Minciuna pedagogică (II)

23 MAI 2011
Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanțe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi: ontologice,
gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o formă de admnistrare eficientă a
ficțiunii, de plonjare motivată și interesată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la ceea ce îndeobște este
recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea-ce-este (!), minciuna dă seama de faptul
că distanța dintre real și ireal este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu întotdeauna este urmărită corespondența dintre
ceea ce se afirmă și stările de fapt (și că, în anumite circumstanțe, acest lucru este chiar contraindicat!), că
instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trișa, de a ascunde, de a născoci.
Minciuna este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o anumită performanță cognitivă,
dobândește o oarece experiență praxiologică, știe să selecteze și să ierarhizeze, dispune de o anumită performanță
discursivă, este integrat în comunitate și are anumite interese. Nu minți doar de dragul de a minți. Mincinosul este un om
bine situat. El știe ce vrea. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop redat sub forma unui
material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, capacitatea unui subiect de a alege între mai
multe opțiuni favorabile (corespondență, anti- sau non-corespondență). Actul de a minți presupune:

a) o anumită capacitate proiectivă, ideațională, prin care să se treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins
nemulțumit);

b) cunoașterea adevărului dar, atenție!, și abținerea de a-l spune, de a-l exprima;

c) fructificarea efectivă a avantajului de a ști mai mult decât alt subiect, de a i-o lua înainte.

Vom sugera că a spune o minciună este mai greu decât a spune adevărul. Strategia ascunderii adevărului sau de a-l substitui
antrenează o desfășurare de capacități și abilități mult mai suple și elaborate. Sinceritatea este mai aproape de naturalitate,
pe când prefăcătoria este un artefact complicat ce se amplifică și se complică la scara evolutivă. Probabil că progresul
omenirii are în subsidiar această nouă și curioasă capacitate achiziționată – posibilitatea de a minți. În definitiv, tehnica
sofisticată actuală poate fi asimilată unui mijloc eficient de a păcăli legile naturii.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conștiinței, o gândire de tip simbolic, o decentrare și dedublare subiectivă,
o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale ființei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea
sunt cele mai economicoase. Este mult mai ușor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai ușor
prin mimică sau gestică. Mâinile sau fața noastră sunt mai sincere, mai transparente. Statutul de convenție al limbii imprimă
acesteia capacități nemărginite de a trișa. Punerea la index a minciunii, crede M. Jankelevitch, nu se explică „numai prin
mecanisme sociale pe care trișorul le afectează, ci prin periculoasa facilitate a înșelătoriei sale. Totul se poate spune, dacă
nu se face, căci dacă nu se poate acționa asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispoziția
noastră autocrată și la o desăvârșită discreție… Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea să-l împiedice să se servească de
pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor?” (Jankelevitch, 1945, p. 38). Cuvintele
sunt primele care ispitesc pe om de a minți. Prin recul, limbajul este prima instituire umană atacată – de minciună – în
fundamentele sale.

Legată indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin disimulat printr-o simplă informare. Atunci când
comunic adversarului meu că „Drumul spre care tu te îndrepți este blocat” (știind că aserțiunea este contrară adevărului, dar
gândind că prezența altuia pe acest drum jenează sau dezavantajează), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în altă
direcție. Sub masca unei simple descrieri a unei realități („drumul acesta este blocat”), se pitește un ordin („n-o lua pe acest
drum!”). Încât, minciuna poate fi considerată ca o ipostază particulară a „cuvântului-ziditor”, care modifică și intervine în
cursul lucrurilor, ca o concentrare a funcțiunilor cuvintelor înspre dimensiunile lor acționaliste. Angajamentul langajier este
penetrat de o puternică dispoziție de prevalorizare și preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influența și puterea să
se manifeste, să se distribuie mai tot timpul disproporționat, preferențial. Se vorbește când trebuie, cât trebuie, cui trebuie,
unde trebuie. Simpla împărtășire de informații nu rămâne inocentă. Substanța limbii – îngemănată cu contextul manifestării
ei – conține o insiduoasă apetență de dominare, care se revarsă de îndată ce circumstanțele devin favorabile.

Omul minte și prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesată a gesturilor și comportamentelelor sale. Nu-i
nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reușești să minți în deplină tăcere. Poți foarte bine să induci în eroare acționând într-un
anumit mod, exagerând sau alterând semnificațiile unor acte, sau îmbinându-le și articulându-se astfel încât să se creeze
impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca și a cuvintelor, este nelimitată și, de aceea, ea creează spațiul de manevră
suficient de larg pentru reușite strategii de înșelare. Mințim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,
…mințindu-ne. Mințim de cum facem prima mișcare, dar mințim și în nemișcare!
Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o ființă nemulțumită de ceea ce este sau are. El
transcende ceea ce (îi) este dat, tinzând să stăpânească și alte orizonturi pe care le identifică după prealabile ordonări,
ierarhizări, selectări. Trebuie să fii capabil de a construi și alte trasee, să le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să
ajungi la ele. Întotdeauna minți având în minte „mai multul”, „mai binele”, „mai frumosul” etc. (desigur, din punctul tău de
vedere, căci nu întotdeauna aceste opțiuni se identifică cu valorile propriu-zise). Că omul minte sau se minte, aceasta se
întâmplă pentru că ceva dincolo de el nu-i este pe plac. Minciuna este o consecință a proiectivității noastre înspre regiuni
existențiale superioare. Asta nu înseamnă că minciuna, ca mijloc de a ajunge către o țintă, este scuzabilă. Nu toți sunt
capabili de minciună. Sunt persoane care se mulțumesc cu cât au. Desigur, pentru a accede la mai mult, nu e necesar să
recurgi la vicleșuguri sau inducere în eroare, dar acestea, atunci când au loc, vizează cel mai adesea un supliment de bună-
situare sau bună-stare.

Minciuna nu se naște pe un teren gol. Ea este așteptată și adulată. Credulii trebuie să-i vină în întâmpinare. Terenul inserției
ei este demult pregătit. Are priză la public ceea ce este căutat. De aceea, în actul înșelării se exploatează predispoziția
conștientă sau inconștientă a auditoriului către minciună. Într-un fel, receptorii minciunii „își dau acordul” cu ceea ce
urmează să se denatureze. Credibilitatea și eficiența minciunii se nasc și sunt asigurate prin co-participare. Încât, merită a fi
interogați nu numai cei ce mint, ci și cei ce cred în minciună! Există o apetență funciară a omului pentru minciună ce se cere
a fi astâmpărată. Marii mincinoși au exploatat la maximum această predispoziție. Minciunile, cel puțin pe jumătate, sunt
„făcute” de cei ce cred în ele. Minciuna mare este dată de numărul susținătorilor ei. Chiar dacă din punct de vedere calitativ
ea este șubredă, dacă resușește să ademenească o masă mare de creduli, atunci i se conferă o forță mai eficientă decât cea
presupusă de adevăr.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptativă și succesivă (=eficientă) de inserție
optimală a individului în complicata rețea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanțarea necesară, atunci când
societatea nu-i este pe plac, sau implicarea inteligentă în vederea obținerii unei poziții sau profit maxim când crede de
cuviință. În același timp, prezența minciunii poate da seama de calitatea relațiilor care reglementează societatea, de profilul
comunicării și comuniunii dintre diferiții protagoniști sociali.

Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevărului precum falsitatea. Dimpotrivă, ea este o
formă de adevăr refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare brută; este un adevăr călduț, afabil, acceptabil, mascat, aparent
inofensiv. Este un adevăr ce-și face drumul cu greu. În situația în care adevărul este prea stânjenitor sau doare, se oferă o
replică mai slabă a acestuia, un artefact tămâiat și tămăduitor. Se știe, doar, că, în multe sițuații, omul fuge de adevărul „gol-
goluț”. De aceea, minciuna este un substitut ocazional – dar necesar – al adevărului. Uneori, minciuna se naște în
vecinătatea sau prelungirea adevărului; este o față nouă a acestuia; minciuna nu este refractară la adevăr, ea se „amestecă”
cu puțin adevăr pentru a deveni credibilă. Poate fi și o primă „fază” a adevărului, o poartă de intrare și acceptare a lui.

Din perspectivă psihologică, minciuna este un act comportamental deosebit de complex ce antrenează toate palierele
personalității: gândirea, limbajul, afectivitatea, voința, atenția etc. Aceasta se relativizează atât la diferitele vârste
cronologice cât și la starea de normalitate sau anormalitate a insului. La copilul mic, minciuna este o consecință a cuceririi
imaginarului și ea nu are un caracter patologic. De fapt, „micul faun” (Maurice Dubesse) este un pseudomincinos, a cărui
lume este un amestec între real și ficțiune construită prin invenție și fabulație antropomorfică. În acest „joc secund”
imaginativ copilul inventează mult inventându-se de fapt pe sine. Plonjarea în lumea fabuloasă a poveștilor îi deschide
apetitul reveriei, al visului de perspectivă. Ar constitui un pericol când copilul insistă cu încăpățânare să fie crezut și nu mai
reușește să ia contactul cu realitatea. De regulă, minciunile copilului de până la cinci ani nu sunt conștiente, interesate, care
să implice calcule deliberate pentru obținerea unor profituri oarecare. În cazul copilului școlar și al adolescentului, obiceiul
de a minți devine într-adevăr o problemă, acesta trădând fie o carență afectivă, fie un mod specific de fugă față de realitate,
fie o dizarmonie constitutivă cu caracter patologic. Pentru educator, sarcinile în această situație ar fi: crearea unui climat de
comuniune afectivă și încredere reciprocă, evitatea suspiciunilor simultan cu dezvăluirea inteligentă a adevărului chiar dacă
se dovedește dureros pentru tânăr, oferirea acelei părți a adevărului care poate fi înțeleasă etc. La vârsta adultă, prezența
minciunii este destul de frecventă, ea depinzând de caracterul raporturilor interpersonale, de trăsăturile de personalitate, de
profilul caracterial al actorilor implicați. Tipologia minciunii se înscrie într-o gamă destul de largă, aceasta manifestându-se
atât ca minciună benignă (convențională, scuzabilă), dar și cu caracter malign (frauda, trădarea etc.). Minciuna patologică
este întâlnită la subiecții cu dezechilibru mental, aceasta fiind o urmare a unor tulburări accentuate de personalitate sau un
rezultat al unei stări nevrotice. Cea din prima categorie este stereotipă, lipsită de imaginație și este ușor de identificat, pe
când cea de tip nevrotic are un caracter inutil, incredibil, gratuit și inexplicabil, fiind însoțită și de alte tulburări de
comportament. Manifestarea patologică a minciunii constă în născocirea unor fapte extraordinare sau în denaturarea crasă a
adevărului cu scopul de a ieși în evidență, a atrage atenția celor din jur. De cele mai multe ori, mitomanul este eroul
propriilor povestiri și este deosebit de bucuros când ceilalți îi dau crezare, îl consideră inteligent și spiritual. El realizează
totuși absurditatea construcției sale, dar merge mai departe inventând, aceasta fiind, pentru el, o cale de afirmare a eului, o
modalitate de obținere a unei satisfacții afective de moment.
Minciuna în actul didactic
4 SEPTEMBRIE 2012 PROF. UNIV. CONSTANTIN CUCOȘ PUNCTE DE VEDERE

Educatorul trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al înţeleptului, al prietenului.

Minciuna este prezentă în actul didactic. În fond, ce este educaţia? O modalitate de administrare deliberată a
imaginarului în perspectiva căreia oamenii sunt formaţi sau deformaţi. O cale de insinuare a unei realităţi
care nu există în momentul invocării ei („idealul educativ”, „scopurile educaţiei” etc.). Un efort metodic de
acomodare a celor tineri cu „măştile” lumii.

A educa înseamnă a adăuga la natura intimă a copilului date noi, pe care acesta nu le are. A educa
presupune, totodată, a te lupta cu ceea ce este de prisos, a îndepărta „excrescenţele” negative ale spiritului, a
dezvăţa individul de obişnuinţe potrivnice creşterii sale. Oricum am lua-o, educaţia presupune intervenţie
„ne-naturală”, crearea unui orizont ideatic în numele căruia actul paideic se întemeiază, întrebuinţarea unor
artificii metodice de schimbare şi transformare - desigur benefice - a naturii umane.

Educatorul poate fi vizat şi ca un simulant: al atoate- sau al atotcunoscătorului, al stăpânirii situaţiei sau a
sinelui. El trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al înţeleptului, al prietenului. Pe de altă parte,
elevii sunt puşi în situaţia de a se adapta unei situaţii oarecum artificiale, cea creată şi regizată de profesor.
Elevii, în clasă, nu mai sunt ceea ce sunt de fapt; nici profesorii. Şi profesorii şi elevii simulează constant
comportamente aşteptate, prognozate, normate în consens cu modelele de profesor, de elev, de şcoală.
Înregimentarea în acest „spaţiu de joc”, până la un punct, este benefică şi garantează eficienţa demersului
didactic. Naturalitatea situaţilor şi a relaţiilor nefiind posibilă, rămâne să se apeleze la substitute, modele,
mai mult sau mai puţin abstracte. Sub „clopotul de sticlă” al instituţiei şcolare, sunt exersate cunoştinţe şi
experienţe condensate, tipice, exemplare, în ritmuri prestabilite, calculate, parcimonios desfăşurate.
Randamentul încorporării acestor instrumente ţine şi de dimensionarea acestui „spaţiu de simulare” care este
şcoala. Nu de puţine ori s-a cerut expres ca şcoala să aducă în ea realitatea, sau, mai mult, să fie viaţa însăşi.
Numai că aşa ceva nu-i posibil. Ne mulţumim ca şcoala să fie un simulacru al realităţii, o „antecameră” a ei,
o experienţă „in vitro”. Iar eficienţa ei este dată nu de concretitudinea stufoasă a existenţei (ne)desfăşurate în
ea, ci de abnegaţia cu care izolează şi selectează faptele, cazurile, posibilităţile. Eficienţa instrumentului
incorporat ţine şi de calea abstractă, „sintetică” de derivare a lui, ceea ce-l poate face mai suplu şi mai
pasibil de generalitate.

Limbajul educaţional permite o alunecare considerabilă spre ficţiune. Orice enunţ cu privire la educaţie nu
numai că descrie o realitate, dar construieşte şi prescrie ceea ce aceasta trebuie să devină în perspectivă.
Saltul din real în ireal se face cu ajutorul cuvântului mincinos. Discursul normativ face loc, de obicei,
voluntarismului şi subiectivismului. Reperele valorice ale educaţiei viitoare se pierd în spaţiul nedeterminat
al reveriei. De regulă, terminologia educaţională suferă de o ambiguitate semantică şi imprecizie
referenţială. Când se desenează obiectivele, cuvintele îşi dau concursul pentru a nega realitatea existentă şi
se pregătesc pentru a adula virtualitatea. Substanţa limbii, în această încercare de trasare a proiectului, se
rarefiază, mlădiindu-se în conformitate cu alura şi valoarea ţintei. Încă din faza conturării scopului, discursul
însuşi vine în întâmpinarea ţintei chiar făcând-o în parte. Există o forţă presupoziţională a cuvintelor care se
actualizează în orice proiect didactic. Cuvântul educativ este un cuvânt insidios. Discursul pedagogic nu
numai descrie sau prescrie, ci crede că şi face efectiv ceea ce este doar în proiect. Premisa aceasta este: a
spune înseamnă deja a face! Făcutul se ascunde la adăpostul spusului. De multe ori, educaţia se limitează
doar la a spune ceva despre ceea ce se face, pentru a crede că se şi face ori s-a făcut cu adevărat ceea ce se
invocă. Uneori, se vorbeşte mult şi se întreprinde puţin sau deloc. Se caută a se înlocui fapta cu vorba. Dar a
face educaţie nu înseamnă numai a vorbi despre educaţie. Ea începe cu vorba ce urmează obligatoriu să se
prefacă în faptă. Nu?

Minciuna directă, identificabilă, este rar folosită în actul didactic. Se recurge la această strategie doar în
cazuri extreme. Sub o formă travestită, în doze şi în modalităţi diferite, ea se actualizează foarte des în
contrafacere, ocultare, tăcere, omisiune, ascundere, plăsmuire, fantezie, prefăcătorie, disimulare, simulare,
modelizare etc. Ea se manifestă ca supra-procedeu generalizat, la nivelul tuturor componentelor actului
didactic. Cum acţiunea educativă se naşte în clivajul dintre real şi posibil, dintre actual şi potenţial, acest
spaţiu de manevră este locul predilect al contrafacerii. Ori de câte ori se vorbeşte în numele viitorului, ceva
din irealitatea lui este adusă şi folosită în prezent ca şi ceva real. Viitorul este deja presupus în actul în curs
de derulare. Finalitatea (nerealizată) a actului paideic prezidează (real!) procesualitatea educativă prezentă.
Şi conţinuturile vehiculate în actul educativ suferă un proces de denaturalizare şi decontextualizare. În
procesul didactic, savoir-ul de transmis reprezintă o esenţializare, o prezentificare interesată (deontologic,
logic, didactic) a datelor emise de comunitatea ştiinţifică la un moment dat. Normativitatea instituită în acest
perimetru regizează jocurile de rol pe care protagoniștii trebuie să le adopte. Relaţiile care se nasc suportă
aceleaşi constrângeri cerute de caracterul artificial al noului mediu. Tehnicile şi mijloacele materiale
desfăşurate sunt rezultate ale unor presiuni şi contextualizări cerute în chip explicit. Alături de denaturarea
obiectivă, necesară, admisibilă, se poate naşte, în învăţământ, și o contrafacere pernicioasă, dinspre
comunitate, când toate evoluţiile invocate mai sus depăşesc cotele normalului. Dar despre aceasta e bine să
vorbească sociologul, politologul, antropologul …și mai puțin pedagogul!

Cum si cand incepem sa mintim?

Inca din copilarie, descoperim ca parintii, colegii, prietenii, pot fi manipulati daca apelam
la mici minciuni care tin de comportamentul sau de atitudinea noastra.

Conform unor cercetari recente, se pare ca minciuna este un mecanism care tine
de supravietuire si ca s-au evidentiat chiar anumite zone ale creierului care se
activeaza atunci cand spunem o miniciuna sau cand avem un comportament
inselator.Disimularea face parte din conditia umana.

„OMULUI I S-A DAT O LIMBA CU CARE SA

POATA VORBI SI CUVINTE CU CARE SA
POATA SA ISI ASCUNDA
GANDURILE.” PROVERB UNGURESC
Invatam foarte devreme sa apelam la minciuna. Chiar de cand suntem mici.

Mai mult, concluziile a doua studii recent publicate de Psychological Science sunt ca, la
sugestiile parintilor, copiii de numai trei ani sunt deja in masura sa isi ascunda
dezamagirea in fata unui cadou urat si sa multumeasca politicos cu surasul pe buze.

Evident aici nu este vina copiilor, ci a parintilor, care in loc sa sustina copiii in a
fi sinceri, sustin perpetuarea minciunilor si dezvoltarea unei personalitati
artificiale – pana la urma asa este asigurat succesul in societate, prin mici sau
mari pacaleli. Si exact acesti “mincinosi in miniatura” isi vor croi un drum mai bun in
viata, sustin autorii cercetarii de la Universitatea din Oregon.

„MINCIUNA ARE FUNCTIILE EI NORMATIVE,

CA SI PATOLOGIA SA. LA FEL SI
ADEVARUL.”ARNOLD GOLDBERG
Intelegem de mici ca a spune minciuni este un comportament util din punct de vedere
social, ne permite sa avem relatii bune cu toata lumea si, ulterior, vedem cum societatea
chiar incurajeaza comportamentele mincinoase – prin minciuna poti uneori sa obtii
posturile cele mai bune pe scara sociala. Nu intamplator copiii cei mai abili in a-si
masca emotiile s-au dovedit a fi copiii unor parinti cu tot atata putere “de control”,
diplomati si de succes.

Ce inseamna ’’a minti’’

„A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti
pentru a dauna e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A
minti fara folos nici paguba pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e
fictiune.”J.J. Rousseau

Minciuna apare dintr-o varietate de motive, unele cu intentia

constienta, altele fara. A minti inseamna, prin definitie, a insela, a
amagi, dar nu toate formele de inselare inseamna minciuna.

Limbajul minciunii este de cele mai multe ori complex si creaza confuzii, in functie de
insasi natura subiectului.

Si, stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie ”Vai, draga, cat
de bine arati azi!”, care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un
scop bine definit, pentru atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica sau
medicala.

Dar hai sa vedem ce inseamna, conform dictionarelor, ’’a minti’’ si cateva dintre
definitiile minciunii, inclusiv in forma sa patologica:

A minti
• A face afirmatii care denatureaza in mod intentionat adevarul.
• A induce in eroare pe cineva; a insela.

Minciuna

• Deprindere de a minti.
• Inselaciune, viclesug.
• Fictiune, nascocire, plasmuire.
• Afirmatie prin care se denatureaza in mod intentionat adevarul; neadevar.
• Plasmuire rauvoitoare pusa in circulatie; scornitura; nascocire; ’’Ce-i in mana nu-i
minciuna’’ – nu te bizui pe promisiuni, ci multumeste-te cu ce ai in mod sigur.

Exista multi factori care ne influenteaza comportamentele si care pot

predispune o persoana sa minta; asa cum spuneam, toata lumea minte –
diferenta este in frecventa, scopul si gradul in care se minte.

De ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Se pare ca in situatii
de acest gen, continutul minciunii nu este asa de important ca simplul fapt de a
minti. Exista minciuni ocazionale, la care cu totii apelam, mai mult sau mai putin
constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat duc la un
comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este
forma extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.

Forma extrema a minciunii, cunoscuta sub numele de “pseudologie fantastica”,

este o tendinta de a minti a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atentie
si care cauta sa fie protagonistele unei povesti, pe care ajung sa o creada si
ele. Referitor la aceste persoane, psihologii spun ca nu este vorba despre un creier
bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa creeze
o viata falsa.

Mincinosul patologic ajunge sa creada minciunile pe care le spune, ajungandu-

se, incet dar sigur, la o problema grava de personalitate: stima de sine scade
treptat, are nevoie de interesul altor persoane, pe care il castiga spunand povesti
atractive; cand este descoperit, poate chiar sa se imbolnaveasca din punct de vedere
psihic si mai rau, sau sa inventeze alte situatii, alte personaje, pentru a starni interesul
celor din jur si a atrage din nou atentia lor.

Psihiatria descrie mitomania ca:

• Tendinta constitutionala de a altera adevarul, tendinta la fabulatie, la minciuna si la
crearea de fabule imaginare;
• Tendinta patologica mai mult sau mai putin voluntara si constienta, nu este deci doar
actiunea de a fabula sau de a minti, ci este o veritabila constitutie, un tip de dezechilibru
care determina individul sa elaboreze in permanenta relatari de evenimente si de acte
care nu au avut loc, dar despre care celalalt este facut sa creada ca autorii relatarii au
fost martori si actori, descriindu-se, in general, intr-o pozitie avantajoasa.

Oameni diferiti spun diferite tipuri de minciuni din diferite motive. Afirmatia in sine pare
sa fie un truism. Fiecare persoana tinde sa aibe o maniera proprie in care gestioneaza
„adevarul” sau ceea ce considera a fi adevarat.

Este vorba nu doar despre comunicarea inselatoare cu ceilalti, dar si despre

maniera in care ne auto-dezamagim.

Personalitatea este importanta in determinarea acestor tipare sau moduri de a-i insela pe
altiii si de a ne insela pe noi insine, iar stilul in care o facem este un aspect al
personalitatii fiecaruia.

Se minte pentru a fi acceptat, pentru a avea succes. Pentru a obtine avantaje in munca,
pentru a scapa de necazurile vietii cotidiene, pentru a evita controale si critici, dar si
pentru a nu crea neplaceri: minciunile in scopul binelui.

Din punct de vedere evolutiv, se spun minciuni mai ales pentru a-ti salva viata. Un studiu
care urmeaza sa fie publicat curand in “Journal of Nonverbal Behavior”, efectuat de Luigi
Anolli, arata ca “minciunile altruiste” se spun mai ales partenerilor, rudelor si prietenilor,
in timp ce minciunile “egoiste”, care fac rau aproapelui, sunt spuse strainilor.

Sinceritatea – norma a conduitei sociale sau tabú social?

„Si in fond, ce este o minciuna? Adevarul mascat…” Lord Byron

La unele popoare minciuna are un rol social mai important decat la altele. De exemplu,
in cultura chineza, bazata pe armonie si imagine, copiii sunt invatati sa minta inca de la
gradinita, pentru a intari legaturile de grup, iar a spune adevarul este considerat un
comportament prostesc. De altfel, pentru orientali in general, a fi sincer poate constitui o
incalcare a conduitei sociale.
Si daca la musulmani inselatoria este condamnata de Coran, minciuna prin omisiune,
lucrurile nespuse din pudoare sunt la mare pret, iar a-l intreba pe un barbat ce mai face
sotia lui este o ofensa grava.

In sistemul occidental, adevarul reprezinta o valoare numai la nivel teoretic. A fi cinstit nu

inseamna sa spui adevarul in orice ocazie si cu orice pret, ba chiar, in opinia psihologilor,
capacitatea de a tine un secret este chiar o dovada de maturitate si independenta – doar
copiii ii povestesc totul mamei, adultii mai stiu sa si taca.

“Calitatile obligatorii” ale mincinosului

„MINCINOSUL ARE NEVOIE DE MEMORIE

BUNA.” PIERRE CORNEILLE
O echipa de cercetatori din Pennsylvania a descoperit ca, atunci cand omul
minte, sunt activate alte parti ale creierului decat atunci cand spune adevarul,
activitatea cerebrala se intensifica in zonele responsabile cu inhibarea reactiilor
(autocontrol), monitorizarea erorilor si concentrarea atentiei.

Realitatea este urmatoarea: creierul nostru este pregatit sa spuna intotdeauna adevarul,
in timp ce pentru a minti trebuie sa se organizeze si sa actioneze ca in fata unei solicitari
neprevazute.

Mincinosul trebuie sa aiba o atentie distributiva foarte bine dezvoltata, sa retina

minciunile si circumstantele in care a mintit, si chiar isi dezvolta abilitati de a minti cu
naturalete maxima, incat pentru persoana mintita, totul poate deveni extrem de confuz,
mai ales ca se poate minti cu o privire, se poate minti cu un gest, se poate minti cu un
cuvant. Si totusi… “Ulciorul nu merge de doua ori la apa – ori se sparge, ori se crapa”,
spune un vechi proverb romanesc.

Mint si animalele sau doar oamenii?

“MINCIUNA – O STRATEGIE PENTRU A

OBTINE ACEL CEVA IN PLUS PE CARE CREZI
CA NU IL POTI OBTINE SPUNAND
ADEVARUL.”
A te preface este lucrul cel mai natural cu putinta dar, mai mult, nu este o prerogativa
exclusiva a fiintelor umane, copii si adulti, ci si a lumii animale. Cercetarile asupra
comportamentului animalelor (etologie si sociobiologie) sunt instrumente foarte utile in
intelegerea rolului instinctelor in cadrul diferitelor specii. Aceste cercetari ne permit o
intelegere mai buna a functiilor de baza ale creierului care ar sta la baza
comportamentelor umane.

Studierea comportamentelor inselatoare la animale pot avea importante implicatii in

evidentierea factorilor care influenteaza diferitele tipuri de minciuna la oameni, fie de
natura verbala, fie non-verbala.

Minciuna este o strategie atat de veche incat cercetatorii scotieni Richard W.

Byrne si Nadia Corp, care au studiat grosimea scoartei cerebrale a primatelor,
au datat-o din perioada raspandirii marilor maimute pe Terra, in urma cu 12-14
milioane de ani. Pe masura ce volumul scoartei cerebrale a crescut creierul “s-a
specializat” in minciuna.

Exista maimute extrem de abile in a insela. Iata un exemplu: un babuin (mascul) a prins
o antilopa pe care nu ar fi vrut sa o imparta cu femela. Femela insa, mai abila, i-a distras
atentia prin mijloce „feminine”, a inceput sa-l alinte si sa-l mangaie pana cand el a uitat
cu totul de prada, apoi i-a furat prada si a fugit. (Lewin 1987)

Pinocchio sau pericolul „mastilor”

Conform lui Harry G. Frankfurt, profesor de filosofie la Universitatea Princeton, “On

Bullshit”, aprofundeaza tendinta omului de “a spune gogonate”: nascociri sau literalmente
“minciuni sfruntate”, care sunt mai rele decat minciunile simple, “deoarece mincinosul
ignora deliberat adevarul, dar il cunoaste. Cel care spune minciuni sfruntate, in schimb,
nu este interesat de adevar”.

Faptul ca omul a devenit atat de bun in a turna minciuni, in opinia lui Frankfurt, este in
functie de traiul intr-o societate democratica “marketing-oriented” – orientata spre
economia de piata. Totul depinde de asa-numitul “control inhibitor”, cu alte cuvinte de
capacitatea de a tine in frau limba la momentul oportun si de a inlocui prima reactie
instinctiva, de obicei negativa, cu una mai diplomatica.

Asa cum relateaza revista Scientific American, psihologul american Robert S.Feldman a
filmat in ascuns studenti de la Universitatea unde preda, Massachusetts Amherst, in timp
ce vorbeau cu un strain si apoi le-a cerut sa analizeze inregistrarile si sa dezvaluie cate
minciuni au spus in cursul intalnirii: 60 la suta au recunoscut ca au mintit cel putin o data
in zece minute de conversatie.

Atat fetele cat si baietii au spus minciuni cu aceeasi frecventa. Dar, a remarcat
Feldman, fetele pentru a-l face pe strain sa se simta mai in largul sau, iar baietii
pentru a lasa o impresie buna.

Toti avem un Pinocchio in noi, un „copil interior al trecutului” si e indicat ca acest copil
interior sa fie asumat si acceptat. Situatiile care au generat acest Pinocchio interior
trebuie analizate si evaluate, intelese, prin alinarea durerii copilului si prin
absorbirea constienta a invataturii pe care ne-a oferit-o lectia respectiva.

Astfel, situatiile mai putin favorabile nu vor fi sterse, nu stergerea trecutului

trebuie sa apara, ci amplasarea acestuia intr-un context mai larg, in care
compasiunea, asumarea acestei fatete a personalitatii vor formeaza un nou
cadru de referinta pentru vechiul tipar – iar prin aceasta, il transformam pe acel
Pinocchio interior si ii vom zambi cu intelegere.

Cand ocolim adevarul negam, de fapt, o parte din fiinta noastra, evitam sa ne prezentam
asa cum suntem in realitate si, mai mult, esuam „cu succes” in a-i face pe ceilalti sa aibe
incredere in noi.

Simpaticului personaj al lui Collodi, Pinocchio, ii crestea nasul atunci cand spunea
o minciuna. Pana la urma, intr-o dimineata, papusa din lemn, preschimbata in bine, s-a
trezit ca a devenit un vioi, frumos si inteligent baietel cu ochii albastri. Oamenii care
ajung prizonierii propriilor neadevaruri se pot trezi ca nu-si mai pot recunoaste chipul
atunci cand, intr-o dimineata, se privesc in oglinda.

A-l re-cunoaste in noi pe Pinocchio, inseamna si sa ne constientizam ”umbra”, adica

acea parte din noi pe care o negam, nu o acceptam dar care iese la suprafata chiar cand
nu te astepti.

Umbra asta e de fapt ”sacul” mare pe care il tragem dupa noi prin viata si
contine de obicei cam tot ce au reusit altii sa reprime la noi (ce nu le-a placut
parintilor la noi, lucruri considerate in general neacceptate de mediu – cu toate
ca vocea noastra interioara ne indeamna sa le facem, nu sa le evitam…) dar si
impulsuri sau emotii naturale de care ne-a fost vreodata rusine.
Umbra contine toata energia vitala a copilului interior si care a fost catalogata
de altii drept revolta, sexualitate, emotie etc. – si chiar nevoia de odihna, de
visare cu ochii deschisi, care este posibil sa fi fost criticate si catalogate de catre
altii drept lene…

Sacul personal al fiecaruia contine un amestec diferit de ”fructe interzise”, desi uneori
putem avea o umbra comuna cu alte persoane. A-ti constientiza „umbra” inseamna de
fapt a merge mai departe si a fi in contact cu tine.

In partea a doua a articolului:

Cum depistam ca suntem mintiti?

Zona “oarba” a creierului
Puterea iertarii

de Mona Georgescu
Psiholog
Psihanaliza copilului si adolescentului,
Terapii Scurte Cognitiv
Comportamentale[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_contain
er]

Ce au descoperit studiile științifice

despre minciună?
ând vine vorba de valori în cadrul relațiilor, una dintre cele mai importante
valori amintite este onestitatea: „Cum ai vrea să fie iubitul (prietenul) (partenerul)
tău?“ Răspunsul este: „Sincer“. Dar știm, oare, ce ne dorim cu adevărat?
Pe de altă parte, oamenii afirmă că mint, în medie, de câteva ori pe zi. Totuși,
susțin că aceste minciuni au ca intenție să nu le facă rău celorlalți și sunt,
astfel, numite „minciuni prosociale“ sau „minciuni albe“ (Levine & Schweitzer,
2014, 2015). Mai mult decât atât, uneori cred că ne place și nouă să nu ni se
spună adevărul „gol-goluț“. De exemplu, dimineața când ne trezim, ne place să
ne spună partenerul că suntem frumoase, în loc să-l auzim cum remarcă:
„Cearcănele îți sunt cam adânci și vinete, ochii sunt cam ieșiți din orbite și părul
parcă ar fi nespălat de câteva zile“.
Și atunci, putem spune că mințim pentru că ne pasă? Ar putea fi
compasiunea un factor care să crească incidența minciunii?
Studiile recente ne arată că da! Lupoli, Jampol & Oveis (2017) scot în evidență
nu doar asocierea dintre compasiune (ca stare sau ca trăsătură) și minciunile
prosociale; dar și faptul că, surprinzător, compasiunea crește incidența
minciunilor. Mai exact, se pare că, atunci când e nevoie să dăm un feedback
negativ sau când vine vorba de filantropie, tindem să mințim mai mult decât în
alte contexte; iar factorul care duce la acest comportament este compasiunea.

Practic, folosim de multe ori minciunile pentru a nu le face un rău emoțional

celorlalți. În plus, se pare că „beneficiarul minciunii“ are un rol de moderator
între compasiune și dezamăgire, atunci când vine vorba de selecția tipului de
minciună – egoistă sau prosocială.
.℗ .PUBLICITATE.►
Deci, atunci când simțim compasiune pentru cineva, vom tinde să
„îndulcim“ anumite „adevăruri“, asta făcându-l pe beneficiar să nu fie
dezamăgit de informația primită. În concluzie, minciunile prosociale sunt
puternic legate de atitudini pe care le avem cu privire la o anumită situație. Mai
degrabă tindem să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional
negativ, decât ca să promovăm bunăstarea cuiva.
La ce ne ajută să știm aceste lucruri? Desigur, am putea duce o discuție lungă
despre etica și moralitatea unui astfel de comportament și despre faptul că e
important să promovăm onestitatea. Se pare însă că, atunci când spunem că
ne dorim parteneri, prieteni, colegi care să fie sinceri, ne dorim mai degrabă pe
cineva care să nu ne facă rău din punct de vedere emoțional. Iar acest lucru
implică și compasiune – așadar, implicit, și apariția unor minciuni.

Astfel, cred că merită să reflectăm la nevoia de onestitate în relații mai ales din
perspectiva faptului că, poate, atunci când cerem ca ceilalți să fie onești, noi
nu suntem la rândul nostru onești. Pentru că, de fapt, în relațiile pe care le
avem, ne ajută uneori să fim mințiți, pentru a reduce durerea emoțională.

Cu măştile jos: arta de a minţi şi

de a recunoaşte mincinoşii
În ultimul timp, se spune că unul dintre principalii factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost complexitatea
sociabilităţii umane. Şi cum unul dintre elementele inteligenţei sociale este machiavelismul, specia umană pare să fi evoluat
având la bază decepţia şi capacitatea de a-i induce pe ceilalţi în eroare, cu scopul de a-ţi asigura propria supravieţuire.

Recent, un studiu publicat anul acesta a analizat tocmai fenomenul minciunii din perspectivă evoluţionistă. Rezultatele
cercetării, realizat de Luke McNally şi Andrew L. Jackson, au indicat că minciuna a ajutat oamenii să se înţeleagă mai bine
încă de la începutul speciei noastre. De ce? Pentru că micile minciuni ne aduc avantaje importante. Oamenii folosesc
neadevăruri pentru a flata, pentru a câştiga încrederea celor din jur şi pentru a se face mai atrăgători în ochii şefilor şi în cei
ai potenţialilor parteneri.
De fapt, Robert Trivers, specialist în biologia evoluţionară, susţine că oamenii au dezvoltat mecanismul de autoamăgire
pentru a învăţat să îi mintă mai bine pe ceilalţi fără a da semne de înşelăciune. Cu alte cuvinte, noi toţi am învăţat să minţim
atât de bine, încât chiar şi noi să credem o parte din propriile noastre invenţii.

Cu măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii (Foto:Shutterstock.com)

De obicei, atunci când nu suntem siguri că interlocutorii noştri ne spun adevărul, urmărim să vedem dacă aceştia dau semne
că ar fi anxioşi. Avem impresia că un mincinos va transpira, se va fâstâci şi astfel va fi uşor de identificat. Din păcate, însă,
nu ne putem baza doar pe aceste indicii pentru a ne putea da seama de adevăr. Pur şi simplu, unii oameni sunt atât de stăpâni
pe ei când mint, încât nu experimentează niciun fel de teamă sau anxietate. Alţii se mint chiar şi pe ei şi atunci nu dau niciun
semn de decepţie deliberată, în timp ce alţii, chiar dacă spun adevărul, sunt stresaţi sau se tem şi atunci devin anxioşi.

Una peste alta, a minţi nu este neapărat o acţiune stresantă, dar asta nu însemnă că ea nu este dificilă. Din contră, minţitul
poate fi foarte solicitant din punct de vedere cognitiv.

Cu alte cuvinte, a minţi este o sarcină grea deoarece trebuie să gândim mult, să inventăm şi să ţinem minte tot ceea ce am
născocit.

Aşadar, se pare că nu nervozitatea ar trebui să o analizăm atunci când vrem să demascăm un mincinos, ci semnele care
indică faptul că individul se gândeşte profund pentru a găsi o strategie salvatoare.

Care sunt aceste semne?

Minciuna poate fi solicitantă din punct de vedere cognitiv pentru că trebuie să suprimăm adevărul în timp ce construim un
neadevăr plauzibil care să nu contrazică nimic din ceea ce ştiu ceilalţi din jurul nostru. În plus, odată ce am născocit
minciuna, trebuie să avem grijă nu numai să o spunem într-o manieră credibilă, dar şi să ţinem minte întreaga poveste.
Aşadar, această acţiune necesită timp şi concentrare, iar pentru că întregul proces mănâncă multe resurse, ne reduce
performanţele altor sarcini cum ar fi gesticularea.

În „The Folly of Fools: The Logic of Deceit and Self-Deception in Human Life”, Robert Trivers explică faptul că atunci
când suntem stresaţi avem obiceiul de a clipi mai des. Cu toate acestea, atunci când realizăm sarcini cognitive dificile (cum
ar fi rezolvarea problemelor de fizică) avem tendinţa de a clipi mai rar. Studii recente realizate asupra minciunii sugerează
că şi atunci când minţim clipim mai des, ceea ce este şi firesc având în vedere că mai sus am stabilit că minciuna necesită un
proces cognitiv complex.
În aceeaşi ordine de idei, deşi anxietatea ne determină să fim agitaţi, inventarea unei minciuni are efectul opus. De ce?
Pentru că ne concentrăm asupra minciunii pe care o spunem şi ne controlăm mai bine. Ca urmare a acestei încărcături
cognitive, s-a constatat că în timpul studiilor, bărbaţii folosesc mai puţine gesturi atunci când mint, în timp ce ambele sexe
au tendinţa de a avea pauze mai lungi în vorbire.

Aşadar, deşi suntem tentaţi să urmărim semne care ne indică faptul că interlocutorul este stresat, precum gesticularea
excesivă, în realitate, cel puţin în cazul celor care mint bine, ar trebui să fim atenţi la cât de concentraţi sunt.

De aceeaşi părere este şi psihologul Richard Wiseman, autorul cărţii „59 Seconds: Change Your Life in Under a Minute”.
Acesta susţine că, în general, mincinoşii nu îşi mişcă mâinile şi picioarele prea mult, fac gesturi rezervate, repetă de multe
ori aceeaşi frază, dau răspunsuri scurte şi lipsite de detalii, formulează cu întârziere un răspuns şi ezită mult. În plus, ei simt
mereu nevoia de a se distanţa de propria minciună, adoptând un limbaj impersonal. Prin urmare, persoanele care recurg la
minciuni au tendinţa de a folosi cât mai des cuvinte precum „eu” sau „al meu” şi de a înlocui numele indivizilor implicaţi cu
pronume.
Mai mult, un mincinos va încerca să rămână în „zona ambiguităţii”, evitând să dea răspunsuri complete, dând mereu acelaşi
răspuns sau chiar răspunzând cu o întrebare.

Cu alte cuvinte, ceea ce spune şi Wiseman este că pentru a detecta minciuna trebuie să uităm de semnele de tensiune sau
anxietate. În schimb, un mincinos s-ar putea să semene mai mult cu un gânditor care încearcă să ne convingă folosind un
ton impersonal şi o ambiguitate demnă de un politician de succes.

Ce trebuie făcut când observăm aceste semne la interlocutor?

Ei bine, experţii spun că cea mai bună abordare presupune ca noi să îi încurajăm pe presupuşii mincinoşi să povestească mai
multe despre întâmplare, adică că îi determinăm că facă un efort cognitiv şi mai mare. În acest fel îi putem face să ajungă
într-un punct în care semnalele care trădează minciuna să fie exagerate şi evidente.

Că măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii (Foto:Shutterstock.com)

Iată câteva metode concrete prin care putem identifica un mincinos:

1. Putem să îi determinăm pe interlocutorii suspectaţi de minciună să spună povestea invers, începând de la final şi până la
început, pas cu pas. În acelaşi timp, ar trebui să ne cerem să ne dea cât mai multe detalii, să punem întrebări deschise care
să-l determine să vorbească cât mai mult, să formeze informaţii complexe.
De asemenea, întrebările generale sunt puse primele, pentru ca apoi ele să fie urmate de cele specifice. Mici pauze în vorbire
l-ar putea face pe cel din faţa noastră să se simtă obligat să umple golurile, aşa că putem da din cam aprobator aşteptând ca
acesta să mai adauge detalii.

Această tehnică dezvoltată de profesorul Edward Geiselman şi Ronald Fisher, de la UCLA creşte încărcătura cognitivă şi îl
solicită la maximum pe interlocutor.
2. Deşi oamenii care mint încearcă să nu vorbească prea mult, ei tind să dea justificaţii spontanepentru ceea ce spun fără a
li se cere asta.
3. Uneori, aceste persoane sunt tentate să repete întrebarea care tocmai li s-a pus pentru a mai câştiga timp. Aşadar, în
timpul unei astfel de discuţii nu ar fi rău să fim atenţi la acest aspect.
4. În acelaşi timp, Geiselman susţine că „mincinoşii încearcă să citească interlocutorul pentru a vedea dacă acesta îi
crede sau nu”. Prin urmare, dacă persoana în cauză este bănuită ea va căuta să obţină aprobarea interlocutorului la fiecare
pas.
5. Adesea, persoanele care recurg la minciuni, mai întâi îşi construiesc povestea neadevărată, motiv pentru care la început
vor povesti mai rar. Apoi, odată ce au creat un fir al naraţiunii vor vorbi din ce în ce mai repede şi mai stăpâni pe sine.
Oamenii care spun adevărul nu se grăbesc când vorbesc şi nu îşi schimba luxul cuvintelor pe durata unei fraze. Însă indivizii
care spun un lucru neadevărat vorbesc lent, pe măsură ce ţes minciuna, având grijă în acelaşi timp să urmărească reacţia
celor din jur.

6. De asemenea, oamenii necinstiţi au tendinţa de a lăsa frazele neterminate, de a-şi strânge buzele atunci când li se pune
o întrebare dificilă sau de a se juca cu părul.
Totodată, Geiselman a mai explicat că atunci când un presupus mincinos gesticulează spre sine, şi nu spre exterior, atunci el
dă semna că încearcă să îşi înşele interlocutorul.
7. Atunci când oamenii care spun adevărul sunt acuzaţi pe nedrept că mint ei sunt dispuşi să dea şi mai multe detalii pentru
a-i convinge pe cei din jur de nevinovăţie. În schimb, persoanele care mint evită să dea detalii, iar dacă este nevoie vor
apela la un fel de şantaj emoţional pentru a nu fi nevoiţi să continue discuţia.
8. Atunci când primesc întrebări dificile, oamenii nevinovaţi sunt tentaţi să se uite în altă direcţie pentru că au nevoie de
concentrare până îşi pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcţie un timp foarte scurt,
pentru a părea că stau prea mult să se gândească.
Cine sunt mincinoşii?
Scott Barry Kaufman, de la NYU, susţine că rezultatele mai multor studii sugerează că persoanele care se pricep cel mai
bine la inventarea minciunilor fac parte din acel grup de oameni capabili să gândească profund şi bine, să vină rapid cu
rezolvări la probleme şi să fie spontani. Da, exact, este vorba de persoanele creative.
Cu măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii (Foto:Shutterstock.com)

Rezultatele studiilor lui Kaufman sunt susţinute şi de Dan Ariely, autorul cărţii „ The (Honest) Truth About Dishonesty:
How We Lie to Everyone—Especially Ourselves”: „Ia gândiţi-vă, cine poate relata cele mai bune întâmplări? Persoanele
creative pot spune poveşti mai bune, iar asta ne-au indicat şi studiile. Am constatat asta când ne-am dat seama că studenţii
creativi trişează mai mult. Am descoperit că atunci când am folosit stimulenţi pentru a creşte creativitatea, am crescut şi
necinstea”, a declarata acesta.

Ei bine, şi dacă tot am adus vorba de creativitate şi minciuni nu ar trebui să trecem cu vederea unstudiu canadian din 2010 a
scos la iveală faptul că părinţii îşi pot da seama de datura creativă a copiilor lor în funcţie de cât de repede învaţă să mintă.
Şi anul acesta, un alt studiu, realizat Angela Evans, de la Universitatea Brock, şi Kang Lee, de la Universitatea Toronto, a
indicat acelaşi lucru: micuţii care spun devreme minciuni au capacităţi cognitive mai avansate. Procesele cerebrale implicate
în minţit sunt un indicator care arată inteligenţa copilului, întrucât acesta va începe să mintă atunci când va simţi că poate să
susţină propria variantă de adevăr.

Între valori şi pseudovalori: minciuna şi disimularea în familie şi la şcoală, Alina

Munteanu, consilier şcolar, Liceul de Coregrafie Floria Capsali, Bucureşti

”Fără îndoială că minciuna este tot atât de departe de adevăr pe cât este întunericul de departe de
lumină”- Leonardo da Vinci. Una dintre dilemele educaţiei din toate timpurile s-a concentrat asupra
minciunii ca şi comportament ”toxic” social. Dar oare este întradevăr condamnabilă minciuna?

Scrierile psihologice care abordează subiectul sunt rezervate în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor
pentru minciună, dezvoltând un curent de educaţie pozitivă prin care se vizează înţelegerea
cauzalităţii fenomenului şi înlocuirea strategiilor de mascare a adevărului cu atitudinile proactive şi
responsabile.

De ce mint copiii? Întrebarea evidenţiază existenţa unei diferenţe între cauzalitatea minciunii la adulţi
şi motivaţia copiilor, prin faptul că cea de-a doua constituie condiţie necesară pentru prima: în timp
toate hiatusurile din educaţie, prin practicarea în situaţii diverse sociale devin trăsături de caracter
prin fixarea acestora în structura de personalitate. De aceea este necesar să abordăm această tematică
în anii de şcolaritate pentru a da o şansă fiecărui copil să se înţeleagă şi să adere la valorile autentice
din proprie convingere.

Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie menţionat faptul că orice comportament practicat de copii
are la bază un comportament întărit de o recompensă: un copil minte deoarece o dată a minţit pentru
a obţine ceva ce şi-a dorit şi a reuşit. În acel moment din punct de vedere neuronal s-a creat o
legătură între stimulul-situaţie reprezentat de minciună şi recompensă; aşadar s-a creat o
condiţionare de tip clasic pavlovian, iar perpetuarea modelului acesta duce în scurt timp la repetarea
minciunii chiar în condiţiile absenţei recompensei- deci la fixarea comportamentului de a minţi în
structura de personalitate. În concluzie, minciuna este învăţată prin repetare şi devine posibilă
datorită lipsei de vigilenţă a celor din mediul social al copilului care trec cu vederea micile
„minciunele”, cum le numesc mulţi părinţi, nerealizând consecinţele în planul evoluţiei personalităţii
acestuia.

Aşadar, de ce mint copiii? În primul rând trebuie specificat faptul că minciuna se naşte în familie,
acolo unde relaţiile între copil şi părinţi se modelează afectiv şi axiologic. Există cel puţin trei cauze
ale minciunii la vârsta scolarităţii:

● imitaţia modelelor parentale- în acest caz există mai multe situaţii: 1). copilul observă că minciuna
utilizată de părinţi a dus la obţinerea recompensei aşteptate şi, prin imitaţie, învaţă că aceasta este
modalitatea de a obţine beneficii personale (acest lucru este posibil deoarece sistemul axiologic
parental este primul sistem de referinţă al copilului, relaţia între el şi familie fiind una de încredere şi
supravieţuire), 2). copilul are o relaţie conflictuală cu familia care foloseşte minciuna ca si modus
operandi , nu apreciază valorile promovate de aceasta insă faptul că trăieşte în acelaşi mediu îi crează
multe frustrări şi tensiuni afective, iar, în timp ajunge să mintă, ca modalitate de a-şi reduce starea de
disconfort psihic şi emoţional, folosind ceea ce psihanaliza numeşte prin „identificarea cu agresorul”

● proiectarea unei trebuinţe de recunoaştere: 1). copilul observă că un covârstnic- care poate fi
fratele sau un coleg – obţine un avantaj sau o recompensă pe care şi-o doreşte şi el şi, deşi nu poate
performa sarcina pentru care respectivul a fost gratificat, foloseşte minciuna pentru a obţine acelaşi
beneficiu-în acest caz, reuşita dezvoltă trăsături caracteriale reprobabile, iar nereuşita provoacă
frustrări şi poate degenera în comportamente pasiv-agresive, 2). copilul testează vigilenţa adultului,
în dorinţa de a-i determina limitele- în etologie acesta este cunoscut ca un comportament prin care
masculii tineri dintr-un grup provoacă liderul mascul „alfa” în mod regulat la luptă pentru a vedea
dacă mai este bun pentru a proteja grupul- aşadar, este o modalitate prin care copilul îi testează
superioritatea adultului pentru a vedea dacă i se mai supune sau nu. Este cunoscut că dacă un copil îşi
surprinde părintele într-un moment de neatenţie îşi pierde o parte din ascendentul pe care îl are
asupra acestuia. O atitudine similară apare în perioada adolescenţei când copilul îşi testează membrii
grupului pentru a vedea căruia să i se încline ca şi superior sau pentru a prelua chiar el poziţia de
lider: atunci apar comportamentele de bravare pornind de la minciună la fapte reale ce pot pune în
pericol însăşi integritatea fizică a acestuia, 3). părinţii narcisici caracterizaţi prin dorinţa de a se
autopromova prin realizările copiilor şi prin condiţionarea iubirii de rezultate concrete, dezvoltă, fără
a realiza, o tendinţă forţaţă de a minţi pentru a fi observat de părinte şi acceptat. În acest caz, copilul
minte pentru că nu este „văzut” de părintele prea ocupat de sine, iar minciuna s-ar putea traduce:
„Mamă, tată, uitaţi-mă! Sunt aici!” Însă partea cea mai dramatică este faptul că minciuna nu-i asigură
copilului acceptarea, ci doar aprecierea de moment, iar aceasta este interpretată ca o reuşită şi
minciuna va deveni astfel un modus operandi atât în familie cât şi în viaţa zilnică. Aşa este posibilă
apariţia narcisicilor fermecători care îşi ameţesc colegii şi îi amăgesc, sfârşind prin a fi izolaţi de
colectiv.

● minciuna ca modalitate de apărare: poate că această cauză este cel mai uşor de acceptat si cea mai
utilă în diverse situaţii. Adler spunea „o minciună nu ar avea sens decât dacă adevărul este periculos”.
Există momente în viaţa fiecăruia dintre noi când minciuna a salvat o situaţie dificilă, iar copiii sunt
nişte fiinţe cărora le este teamă de consecinţele neştiute, de cele mai multe ori (deoarece nu au
experienţă de viaţă, nu pot anticipa consecinţele reale ale unei acţiuni şi trăiesc sentimentul de teamă
de pedeapsă, de multe ori nejustificat) şi folosesc minciuna ca mecanism de apărare. Este bine ca
aceste minciuni defensive să fie identificate la timp dar nesancţionate, ci înţeles mecanismul şi
căutată atitudinea potrivită sau conduita corespunzătoare şi responsabilă deoarece teama de
consecinţe este firească şi nu trebuie înlocuită cu o altă teamă, ci trebuie înţeleasă aşa cum este.

Cu siguranţă că pot fi identificate şi alte cauze ale minciunii la vârsta şcolarităţii, însă scopul lucrării
de faţă este de a elabora tehnici, exerciţii de conştientizare a minciunii, identificarea greşelilor în
educaţie şi inserarea unor sugestii pentru a îmbunătăţi practica educativă la clasă pentru situaţiile
enumerate mai sus.

În prima parte, este prezentat un chestionar care are ca scop principal identificarea atitudinii elevilor
faţă de minciună şi disimulare. Chestionarul nu are rol de instrument de cercetare sociologică ci este
modalitatea cea mai uşoară şi atractivă pentru elevi de a identifica direcţiile în care trebuie să fie
orientată elaborarea de materiale metodice pentru intervenţie. Pentru ca răspunsurile la întrebări să
fie cât mai apropiate de adevăr, sugerez ca înainte de aplicare acestuia să existe o întâlnire în care să
se discute despre minciună. Spre ajutorul cadrelor didactice, am ataşat o fişă de aplicaţie pe această
temă. După inserarea datelor în tabelul de răspunsuri, veţi şti exact ce anume aveţi nevoie să abordaţi
la orele de dirigenţie sau şedinţele de consiliere.

Lucrarea de faţă are în curs de elaborare un ghid de intervenţie în situaţiile de minciună şi disimulare
pe care îl va prezenta gradat, pe măsură ce se conturează.

În acest ataşament găsiţi o fişă de aplicaţie şi instrucţiuni de desfăşurare a unei lecţii despre
Atitudinea faţă de minciună la adolescenţi.

PROBLEMA MINCIUNII SI A SINCERITATII IN COMUNICARE

Minciuna este un aspect al comunicarii mai putin cercetat cu toate ca acest fenomen nu trebuie
ignorat atata timp cat el exista.

"A minti"-spune J.A.BARNES (1998) ,"este pentru oameni un obicei care dureaza de multa vreme si
nu o lamentabila inovatie de ultima ora".

Plecand de la motivatia minciunii "ca ne scoate uneori din incurcatura" , se pare ca ea este necesara
si justificata.

Minciuna, in context social, este asociata cu nevoia de adaptare la diferite situatii. CUCOS arata ca
in cele mai frecvente cazuri mintim avand in minte ca aspiratie"mai multul"

, "mai binele", "mai frumosul", "mai curatul", "mai ingrijitul", "mai singurul", "mai impor- tantul".

In viziunea autorilor securitatii psihologice,minciuna se refera la"transmiterea preme- ditata a unor

informatii care nu corespund realitatii". Scopul celui care minte este acela de a transmite un mesaj fals cu
mijloace verbale sau nonverbale , acesta doreste sa-l dezinformeze pe partener , sa-l induca in eroare in ceea
ce priveste adevarata stare a lucrurilor , in domeniul in discutie. Cei care mint cel mai des sunt subiectii "cu
o rezistenta mica la stres, cu o nelinis- te accentuata, nervosi, si de asemenea, cei inclinati spre savarsirea
unor fapte antisociale.In a- fara de acestia, la extravertiti se observa o tendinta mult mai evidenta de a minti
in diferite si- tuatii decat la introvertiti",scrie OGNEV si RUSSEV.Minciuna este unul dintre mijloacele de
care se foloseste un om in legatura cu alti oameni, "pentru a exercita o actiune si a provoca schimbarile
asteptate in comportamentul lor".

In situatia in care minciuna este folosita pentru agresiune si aparare, individului ii per- mite sa
supravietuiasca in conditiile moderne,complexe si contradictorii,ceea ce se poate spu- ne ca minciuna este
o parte a "mecanismului de supravietuire a omului in mijlocul lumii in- conjuratoare".

Minciuna poate fi si constructiva daca asigura binele celui ce o foloseste adica influ- ienteaza
favorabil destinele unor oameni concreti , comportamentul lor prosocial si fericirea personala.

In cazul in care dupa urma minciunii numai una din parti are beneficii, ea este distruc- tiva. Arma
cea mai periculoasa pe care o folosesc mincinosii este agumentarea mestesugita.

Cu mici exceptii oamenii mint in grade si momente diferite . Ceea ce ii determina pe

oameni sa minta este interesu 15315f59p l, dorinta de a evita pedepsele , teama de umilire , din dorinta de a
avea o mai mare autoritate, pentru a-si imbunatati imaginea.

"Intalnim minciuna in toate sectoarela vietii de zi cu zi, alaturi de o egala raspandire a preferintei
pentru adevar, care are la baza cauze fie morale,fie pragmatice"-noteaza BARNES -1998.

Diversele domenii de activitate au cerinte specifice asupra sinceritatii.

"Nu ne putem astepta ca o persoana sa spuna adevarul in privinta relatiei sale cu sotul sau sotia, cu
parintii sau copii. Nu pentru ca am avea convingerea ca suntem neaparat mintiti, ci pentru ca e posibil sa
descoperim ulterior ca lucrurile stau altfel decat au fost prezentate.In- sa nu ne asteptam sa fim mintiti
de mass-media - spre exemplu , cu toate ca nu suntem foarte surprinsi daca descoperim ca s-a intamplat
acest lucru" remarca autorul "Sociologiei minciu-nii"-1998.

Minciuna si sinceritatea din relatiile interumane sunt asociate cu increderea/neincre- derea dintre
interlocutori.

Neincrederea reciproca duce la o multime de minciuni, fiecare individ incercand sa-l pacaleasca pe
celalalt.

In "Relatii apropiate"- "increderea reciproca poate asigura o buna colaborare intre pa- calitori si
pacaliti, in scopul de a mentine plauzibilitatea unei minciuni, cat si valabilitatea in- crederii existente"-
acelasi BARNES.

Mintind, oamenii isi construiesc o alta imagine de sine. Oamenii care prefera sa rama- na ei insisi, sa
se impace cu ei, cu conditia lor sociala, sa se multumeasca cu ceea ce au , ceea ce sunt- sunt oamenii care nu
mint. Raportul dintre minciuna si sinceritate este influientat de pozitia sociala si acest raport se schimba de
la un domeniu profesional la altul. In momentul cand oamenii se transfera dintr-un domeniu profesional in
altul, este popsibil sa fie constransi sa se adapteze in privinta sinceritatii pe care o cer de la altii, cat si in
privinta propriului lor nivel de sinceritate.

"Cu totii suntem victimile acestor schimbari atunci cand plecam de acasa spre servi- ciu
si cand trecem de la domeniul vietii particulare la sfere de activitate ale vietii publice si de obicei le
suportam fara o prea mare dificultate"- subliniaza J.A.BARNES.

Minciuna nu este numai apanajul adultilor , ci o regasim si la copii . Dintre trasaturile negative de
caracter mai frecvente la copii, cercetarea pshiologica si educationala a studiat cu deosebire minciuna,
capriciile, incapatanarea , negativismul, timiditatea , reliefand cauzele a- cestora si modurile de combatere a
lor. Trasaturile negative de caracter care stau la baza min- ciunii, sunt efectul educatiei gresite in familie,
gradinita, scoala.

Prezenta lor creeaza reale dificultati in adaptarea si integrarea sociala a persoanei, du- ce
la incordarea relatiilor interindividuale. Pentru formarea trasaturilor pozitive de caracter trebuie avuta in
vedere parcurgerea mai multor etape , una din acestea fiind insusirea unor re- prezentari si notiuni morale
clare.Urmatoarea etapa consta in transformarea notiunilor morale in convingeri, sentimente si atitudini
morale care prin exrcitiu , devin trasaturi pozitive de ca- racter.

Minciuna la copii i-a preocupat intotdeauna intr-o masura pe educatori , iar terapiile propuse nu s-
au dovedit intotdeauna eficace. Conceptul minciuna este o expresie foarte gene- rala care acopera in realitate
forme foarte diverse si cere explicatii diferite. Mai intai nu tre- buie confundata miciuna cu
eroarea. Copilul comite multe greseli prin neintelegere; denatu- reaza adevarul nu intentionat , ci din
ignoranta. Trebuie sa amintim ca in vorbirea copilului, desi alcatuita din cuvinte asemanatoare cu cele
folosite de adult, el nu da unor cuvinte semni- ficatia pe care le-o dam noi, de unde rezulta neintelegeri
posibile din partea adultului. Minciuna nu exista, in vorbe sau in acte,decat daca copilul are intentia sau
constiinta de a de- forma adevarul.

Copilul poate deforma in mod voluntar realitatea, dar ca un joc , prin libera exprimare a imaginatiei
sale. Astfel el construieste o lume imaginara , miraculoasa , stiind foarte bine ca adultul nu se lasa inselat de
inventiile sale.

Aceasta nu constitue o minciuna periculoasa. Nu este altceva decat un aspect al dez- voltarii
mintale a copilului si a o reprima ar fi o contrariere a adaptarii naturale.

La varsta de 3-4 ani descopera posibilitatea de a nu spune totul . "A minti inseamna pentru copil
posibilitatea de a cuceri putin cate putin certitudinea ca lumea sa imaginara inter -na este a lui personal"
mentioneaza D.MARCELLI. La aceasta varsta copiii sunt capabili sa fabuleze si astfel sa faca diferenta
intre ceea ce este real si ceea ce este imaginar. J . PIAGET sustine faptul ca"tendinta de a minti este
naturala.este o componenta esentiala a egocentris- mului copiilor". Copilul poate minti pentru a insela pe
adult, pentru a-i atrage atentia,admira- tia sau simpatia. Asemenea cazuri nu sunt rare si se
intalnesc mai ales la copiii obisnuiti sa fie alintati sau scosi in evidenta- fetitele practica acest fel de
minciuna mai mult decat baietii.

Copilul mai poate minti si pentru a provoca mila si va minti cu atat mai mult cu cat metoda va da
rezultate eficace. Exista copii care mint ca sa se apere cand sunt batuti sau acuzati. Copilul poate minti
pentru a se razbuna, pentru a obtine un obiect dorit,pentru a nu-si trada grupul sau pentru a imita pe adulti.

Inainte de 6 ani copilul nu face distinctia intre minciuna, activitate ludica si fabulatie. Deabia dupa
varsta de 8 ani , minciuna va dobandi dimensiunea intentionala. Despre aparitia si evolutia minciunii la
copil nu s-au facut deocamdata studii sistematice. Insuficiente sunt si cercetarile asupra procesului prin
care " copiii invata cand sa spuna adevarul si cand sa-l as- cunda. Cu totii suntem nevoiti sa ne insusim
aceste abilitati pentru a ne integra comunitatilor in care traim, ca membrii pe deplin capabili sa se adapteze.
Acasa, la scoala si, mai tarziu, la serviciu sau in patul conjugal, invatam cand ar fi mai imprudent, neindicat
sau nepoliticos sa spunem adevarul gol-golut" scrie BARNES.

Copiii invata sa minta mai mult sau mai putin mecanic odata cu cresterea in varsta si se
perfectioneaza odata cu insusirea si folosirea limbajilui , cu mai multa precizie , pe masura ce ei ajung la o
anumita performanta cognitiva, capata o oarecare experienta de viata , stiu sa-si construieasca prioritati
printre interese/dorinte. "Copiii pot invata sa nege , sa motiveze , sa se eschiveze, sa-si ascunda reactiile sa
inventeze, sa introduca aspecte irelevante, sa omita in- formatii importante" subliniaza BARNES. Sursa de
inspiratie in a minti, pentru copii , o con- stituie parintele. M.LEWIS si colaboratorii arata:"Desi parintii isi
indeamna copiii sa nu min- ta, ei ii informeaza in acelasi trimp , si in mod direct si in mod indirect , ca
nesinceritatea este uneori necesara in societate". Pe copiii trebuie sa-i invatam sa fi sinceri sau sa-i invatam
sa-si dea seama cand trebuie sa fie sinceri,dar pentru aceasta parintele/educatorul sa fie un exem -plu demn
de urmat de ei. Cele mai multe minciuni spuse de adulti copiilor sunt spuse cu scopul de a le reda
copiilor increderea in fortele proprii, iar altele sunt necesare.

Minciuni necesare sunt de genul lui Mos Nicolae , Mos Craciun , a iepurasului ,care aduc daruri
copiilor.

Deseori la grupa mica suntem nevoite sa apreciem si sa incurajam orice "liniuta trasa de copil", orice
incercare a lui "de a comunica" cu scopul de a-i reda increderea in fortele proprii. In cadrul jocului cei
mici isi perfectioneaza abilitatea de a minti. Copiii invata sa tri- seze.DE PAULO si JORDAN subliniaza
faptul ca totusi, "in jocurile copiilor sinceritatea este sanctionata". In asemenea jocuri copiilor le
creste mandria de a fi inselat pe ceilalti pe cand sentimentul de culpabilitate ramane fara ecou. La
prescolari minciuna nu este de cele mai multe ori constienta si spusa cu scopul "pentru a obtine un avantaj
sau pentru a evita o nepla- cere". Comportamentul celor din jur fata de aceasta conduita a copilului
determina evolutia sau stagnarea ei. Parintii mincinosi vor avea copii mincinosi oricat de scuzabila ar fi
motiva-

tia adultului, chiar si aceea ca minte ca sa-i fie "bine copilului".

Copiii mint si datorita faptului ca imaginarul este mai pregnant decat realul. Nu de putine ori ne-
am intalnit cu asa zisele "puteri supranaturale" ale copiilor cand ignoram "dife- renta de dezvoltare (mic-
mare), diferenta de putere. In realitate aceasta reverie este banala si normala, cel putin in copilaria mica si
cand ocupa un loc rezonabil in imginarul copilului", precizeaza MARCELLI. Si C.CUCOS scrie ca uneori
minciuna este"un adevar caldut, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv".

Minciuna este folositoare unora si daunatoare altora si este o modalitate de a ascunde ceva despre
care se stie ca este mai putin acceptat in anturaj. Dupa SCOTT mincinosii " se caznesc mai mult decat
majoritatea dintre noi in efortul lor continuu de a obtine si de a men-tine o imagine de inalta
respectabilitate". In cazul unui copil care minte, este foarte important sa tinem cont de varsta si stadiul lui de
dezvoltare. Copiii sub varsta de 3 ani nu mint intenti- onat.Copiii din aceasta grupa de varsta nu inteleg
ceea ce vorbesc si astfel experimenteaza limba si noile cunostinte acumulate despre lumea
inconjuratoare.

Ei pot totusi minti pentru a evita o pedeapsa, deoarece inteleg consecintele , dar codul lor moral inca
nu este dezvoltat.

Un studiu realizat asupra unor copii de trei ani, carora li se spunea ca in spatele lor se

afla o jucarie interesanta, insa li se cerea sa nu o priveasca,iar experimentatorul parasea apoi camera, a avut
urmatoarele rezultate: in jur de 10% nu au tras cu ochiul cand au ramas sin- guri; dintre ceilalti , o treime
au mintit spunand ca nu s-au uitat si inca o treime au refuzat sa raspunda.

Cei care au refuzat sa raspunda reprezinta un grup de tranzactie , care atunci invatau cum sa minta
dar inca nu o faceau bine. Ei erau , in mod vizibil , cei mai nervosi; cei care au spus ca nu s-au uitat - care
minteau, pareau mult mai relaxati. Ei invatasera sa minta bine. In concluzie, s-ar parea ca exista o anumita
usurarare in a sti sa minti eficient.
 Pana la 3-4 ani, copilul nu are o reprezentare clara a notiunii de minciuna deoarece nu percepe
conceptul de adevar obiectiv bazat pe fapte. Dimpotriva, la aceasta varsta, imaginatia sa este debordanta,
alimentand nevoia de a"inflori"lucrurile. Un alt motiv pentru care se pare pare ca el are tendinta sa
distorsioneze adevarul este construirea realitatii ca si cum ar avea o bagheta magica. Dupa parerea
expertilor este posibil ca la aceasta varsta , un copil sa creada ca distorsionand
adevarul va face ca lucrurile sa fie s au sa se fi intamplat exact asa cum doreste el. De exemplu ,
daca micutul smulge brusc o jucarie din mana surioarei mai mici, aceasta o va face sa planga ,iar
copilului ii va parea rau pentru ceea ce a facut. Asa ca, atunci cand va fi intrebat ce s-a intamplat, copilul va
spune ca surioara a scapat singura jucaria din mana , tocmai pentru ca doreste atat de multca lucrurile
sa se fi intamplat in asa fel, incat ajunge sa creada ca exact asa s-au intamplat si in realitate.
Asta nu inseamna ca prichindelul este pe drumul de a ajunge un infracto numai pentru faptul ca mai
trage cate o minciuna pe ici pe colo.

Dupa J. PIAGET, copilul pana la 6-7 ani este un pseudomincinos , care traieste intr-o lume proprie,
avind sensuri simbolice, inaccesibile adultului.

Pana la varsta amintita copilul isi poate manifesta imginatia prin fabulatie,care nu tre- buie
confundata cu minciuna. Cand jocul acesta produce obisnuinta si aduce avantaje copilu- lui, atunci ridica
semn de intrebare. Copiii cu varste cuprinse intre 3-7 ani au probleme in stabilirea limitelor dintre lumea
reala si fantezie. La aceasta varsta ei pot avea priateni de joa- ca imaginari,le plac povestile si jocurile
imaginare. In jurul varstei de 6-7 ani copiii inteleg ca este minciuna dar totusi vor continua sa triseze daca
este posibil. Ca remedii se propune dez- voltarea simtului realului, deprinderea cu exactitate,redarea fidela a
faptelor observate, corec- tarea cu tact a fabulatiei exagerate.Copilul prescolar trebuie ajutat sa fie
sincer.Pentru aceasta , in loc sa fie certat foarte tare atunci cand minte, e mai bine sa i se
multumeasca atunci cand este cinstit si spune adevarul. In acelasi timp, sinceritatea lui trebuie incurajata.
Chestionam adesea copiii pentru ca vrem ca ei sa marturiseasca faptele comise , dar se intampla ca aceas- ta
sa duca la confruntari cu totul inutile. Parintele sau pedagogul trebuie sa actioneze numai pe baza a ceea ce
stie. A sti cum sa repari o greseala e cu mult mai important decat a sti sa faci fata unei anchete.

La fel de importanta este construirea sentimentului de incredere. E bine sa-i aratam copilului ca
avem incredere in el si ca el poate avea incredere in noi spunandu-i totdeauna adevarul. Respectarea
cuvantului dat sa devina o prioritate, la fel si scuzele cerute cu sinceri- tate in cazul incalcarii unei
promisiuni. Va invata cu mult mai mult din acest comportament decat din admonestari.

Este cunoscut faptul ca nevoia de a scapa de o presupusa pedeapsa il determina pe co- pil sa recurga
la minciuna. Sunt copiii care insista in negarea motivatiei oricat de predispusi ar fi la satisfacerea anumitor
placeri. Ma confrunt cu refuzul copiilor de 3-4 ani de a strange jucariile, negand permanent ca de fapt ei nu
s-au jucat.

Nici conditionarea dorintei lor de a se juca(cu strangerea si asezarea la locul lor dupa terminarea
jocului)nu a dat rezultate- deocam- data. Ceea ce am realizat in aceasta perioada scurta de timp (de 5 luni de
la venirea lor in gra- dinita) este ca i-am facut sa fie sinceri in a recunoaste meritele celor stimulati ,
recompensati. De asemenea in rezolvarea conflictelor, partile intrate in conflict fiind puse fata in fata au fost
sincere si si-au recunoscut fiecare partea lor de vina (desi in cele mai multe cazuri vinovat este cel care
incepe). Minciuna este asa cum noteaza C. CUCOS " o greseala intentionata, invaluita si sustinuta
pragmatic. Interesul pus in joc prezideaza efortul agentului mincinos de a determina la receptor o atitudine
convenabila lui".

Minciuna este o prezenta cotidiana in vederea infruntarii unei dificultati si in perspec- tiva rezolvarii
ei. Mintim sa rezistam. Minciuna se dovedeste a fi necesara. Ea alimenteaza sensul vietii si apare ca un
antidot la previziunile deprimante pe care omul le face. Invatamantul creaza iluzia ca orice se poate invata.
Invatam sa fim frumosi, buni si drepti.
 Elevul care minte stie perfect ca are de sustinut un fel de"examen" in fata cadrului di- dactic si de
aceea fiecare cuvant al sau va avea un rol bine determinat. Multa atentie trebuie acordata tonului vocii,
daca este usor sa compui un discurs perfect, este foarte greu sa il sustii pe tonul just.

Copilului care minte nu-i va fi usor sa pronunte cuvintele imitand emotiile provocate de sentimente
si trairi adevarate. Cadrul didactic , vanator de minciuni , trebuie sa fie atent la pauzele nejustificate ,
la evitarile celui care vorbeste. Exista , totodata , la copil si tendinta de minciuna transformata in "placerea
de a minti" , din dorinta de "a fi mai smecher decat altii", fapt care-l face sa-si sustina minciuna ca pe un
adevar in care se indaratniceste la un moment dat chiar si sa creada. Dincolo de conotatiile sale , acest
fenomen social , dar si scolar , exista frecvent in clasa de elevi; este o tentatie foarte la indemana elevilor
si solicita din partea ca- drelor didactice o interventie prompta si pertinenta.

Toate aceste feluri de minciuna nu sunt patologice si cunoscandu-le bine cauzele putem, in
cazul in care copilul nu este instabil sau intarziat , sa reusim destul de usor de a-l vindeca de acest defect.
Exemplul bun, crearea de mobile interioare si morale , sunt principii recunoscute si aplicate de mult. De
asemenea puterea exemplului poate functiona in cazul copiilor asa ca utilizand exemple concrete si
intamplari directe putem milita pentru elimina- rea minciunii. Si pentru ca am amintit de puterea
exemplului, indicat ar fi sa evitam situatiile in care copilul prezent asista la o minciuna din partea unuia
dintre parinti sau cadru didactic.

Exista inca si forme patologice de minciuna care tin de psihiatrie.Sunt acelea cand co- pilul, fara
scop aparent deformeaza adevarul , povesteste "istorii" uneori posibile , adesea cu foarte multe
amanunte, din care nimic nu este adevarat. Aceasta este mitomania , aproape intotdeauna asociata cu
debilitatea mintala sau cu starile psihopatice. Copiii care intra in tot felul de incurcaturi sunt aceia care
mint cel mai mult.Conform studiilor psihologice,minciuna cronica se leaga de probleme mult mai serioase
pe masura ce copilul creste. Mincinosii cro- nici provin mai mult din familiile in
care acestia au fost slab supravegheati ori s-au simtit respinsi de catre parinti.

Alti factori ce pot cauza minciuna la copii: copiii pot minti despre notele lor in cazul in care
parintii cred ca ei invata mai bine decat in realitate;in cazul in care un copil este intre- bat de ce a
avut un anume comportament gresit , el poate minti deoarece nu poate explica actiunile lui; copiii care
nu sunt educati intr-un mod consistent pot minti; copiii care nu sunt laudati sau rasplatiti pot minti pentru a
atrage atentia.

Un copil care minte si in acelasi timp are alte probleme comportamentale cum ar fi piromania,
rautatea fata de animale,insomnia, sau este hiperactiv, poate avea probleme psiho- logice. Copiii care nu au
multi prieteni sau nu doresc sa se joace in grup pot avea respectul de sine foarte scazut si pot fi deprimati.

Copiii care mint pentru a obtine ceva de la altcineva si nu arata niciun semn de regret, potrivit lui
GOLDBERG " la aceasta varsta (preadolescenta) , copiii isi regleaza foarte fin superego-ul sau
constiinta. Prima dovada de minciuna patologicaapare in acesti ani la copiii care au un superegou defectuos
si considera ca tot "iesi basma curata din orice".

Cu toate ca unele minciuni pot fi de ajutor pe termen scurt, de regula , pe termen lung ele conduc la
probleme.

Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai in colectiv, copiii vor descoperi treptat ca sinceritatea
inseamna increderea reciproca si intemeierea pe adevar; apoi sinceritatea inseam- na curaj;insasi prietenia si
viata de colectiv vor duce la convingeri care il fac pe copil sa recu- noasca si sa proclame necesitatea
sinceritatii si loialitatii in relatiile reciproce.

"Natura si educatia sunt asemanatoare. Intradevar, educatia il transforma pe om si, transformandu-l ii

da o a doua natura" (DEMOCRIT).
 Bibliografie:

1. Minciuna, contrafacere, simulare- o abordare psihologica-

C.CUCOS - Editura Polirom- Iasi 1996

2. Sociologia minciunii-

J.A.BARNES - Editura Institutul European- Iasi 1998

3. Comunicarea interpersonala-

GABRIEL ALBU - Editura Institutul European - 2008

4. "Minciuna"(Psihologie sociala)-

CARMEN GRIGORESCU RAPTIS-

-Universitatea Ecologica

-Facultatea de Psihologie

5. Copilul meu minte-

CLARA MONICA CRACIUN- Psiholog

-Clinica Psihosolutions

6. Comunicarea eficienta

ION OVIDIU PANISOARA

-Editura Polirom- 2006.

Unul dintre aspectele pe care părinţii pun accentul când vine vorba de educaţia

copilului este că aceştia ar trebui să spună adevărul. Însă un studiu recent

realizat de cercetătorii Universităţii din Toronto sugerează că învăţarea modului

în care trebuie spusă o minciună poate aduce beneficii cognitive.

„Ca părinte sau educator încercăm întotdeauna să explicăm copiilor că minţitul duce

după sine consecinţe teribile,” a afirmat Kang Lee, coautor al studiului. „Dar după cum

am descoperit este o mare diferenţă între copii care mint din perioade timpurii sau cei
ce o fac mai târziu. Cei ce încept să mintă mai devreme au abilităţi cognitive mai

bune,” a adăugat el.

Lee, profesor din cadrul Ontario Institute for Studies in Education, şi-a bazat

descoperirea pe un experiment în care 42 de preşcolari au fost învăţaţi cum să se joace

de-a v-aţi ascunselea. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri ce conţineau un număr

egal de băieţi şi fete. De-a lungul celor patru zile au jucat jocul în care au ascuns o
gustare în palmă, iar adultul trebuia să aleaga mâna pe care copilul o indica,

scrie Medical Express.

Dacă copilul păcălea cu succes, adultul putea păstra recompensa. Copiii din grupul

experimental au fost învăţaţi să mintă pentru a câştiga jocul, în timp ce grupul de

control nu a avut aceeaşi sarcină. În cadrul unui test standardizat utilizat pentru

măsurarea funcţiilor, copiii care au fost învăţaţi să mintă au întrecut grupul de control.

„După doar câteva zile de instrucţiuni, copiii au învăţat să mintă şi au obţinut beneficii

cognitive din această activitate”, au declarat cercetătorii.