Curs III Modalități de prezentarea și autoprezentare

1. Principiile de bază a prezentări sinelui.

2. Strategii de management al impresiilor.
3. Eroriile perceptive

Principiul de bază al procesului prezentării de sine este acela că, indiferent de statutul social, economic sau
intelectual, orice persoană doreşte să inducă celor din jur imaginea și impresia dorită de ea, benefică în
contextul dat. Deci prezentarea de sine echivalează cu adoptarea unei strategii relaţionale, prin care să putem
controla conduita interlocutorului, prin prezentarea unor indicii privind propria persoană, astfel încât acesta
să reacţioneze într-un mod convenabil; ceea ce înseamnă că prezentarea de sine este de fapt o acţiune de
influenţă interpersonală, având ca scop controlul comportamentului celuilalt. Dar cum şi partenerul se află în
aceeaşi situaţie, prezentările reciproce de sine echivalează cu o negociere socială, în care se pun în joc
resursele părţilor.

Şcoala dramaturgică a lui Erving Goffman

Erving Goffman (1959), analizând conversaţiile şi modalităţile de gestionare a impresiei, sublinia că

formele conversaţionale cotidiene presupun „înţelegeri împărtăşite" complexe, care la prima vedere par
neimportante, dar care joacă un rol deosebit în alcătuirea vieţii sociale şi în evaluarea persoanei. Erving
Goffman a propus un „model dramaturgic” al vieţii sociale, în care, “jocul de rol”, de multe ori fără o
manieră calculată, creează prima impresie şi reacţii din partea evaluatorilor.
- metafori„viaţa ca o scenă”.
- Scena e regiunea din faţă - ceea ce se arată spectatorilor, unde încearcă performarea cât mai ridicată a
unor roluri specifice, după reguli bine definite scenaristic şi regizoral (bunul coleg).
- culisa e regiunea din spate - sunt contextele informale, te simţi relaxat, pentru că nu trebuie să respecţi
regulile formale (dramaturgice) ale interacţiunii, audienţa sau persoanele de rol complementar nefiind de
faţă.
- diferenţe interculturale şi sociale - în comunităţi rurale sau mai mici, inevitabil, spaţiul public se suprapune
pe cel privat.
- situaţii de flagrant delict - atunci când eşti surprins de persoana în cauză făcând gesturi contraindicate
Un bun exemplu este împrejurarea în care ţinta bârfei tale te aude.
Erving Goffman vorbeşte de „gesturi neintenţionate" (unmeant gestures) şi „intruşi inoportuni"'.
(inopportune intrusions), care fac ca, la un moment dat, distincţia dintre regiunile din spate şi cele din faţă să
nu fie optimă. Indivizii păstrează secretele performaţelor lor şi caracteristicile valorizate negativ, iar când
astfel de carateristici sunt surprinse apare stânjeneala. O aducere în prim plan a regiunilor din spate poate
avea efecte devastatoare asupra imaginii individului şi mai ales asupra celei dezirabile, pe care acesta ţine să
o impună. 1
Orice conduită are, în concepţia lui Erving Goffman, un plan real şi o prezentare dramaturgică, aşadar
alegerea unei faţa de corespunde unei nevoi de generalizare a informaţiilor şi „idealizare” a lor. Practic,
strategiile pe care le foloseşte individul pentru a se prezenta altora exemplifică valorile acreditate ale
societăţii. De aceeea, managementul impresiei este relevant atât pentru analiza actorului, cât şi a
observatorului în cadrul interacţiunilor sociale.

2. Managementul impresiilor (formarea imaginii pozitive).

MANAGEMENTUL IMPRESIEI (engl.: management of impression ; fr.: gestion de l 'impresiori)

Activitate orientată către un scop prin care indivizii caută să controleze informaţiile pentru a influenţa
impresia generată asupra auditorului.
Este un proces prin care indivizii încearcă să influenţeze imaginea pe care alţii o au despre ei. Prin

1
P. Iluţ, Paihologie socială..., 2009, p.355.

1
managementul impresiei oamenii caută să structureze impresiile celorlalţi faţă de persoane (sine, prieteni,
inamici), obiecte (afaceri, produse, servicii), evenimente (expuneri, interviuri) sau idei (capitalism versus
socialism).
M.R. Leary şi R.M. Kovalsky (1990) au propus un model explicativ al managementului impresiei
analizând factorii care determină acest proces. A rezultat „modelul valoare-aşteptare”, care surprinde trei
factori care determina managementul impresiei:
a) relevanţa scopului asupra impresiei, înţelegând prin aceasta că indivizii sunt mai motivaţi să-şi
îmbunătăţească imaginea când realizează că acest lucru îi ajută să-şi atingă scopurile;
b) valoarea imaginii îmbunătăţite, care înseamnă că strategiile de management al impresiei se
diversifică atunci când valoarea poziţiei vizate este ridicată.
c) discrepanţa dintre imaginea curentă şi imaginea dorită, care acţionează în cel puţin două cazuri:
când indivizii caută modalităţi să acceadă la o imagine de sine superioară sau când aceştia se află într-un
moment de scădere a statutului propriu, de regresie a performării unui rol social.
R.F. Baumester (1982) sugerează că managementul impresiei apropie mai mult indivizii de imaginile dorite
sau de ceea ce ei vor să fie.
F. Rosenfeld (1995) arată că motivele subadiacente managementului impresiei;
- sunt acelea de a fi văzuţi de alţii într-o lumină favorabilă
- de a evita evaluările negative ale acestora.

2. Strategii de management al impresiilor

 Succesele întăresc imaginea pozitivă de sine, eşecurile „şifonează” această imagine

 A te conforma normelor particulare pretinse de anumite situaţii
 Transmiterea de informaţii pozitive despre sine
 Falsa modestie
 Bias-ul de autoindulgenţă
 Ceilalţi sunt genii
 Autohandicaparea
 A te folosi de gloria altora
 Intrarea în graţie
 Scuzele - gafele

3. Eroriile perceptive;

 Cristalizarea
 Descristalizarea
 Prezumţia/preznţa di/similitudini
 Contrastul
 Prima impresie
 Efectul de halo
 Baby face

1. Selectați o persoană publică (adică un articol) din care o să identific strategiile managementului impresii
utilizate de ea .
2. Mecanismele de apărarea a Eu-lui – prezentare în grupe. Fiecare grup selectează prezentarea anumitor
mecanisme de apărare.

Referinţe bibliografice;

1. Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie (prefaţă de S. Chelcea şi P.
Iluţ). Bucureşti: Ed. Economică (pp).
2. Gavreliuc, Alin. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială. Iaşi: Ed. Polirom, pp 47-52
2
3. Iluţ, Petru ( 2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Ed. Polirom. p. 355- 365