de mai multe cercetari clinice si extraclinice,
avand in vedere rezultatele fascinante ale epigeneticii mentionate mai sus unele
concluzii preliminare apar deja plauzibile: am invatat din studiile noastre de
prevenire ca trebuie sa ne concentram asupra dimensiunilor transgenerationale ale
comportamentului agresiv, antisocial si depresiv al copiilor nostri aflati in situatii
de risc. Deasemeni copiii pun in aplicare trauma parintilor lor (vezi ex d-na M).
astfel, prevenirea reala va fi eficienta numai daca reusim sa ajungem si la parintii
traumatizati. Cjiar daca aceasta sarcina ne impune cerinte innaccesibile, nu ni se
permite sa negam.
In cursul desfasurarii studiului nostru al depresiei LAC, psihanalistii
practicanti au devenit constienti de faptul ca cresterea cu o mama sau un tata sever
depresiv poate fi un factor traumatizant pentru un copil, precum si relevanta
amintirilor intrupate ale acestor interactiuni traumatizante pentru functionarea lor
psihica. Dupa cum a spus d-na N si multi fosti pacienti ai studiului DPV:

Pentru mine, cel mai important rezultat al tratamentului a fost ca am

reusit sa inteleg si cu aceasta sa intrerup intr-un final transmiterea
experientei traumatice la copiii mei... acest lucru permitandu-i fiului
meu sa se dezvolte matur in timpul pubertatii si astfel sa se stabilizeze
in timp util...

Conform constatarilor epigenetice, am putea postula ca psihoterapia

traumelor parintilor poate deasemeni sa influenteze fenomenul de vulnerabilitate
genetica in familiile deprimate si astfel sa consolideze rezistenta copiilor lor.
Ce investitie plina de speranta in sanatatea psihica a generatiei viitoare!
Reflectand asupra “umbrelor lungi ale catastrofelor provocate de om”, tratarea
pacientilor cu depresie cronica, traumatizata, nu poate fi doar esentiala pentru
acesti pacienti si copiii lor ci si pentru o dimensiune sociala si politica mai larga.

7
8
9