Atunci când ne aflăm în prezența altora, aceștia vor încerca să obțina de la noi cât mai

multe informații, pentru a putea defini situația; la rândul nostru, noi vom încerca să controlăm
impresia celorlalți despre noi și despre respectiva situație. Cu alte cuvinte, nu vom transmite
decât acele impresii pe care dorim ca ceilalți sa le aibă despre noi, într-un mod teatral,
presupus involuntar. În concepția lui Goffman „observatorii au la dispoziție multe surse de
informații și mulți mesageri sau vehicule purtătoare de semne(sign vehicles), care pot
transmite aceste informații. Dacă nu cunosc individul respectiv, observatorii pot extrage
informații din atitudinea și înfățișarea sa, ceea ce le permite să-și actualizeze experiențele lor
anterioare cu indivizi oarecum asemănători cu cel pe care îl au în față, sau, mai important
pot să-i aplice stereotipuri neverificate.De asemenea, pot presupune, pe baza unor experiențe
trecute, că numai indivizii de un anumit tip sunt susceptibili de a se afla într-o anumită
situație socială”.
Erving Goffman ne vorbește despre individul care performează unul sau mai multe
roluri în fața observatorilor, astfel acesta încearcă sa creeze impresia de contopire cu
personajul jucat. De asemenea ne vorbește despre doua extreme ale performerului; prima fiind
cea de implicare totală în actul jucat, asta fiind încercarea individului de a provoca impresia
de realitate , iar cea de a doua extremă este cea a individului cinic, complet dezinteresat de
impresia pe care o va cultiva in mintiile spectatorilor lui.
Termenul de “performare” pe care Goffman îl folosește în acest capitol, este definiția
proprie a întregii activități al individului in fata unui grup de observatori . “Cînd un individ
joacă o partitură, el le cere implicit observatorilor să ia in serios impresia cultivată
dinaintea lor. Li se cere sa creadă că personajul pe care-l văd chiar posedă atributele pe
care să le posede, ca sarcina pe care o îndeplinește va avea consecințele implicit pretinse
în numele ei și că, in general, lucrurile sînt ceea ce par sa fie. La fel există
și opinia larg răspândită că individul performează și pune în scenă spectacolul “în
beneficiul altor oamneni”. Putem așadar să demarăm considerațiile asupra
performărilor răsturnând problema și aruncând o privire asupra credinței proprii a
individului în impresia de realitate pe care încearcă să le-o producă acelora printre care se
află.”45 (Goffman, Drăgan, Albulescu, & Vlăsceanu, 2003)
Conform lui Erving Goffman (2003) , în momentul în care indivizii performează un rol
aceștia pretind audienței lor actuale să înglobeze și impresile audieței precedente a aceluiași
spectacol. Întrucât un individ crede cu tărie în partitura pe care acesta o joacă, tinde să impună
publicului său și se așteaptă de la acesta să generalizeze impresii împărtășite și de alt public.

Fie că jucăm în grup sau singuri, de fiecare dată când suntem puși într-o scenă, în fața
unei audiențe, interpretăm un rol ales în funcție de context sau dorințe. Uneori ne aparține
regia, alteori nu. Convențiile sociale sunt doar roluri bine înrădăcinate și apreciate la fel de cei
din jur. Costumația depinde de rol, dar ne-o alegem mereu cu mare grijă, atenți la orice detaliu
ne-ar putea afecta interpretarea. Ne privim în oglindă îndelung și ne alegem atitudinea cea mai
potrivită. În decursul unei zile jucăm suficient de multe roluri pentru a fi obosiți. Uneori le
schimbăm atât de rapid încât nici noi nu mai reușim să facem față: suntem bucătărese, apoi
chelneri și, în scurte momente de răgaz, gazde pentru musafiri. Apoi suntem profesori și
colegi, ca într-o jumătate de oră să ne transformăm în studenți. Suntem client și vânzător,
părinte și copil, judecător și acuzat. Ne schimbăm rolul după audiență. Ne aranjăm hainele pe
fugă și ne transformăm din angajatul model în amantul neobosit. Când se lasă cortina, în
culise, ne plimbăm cățelul în trening, ne bem ceaiul în pijama și refuzăm orice rol casnic ni s-
ar atribui. Dacă vecinul sună brusc la ușă reclamând o inundație, ne aruncăm repede în papuci
și în rolul de responsabil, punem mâna pe telefon și cu o voce autoritară stricăm culisele
instalatorului. Interpretările se succed rapid, lăsându-ne puțin timp pentru a ne ascunde în
spatele cortinei. Totuși, avem nevoie de cortină, de liniște, de regăsire.
Probleme de interpretare apar la tot pasul. Uneori ne este greu să ne alegem un rol, pentru
că nu ne simțim aproape de niciunul.
Goffman sugerează că, deseori, în interacţiunile cu ceilalţi, suntem, mai mult sau mai
puţin, falşi, întrucât nu vom spune ceea ce simţim cu adevărat, ci vom avea tendinţa să dăm o
definiţie a situaţiei cu care credem că şi ceilalţi vor fi de acord, creându-se astfel un consens
superficial, cauzat de faptul că ne ascundem adevăratele opinii în spatele unor „afirmaţii
bazate pe valori la care toată lumea prezentă se simte obligată să adere”.