Cap 3

MODELUL TRIDIMENSIONAL AL OPINIEI PUBLICE

Vincent Price ne propune un model bifactorial al opiniei publice, abordată la nivelul
proceselor psihice individuale sau colective.
Irving Crespi (1997) vorbește despre un model trifactorial, un model interactiv complex al
opiniei publice, pe 3 dimensiuni:
1. Cum se formează și cum se schimbă opiniile individuale
2. Cum devin aceste opinii individuale opinie publică
3. Cum influențează op publică guvernarea
Conform AAPOR (Asociația pt Cercetarea Op Publice), fiecărei dimensiuni ii corespund
următoarele subprocese:
1. Tranzacțiile individului cu mediul social in care trăiește
2. Comunicarea dintre individ și colectivitățile din care face parte
3. Legitimarea politică a forței colective emergente- op publică
După Irving Crespi, op publică= proces interactiv tridimensional. Procesul complex al op
publice se dezvăluie printr-o abordare multidimensională:
- Dimensiunea psihologică
- Dim psihosociologică
- Dim sociologică
DIM. PSIHOLOGICĂ a op publice
= cum se form opiniile la nivel individual
Reprezentările sociale= desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o
situare in lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi; este o refacere a mediului
prin prisma filosofiei de viață a individului, o instanță intermediară intre percepție,
informație, atitudine și imagine.
Nu există opinie fără obiect (Denise Jodelet). Nu orice obiect generează opinii.
Serge Moscovici- condiții pt apariția unei reprezentări sociale:
- Dispersia informației (datorată complexității obiectului)
- Focalizarea (datorată poziției specifice a grupului față de obiectul reprezentării)
- Presiunea la inferență (raportată la necesitatea oamenilor de a produce conduite și
discursuri coerente in legătură cu obiecte pe care nu le cunosc destul de bine).
In legătură cu acestea, Pierre Moliner formulează 5 intrebări ce se impun in analiza obiectelor
generatoare de op publică:
- Ce obiecte de reprezentare?
- Pt ce grupuri?
- Cu ce scopuri?
- In raport cu cine?
- Reprezentare sau ideologie?

1
Stimulul social→opinii→răspuns mediat de cogniții și afecte.
Stimuli → percepții →cogniții (rațiune + afectivitate) → răspunsuri verbale
Op publică este un fapt de conștiință, o judecată; traduce un raționament și esența ei este de a
afirma.
Benjamin I. Page și Robert Y. Shapiro: adecvarea, coerența, stabilitatea și sensibilitatea sunt
dimensiunile raționalității op politice. Simțul comun tinde să asocieze direct publicul cu
emoționalitatea și op publică cu instabilitatea. Ei afirmă că op publică este stabilă, plină de
ințeles și rațională. Aceștia se bazează pe studiul făcut intre 1935- 1990, pe baza preferințelor
politice colective, ce par, conform rezultatelor, să fie predominant raționale, stabile,
predictibile. Op publică este legată de gândirea și de sentimentele publicurilor și apare ca
ansamblul opiniilor exprimate deschis, când membrii publicurilor iau act de apariția unei
probleme sociale sau ca sumă a răspunsurilor la diferite intrebări (sondajele de op publică).
Op sunt judecăți, raționamente.
Serge Moscovici: nu tot ce este legat de persoană este social, ci raportarea la acesta. Cogniția
este socială in măsura in care ia in considerare influențarea ei de către relațiile interpersonale
sau intergrupale. Op au de-a face cu o roblemp controversată și opiniile sunt susceptibile de o
justificare rațională.
Oamenii judecă evenimentele sociale și ii percep pe ceilalți ca pe ei inșiși, pe baza unor teorii
implicite. Deși nu cunoaștem cauzele reale ale opțiunilor și comportamentelor noastre și ale
altora, ne pronunțăm asupra lor, emitem opinii. Psihosociologii cognitiviști incearcă să afle
motivele reale, nu justifiările. Prin intrebările de ce aflăm abilitatea oamenilor de a-și justifica
rațional comportamentele și preferințele.
Cogniția socială- teorii:
- Omul de știință ingenuu
- Consistența
- Leneșul cognitiv
OMUL DE ȘTIINȚĂ INGENUU
Sau micul savant/ savantul naiv, pornește de la asumpția că oamenii, in viața cotidiană,
procedează asemenea savanților, căutând cauza fenomenelor și fiind capabili să
prelucreze informațiile relevante. Savantul de pe stradă este naiv pt că nu gândește logic.
Oamenii caută informații care să le confirme opiniile și nu iau in seamă informațiile care
ar putea să le contrazică. Mai mult, o dată ce ne-am format o opinie avem tendința de a o
păstra nealterată, in ciuda dovezilor ce ar putea să ne arate netemeinicia ei.
Teoriile atribuirii= (Fritz Heider- 1958 și dezvoltate de Edward E. Jones și K.L.Davis-
1965)ne permit să explicăm comportamentele noastre și pe ale celorlalți pe baza relațiilor
de cauzalitate pe care le stabilim intre diferitele elemente și evenimente din câmpul
psihologic.
Teorii din domeniul atribuirii- Miles Hewstone (1995):
1. Teoria cauzalității fenomenologice
2. Teoria inferența corespondenței
3. Teoria covariației

2
 4. Teoria motivație și emoție
CAUZALITATEA FENOMENOLOGICĂ
- De Fritz Heider (1958)
Idei:
- Oamenii au tendința de a considera comportamentele ca fiind stabile, predictibile și
controlabile
- Intre cauzele personale și situaționale există o distincție clară
- Cand fac inferențe cauzale asupra comportamentelor, oamenii au predilecție pt luarea
in considerare a dispozițiilor personale
- In mod spontan, oamenii aplică in arbitrarea cauzalității principiul diferenței din
logica lui J.Stuart Mill ( Fritz Heider il numește principiul covariației)
Insă, aceasta introduce o distincție prea tranșantă intre atribuțiile interne și externe, in
condițiile in care dispozițiile personale sunt influențate de factori externi, iar aceștia sunt
condiționați de dispoziții personale.
INFERENȚA CORESPONDENȚEI
= (Edward E. Jones și K.L.Davis- 1965) facem atribuiri cauzale pornind de la observarea
comportamentelor, insă, pt a deduce intențiile subiacente trebuie ca:
- Actorul social să fie conștient de efectele acțiunilor sale
- Să aibă capacitatea de a realiza respectiva acțiune
- Să aibă libertatea de alegere (comportamentul să decurgă din voința actorului social)
Procesul de atribuire se desfășoară astfel (Jean- Claude Deschamps):
- Subiectul observator reperează efectele unei acțiuni
- Compară efectele cu efectele acțiunilor posibile, pt a determina efectele comune și
specifice
- Stabilește o corespodență intre o acțiune și o dispoziție, pe baza efectelor acțiunii
alese și respinse
Inferența corespondenței – dintre comportam observat și trăsăturile de personalitate ale
actorului social.
Precizări pt ințelegerea modului de stabilire a corespondenței:
- Analiza efectelor noncomune și a dezirabilității sociale: cu cât efectele noncomune
sunt mai puține și cu cât comportam este mai indezirabil social, cu atât riscul de a face
evaluări eronate este mai mic și increderea in propriile judecăți este mai mare.
Informațiile despre efectele comune și comportamentele indezirabile ale elitelor
politice influențează cel mai mult formarea opiniilor.
COVARIANȚA
= (Harold H.Kelley- 1967)cu cât covariația este mai ridicată, cu atât este mai puternică
atribuirea cauzei comportamentelor. Criteriile de validare a atribuirii:
- Specificitatea efectului legat de un obiect/persoană

3
 - Consistența acestui efect in timp și in funcție de posibilitățile de interacțiune cu acest
obiect/persoană
- Consensul intre persoane in privința acestui efect
Specificitate/distinctivitate= proprietatea comportamentului observat de a fi caracteristic
numai unei anume persoane.
Consistența= dată de repetabilitata, permanența comportamentală.
Consensul = uniformitatea comportamentelor (pers au comportamente identice/asemănătoare
cu cele observate).
Eroarea fundamentală (Lee Ross – 1977)= tendința de a explica toate comportamentele
persoanelor observate prin caracteristicile lor psihomorale și de a ignora factorii de context,
situaționali.
Personalism= tendința de a supraestima factorii de personalitate și de a subestima/de a face
abstracție de factorii situaționali → erori de evaluare și predicții nefondate.

Tendința de a atribui acțiunilor altora cauze interne scade odată cu trecerea timpului in
momentul in care s-a consumat acțiunea. De asemenea, atribuirea de cauze interne/externe se
face in funcție de referirea la propria persoană/sau la alții și in funcție de succes sau de eșec
(atribuim cauze interne succeselor și cauze externe succeselor celorlalți, iar propriilor eșecuri
le atribuim cauze externe, in timp ce eșecurilor altora le atribuim cauze interne).
LENEȘUL COGNITIV
= oamenii au capacitățicognitive limitate, caută să le utilizeze cu economie și să recurgă la
scurtături in judecățile și inferențele pe care le fac. (R. Bo.Sanitioso, M.M.Brown și
O.Lungu).
Euristici= scurtături in raționamente ce ajută individul să facă inferențe, nu totdeauna corecte,
deoarece este excedat de multitudinea informațiilor din mediul inconjurător, nepuntându-le
prelua pe toate in timp util, luându-le pe cele relevante după anumite scheme.
Scheme= (Susan T. Fiske și Patricia W. Linville- 1980) structuri de cunoștințe care simplifică
și organizează informațiile despre persoane, gr umane sau caracteristici ale acestora:
- Scheme persoană
- Scheme despre noi inșine
- Scheme-rol
- Scheme libere de conținut
- Scheme cauzale
- Scheme evenimente
Scripturi= acumulări de obișnuințe mentale (Serge Moscovici), au funcția de a readuce in
memorie o situație anterioară și de a ne sugera un comportament pt o situație prezentă.
Eroarea increderii marchează deseori opiniile: când fac estimări, oamenii exagerează
increderea pe care o au in acuratețea (corectitudinea) judecăților lor. Paradoxal, cu cât
problema asupra căreia se pronunță este mai complexă, cu atât supraincrederea crește.

4
După Susan T Fiske și Beth A morling (1995), schemele ajută oamenii să simplifice realitatea
și să proceseze noile inform, renunțând la detaliile și reținând doar esențialul, general pt o
clasă de obiecte, persoane sau situații. Ne facem o imprsie despre ceilalți pe baza observării
comportamentului lor sau a cunoștințelor pe care le avem despre persoanele care fac parte din
același grup social.
Stimulul salient= persoana este in centrul atenției, pe ea cade lumina mai mult, beneficiind de
o codificare imnezică mai bună.
Schemele despre propria persoană organizează cunoștințele despre noi inșine, insă, și opiniile
despre ceilalți poartă amprenta acestei scheme.
Persoanele externaliste= cred că ceea ce li se intâmplă este rezultatul acțiunii unor factori
externi, având tendința de a accepta informațiile neverificate și neverificabile; au tendința de
a opina mult mai accentuat decât pers internaliste.
Pers internaliste= percep evenimentele ca fiind contingente comportamentelor și
caracteristicilor psihologice proprii.
DIMENSIUNEA PSIHOSOCIOLOGICĂ A OPINIEI PUBLICE
Opinia este psihosocială.
Opinia publică= (Bernard Hannessy) complexul de preferințe exprimate de un nr semnificativ
de pers cu privire la o problemă de importanță generală.
EXISTENȚA UNEI PROBLEME SOCIALE
Opiniile se nasc in jurul unor probleme importante.
Problema = (Bernard Hennessy-1965/1981) o situație actuală cu o probabilitate de neplăcere.
=(Cătălin Zamfir, 1977) proces social, caracteristică, situație despre care societatea/un
subsistem al ei apreciază că trebuie schimbat. Pt a exista o astfel de problemă trebuie să apară
o situație disfuncțională, care nu este neapărat negativă și care trebuie să fie conștientizată: o
dificultate devine problemă numai prin conștientizare.