ASPECTE PSIHOLOGICE ALE MINCIUNII

Ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod

pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri, de alţii
sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că „invenţia” îi asigură
confort, siguranţă şi succes, individul perseverează în acest sens, reiterând sau
perfecţionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forţare a
zăgazurilor imaginare.

Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele mai

felurite, minciuna are o prezenţă ubicuă. Minciuna este o „figură” a raţionalităţii
desfăşurată în vederea înfruntării unei dificultăţii şi în perspectiva rezolvării ei
spre beneficiul agentului ce o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată,
supradeterminată de dorinţe, de interese.

Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă

a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa
de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru
ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a
ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista
presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe
alţii şi ne minţim pe noi înşine.

Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că

suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns.
Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim din interes sau minim
din interes sau minim nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi
inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi.
Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar
minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.

Minţim falsificând sau minţim …adeverind.

Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanţe socio-culturale,

ce vizează mai multe straturi existenţiale: ontologice, gnoseologice, retorice,
axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o formă de
administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare
prin limbaj sau gestică de la cea ce îndeobşte este recunoscut ca existent, ca
adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna dă
seama de faptul că distanţa dintre real şi ireal este reglabilă prin mecanisme
semiotice, că nu întotdeauna este urmărită corespondenţa dintre ceea ce se
afirmă şi stările de fapt (şi că, în anumite circumstanţe, acest lucru este chiar
contraindicat!), că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt
excelente mijloace de a trişa, de a ascunde, de a născoci. Minciuna este o
achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândeşte o anumită
experienţă praxiologică, ajunge la o anumită performanţă cognitivă, ştie să
selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită performanţă discursivă, este
integrat în comunitate şi are anumite interese. Nu minţi doar de dragul de a
minţi.

Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune

unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar,
posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, capacitatea unui
subiect de a alege între mai multe opţiuni favorabile. Actul de a minţi
presupune:

• anumită capacitate proiectivă, ideaţională, care să treacă dincolo de

prezent (în general, mincinosul este un ins nemulţumit)

• cunoaşterea adevărului, dar, atenţie!, şi abţinerea de a-l spune, de a

te da de gol

• fructificarea efectivă a avantajului de a şti mai mult decât alt

subiect, de a fi cu un pas înaintea lui

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire de

tip simbolic, o decentrare şi dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a
limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiinţei umane sunt antrenate prin limbaj,
întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai uşor să ascunzi sau să te
ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai uşor prin mimică sau gestică.
Mâinile sau faţa noastră sunt mai sincere, mai transparente.

Jankelevitch M. a explicat că punerea la index a minciunii se face „prin

mecanisme sociale pe care trişorul le afectează, ci prin periculoasa facilitate a
înşelătoriei sale. Totul se poate spune, dacă nu se face, căci dacă nu se poate
acţiona asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la
dispoziţia noastră autocrată şi la o desăvârşită discreţie…Unde se va opri
mincinosul? Cine ar putea să-l împiedice să se servească de pârghiile trucurilor
sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt
primele care-l ispitesc pe om de a minţi. Prin recul, limbajul este primul atacat
de minciună.

Legată indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin

disimulat printr-o simplă informare. Atunci când comunic adversarului meu că
„Drumul spre care tu te îndrepţi este blocat” (ştiind că aserţiunea este contrară
adevărului, dar gândind că prezenţa altuia pe acest drum jenează sau
dezavantajează), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în altă direcţie.
Sub masca unei simple descrieri a unei realităţi (drumul acesta este blocat), se
ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o
puternică dispoziţie de prevalorizare şi preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele
fac ca influenţa şi puterea să se manifeste, să se distribuie mai tot timpul
disproporţionat, preferenţial. Se vorbeşte când trebuie, cât trebuie, cui trebuie,
unde trebuie. Simpla împrăştiere de informaţii nu rămâne inocentă. Substanţa
limbii –îngemănată cu contextul manifestării ei – conţine o insiduoasă apetenţă
de dominare, care se împrăştie de îndată ce circumstanţele devin favorabile.

Omul minte şi prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune

interesată a gesturilor şi comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la
cuvinte. Reuşeşti să minţi în deplină tăcere. Poţi foarte bine să induci în eroare
acţionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificaţiile unor acte
sau îmbinându-le şi articulându-le astfel încât să se creeze impresiile dorite.
Combinatorica actelor, ca şi a cuvintelor, este nelimitată şi, de aceea, ea creează
spaţiul de manevră suficient de larg pentru reuşite strategii de înşelare. Minţim
gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…minţindu-ne.
Minţim de cum facem prima mişcare, dar şi în nemişcare.

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o

fiinţă nemulţumită de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat,
tinzând să stăpânească şi alte orizonturi pe care le identifică după prealabile
ordonări, ierarhizări, selectări. Trebuie să fii capabil de a construi şi alte trasee,
să le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna
minţi având în minte „ mai multul , „ mai binele ”, „ mai frumosul ” etc.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă,

adaptivă şi succesivă de inserţie optimală a individului în complicata reţea
socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când
societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei
poziţii sau profit maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa
minciunii poate de seama de calitatea relaţiilor care reglementează societatea, de
profilul comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali.

Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement

adevărului precum falsitatea pură. Dimpotrivă, ea este o formă de adevăr
refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare brută; este un adevăr călduţ, afabil,
acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevăr ce-şi face drumul cu greu.
În situaţia în care adevărul este prea stânjenitor sau doare, se oferă o replică mai
slabă a acestuia, un artefact tămâiat şi tămăduitor. Se ştie doar că, în multe
situaţii, omul fuge de adevărul gol-goluţ. De aceea minciuna este un substitut
ocazional- dar necesar- al adevărului. Uneori, minciuna se naşte în vecinătatea
sau prelungirea adevărului; este o fată nouă a acestuia; minciuna nu este
refractară la adevăr, ea se „ amestecă ” cu puţin adevăr pentru a deveni credibilă.
Poate fi şi o primă „ fază ” a adevărului, o poartă de intrare şi acceptare a lui.
 Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecvenţa spuselor sale
cu realitatea. Puţin importă dacă cele invocate concordă cu faptele. El este
interesat de soliditatea emisiunii sale ficţionale. Primează scopul său (ascuns,
neprobat) şi nu conformitatea cu adevărul sau falsul. Atitudinea privitoare la
adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos şi pacientul minţit.

Şi iată cum:

• Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de

grija de a desfăşura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita
celui minţit, de a ajunge cât de repede la o ţintă;

• Minţitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se

raportează la adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult îl
limitează, îi încurcă mintea decât o limpezeşte; el se centrează mai ales pe
spusa mincinosului, pe discursul său care mai întotdeauna pare impecabil
(este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc); furat
de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel minţit uită că aceasta
foloseşte la ceva.

Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, la idiosincraziile unei logici

abstracte, „ idealiste ” pe când mincinosul are priza profunzimilor şi operează
după o logică concretă, elastică şi spornică. Fapt pentru care sorţi de izbândă
are mincinosul, pentru că el are un referenţial valoric care-l avantajează.

Minciuna nu se naşte pe un teren gol. Ea este aşteptată şi adulată. Credulii

trebuie să-i vină în întâmpinare. Terenul inserţiei ei este de mult pregătit. Se
găseşte ceea ce este căutat. De aceea, în actul înşelării se exploatează
predispoziţia conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Într-
un fel receptorii minciunii „ îşi dau acordul ” cu ceea ce urmează să se
denatureze. Credibilitatea şi eficienţa minciunii se nasc şi sunt asigurate prin
coparticipare. Încât merită a fi interogaţi nu numai cei ce mint, ci şi cei care
cred în minciună!
Exista situatii in care am dori sa nu tradam sentimentele de care suntem

stapaniti, numai ca acest lucru nu ne reuseste intotdeauna pe deplin. O

femeie care este in doliu incearca de cele mai multe ori sa-si ia o "mina

curajoasa". De cele mai multe ori, aceasta aparenta nu este veridica.

Daca femeii in cauza i-ar reusi perfect aceasta mistificare, cei din jur ar acuza-

o ca este lipsita de sentimente. Daca femeia respectiva nu ar lasa sa se

observe cat de putin faptul ca se straduieste sa-si ascunda adevaratele

sentimente de care este stapanita, s-ar putea spune despre ea ca nu stie sa

se stapaneasca. Adoptarea unei "mine curajoase" reprezinta un caz tipic de

pseudomistificare, adica o situatie in care persoana este nemultumita pentru

ca cei din jur isi pot da seama care este adevarata ei stare de spirit.

Ce se intampla atunci cand dintr-un motiv bine justificat este necesar sa ne

ascundem perfect sentimentele? De cele mai multe ori, persoanele care se

afla intr-o asemenea situatie sunt deosebit de tensionate, deoarece trebuie sa

fie credibile. Respectivele persoane spun minciuni si trebuie sa faca anumite

miscari si sa adopte atitudini care sa concorde cu neadevarurile rostite. Se

pune insa intrebarea daca omul poate sa aiba control asupra corpului sau.

Fara indoiala ca numite parti ale corpului pot fi controlate mai bine decat

altele. Partile coprului ale caror miscari sunt constientizate si in viata

cotidiana, pot fi controlate cel mai usor. Cel mai usor ne este sa mintim cu

ajutorul fetei! Tinuta ne poate oferi insa informatii importante despre starea

de spirit a unei persoane, deoarece nu intotdeauna suntem constienti de

faptul ca avem sau nu o pozitie a corpului corespunzatoare. Si miscarile sau

pozitiile mainilor pot trada faptul ca mistificam.

Miscarile executate cu mainile si cu picioarele sunt deosebit de interesante in

acest sens, deoarece acestea sunt constientizate in foarte mica masura.

Acesta este de fapt si motivul pentru care miscarile membrelor sunt de cele

mai multe ori mascate, de exemplu cele din spatele birourilor.

A minti cu ajutorul intregului corp este pentru cei mai multi dintre noi un lucru

deosebit de dificil, deoarece nu avem experienta necesara in acest sens. Daca

incercam sa mintim sau sa mistificam in mod constient o facem cu destul de

putina indemanare si nu ne ajuta in acest sens decat neatentia celor din jurul

nostru. Se intampla foarte frecvent ca cei din jur sa observe ca o persoana

minte, dar sa nu reactioneze la acest fapt.

Mistificatorii versati sunt toti cei care au profesii ce necesita efectuarea unor

operatii sau gesturi care sa induca in eroare, si anume gesturi sau operatii

care pot fi descoperite si deconspirate. Daca persoanele respective nu sunt in

stare sa minta si sa-si sustina minciunile cu succes, ele sunt sortite esecului.

Ele trebuie sa fie in stare sa minta la momentul potrivit, folosindu-se in acest

scop de intregul corp. Acest lucru necesita un antrenament care poate dura

mai multi ani, astfel incat mistificarea sa fie ridicata la rang de "arta". In

categoria amintita nu intra numai marii actori, ci si alti mistificatori, cum ar fi,

de exemplu, politicienii, avocatii, agentii de vanzari, agentii imobiliari. Pentru

aceste categorii de oameni mistificarea face parte din viata de zi cu zi, iar ei

isi cunosc atat de bine "arta", incat uneori ne simtim chiar maguliti cand

suntem dusi de nas de astfel de oameni.

Cum putem sa ne dam seama ca cineva minte, ca cineva mistifica? Din acest

punct de vedere putem lua ca punct de pornire experientele efectuate de

catre cercetatorii americani, care au reusit sa stabileasca o serie intreaga de

diferente care apar in momentul cand cineva minte:

atunci cand mintim, gesturile facute cu mainile sunt mai putin frecvente,

deoarece nu putem identifica gesturile care ar trebui sa sublinieze cele spuse

de noi. Ne dam seama ca miscam mainile, dar nu stim ce exprimam prin

intermediul miscarilor efectuate. Avem in mod inconstient sentimentul ca ne

tradam si de aceea renuntam la miscarile respective.

creste frecventa gesturilor de autoatingere, efectuate cu mana pe fata. Cele

mai frecvente gesturi de acest gen sunt: mangaierea barbiei, tuguierea

buzelor, acoperirea gurii, atingerea nasului, frecarea obrazului, scarpinatul

sprancenelor, trasul de urechi, mangaierea parului. Acoperirea gurii este un

gest care poate fi descifrat cel mai usor. Din gura ies vorbe, care sunt de fapt

minciuni si mana este dusa la gura in mod inconstient pentru a opri aceste

vorbe. Persoana care vorbeste nu vrea sa se balbaie sau sa se incurce si ar

dori ca fluxul verbal sa nu fie intrerupt. Datorita acestui conflict interior apare

un compromis. Mana este dusa la gura, dar nu o acopera in totalitate.

Gestul care se efectueaza cel mai frecvent atunci cand mistificam, gest care

reprezinta o acoperire simulata a gurii, este ducerea mainii la nas.

creste frecventa miscarilor laterale. Este vorba despre miscari estompate prin

care se manifesta dorinta de a pleca, de a fugi. Miscarile de acest gen sunt

evidente in special la copii, care se tot misca incolo si-ncoace pe scaun.

creste frecventa miscarilor convulsive efectuate cu mainile. Miscarile de acest

gen nu sunt provocate numai datorita faptului ca se spune un neadevar.

Minciuna poate fi unul dintre numerosii factori care implica efectuarea acestor

miscari.

Un aspect deosebit de important in ceea ce priveste mistificarea este acela ca

exista mereu discrepanta accentuata intre gandire si actiune. Spunem altceva

decat gandim si nu trebuie sa tradam ceea ce se petrece in mintea noastra

prin comportarea si atitudinea pe acre oa vem. Atingerea nasului si alte

gesturi de aceeasi factura reflecta faptul ca exista discrepanta intre gandire si

actiunile efectuate. Toate aceste lucruri pot fi calificate in general ca

mistificare. Mistificarea activa reprezinta o forma cu totul speciala a

mistificarii.

Daca suntem framantati de o problema dificila si ducem mana la nas,

efectuam intr-un anumit sens un gest mistificator, dar nu se poate spune ca

mintim. A da dovada de lipsa de sinceritate nu inseamna doar a spune lucruri

neadevarate. Nu neglijati sensul general al comportarii, bucurandu-va de

faptul ca v-ati dat seama ca se spune o minciuna! Aspectele exterioare

observate nu reprezinta numai o mistificare, ci si un conflict interior intre ceea

ce se gandeste si ceea ce se intreprinde. Putem fi siguri ca o persoana care isi

duce mana la nas gandeste un anumit lucru pe care cei din jur nu trebuie sa-l

observe si care nu va fi exprimat nici verbal.

Aceasta nu inseamna in nici un caz ca trebuie sa dam dovada de neincredere

fata de persoana cu care purtam o discutie, gandindu-ne mereu ca persoana

respectiva vrea sa para credibila prin ceea ce spune. Trebuie sa facem

distinctie intre semnalele caracteristice minciunii si cele caracteristice

nesigurantei.

atunci cand mintim, gesturile facute cu mainile sunt mai putin frecvente,

deoarece nu putem identifica gesturile care ar trebui sa sublinieze cele spuse

de noi. Ne dam seama ca miscam mainile, dar nu stim ce exprimam prin

intermediul miscarilor efectuate. Avem in mod inconstient sentimentul ca ne

tradam si de aceea renuntam la miscarile respective.

creste frecventa gesturilor de autoatingere, efectuate cu mana pe fata. Cele

mai frecvente gesturi de acest gen sunt: mangaierea barbiei, tuguierea

buzelor, acoperirea gurii, atingerea nasului, frecarea obrazului, scarpinatul

sprancenelor, trasul de urechi, mangaierea parului. Acoperirea gurii este un

gest care poate fi descifrat cel mai usor. Din gura ies vorbe, care sunt de fapt

minciuni si mana este dusa la gura in mod inconstient pentru a opri aceste

vorbe. Persoana care vorbeste nu vrea sa se balbaie sau sa se incurce si ar

dori ca fluxul verbal sa nu fie intrerupt. Datorita acestui conflict interior apare

un compromis. Mana este dusa la gura, dar nu o acopera in totalitate.

Gestul care se efectueaza cel mai frecvent atunci cand mistificam, gest care

reprezinta o acoperire simulata a gurii, este ducerea mainii la nas.

creste frecventa miscarilor laterale. Este vorba despre miscari estompate prin

care se manifesta dorinta de a pleca, de a fugi. Miscarile de acest gen sunt

evidente in special la copii, care se tot misca incolo si-ncoace pe scaun.

creste frecventa miscarilor convulsive efectuate cu mainile. Miscarile de acest

gen nu sunt provocate numai datorita faptului ca se spune un neadevar.

Minciuna poate fi unul dintre numerosii factori care implica efectuarea acestor

miscari.