Sociologia culturii

Tema nr. 2. Teoriile macro - şi micronivelurilor sociale.

Subiecte:
1. Teoriile macronivelurilor sociale.
1) Perspectiva structural – funcţionalistă
2) Teoria conflictului
2. Interacțiunea socială. Teoriile micronivelurilor sociale.
1) Natura interacţiunii sociale.
2) Perspective teoretice moderne de studiere a interacţiunii sociale:
a) Interacţionismul simbolic
b) Dramaturgia
c) Etnometodologia
d) Teoria schimbului

1.Teoriile macronivelurilor sociale.

1) Perspectiva structural-funcţionalistă.
Această orientare teoretică este bine cunoscută ştiinţelor biologice, care o
folosesc pentru a examina aspectele structurale ale organismelor considerate ca un
întreg (reprezentanți: antropologul Bronislaw Malinowski, sociologii: Talcott
Parsons, Robert K. Merton şi Kingsley Davis etc.).
Premisa de bază a acestei perspective este că diverse fenomene pot fi
explicate, în raport cu consecinţele lor (sau cu funcţiile).
Un element în această perspectivă este noţiunea de sistem (variatele
elemente ale societăţii sunt interdependente, încât o schimbare într-unul duce la
schimbări în celelalte).
În concepţia lui T. Parsons, - societatea este un sistem bine integrat şi
relativ stabil; membrii societății sunt în general, de acord în privinţa valorilor
fundamentale; - societatea tinde să fie un sistem în echilibru sau stabilitate. Întrucât
orice schimbare sociala are largi efecte, dezechilibritatea, ea are tendinţa de a
provoca nemulţumiri, dacă nu se produce destul de încet, ca să ofere sistemului
timp pentru a se adapta.
R. K. Merton a perfecţionat şi modificat funcţionalismul lui Parsons. El
subliniază că o organizaţie poate avea atât funcţii evidente (întrunirile electorale)
cât si funcţii latente (funcţii neaşteptate – distribuirea de hrană săracilor).
Merton consideră că structurile pot avea disfuncţii, consecinţe negative,
precum şi eufuncţii – consecinţe pozitive. O structură ar putea avea consecinţe
 pozitive pentru o parte a societăţii şi disfuncţii sau consecinţe negative pentru altă
parte a societăţii.
Nu toate structurile sociale sunt funcţionale pentru societate, susţine Merton,
unele pot fi eliminate cu efecte puţin semnificative (stat fără instituţii militare –
Costa Rica). În alte cazuri pot exista echivalentele funcţionale ale unei structuri
sociale speciale. De pildă, în anii `60 şi ’70 mulţi tineri considerau comunele drept
echivalente funcţionale ale familiei. Astăzi, unii acceptă cuplurile homosexuale şi
lesbiene ca echivalent funcţional al cuplului marital.
Criticii insistă că imprecizia şi caracterul vag al termenilor-cheie de
echilibru şi stabilitate, care au fost împrumutaţi din biologie, unde lipseşte
stabilitatea, nu sporeşte puterea noastră analitică asupra socialului.
Alții critică spunând că perspectiva structural - funcţionalistă este de natură
conservatoare. Criticii susţin că schimbarea este necesară şi avantajoasă.

2) Teoria conflictului.
Orientarea de bază rezultă din opera lui Karl Marx, se concentrează asupra
conflictului şi a competiţiei între diferite elemente din societate (între clasele
sociale).
Mulţi teoreticieni contemporani se concentrează asupra conflictului între
diverse grupuri religioase, etnice şi rasiale, precum şi asupra genului şi a
conflictului de clasă.
Opera lui Simmel a arătat forţele dezbinătoare ale societăţii. Societăţile, a
susţinut el, au atât presiuni asociative (care leagă), cât şi disociative (care
dezintegrează), iar valorile relative ale acestor presiuni variază în diferite
momente.
Lewis A. Coser, teoretician contemporan important, influenţat de Simmel,
susţine că un conflict în anumite condiţii îndeplineşte funcţii foarte pozitive.
Conflictul poate ajuta la clasificarea anumitor valori-cheie. De fapt Coser îmbină
aspecte ale analizei funcţionaliste cu teoria conflictului.
1. Funcţionaliştii – critică schimbarea. Văd consecinţele pozitive ale orânduirii
sociale existente;
2. Teoreticienii conflictului – privesc schimbarea cu simpatie. Îi au în vedere
atât pe cei care câştigă, cît şi pe cei care pierd şi presupun că ambele categorii
există. Au o concepţie mai dinamică despre societate şi despre schimbare.

2. Interacţiunea socială. Teoriile micronivelurilor sociale.

1) Natura interacţiunii sociale.

 Interacţiunea socială se referă la influenţa reciprocă a oamenilor. Ea
implică faptul că indivizii se iau unul pe altul în considerare în comportamentul lor
zilnic, iar comportamentul lor este afectat de prezenţa altora. Ceilalţi îşi exercită
influenţa fie constituind un „auditoriu” la comportament, fie fiind “co-actori”,
coparticipanți la el.
Însăşi prezenţa altora afectează comportamentul. Principiul efectelor
auditoriului - când indivizii îşi dau seama că sunt văzuţi de alţii. Se măreşte viteza
de activitate. Apar erorile (de exemplu la dactilografiere). Se sugerează, că oamenii
ar trebui să practice singuri noi activităţi (pentru a reduce frecvenţa erorilor), dar să
repete activităţile învăţate în prezenţa altora.
Oamenii mai şi acţionează în comun cu alţii. Principiul efectelor co-
acţiunii descrie influenţa pe care o are comportamentul oamenilor asupra altora
cînd sunt implicaţi într-o acţiune similară. În situaţii critice mulţi nu se implică în
acţiune. Apare o difuziune a responsabilităţii (ex.: fumul ieşind pe sub uşa
camerei alăturate). Unii au un sentiment de obligaţie comună pentru orice acţiune
(vin în ajutor), alţii nu acţionează.
Interacţiunea socială, fie prin simpla prezenţă a altora, fie prin acţiune
comună, are un efect semnificativ asupra comportamentului.

2) Perspective teoretice moderne de studiere a interacţiunii sociale.

Studiile asupra interacţiunii sociale, examinează comportamentul la nivel
microsocial. Pentru a studia interacţiunea socială, au fost folosite 4 perspective
teoretice moderne:
- interacţionismul simbolic;
- dramaturgia;
- etnometodologia;
- schimbul social (teoria schimbului).

a) Interacţionismul simbolic: punerea de acord a acţiunilor.

Influenţată de Max Weber, această şcoală de gândire îşi datorează, în cea
mai mare parte, existenţa activităţilor intelectuale de la Universitatea din Chicago,
a filosofului social George Herbert Mead. Interacţionismul simbolic porneşte
de la premisa că: interacţiunea este procesul social de bază şi se produce prin
“simboluri”, reprezentări care au sensuri convenite. Sensul derivă din
interacţiunile fiinţelor care au senzaţii (gândirea, sentimentul).
Interacţioniştii simbolici susţin că sentimentul de sine este un produs social.
Ei se concentrează asupra naturii interacţiunii sociale.
Ei subliniază că acest fundament social este un proces dinamic- de sensuri
schimbătoare. Se subliniază rolul activ al indivizilor în propria lor dezvoltare. În
 perspectivă- oamenii nu sunt văzuţi ca elemente pasive în societate, ci mai degrabă
ca fiind selectivi şi sensibili la structurile sociale şi la procesele din viaţa lor.
Individul ocupă un rol mai central, în această teorie decât în teoria funcţionalistă şi
cea a conflictului.
Interesul care organizează acțiunile individului este elementul important în
perspectiva simbolic-interacționistă. W. I. Thomas (1931) a numit actul de a
atribui sens în contextul social, definirea situației. El a subliniat că sensurile pe
care oamenii le atribuie lumii din jurul lor îi fac să acționeze în anumite feluri.
(Exemplu: definirea situaţiei - când aleargă la magazin să cumpere produse,
deoarece a auzit că se vor scumpi). Oamenii cred că situația este exactă, vor lua
orice măsură pe care o cred necesară pentru a se proteja. Oamenii își pun de acord
acțiunile cu ale altor oameni.
Interacţiunea socială este o serie de încercări şi erori care verifică definiţiile
situaţiilor susţinute de alţi participanţi în acelaşi context.
Operele recente în interacţionismul simbolic au ca autori pe R. Kantor și
Sheldon Stayker, Morris Rasenberg.
O mare parte din literatura despre sociologia emoţiilor se datorează
interacţionaliştilor simbolici.

b) Dramaturgia: acţiunea de punere în scenă.

Dramaturgia aşa cum a fost prezentată de Erving Goffman (1959), derivă
din interacţiunea simbolică. Teatrul, unde totul este „pus in scenă”, este un model
adecvat pentru ilustrarea intracţiunii sociale. Folosirea limbajului şi a cadrului
conceptual al teatrului pentru a examina interacţiunea socială este ceea ce Goffman
a încercat prin abordarea dramaturgică.
Conceptul de rol este principal pentru dramă. Actorii deseori joacă pentru
diferiţi spectatori (unii politicieni se opun personal unei probleme, dar respectă
leagea cum este interpretată în mod curent. De exemplu: în SUA, anii `50 - ’60 -
legea despre interzicerea avortului când politicianul se opune personal, dar respectă
legea în rolul de politician.).
Există o scenă, unde acţiunea care se petrece este accesibilă tuturor, şi există
culisele, ascunde tuturor, în afară de cei implicaţi în “producţie”, unde se
desfăşoară o mare parte din activitatea de pregătire şi susţinere. (De ex.: oaspeţilor
nu li se permite să intre la bucătărie - culisele, numai în sufragerie - scena). Doar
prietenii cei mai intimi au acces în culise, şi chiar nu li se acordă totdeauna astfel
de privilegii.
Un element important în interacţiunea socială este organizarea imaginii,
prin care o persoană adoptă o identitate sau asigură identităţi altora, prin aceasta
influenţând rezultatul interacţiunii sociale. E. Goffman descrie acest proces ca o
prezentare a eului, eul fiind identitatea pe care o persoană o adoptă şi despre care
incearcă să câştige acordul de la alţii într-o situaţie.
Oamenii sunt învăţaţi să acţioneze în moduri adecvate situaţiei. Indivizii
învaţă să se comporte diferit în prezenţa străinilor, faţă de ceea ce fac când sunt cu
prietenii apropiaţi sau cu membrii familiei.
Prezentarea unei anumite păreri despre eu deseori are efectul limitării
cadrului de acţiune a altora. De pildă, dacă alţii acceptă prezentarea eului unei
persoane ca fiind o prietenă, ei sunt obligaţi să trateze acea persoană ca prietenă şi
nu ca străină. Prietenilor li se acordă anumite privilegii care nu sunt accesibile
străinilor. În felul acesta, acţiunile unora sunt indirect limitate de identitatea
afirmativă în măsura în care ea este acceptată de ceilalţi.
Distribuţia alter (celălalt, altora) este o modalitate mai directă de a limita
sfera comportamentului altora (Weinstein şi Deutschberger, 1963). Aici, celălalt
(alter) este înzestrat cu distribuţii în anumită identitate care îi va restrînge
comportamentul. (Dacă este prezentat ca prieten şi este acceptată această identitate,
va fi greu să-i refuzi cererea pentru un împrumut de bani).
Abordarea dramaturgică încearcă să combine un punct de vedere structural
al interacţiunii sociale cu abordarea mai flexibilă a interacţiunii simbolice.
Deşi structura socială asigură „scenarii” care fac viaţa socială oricum
ordonată şi predictibilă, oamenii sunt capabili să improvizeze, îndeosebi, în
situaţiile relativ necunoscute şi neobişnuite. De aceea viaţa este de ordine
predictibilă şi de inovaţie flexibilă.
Identităţile oamenilor au diferite faţete, iar faţeta pe care o prezintă depinde
de contextul social.

c) Etnometodologia: expunerea regulilor.

Interacţioniştii simbolici se centrează asupra importanţei sensurilor pe care
oamenii le atribuie lumii sociale din jurul lor. Dramaturgii adaugă noţiunea de
sensibilitate a individului în cadrul interacţiunii sociale. Etnometodologia îşi
îndreaptă atenția spre regulile care ghidează structura interacţiunilor noastre cu
alţii, asupra modalităţilor pentru care oamenii înţeleg realitatea socială.
Etnometodologii sunt preocupaţi de înţelegerile de bun-simţ ale lumii.
Baza comportamentului social o formeaza nişte reguli de comportare (de
exemplu: şoferii să se oprescă la lumina roşie a semaforului; când vorbim cu
cineva, persoana respectivă să aştepte până termine ei înainte de a începe să
vorbească, etc.). În interacţiunile zilnice membrii societăţii ajung să împărtăşească
aceste reguli. După părerea etnometodologilor ( de ex.: Alfred Schutz, etc.) aceste
presupuneri comune şi recunoscute (opiniile oamenilor despre ordinea din lume)
fac viaţa socială mai uşoară.
 Dacă aceste aşteptări normale sunt violate, atunci apare o neînţelegere din
partea tuturor membrilor societăţii (de ex.: studenţii acasă se comportă ca oaspeţi
sau ca persoane care stau în pensiune- nedumerirea părinţilor!).

d) Teoria schimbului. Schimbul social: analiza cost/beneficiu.

Schimbul social îşi are rădăcinile în psihologia comportamentală şi în
analiza economică. Reprezentant al acestei teorii este sociologul George Homans
(1950).
Interacţiunea acţionează pe baza unei analize a costului şi a beneficiului.
Dacă beneficiile obţinute dintr-o inteacţiune sunt mai mari decât eforturile
depuse pentru menţinerea ei, interacţiunea va continua. Dacă nu, i se va pune
capăt.
Teoria schimbului este folosită pentru a studia întîlniri vremelnice, precum
şi relaţiile de durată, ca prietenia şi căsătoria. Ea oferă înţelegerea factorilor care
întăresc sau slăbesc aceste relaţii – relaţii interpersonale.
Din punct de vedere al schimbului social, analiza unui cost/profit este
esenţială pentru înţelegerea interacţiunii sociale. Indivizii înţeleg costurile
implicate în tranzacţiile lor sociale şi beneficiile care ar putea fi obţinute. Ei
apreciază dacă obţin „profit” (beneficii minus costuri) din schimb. Dacă nu obţin,
interacţiunea poate fi terminată sau se poate renunţa la ea; dacă obţin, ea poate fi
continuată.
Dacă oamenii doresc să primească, ei trebuie să fie pregătiţi să şi ofere.
Aici se evidenţiază importanţa reciprocităţii în schimbul social, deci, o favoare să
fie răsplătită cu o favoare. Acest punct de vedere presupune că interacţiunea
socială implică un fel de bilanţ social. Reciprocivitatea este considerată o normă
esenţială a vieţii sociale şi un ghid important pentru interacţiunea socială.
Teoria schimbului presupune că oamenii caută să mărească la maximum
plăcerea şi să elimine (sau să micşoreze) durerea. Dar, deseori, oamenii fac lucruri
care sporesc durerea sau, cel puţin, cresc tensiunea. Teoria schimbului nu explică
actele de iubire sau eroism, în care scopurile individului (plăcerile) sunt
subordonate nevoilor altora ( de ex.: salvarea copilului de la înec sau din flăcările
incendiului).
Sociologia are o moştenire bogată. Ea s-a constituit pe această moştenire şi a
menţinut o diversitate de curente care continuă să fie o sursă de maturizare a
ştiinţei sociologice.