Doslea Steluta

Resurse Umane, An II
Rezumat 3: Luhmann și Parsons

Niklas Luhmann – Evoluția semanticii iubirii

Nevoia unui mediu al iubirii este clară dacă admitem că există o conștiință curentă a
diferenței dintre relațiile sociale profund personale, intime și cele impersonale, motivate extern.
Această diferență reproduce căutarea unor forme adecvate de comunicare. Această problematică
ne ajută să înțelegem că epocile istorice nu sunt separate prin cazuri clare nici în ceea ce privește
realitatea globală, nici în ceea ce privește prelucrarea semantică la care este supusă realitatea.
Luhmann vorbește despre evoluția iubirii și cum aceasta a fost văzută foarte diferit pe parcursul
istoriei.
În Evul Mediu, iubirea transpusă în poezie se dorea a nu fi vulgară, senzualitatea fiind
marginalizată. Iubirea era transformată în ideal, în improbabil, ceva care poate fi obținut prin
merite, nu prin căsătorie. În continuare, în text se vorbește despre pasiune descriind- o drept o
soluție pentru diferențierea și tratarea specială a iubirii și a ordinii interne a unui cod
corespunzător. La origine, pasiune înseamnă o stare psihică în care un individ suferă pasiv în loc
să întreprindă ceva activ. Deci iubirea dintre doi indivizii se poate ascunde sub forma pasivității.
Această activare a pasiunii duce în a doua jumătate a secolului al XVII-lea la o reevaluare
pozitivă a conceptului, pasiunea fiind valorizată atât în termeni antropologici, cât și specifici
straturilor sociale. În prezent, iubirea este văzută drept o superpasiune care își aservește toate
celelalte pasiuni
Corelație și transformare – “distingem patru domenii purtatoare de sens: 1) forma
codului; 2) justificarea iubirii; 3) problema la care reacționeaza transformarea, încercând să o
integreze și 4) antropologia care poate fi asociată codului”.
Forma codului = “unitatea codului poate fi formulată dincolo de orice diferențe interne în
domeniul ordonat de el”. Fără diferențierea unei semantici destinate să codifice relațiile intime,
nu există o asemenea formă și deci nu există nicio evoluție în acest câmp specific. Forma
codului suferă schimbări, de la idealizare la paradoxare (secolul XVII), apoi se modifică spre
iubire romantică (reflectări a autonomiei, adică a autoreferinței). Codul este un ideal, apoi un
paradox și în cele din urmă o funcție. După ce are loc această succesiune de schimbări, funcția
codului devine aceea de a facilita orientarea spre probleme în viața de zi cu zi.
În secolul al XVII idealul devine o înfloritură retorică, iar iubirea “înaltă” și “senzuală” se
încorporează într-un cod al sexualității, concepută ca esențial pentru iubire. Iubirea nu mai este
dirijată de puteri sociale precum familia, religia.
Codul formulat ca “ideologie” (Destutt de Tracy), ca sistem de semne menit să dirijeze
imaginația, care la rândul ei dirijează societatea, fapt care permite oricui să se îmbete cu idei
despre iubire și să ducă o existență de om- copie, chiar dacă au sau nu au parte de sentimentul
iubirii.
Libertatea în iubire: de la ideal la paradox
În secolul XVII apar anumite elemente ale unui cod special pentru iubirea pasionată, mai
ales în Franța, în a doua jumătate a secolului fiind codificate conștient. Există și numeroase
forme premergătoare: lirica erotică din literatura antică și arabă, minnesagul medieval, literatura
de dragoste a Renașterii italiene. Iubirea își află propriul temei în perfecțiunea obiectului care o
atrage.
În versiunea elaborată a lui La Fontaine a legendei lui Amour si Psyche i se pretinde
iubirii să supraviețuiască unor anumite virtute și chiar a unor neajunsuri de frumusețe, astfel
devenind mai puțin dependentă de timp și de hazard.

Talcott Parsons - Valorile și sistemele sociale

Textul lui Talcott Parsons și Edward Shils se deschide cu teoria acțiunii care este folosită
pentru a analiza comportamentele organismelor vii. Teoria susține că aceste comportamente sunt
orientate spre anumite scopuri, în anumite situații. Fiecare acțiune aparține unui actor și are loc
într-o situație formată din obiecte. Acțiunile pot fi grupate în categorii numite “sisteme”. Sunt
evidentiate trei astfel de sisteme: primul: este sistemul social, iar al doilea: este sistemul
personalităților; aceste două sisteme sunt concepute drept moduri de organizare a acțiunii
motivate. Al treilea este sistemul cultural care are următoarele caracteristici:
 Este constituit prin organizarea valorilor, normelor și simbolurilor care dirijează acțiunile
și tipurile de interacțiuni ale actorilor;
 Este un mod specific prin care pot fi extrase elemente din celalalte sisteme;
 Structura normelor de reglementare nu este aleatoare;
 Astfel, un sistem cultural este un pattern al culturii ale cărui părți diferite sunt legate între ele
pentru a forma sisteme de credință, sisteme de valori și sisteme de simboluri expresive.
Cea mai elementară formă a sistemului social este interacțiunea dintre ego și alter care
sunt obiecte orientate unul pentru celălalt, influențându-se reciproc. Premisa acestei reciprocități
de așteptări este comunicarea printr-un sistem comun de simboluri. Un sistem de simboluri de
evaluare cuprinde:
 Un subsistem de standard pentru rezolvarea problemelor cognitive;
 Un subsistem de standard pentru rezolvarea problemelor de apreciere;
 Un subsistem de standarde morale.
Sistemele sociale sunt puse într-o dilemă: pe de o parte, pot funcționa doar pe baza unui
sistem de valori instituționalizate la care trebuie să adere acțiunile membrilor societății; pe de
altă parte, trebuie să poată accepta compromisuri și ajustări, să tolereze acțiuni care, din
punct de vedere al propriilor valori, sunt greșite. Eșecul de a accepta acest lucru pune în
pericol păstrarea sistemului.