Sunteți pe pagina 1din 5

Conceptul de habitus la Pierre

Bourdieu
I. „Habitus-ul” în curgerea timpului

Interpretat la nivel semantic habitus este corespondentul latin al cuvântului


„hexis”, pe care istoria sociologiei îl găseşte utilizat de Aristotel pentru a indica
„dispoziţiile dobândite ale corpului şi sufletului”. Având punctul de plecare realizat,
filosofia l-a luat sub aripa protectoare, reprezentanţi de seamă precum Toma d’Aquino,
Hegel sau Husserl, utilizându-l în operele proprii. Adus în sociologie de precursorii şcolii
sociologice franceze contemporane, termenul şi-a găsit loc în cadrul teoriilor lui
Bourdieu. Înrudit cu alte concepte precum “categorizare” ori “procedee interpretative”,
habitusul numeşte scheme cognitive pe baza cărora individul interpretează realitatea,
fiind dobândite în trecerea lui prin societate. Durkheim îl folosea explicând impactul pe
care creştinismul îl are asupra fiinţei umane, aceasta fiind predispusă la a accepta
condiţiile credinţei. La rândul său, M. Mauss teoretiza conceptual prin prisma unor
principii de raţionament specifice indivizilor, prezente în limbaj dar la modul inconştient,
dispus de obişnuinţă.

II. Intrarea în “scenă” a lui Bourdieu

Şcoala franceză de sociologie a intrat într-o perioadă de dezvoltare după cel de-al
doilea război mondial, prin înfiinţarea mai multor instituţii, dintre care astăzi fiinţează 65
astfel de structuri. Pierre Bourdieu reprezintă un nume de seamă al gândirii sociologice
din „hexagon”, fiind axat pe sociologia culturii şi a educaţiei. Absolvent al Şcolii
Normale Superioare, una dintre cele două mari instituţii de învăţământ elitiste ale Franţei,
a îmbrăţişat cariera didactică, adunând valorile teoretice ale predecesorilor sociologi.
Între aceştia, Durkheim şi Mauss i-au inoculat interesul pentru acţiunile omului acaparat
de societate.
Nu doar cariera profesională îl recomandă pe Bourdieu ci şi rezultatele acesteia şi
a cercetărilor întreprinse. Termeni precum „capital cultural”, „structuralism
constructivist” sau varianta îmbunătăţită a celui de „habitus” se leagă de numele său.
Convins că succesul în educaţie depinde invariabil de măsura în care actorii sociali sunt
absorbiţi de cultura dominantă, sociologul pretinde că acei ce deţin puterea controlează
reprezentarea pe care o ia cultura şi pot să-şi susţină în acest fel poziţia.

III. Habitus - între integrare şi dominare

Plecând de la această idee Pierre Bourdieu sesizează că violenţa simbolică este


strâns legată de raporturile de dominaţie, fiind universală. Cu toate acestea nicio putere
dominantă nu-şi poate impune simbolurile la nivelul agentului social dacă acesta nu
regăseşte în interiorul său disponibilitate sau orientare spre acestea. Practic, pentru a
inocula valorile, o constrângere la nivel simbolic începe prin infiltrarea acestora în
individ, adică ce ar constitui un habitus.
Noutatea conceptului la Bourdieu vine din modul de a înţelege natura sa cognitiv
practică. Acel ansamblu de valori şi cunoştinţe selectate de clasa dominantă în raport cu
propriile interese se manifestă prin scheme de percepţie, de apreciere şi acţiune aproape
identice la toţi membrii unei clase sociale. Aşa se realizează înglobarea intelectuală şi
morală. Dacă această realizare este recunoscută de cei care au transmis-o atunci individul
se poate considera realizat.
Inocularea valorilor dorite de către clasa dominantă îşi găseşte aliat în acţiunea
pedagogică, acest agent fundamental fiind motorul care reproduce structura socială în cea
a individului. Educaţia este văzută în acelaşi timp ca producătoare de structuri practice,
obiective în sistemul social. Modelul sociologului din patria vinului de Bordeaux se
sprijină pe idea că educaţia este aliatul clasei dominante, impunând aproape inconştient
şablonul său cultural, duplicând fără reserve structura socială existentă. Vorbind de
educaţie, aceasta este acceptată în ambele sensuri ale ei. Atât cea domestică, cei “şapte
ani de acasă”, marcaţi de învăţături nearanjate temporal, anonime cât şi “pedagogia
implicită” aşa cum o numeşte Bourdieu, realizată de agenţi specializaţi, în cadrul unor
instituţii cu funcţii precise.
În mod normal aceasta din urmă îşi pune amprenta iremediabil asupra
personalităţii individului, marcându-l cu pecetea culturii clasei sociale stăpânitoare.
Nicidecum cu o învăţătură neutră ci una impusă. Într-un final, cadrele didactice nu sunt
decât mandatate să transmită violenţa simbolică. Pe ansamblu, şcoala nu-i pare lui
Bourdieu acea instituţie binevoitoare, responsabilă de propagarea culturii universale ci
mai degrabă un soi de instanţă, ce obligă invariabil, ce produce un control social, un
mijloc de reproducere a inegalităţii şanselor şi dominaţiei. Instituţia educaţională
selectează şi ordonează norme, valori şi oameni nu în funcţie de exigenţe de integrare
generală, ci de raporturi de putere sau de exploatare între clase opuse.

IV. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi

Cu toate că orice individ acţionează sub impulsul subiectivismului, hotărârile se


iau în condiţiile unei situaţii obiective, nedirijate. Cu toate că reacţiile sunt particulare,
indiferent de situaţie, clase de condiţii ale unei existenţe identice sau corespondente
purced spre similitudini între semeni în ceea ce priveşte dispoziţiile interne şi chiar
manifestări. În interiorul unei clase sociale funcţionează cam aceleaşi scheme
interiorizate, percepţii şi acţiuni, comune pentru toţi şi născătoare ale conceptului de
habitus de clasă ori grup. Atât de nou trâmbiţatul “omogenitate în diversitate” pare să fie
perfect adaptabil situaţiei. Există stiluri proprii de acţiune dar pe acelaşi palier, având
caracteristici comune. Omogenitatea nu implică dimensiunea conştientă ci acţionează
spiritual asigurând adeziunea la principiile generale care se doresc a fi impuse. La nivel
de grup, este aplicabil cel mai bine principiul transformării raporturilor de forţă în
raporturi în raporturi de semnificaţie şi al reproducţiei dominaţiei în diferite câmpuri ale
spaţiului social. Practic, agentul se legitimizează ca purtător al culturii dominante.

V. Raţionez…deci acţionez?

Raţionalitatea acţiunii a fost mereu în centrul discuţiilor atunci când habitusul


avea rol de subiect. Cu toate că acţiunea umană tinde să aibă un scop precis, agentul
acţionând ca şi cum ar cunoaşte pe de rost paşii ce trebuie făcuţi, pare imposibil ca
raţiunea să fie principiul ce stă la bază. Tocmai datorită timpului foarte scurt pe care îl are
o persoană la dispoziţie pentru a lua decizii. Sportul este un bun exemplu, în timpul
jocului decizii trebuind luate în fracţiuni de secundă. Pare greu de crezut că s-ar putea
elabora o strategie raţională ad-hoc. Sociologul francez propune mai degrabă o variantă
în care acţiunea este produsul unui program pe care experimentarea repetată a condiţiilor
similare celor în care se desfăşoară jocul l-a crescut în individ. Deci un rezultat al
habitusului şi al unor condiţii asemănătoare ale acţiunii.