Sociologia educației

(socializarea)
Sociologia este știința care se ocupă cu studiul vieții umane, a grupurilor
și a societăților.
Sociologia este o apariție relativ recentă în cadrul științelor, începuturile
sale trebuind a fi plasate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Desigur, dacă
este să luăm în calcul temele sale de discuție și modul în care acestea sunt
abordate, se poate aprecia că preocupările sociologice sunt mult mai vechi decât
existența științei propriu-zise. O privire deosebit de generoasă ar putea descoperi
aceste preocupări deja prezente în operele lui Platon și Aristotel. Într-un sens,
general toți gânditorii care și-au propus problema existenței sociale a omului au
atins sau chiar au tratat efectiv probleme sociologice.
Sociologia este definită în diferite moduri, determinată de evoluția
istorică și de complexitatea realității studiate:„știință a realității sociale”
(D.Gusti), „ știința faptelor sociale”(E. Durkheim), „ știința societăților omenești
ce se ocupă cu studiul vieții sociale, a formelor de comunitate umană, de
conviețuire socială”(T. Herseni). Multitudinea definițiilor date sociologiei au ca
punct comun studiul vieții sociale, ceea ce face ca sociologia să apară drept
știința centrală despre societate, după cum psihologia este știința centrală despre
om ca individ.
Educaţia este un element de importanță vitală al existenţei socio-umane.
Ea este un proces în desfășurare, un principiu fără de care existenţa fiinţei
umane nu poate fi concepută. Educația reprezintă obiectul de studiu specific
pedagogiei care vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane,
realizabilă prin corelația educator-educat, într-un context deschis.
Pedagogia studiază dimensiunea profundă a educației care vizează
funcționalitatea și structura specifică a activității de formare-dezvoltare a
personalității proiectată și realizată la nivelul corelației dintre subiectul și
obiectul educației, dintre cel care educă și cel care este educat.
Elena Joiţa încearcă să prindă notele esenţiale ale diferitelor definiţii date
educaţiei în lucrări de pedagogie„educaţia este o activitate socio-umană
fundamentală pe axa socializare-umanizare, un sistem de acţiuni bine reglat şi
evaluat, un proces progresiv, adesea contradictoriu de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane.” (Pedagogia. Ştiinţă integrativă a educaţiei, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 30).
Educația reprezintă ansamblul acțiunilor și proceselor sociale prin care
societatea transmite noilor generații cunoștiințele, valorile, atitudinile și
comportamentele necesare integrării sociale. Educaţia a apărut o dată cu
societatea umană şi va continua să existe de-a lungul întregii evoluţii a acesteia,
supunându-se legilor generale de dezvoltare a societăţii fiind o acţiune
intenţională ce urmăreşte un scop bine determinat, operând cu un set de valori ce
urmează a fi transmise de la educator la educat într-un mod organizat şi bine
structurat, adică eficient.
Paul-Henry Chombar de Lauwe concepea educaţia într-un cadru social,
configurând-o prin prisma întâlnirii omului cu societatea:„Dacă educaţia nu ar fi
organizată într-un mod represiv, copilul ar putea, încă din cea mai fragedă
copilărie, să acţioneze în timp ce primeşte educaţia şi să contribuie la
transformarea mediului social care-l formează. Educaţia poate fi concepută într-
un mod mai larg ca o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţă socială
poate fi marcată de acest schimb permanent.
Emile Durkheim critică definiția dată educației de către Stuart Mill„tot
ceea ce facem noi înşine şi tot ceea ce fac alţii pentru noi cu scopul de a ne
apropia de perfecţiunea naturii noastre”, considerând că este o idee vagă și
confuză și că „nu avem voie să lăsăm educația la voia capriciului individual.”
Totodată, acesta nu este de acord nici cu „să dezvolte în fiecare individ toată
perfecţiunea de care el este capabil” (Kant).
O relație dintre educație și societate poate fi concepută potrivit tezei
căreia socialul este o rezultantă a interacțiunii și conviețuirii oamenilor. În
consecință, educația omului și transformările sociale pe care le realizează sunt
într-o relație de reciprocitate, în sensul că omul educat, acționând asupra
societății, paralel cu tranformarea acesteia, se transformă pe el însuși, rezultat
care, la rândul său, se repercutează din nou asupra societății. Fiecare societate,
aflată pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, are un sistem educativ ce se
impune membrilor ei cu o forţă de neînvins.
Educatia are sarcina de a pregati omul ca element activ al vietii sociale,
ca forta de munca, ca subiect al vietii sociale răspunzând unor necesități pe care
societatea le ridică asupra tuturor oamenilor ca elemente ale vieții sociale și prin
intermediul unei nevoi individuale.

 Importanța educației

Sociologul francez, Emile Durkheim accentuează caracterul social al

educaţiei:„Într-adevăr, socotesc ca un postulat al oricărei speculaţii pedagogice
afirmaţia că educaţia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca şi prin
funcţiile sale şi că, prin urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult ca de
orice altă ştiinţă.” Pentru Durkheim, cel mai important este faptul că prin
educație, și îndeosebi prin studiul istoriei, copiii dobândesc o înțelegere a
valorilor comune în societate, care unesc o mulțime de indivizi separați. Aceste
valori comune vor include credințele religioase și convingerile morale, precum
și un simț al autodisciplinei. Durkheim consideră că educația permite copiilor să
interiorizeze regulile sociale care contribuie la funcționarea societății.
 În societățile industriale, susține Durkheim (1925), educația are și o altă
funcție în socializarea copiilor:ea îi învață deprinderile necesare îndeplinirii unei
munci specializate.
În societațile tradiționale, deprinderile ocupaționale pot fi învățate în
cadrul familiei. Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai complexă și
apare o diviziune a muncii în producerea de bunuri, este nevoie de un sistem de
educație dezvoltat, care să transmită deprinderile necesare îndeplinirii diferitelor
roluri ocupaționale specializate.
În lucrările sociologului american, Talcott Parsons regăsim o abordare
funcționalistă diferită asupra educației. Dacă Durkheim era preocupat de
modalitatea în care societatea franceză a secolului a XIX devenea din ce in ce
mai individualistă și susținea că educația creează solidaritatea socială, la
jumătatea secolului XX, Parsons era convins că funcția educației era de a insufla
copilului valoarea realizării individuale, Această valoare era crucială pentru
funcționarea societăților industrializate, dar nu se putea învăța în cadrul familei.
Familiile tratează copiii într-o anumită modalitate. Statutul unui copil în familie
este desemnat, în general, el este stabilit prin naștere. În schimb, statutul unui
copil in cadrul școlii este in mare măsură dobândit. În cadrul școlii copiii sunt
evaluați conform standardelor universale, cum ar fi examenele.
Pentru Parsons, funcția educației este de a permite copiilor să treacă de la
standardele universale necesare societății moderne, mature. Conform acestuia,
școlile, asemenea societății în general funcționează foarte mult pe baza unei
meritocrații: copiii îșI dobândesc statutul propriu mai degrabă după merit(sau
valoare) decât după gen, rasă sau clasă. Totuși, după cum vom vedea, viziunea
lui Parsons conform căreia școlile funcționează pe baza unor principii
meritocrate a fost supusă unui criticism acerb. Sociologii de sorginte
conflictualistă au reliefat modalitățile în care sunt reproduse în sistemul
educațional-inegalitățile desemnate.
Unul dintre autorii cei mai controversați care au abordat teoria educației a
fost Ivan Illih. Acesta a susținut că tocmai noțiunea de școlarizare obligatorie-
acceptată astăzi în întreaga lume, ar trebui pusă în discuție. El subliniază
legătura între dezvoltarea educației și cerințele economice de respectare a
disciplinei și a ierarhiei. El a susținut că școlile au trebuit să facă față progresiv
unor sarcini fundamentale, în număr de patru:asigurarea supravegherii în
custodie, distribuirea indivizilor în rolurile ocupaționale, transmiterea valorilor
dominante și dobândirea de deprinderi și cunoștințe acceptate din punct de
vedere social. Programa ascunsă îi învață pe copii că rolul lor în viață este ”de a-
și cunoaște locul și de a și-l respecta.”(Illich, 1973).
Illich este partizanul deșcolarizării societății. Școlarizarea obligatorie este o
invenție relativ recentă, subliniază el. Oricui dorește să învețe ar trebui să i se
asigure accesul la resurse disponibile-în orice moment al vieții, nu numai în
copilărie sau în adolescență. În locul școlilor, Illich sugera mai multe tipuri de
cadre educative. Resursele materiale pentru învățarea formală ar trebui să fie
stocate în biblioteci, în biblioteci de împrumut, laboratoare și bănci de stocare a
informației, accesibile oricărui student. Ar trebui stabilite„rețele
comunicaționale”, care să asigure date despre calificările diferiților indivizi și
despre disponibilitatea lor de a putea instrui pe alții sau de a se angaja în
activități de învățare reciprocă. Studenților ar trebui să li se asigure vouchere,
prin care să poată folosi serviciile educaționale cum și când doresc. Dacă munca
plătită ar deveni mai puțin importantă pentru viața socială, oamenii s-ar putea
angaja într-o diversitate de îndeletniciri. În acest context, ideile lui Illich ar avea
sens. Educația nu ar mai fi doar o formă de instruire timpurie, încredințată unor
instituții specializate, ci ar deveni accesibilă oricui dorește să beneficieze de pe
urma ei. Odată cu ascensiunea noilor tehnologii ale comunicației, s-a revenit
asupra ideilor lui Illich din anii 1970 iar drept urmare se poate observa că unii
consideră internetul și computerele pot revoluționa educația și pot reduce
inegalitățile.
Una dintre modalitățile cele mai elocvente de conectare a unora dintre
temele acestor perspective teoretice ne poate fi oferită de conceptul de
reproducție culturală(Pierre Bourdieu și Passeron, 1977; Bourdieu, 1966,1988).
Reproducția culturală se referă la modalitățile în care școlile, împreună cu alte
instituții sociale, participă la perpetuarea inegalităților sociale și economice de-a
lungul generațiilor. Conceptul atrage atenția asupra mijloacelor prin care,
datorită„ programei ascunse”, așa cum o numea Illich, școlile influențează
însușirea de valori, atitudini și obiceiuri. Școlile întăresc variațiile valorilor
culturale și opiniilor dobândite în primii ani de viață; atunci când copiii părăsesc
școala, ele au ca efect limitarea șanselor unora, facilitându-le totodată pe ale
celorlalți.

 Socializarea

De-a lungul vieții sale, orice individ este angajat în procesul de

socializare.
Socializarea este procesul prin care se formează personalitatea umană,
prin care indivul învață de la părinți, profesori, prieteni, colegi , din familie, din
școală și din alte instituții, comportamente, abilitați, informații care îl transformă
în ființă socială, capabilă să trăiască, să se dezvolte și să se integreze într-o
societate.Este un proces de durată ce își pune amprenta asupra evoluției
individului pe tot parcursul vieții. Anthony Giddens consideră că „socializarea
reprezintă procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană
conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut.”
Discutând despre principalele tipuri de socializare, constatăm că
ființa umană participă activ, în cursul existenței sale la socializarea primară,
secundară, continuă, anticipativă și la resocializare. Socializarea primară este
considerată a fi cea mai importantă perioadă în evoluția ulterioară a
personalității individului. De asemenea, socializarea secundară, continuă și
anticipativă, alături de resocializare contribuie în mod simțitor la formarea și
conturarea personalității unui individ. Acest proces complex se realizează prin
intermediul unor grupuri care sunt implicate în viața individului. Astfel,
socializarea este asigurată prin agenți de socializare precum:familia, școala,
grupul de egali, mass-media și locul de muncă.
Familia este principalul agent de socializare fiind un grup care
influențează în mod fundamental formarea personalității unui individ. În
calitatea sa de mediu natural și grup primar, familia este primul intermediar în
relațiile cu societatea și imprimă copilului cele mai importante și durabile
trăsături caracteriale și morale. În cadrul familiei, copilul își însusește normale
și valorile sociale, devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății.
Un alt agent al socializării, cu o importanță deosebită, este reprezentată
de grupul de egali. Acest grup este concretizat în grupul de prieteni, egali în
statut sau în vârstă. Grupul de egali pătrunde în viața individului în momentul în
care copilul începe să iasă din familie, luând contact cu societatea, cu mediul
exterior. Grupul de covârstnici îi permite copilului să aibă acces la o societate în
care poate experimenta cooperarea și reciprocitatea, dar și situațiile conflictuale
unde ar putea să domine sau să fie dominat. Așadar, în grupul de covârstnici,
copilul învață să se integreze într-un grup, sa-și găsească locul în societatea,
relațiile în interiorul acestui grup având la bază spontaneitatea.
Școala este un alt agent socializator complex, care oferă atât informații,
calificări cât și un întreg climat valoric și normativ, formal și informal. Școala
presupune o socializare prin educație, suplinind familia în transmiterea
componentelor culturii. Socializarea prin educație se referă la transmiterea,
însușirea, interiorizarea și aplicarea unor valori și norme științifice, artistice,
etice, politice, economice.
Mijloacele de comunicare de masă(mass-media) tind să devină, în
societățile contemporane, unul dintre principalii agenți de socializare. Mass-
media pare a fi considerată cea mai atractivă sursă de informare, educație
expunând fie comportamente pozitive agreate în mod deosebit de către societate,
fie comportamente negative, insigatoare la violență, condamnate de către
societate. În societățile industrializate, locul de muncă constituie esența socială a
individului în lumea adulților. Încă de la intrarea în școală, tânărul învață ca să-
și pregătească viitorul, că trebuie să studieze pentru a putea munci. În interiorul
locului de muncă, socializarea este limitată accentul căzând asupra meseriei ca
proces.
În concluzie, socializarea este un proces foarte complex, ce presupune
comunicarea interactivă a valorilor, normelor și metodelor de comportament
specifice unui grup sau a unei societăți, desfășurat în evoluția individului pe tot
parcursul vieții sale. Agenții socializării ocupă un rol fundamental in ceea ce
privește formarea personalității unui individ, fiind grupuri sau contexte sociale
în care au loc procese de socializare semnificative. Între noțiunile de educație și
socializare există o mare asemănare, ambele procese ducând la promovarea și
cultivarea a ceea ce societatea consideră ca fiind important, valoros și util.
Socializarea are însă o accepțiune mai largă, incluzând toate influențele sociale
care își pun amprenta asupra formării individului.

Bibliografie
-ANTHONY GIDDENS-Sociologie, Ed.2
-DURKHEIM EMILE, Regulile metodei sociologice, trad. C. Sudeţeanu, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.