primă instanţă, lumea noastră este una a aparenţelor de adevăr.

Situaţia gnoseologică umană

fundamentală este următoarea: în fiecare moment prin convicţiune (convingere veritabilă) sau
persuasiune (convingere abuziv indusă), spiritul alege ceea ce e adevărat din ceea ce pare adevărat.
Edmund Husserl, figurând la nivel particular demersul permanent de “adeverire”, ce-l desfăşoară
spiritul cognitiv, arăta: “este adevăr pentru fiecare ceea ce lui îi apare ca adevăr; pentru unul el va fi un
lucru, pentru altul va fi lucrul contrar, dacă lui îi apare ca adevăr” [279, p. 124]. Lumea aparenţelor, a
similitudinilor de adevăr cuprinde totul: idee şi non-idee, adevăr şi fals. În interiorul ei, principiile
logicii nu funcţionează, identicul şi non-identicul coexistă, terţul nu este exclus, contradicţia este la ea
acasă, iar raţiunea este mereu insuficientă. "Discursul care nu are decât aparenţa de realitate, arată
profesorul Mielu Zlate [547, p. 493], este adeseori (s.n.) considerat ca fiind realitate". Din acest vis al
aparenţelor ce nu exclud adevărul, utilizând algoritmi şi euristici, omul selectează ca adevărate diferite
aspecte. Relativitatea unora dintre criteriile grilei sale de selecţie şi contribuţia unor agenţi de
promovare a adevărului, implicit de dezamorsare a aparenţelor, fac ca ariile adevărului şi verosimilului
să se separe. Adevărul rupe din verosimil, îl subliniază, precum Hagi al lui I. Barbu: “Sfânt trup şi
hrană sieşi, Hagi rupea din el”. Eul cogitativ trăieşte desprinderea din verosimil ca pe o salvare, ca pe
o eliberare. Numim veridictizare fenomenul epistemologic de segregare a esenţei din aparenţe:
desprinderea esenţei din aparenţe, a adevărului din verosimil.
Adevărul şi falsul se află într-un sincretism aparent indistructibil. Efortul cogitativ trebuie să se
concentreze asupra prelucrării veridictorii a materialului “verosimil”-ic. Pentru aceasta, ca pentru orice
întreprindere substanţială, iar nu ceremonială temeinică, este necesar un impuls, o necesitate internă
declanşatoare, un set de instrumente de lucru, un set de reguli şi principii de lucru. Procedura de
veridictizare funcţionează ca rezultantă a angrenării procesuale a unor relaţii şi forţe de veridictizare.
Relaţia ce fundamentează întreprinderea de extragere, prelevare a adevărului este aceea de cunoaştere.
Forţele intelective ce se alocă demersului sunt de natură cognitivă. Acestea sunt puse în mişcare de
energii intelective provenite din necesităţi umane, precum cele de claritate, valoare, siguranţă, dovadă,
recunoaştere a existenţei şi putere.
Lucrul cu obiectele similare şi manevrarea de aparenţe au un indicator ridicat de apetenţă, căci nu
solicită resurse mari de atenţie. Generatorul energiei ce pune în mişcare dispozitivul de delimitare îl
reprezintă necesitatea internă, combustia generată de contradicţia dintre posibil şi favorabil pe
domeniul de acţiune al principiului de acţiune în regim de minim efort. Aparenţa oboseşte peste
măsură. Dincolo de aparenţă intervine nevoia de separare a adevărului calm, echilibrat, liniştit, încet şi
economic, pe scurt, marea nevoie de ordine.
Desprinderea veridicului din similar poate fi figurată ca o apropiere progresivă de un corp ceresc
"necunoscut". La început, Marte, să zicem, planeta, este un punct neclar, apoi un cerc, apoi o sferă,
apoi un orizont material lichid, după care apar denivelările solului, în continuare se văd nişte văi
lungi, apoi cratere înalte, câmpii ş.a.m.d. Din aparenţele de adevăr se desprind progresiv adevărurile:
unele veritable, altele doar induse. Proba de foc trebuie să fie, opinează Karl Popper,
falsificabilitatea. Incertitudinea apare în mod constant ca ambiguitate. Lupta spiritului cognitiv cu
aparenţele se poartă în numele dezamorsării confuzului, ambiguităţii, echivocului şi neclarului. Totul
în faţa spiritului investigator se profilează drept confuz. Botezul adevărului are loc prin traversarea
unei confuze ape a Iordanului. Înainte de a fi adevăr, aparenţa este ambiguitate. Ea are nevoie de
veridictizare. Eul cunoscător utilizează pentru dezambiguizare unelte conceptuale şi urmează principii
logice, axiome, postulate şi teoreme specifice domeniului de refe