ANTROPOLOGIA COMUNICĂRII:

INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
ȘI DRAMATURGIA COMUNICĂRII
 Antropologia s-a dezvoltat prin punerea în legătură cu alte domenii precum
arheologia, istoria, psihologia, sociologia, lingvistica sau etnografia. Plecând de la
conexiunile stabilite de antropologie cu diverse discipline. Se observă că în acestă
întretăire continuă a antropologiei cu alte domenii, influența predominantă este
exercitată de etnografie sau de etnologie, termeni care au circulat în paralel. În
demersurile moderne, antropologia nu se delimitează de cele două discipline, ci își
extrage metodologia din punctele de convergență, rezultând astfel că antropologia se
bazează pe cercetare la față locului, prezență într-o anumită comunitate care urmează
să fie supusă studiului, prin trecerea în revistă a cîtorva etape: observația
participativă, cercetarea, înțelegerea și clasificarea unor societăți în funcție de
anumite trăsături specifice.
Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de trans­mitere a
informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul, de la un grup social la altul. în
genere, relaţiile umane (şi nu numai acestea) reprezintă interacţiuni comunicaţionale.
Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relaţiile şi
interacţiunile dintre oameni sunt de natură comunicaţională, trebuie să recunoaştem
că toate relaţiile interumane au o dimensiune simbolică: interacţiunile umane ar fi
impo­sibile fără utilizarea sistemelor de semne şi a codurilor pentru transmiterea şi
recepta­rea unor mesaje. însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de
necon­ceput în absenţa proceselor de comunicare.
Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu alţii în măsura în care comunicăm
între noi: transmitem şi primim semnale, codificăm şi decodificăm mesaje. Mesajele
modifică informaţia celui care le primeşte şi eventual comportamentul său. Reacţia
comportamentală a receptorului poate influenţa emiţătorul într-un mod perceptibil sau
imperceptibil.
•există trăsături comunicaţionale comune la diferitele niveluri ale vieţii sociale - de la
„situaţia cea mai simplă a individului care îşi observă mediul şi îi conferă
semnificaţii sau interacţionează cu alt individ, la schimburile care au loc în grupuri,
asociaţii sau organizaţii, la nivelul unei întregi societăţi sau relaţiilor dintre state„.
Comunicarea serveşte ca element de continuitate relevant pentru diferitele niveluri
ale organizării sociale. Astfel, la fiecare nivel al vieţii sociale regăsim:
•actori (indivizi, grupuri, organizaţii) şi un spaţiu în care aceştia interacţio­nează
comunicând (intenţii, semnificaţii, valori, informaţii etc.);
•o multitudine de relaţii şi reţele de interacţiune şi comunicare (de atracţie,
respingere, cooperare sau conflict, subordonare sau supraordonare, egalitate sau
ine­galitate etc.), care modelează şi sunt modelate de fluxuri comunicaţionale;
•limbaje şi coduri comune, deopotrivă culturale şi comunicaţionale;
•reguli formale şi informale de desfăşurare a comunicării.
Morris sugerează că semnele sunt legate de un
comportament care tinde spre un scop.
Morris distinge trei categorii de semne:
1. Semnalele sunt semne naturale ale organismului sau
mediului precum transpirația obrazului care
semnalează căldura. Intră aici simptomele (febra
semnalează boala), amprentele (urma unei potcoave
semnalează trecerea unui cal). Semnalul nu poate fi
folosit ca substitut al unui alt semn cu care să aibă
legături de sinonimie.
Simbolurile iconice au proprietățile denotaților. Un portret este doar parțial iconic pentru chipul unei
persoane deoarece nu reproduce toate trăsăturile: relieful, mirosul, căldura. Ele desemnează un semn care
s2. Semnele iconice au proprietățile denotaților. Un portret este doar parțial iconic pentru chipul unei
persoane deoarece nu reproduce toate trăsăturile: relieful, mirosul, căldura. Ele desemnează un semn care
se aseamănă cu un obiect astfel încât poate fi identificat imediat.
3. Simbolurile sunt semnele prin care înlocuim fenomenele corespunzătoare dar și semnalele lor: cuvintele
foc, vânt, în virtutea unei relații convenționale.
Semnificaţiile lucrurilor derivă şi se nasc din interacţiunile indivizilor ca actori sociali; 3. semnifi­caţiile sunt
utilizate şi modificate în procesul interpretărilor efectuate de persoane în raporturile lor cu lucrurile: aceasta
înseamnă că nici faptele sociale (în sensul durkheimian al termenului) şi nici semnificaţiile nu sunt date şi
impuse de structuri ci sunt negociate în interacţiunile dintre actori. Ceea ce înseamnă că realitatea socială
există în şi prin interpretările care ghidează activităţile partenerilor sociali. Potrivit sociologiei interacţionist-
dramaturgice a vieţii sociale (ca scenă pe care ţinem să ne valorizăm prin imagine puterea şi statutul),
interacţiunile ordinale sunt orientate de reguli (a angajării - a vorbi cuiva; a reciprocităţii - ne dăm reciproc
mâinile; ritualul separaţiei - scuzele de despărţire). 
Modelul lui David K. Berlo (S-M-C-
R: sursă, mesaj, canal, receptor) se
ocupă de latura psihologică a
comunicării
 Teoriile “consistenţei
cognitive”
(1) – teoria echilibrului
Teoriile consistenţei cognitive provin
din cîmpul psihologiei și supun
discuţiei un model al raportării
actorilor comunicării la un referent
extern.
Consistența cognitivă: coerență și
constanță în plan psihic;
(2) -Teoria simetriei.
Modelul relației
interpersonale a lui
Newcomb
Acest model se ocupă de relația
interpersonală dintre doi indivizi care îl
folosesc pe al treilea ca subiect de discuție,
cu intenția de a proiecta acest model
asupra procesului formulării opiniilor sau al
propagandei ideologice. Acesta este primul
model care a cuprins și rolul comunicării în
societate sau în relațiile sociale.
Cineva (A) transmite o informație altcuiva (B) referitor la ceva (X). Orientările
sistemului A-B-X, reprezentate prin săgeţi includ atracția (pozitivă sau
negativă) reciprocă între A-B şi atitudinile (favorabile sau nefavorabile) ale lui
A şi B faţă de X.
Modelul subsumează trei situații:
Starea normală a unei relații interpersonale este echilibrul, adică acordul
între A și B în legătură cu X;
O situație conflictuală inițială stimulează comunicarea, în măsura în care
Efectul căutat în comunicare reprezintă încercarea de a restabili consensul
între protagoniști.
 VIATA NOASTRĂ ESTE CARACTERIZATA DE CUVANTUL “COMUNICARE”. TOATA LUMEA
COMUNICA, TOATA LUMEA VORBESTE DESPRE COMUNICARE. CREDEM CA STIM TOTUL
DESPRE ACEST LUCRU. SI IATA CA SUNTEM SURPRINSI CAND AFLAM CAT DE DEPARTE DE
ESENTA NE AFLAM. IN FOND, LUMEA ESTE O SCENA, IAR NOI TOTI NISTE ACTORI. CONFORM
ERVING GOFFMAN, ORICE INDIVID AL CARUI COMPORTAMENT ESTE OBSERVAT DE ALTI
INDIVIZI LE OFERA ACESTORA UN ANUMIT TIP DE REPREZENTATIE.EL SE COMPORTA ASEMENEA
UNUI ACTOR CARE JOACA INTR-O PIESA DE TEATRU, CERAND OBSERVATORILOR LUI SA IA IN
SERIOS IMPRESIA CULTIVATA DINAINTEA LOR. LI SE CERE SA CREADA CA PERSONJUL PE CARE IL
VAD CHIAR POSEDA ATRIBUTELE PE CARE PARE SA LE POSEDE, CA SARCINA PE CARE O
INDEPLINESTE VA AVEA CONSECINTELE IMPLICIT PRETINSE IN NUMELE EI SI CA, IN GENERAL,
LUCRURILE SUNT CEEA CE PAR SA FIE. OBSERVAM ASTFEL CA EXISTA O CONTINUITATE INTRE
SPECTACOLUL DRAMATIC SI VIATA NOASTRA DE ZI CU ZI, ACTIVITATILE NOASTRE.
1. One man- show total, oferit de persoana care improvizeaza o poveste pentru copii
si isi este propriul scenarist, regizor si interpret
2. Spectacole sportive- in care obiectivul principal urmarit de jucatori este nu
reprezentatia, ci rezultatul final al intalnirii. Cu toate acestea, ei ofera publicului un
anumit tip de divertisment , expun calitati care sunt, in fond, unele actoricesti. Cand
publicul lipseste, se poate manifesta o anumita tendinta de a “juca teatru” pentru a
impresiona adversarii.
3. Ceremoniile- nunti,botezuri, inmormantari. Motivatia reprezentatiei nu este de
natura dramaturgica, ci tine de nevoia de a consacra ceva.
4. Conferintele si cursurile- profesorul ignora rareori faptul ca se afla in spectacol si
ca se cade sa se comporte astfel incat sa capteze interesul auditoriului printr-o
prestatie actoricesca.
5. Reprezentatiile din lumea muncii. Putem observa cum lucreaza (sau nu) un
muncitor atunci cand este singur sic and este supravegheat.Pe santiere se practica
“tinutul de sase”, care le permite lucratorilor sa isi adapteze nivelul de dramatizare .
 În “Arta de a comunica”, prin exemplul cu “barbatul care fluiera dupa o trecatoare”
ca uneori, jocurile ne ajuta san e creem o imagine anume, pe care sa le-o
“prezentam” prietenilor, oamenilor care ne inconjoara. Astfel: “O femeie tanara trece
prin fata unui grup de barbati.Unul dintre ei reactioneaza fluierand admirativ. Ce se
intampla de fapt? Barbatul cu pricina pune in aplicare un scenariu obisnuit pentru
comportamentul sau personal. In adancul lui exista un mod consacrat de a
reactiona la acest tip de situatie. <<Formal>>, reactia lui este intotdeauna aceeasi.
Ceea ce inseamna ca in situatiile asemanatoare, adica atunci cand este impreuna
cu tovarasi de-ai lui, daca poate face, fara sa riste prea mult, ceva ca sa iasa in
evidenta, nu se da inapoi. Adoptand acest comportament absolut obisnuit pentru el
si de care nu poate scapa (e “mai puternic decat dansul”), barbatul joaca unul
dintre “jocurile” lui favorite, care s-ar putea numi jocul <<de-a evidentierea fara efort
in situatii fara o miza prea mare>>”.
O sociologie a intilnirilor "fata in fata' este o sociologie a conjuncturilor: cadrele
naturale, partenerii, pozitia individului, obiectivele etc, totul se modifica de la un
context interactional la altul. Individul este de fiecare data constrins sa formuleze
o definitie a situatiei, implicit o definitie a Sinelui, si sa o propuna partenerilor
intr-o maniera suficient de convin­gatoare pentru a face aceasta definitie
respectata. El se afla intr-o pozitie similara celei a unui actor de teatru, fiind
supus acelorasi tipuri de constringeri ca si acesta din
urma: interpreteaza o partitura (un rol - part)1 dintr-un scenariu preexistent,
straduindu-se sa dea expresie unui personaj ; valorifica in acest scop
un decor, o regiune anterioara (scena) si o regiune posterioara (culisele); trebuie
sa convinga un public de veridicitatea defi­nitiei situatiei pe care jocul sau o
propune (sa creeze in public impresia adecvata personajului pe care il
interpreteaza); trebuie sa faca posibila interpretarea si sa raspunda partiturii
unui partener care se afla, simultan, pe o pozitie de actor si pe una de membru
al publicului. Pe scurt, prestatia subiectului intr-o intilnire "fata in fata' poate fi
analizata in termenii unei reprezentatii teatrale: