Tema 5: Atribuirea cuzală și atribuirea socială: teorii ale

auto- și heteropercepției sociale

Noţiuni de bază
Atribuire cauzală‚ cauze dispoziţionale‚ cauze
circumstanţiale‚ responsabilitate
personală‚ inferenţă
corespondentă‚ covarianţă‚ devalorizare‚ ca
uzalitate compensatoare‚ eroarea
fundamentală a atribuirii‚
atribuire socială.
Analiza a câteva enunțuri: cum considerași, e corect că:
Impresiile pe care ni le formam despre ceilalti sunt
influentate de aspecte superficiale ale înfatisarii lor?
Oamenii îsi dau mai degraba seama când ceilalti mint
decât atunci când spun adevarul?
Ca si psihosociologii, oamenii sunt sensibili fata de
cauzele situationale atunci când cauta o explicatie
acomportamentului celorlalti?
Oamenii îsi schimba greu primele impresii pe baza unor
noi informatii?
 Oamenii judeca mai corect personalitatea prietenilor
si a cunostintelor decât personalitatea unor persoane
straine?
Perceptia sociala se refera la procesele prin care oamenii
ajung sa se înteleaga unii pe ceilalti.
În cele ce urmeaza vom discuta despre perceptia de sine
și a persoanelor, modul în care ne facem o imagine
globala asupra propriei personalități și a personalitatii
altora, precum si despre motivele si cauzele ce
determina comportamentul celorlalti. Vom adopta
perspectiva observatorului; nu trebuie sa uitam însa
ca si noi, la rândul nostru,suntem obiectul ‘privirii’ si
întelegerii celorlalti.
Perceptia sociala este segmentul procesului cognitiv prin
care persoana își formeaza imaginea despre sine și își
conturează impresiile despre altul.
Cunoasterea despre sine se materializeaza în:
- conceptul de sine: ansamblul cunostintelor si
convingerilor pe care persoana le are despre
carateristicile sale - exprima cunoasterea subiectiva de
sine;
- stima de sine: autoevaluarea pozitiva / negativa
exprimata prin aprobare / dezaprobare indicand gradul in
care persoana se vede pe sine ca fiind valoroasa
capabila, importanta.
Sursele autocunoasterii sunt
A. Introspectia - procesul prin care persoana se centreaza pe
sine si examineaza propriile ganduri, sentimente, motivatii
ale conduitei. Limitele:
- Supralicitarea importantei sale
- Problema mecanismelor de protectie ale eului
B. Perceptia propriului comportament
Fraisse atragea atentia asupra dualitatii modului de perceptie
asupra propriei persoane: omul sesizeaza propriile ganduri,
sentimente, pe de o parte, iar pe de alta parte, se cunoaste pe
sine in acelasi mod in care ii cunoaste pe ceilalti, din
activitatea proprie, din analiza comportamentului (prin
prisma self-efficacy – conștiinței eficientei proprii).
C. Interacțiunea sociala
Oferă posibilitatea:
- comparației cu ceilalți,
-situării în reperele unui grup social (de
apartenență sau de referință)
-sesizării imaginii pe care ceilal ți o au despre
propria persoană.
Procesul cunoașterii de alții este nu mai pu țin
dificil.
Subiectul 1. Scurtă istorie a
cercetării percepției sociale
Un curent de cercetare foarte prolific care si-a pus
amprenta pe viziunea asupra perceptiei sociale îsi are
originea în anii 50 si se numeste New Look asupra
perceptiei. El se caracterizeaza prin faptul ca introduce
factori de natura sociala într-un domeniu care se releva a
fi eminamente psihologic.
J. Bruner, întrebându-se care factori, altii decât stimulii
fizici, pot influenta perceptia, ajunge la concluzia ca orice
experienta perceptiva este produsul final al unei operatii
de categorizare.
Categoriile sociale sunt tipuri de scheme sociale care
cuprind informatii despre lume sub forma atributelor
caracteristice si a exemplelor tipice pentru o categorie.
Categoriile preexistente reduc complexitatea lumii
sociale, cel ce percepe raspunzând obiectelor sociale în
termenii unei categorii generale de informatie.
Prin functia sa de sistematizare a mediului, categorizarea
face sa se perceapa o lume mai structurata, mai bine
organizata, în consecinta mai explicabila si controlabila.
În acelasi timp, categorizarea permite sa se dea socoteala
de faptul ca proprietatile categoriei în care obiectele sunt
subiectiv incluse sunt asociate acestor obiecte ale
categoriei.
Stereotipul poate fi definit ca o legatura stabila între apartenenta la un
grup si posesia anumitor caracteristici. Stereotipul trimite la imaginea
pe care membri diferitelor grupuri sociale o au despre grupul lor
(auto-stereotip) si despre alte grupuri (hetero-stereotip), fiind
constituit dintr-un ansamblu de credinte asupra grupurilor.
Problema stereotipurilor poate fi abordata:
 ca o functionare deficienta sau inadecvata a proceselor cognitive,
fiind vorba despre generalizari gresite sau despre categorizari
defectuoase (set de credinte incorecte, învatate în special prin mass-
media, “suprageneralizari”, c“impresii fixe” care sunt putin conforme
faptelor pe care pretind ca le reprezinta);
ca decurgând normal din modul în care individul trateaza
informatia, fiind de fapt produsul unei functionari cognitive normale
(o cunoștință pe care o împartasesc membrii unui grup relativ la
membrii unui alt grup sau la membrii propriului grup).
Abordarea sociocognitiva a perceptiei celuilalt.
În cadrul acestei problematici apar doua teme mare de cercetare:
 tema categorizarii (cum indivizii organizeaza masa de informatii care
îi bombardeaza);
 tema consecintelor categorizari (se efectueaza o tratare de informatie
precisa sau apar erori si distorsiuni?).
Aceste doua teme trimit la trei notiuni majore: categorizarea sociala
care permite sa se determine:
- cum, de ce si când subiectii claseaza pe altii în categorii sociale
semnificative;
- ce fel de informatii predomina în formarea impresiei, în ce masura
stereotipurile prevaleaza în evaluarea altuia;
memoria persoanei (cum diferite tipuri de informatii sunt memorizate
si ce consecinte apar asupra rationamentelor care rezulta);
inferenta sociala (cum subiectii ajung sa formuleze judecati sociale).
Explicația percepției sociale în teoriile atribuirii cauzale și
sociale.
Va întrebați vreodata ce influență aveti asupra altor
oameni? Va preocupa sa întelegeti rolul ereditatii, al
experientelor din copilarie și al factorilor sociali?
Va întrebati de ce unii oameni reusesc în viata, pe când altii
nu? Toti oamenii tind sa se întrebe ‘de ce?’ atunci când se
confrunta cu evenimente importante, mai ales daca sunt
neasteptate si au consecinte negative, iar întelegerea lor are
o relevanta personala.Ca sa putem da un sens lumii noastre
sociale, încercam sa întelegem cauzele comportamentului
celorlalti. La ce fel de cauze ne putem gândi și ce fel de
explicatii putem elabora?
În lucrarea sa The Psychology of Interpersonal
Relations (1958), Fritz Heider face primii pasi în
lamurirea acestor întrebari. Dupa el, toti suntem mai
mult sau mai putin „savanti“, iar explicatiile noastre
sunt structural similare celor stiintifice, adica sunt
explicatii cauzale, bazate pe observatia și analiza
comportamentului celor cu care interactionam.
Explicatiile pe care le elaboram în calitate de savanti
sau psihologi naivi se numesc atribuiri (în sensul ca
noi punem un anumit comportament pe seama unor
cauze, pe care le atribuim celor observati și analizati).
Subiectul 2: Fenomenul atribuirii și teoria atribuirii cauzale

În descrierea unui trandafir pot fi utilizate atribute‚ care se referă

la fiinţe: roşu viguros‚ suav şi gingaş se apără cu spinii săi de o
mână nemiloasă. Avem de a face cu o atribuire animistă, care se
utilizează în scopul ilustrării cît mai artistice a florii.

Povestind despre persoane necunoscute vom încerca să le

atribuim caracteristici‚ care pătrund în interiorul
evenimentului: cei doi tineri dau dovadă de
timiditate‚ dar momentul bine dirijat de moderator îi face‚
totuşi‚ să-şi întindă mâna.

În perceperea lumii omul nu este un simplu subiect reflectiv‚

el insistă să-şi construiască explicaţii‚ să pătrundă
în esenţa evenimentului‚ să-i atribuie cauze.
Omul recurge la interpretarea realităţii sociale în termeni atributivi
deoarece:
1) individul uman şi comportamentul lui sunt percepuţi ca o unitate
cauzală: omul este nu numai participant, dar şi autor al acţiunii;
inseparabil de orientarea şi posibilităţile acţiunilor lui sunt
percepute motivaţia, scopul şi intenţia;
2) relaţiile cauzale sunt percepute nemijlocit ca un factor, nu ca un
rezultat al gândirii deductive: “individul nu percepe stimulul, ci
ceva separat de acesta, sub acţiunea căruia se află cunoştinţele lui
şi care îi facilitează formularea unei explicaţii” (F. Heider);
3) necesitatea de a percepe şi evalua îl determină pe individ să
colecteze informaţia şi să o înscrie într-una din schemele cauzale
pe care le posedă, explicând mai apoi după aceste scheme
comportamentul oricărui obiect perceput. De aici rezultă că
individul este determinat de cunoaşterea lacunară să atribuie
sens‚ cauze comportamentului subiectului.
 Fritz Heider explica atribuirea ca un proces prin care omul – subiectul naiv –
învaţă realitatea‚ o poate prezice şi o poate domina. El a ilustrat acţiunea
factorilor psihoindividuali şi circumstanţiali în procesul percepţiei altuia în
următorul mod:

Posibilităţile psihoindividuale Forţa ambianţei

(cauze dispoziţionale) (cauze circumstanţiale)

Motivaţie Capacităţi Dificultatea sarcinii

Intenţie Efort Posibilităţi

Realizarea sarcinii

Acţiunea factorului individual şi a celor circumstanţiali

Atribuirea interna sau dispozitionala pune
comportamentul observat pe seama unor
caracteristici interne ale unui ‘actor’, precum
capacitatea, îndemânarea, tipul de personalitate,
starea de spirit sau efortul depus.

Atribuirea externa sau situationala pune

comportamentul observat pe seama unor factori
exteriori actorului, precum: natura și dificultatea
sarcinii care trebuie îndeplinita, influenta
celorlalti, sansa ori ghinionul etc.
Subiectul 3.Teoria inferenţei
corespondente a lui E.Jones şi K.Davis
În 1965, Edward Jones și Keith Davis pleaca de la premisa ca
oamenii urmaresc întotdeauna sa infereze daca o actiune
observata izvoraste dintr-o anumita trasatura stabila a
actorului, încercând sa raspunda la întrebari de genul: Este
persoana care comite un act de agresiune o bestie? Este acela
care doneaza bani altruist? Pentru a raspunde la astfel de
întrebari, oamenii fac inferente bazându-se pe trei factori:
1. Observatorii au în vedere în primul rând gradul de libertate
al actorului sau, mai precis, masura în care acesta are
posibilitatea alegerii dintr-un set de alternative
comportamentale. Un comportament liber ales ne spune mai
multe despre actor decât unul impus.
2. Conteaza si previzibilitatea comportamentului observat. O
actiune ne spune mai multe despre autorul ei daca este atipica,
nefiind doar un rol social, jucat de toata lumea dupa acelasi
canon. E mai semnificativ un student care vine la cursuri în
costum cu vesta decât unul care poarta blue geans sau,
dimpotriva, un profesor care vine la catedra în sandale pe piciorul
gol, purtând un tricou pe care scrie „I love New York“?
3. În sfârsit, sunt vizate si efectele sau consecintele intentionale
ale comportamentului observat. Actele care produc mai multe
consecinte dezirabile nu dezvaluie motivele actorului pe cât o fac
actele care nu se soldeaza decât cu o singura consecinta
dezirabila. Este greu sa îti dai seama de ce un individ
îsi pastreaza o slujba care este și placuta, și bine platita și situata
într-un loc atragator – oricare poate fi motivul sau toate la un loc;
în schimb, daca slujba este plicticoasa și prost platita, emult mai
probabil ca motivul pastrarii ei este locul bine situat.
Scopul atribuirii constă în a explica intenţia şi comportamentul altuia ca fiind
corespunzătoare trăsăturilor de personalitate, astfel realizîndu-se atribuirea în
conformitate cu intenţia şi cu calităţile personale.
 Atribuire intenţională  Atribuire dispoziţională
 Constă în determinarea  Constă în stabilirea unor
intenţiei care a stat la baza relaţii între comportamentul
unui sau altui persoanei percepute cu
comportament al persoanei experienţa colectivă. Dacă
consecinţele sunt plauzibile,
se consideră că persoana
este bine informată, dacă nu
- că posedînd o informaţie
insuficientă şi / sau
contradictorie celei social
acceptate
 Erorile atribuirii cauzale:
 subestimarea cauzelor circumstanţiale în explicarea
omportamentului cu succes a celorlalţi şi supraestimarea celor
dispoziţionale în succesul propriu;
 «acordul fals», atunci când individul îşi evaluează pozitiv
comportamentul, atribuindu-l circumstanţelor;
 posibilităţile inegale ale comportamentului dictat de rol şi a
celui liber;
 ignorarea valorii informaţionale a ceea ce nu s-a petrecut, dar
putea avea loc;
 credibilitate sporită a faptelor concrete şi joasă a datelor
«abstracte»;
 corelaţii iluzorii, adică percepţia informaţiei accesibile şi
ignorarea celei ascunse.
 Subiectul 4. Modelul covarianţei
lui H. Kelley
După părerea lui H.Kelley, componentele
esenţiale ale «psihologiei naive a simţului
comun» ce contribuie la interpretarea cauzală a
acţiunilor indivizilor umani percepuţi sunt
cunoştinţele şi aşteptările apriorice care,
completând golurile din informaţia disponibilă,
se înscriu într-o schemă logică integrală,
capabilă să ofere o explicaţie comportamentului.
Ca și Fritz Heider, Harold Kelley considera ca
oamenii procedeaza în mare masura ca si savantii. Ei
nu îi studiaza pe ceilalti în laborator, însa fac unele
comparatii si gândesc în termeni experimentali,
bazându-se pe principiul covariantei: pentru ca un
factor sa fie cauza unui comportament este necesar ca
acel factor sa fie prezent ori de câte ori are loc
comportamentul respectiv și absent ori de câte ori
comportamentul nu se produce. Deosebit de utile sunt
informatiile furnizate de urmatoareletrei tipuri de
covarianta: consensul, caracterul distinctiv și
consecventa.
Adică H.Kelley a stabilit trei criterii, în
conformitate cu care individul încearcă să
confirme valabilitatea informaţiei:
specificitatea – gradul de diferenţiere a
stimulilor, persoanelor şi motivaţia unui
comportament adecvat celui a obiectului
perceput;
consistenţa – menţinerea atribuirilor realizate
de subiect în timp şi în funcţie de posibilităţile
de interacţiune cu stimulii sau persoanele;
consensul - reacţia similară a mai multor
indivizi în situaţii adecvate.
 JOHN RÂDE DE COMIC”

Cauze posibile Omul Circumstanţele Stimulul

Poate fi generalizat Alţi oameni Alte circumstanţe Alţi stimuli

comportamentul?
Tipuri de informaţie Consens Consistenţă Specificitate

Înalt Jos Înaltă Joasă Înaltă Joasă

În combinaţii cognitiv-informative
2 X 2 X 2
Se poate deduce despre o tendinţă importantă în perceperea altuia:
explicarea comportamentului lui în cheia predominanţei situaţiilor
favorabile în cazul succesului şi a incapacităţilor personale în cel al
insuccesului. În raport cu sine‚ de regulă‚ se procedează cu totul altfel:
succesele sunt atribuite propriilor capacităţi şi eforturi‚ insuccesele –
influenţelor defavorabile ale mediului: eroarea fundamentală a
atribuirii.
Pentru prima dată H.Kelley a încercat să stabilească o legătură a
atribuirii cu contextul social. El a formulat următoarea teză: individul
uman (psihologul naiv) tinde să perceapă relaţiile interpersonale ca
echilibrate, şi pe «alţii» - ca posedând păreri identice celor, pe care el
le împărtăşeşte. În cazul unui dezechilibru sau dezacord, el încearcă o
stare de disconfort. Starea de echilibru este caracteristică grupurilor de
referinţă şi indivizilor – membri ai aceluiaşi grup, sau a celor aflate în
relaţii de cooperare.
 Subiectul 5. Teoria atribuirii sociale
În psihosociologia europeană în procesul atribuirii au fost
distinse două componente: circumstanţele în care decurge
percepţia şi situaţiile sociale supuse acesteia. Contextului
social i s-a acordat o importanţă sporită. Introducându-l în
cercetările atribuirii, psihosociologii europeni au creat
premise pentru un studiu mai profund al influenţării
percepţiei de către apartenenţa individului la un grup social
– mediu de unde provin credinţele şi reprezentările ce
determină atribuirea. Aceste idei au constituit temelia
teoriei atribuirii sociale.
Atribuirea a fost tratată ca un proces social:
· prin provenienţă - deoarece apare şi se dezvoltă în cursul
interacţiunii sociale şi sub influenţa mesajelor primite din
ambianţă;
· prin proiectarea asupra obiectului social;
· prin calităţile comune ale atribuirii, întâlnite la membrii aceluiaşi
grup social.
Teoria atribuirii sociale a propus principii noi de cercetare a
fenomenului percepţiei.
1. Categorizarea socială a indivizilor. Apartenenţa subiectului şi
obiectului percepţiei la acelaşi grup social sau la diferite determină
o atribuire diferită.
2. Rolul contextului social. Indivizii tind să coordoneze explicaţia
cauzală cu mesajele din ambianţă.
3. Natura reprezentărilor sociale. Conţinutul lor influenţează
atribuirea, o pune în dependenţă de realitatea concepută prin
prisma lor.
 Teoria atribuirii sociale menţionează următoarele
1. Definirea atribuirii: “Atribuirea se referă la explicarea cauzală a
comportamentului social al indivizilor umani reieşit din condiţia
socială a lor”.
2. Atribuirea se constituie pe principiul categorizării sociale, care
implică o evaluare a comportamentului personal şi al “altuia” rezultată
din apartenenţa la un grup social.
3. Funcţiile principale ale atribuirii sunt afirmarea şi susţinerea
chipului pozitiv al grupului de apartenenţă. Preferinţa către grup
lipseşte doar în cazul când acesta este dominat sau are un statut
scăzut.
4. Etnocentrismul determină influenţarea atribuirii de imagini
stereotipizate.
5. Atribuirea se alimentează din cunoştinţele comune, transmise
din generaţie în generaţie în cadrul grupului de apartenenţă.
6. Atribuirea decurge într-un context social de dimensiuni mai
mari, decât cele ale grupului social: care întruneşte cadrele istoric,
economic şi politic în care se plasează relaţiile intergrupale
 Concluzii
 Fenomenul atribuirii se manifestă în cadrul percepţiei sociale ca un
proces de facilitare a interpretării informaţiei receptate. “Subiectul
naiv” tinde să-şi ordoneze în termeni atributivi informaţia despre
altul‚ pentru a-şi putea organiza mai eficient relaţiile sociale.
 În percepţia socială sunt utilizate modele cauzale deţinute‚ astfel
informaţia nouă capătă mai uşor sens şi conţinut. Atribuirea se
realizează prin explicarea comportamentului personal şi al altuia ca
fiind determinat de cauze dispoziţionale (interne‚ legate de
capacităţi individuale) şi cauze circumstanţiale.
 În majoritatea cazurilor se va ignora specificul comportamentului
altuia‚ realizându-se o explicare a lui în conformitate cu informaţia
consolidată prin mai multe experienţe )covariaţie).
 În anumite condiţii va fi devalorizată importanţa cauzelor
circumstanţiale sau dispoziţionale: eroarea fundamentală a atribuirii.
 Procesul atribuirii este influenţat de apartenenţa socială‚ de
reprezentările sociale deţinute‚ de caracterul relaţiilor cu altul şi de
alte caracteristici ale contextului social concret în care se realizează
percepţia socială.
Întrebări
Întrebăripentru
pentrurecapitulare
recapitulare
1.1.Ce
Ceeste
estesimţul
simţulcomun
comun(naiv)
(naiv)psihologic
psihologicşişice
cefuncţie
funcţieîndeplineşte
îndeplineşteelel
în
înorganizarea
organizareacunoaşterii
cunoaşteriirealităţii
realităţiisociale
socialede
decătre
cătreomul
omulobişnuit?
obişnuit?
2.2. Ce
Ceexplicaţie
explicaţieaapropus
propusF.F.Heider
Heiderfenomenului
fenomenuluiatribuirii?
atribuirii?
3.3. În
Înce
ceaaconstat
constatdezvoltarea
dezvoltareaideii
ideiilui
luiF.
F.Heider
Heiderde decătre
cătreE.Jones
E.Jones
şişiK.Davis?
K.Davis?
4.4.Ce
Ceaport
aportaaavut
avutKelley
Kelleyîn
îndezvoltarea
dezvoltareateoriei
teorieiatribuirii
atribuiriisociale?
sociale?
5.5.Care
Caresunt
suntideile
ideilepsihosociologilor
psihosociologiloreuropeni
europenicucureferinţă
referinţălalaatribuirea
atribuirea
socială
socială??
6.6.Numiţi
Numiţişişidescrieţi
descrieţierorile
erorileatribuirii.
atribuirii.
7.7.În
Înce
ceconstă
constăeroarea
eroareafundamentală
fundamentalăaaatribuirii?
atribuirii?

Probă
Probăpractică.
practică.
Analizaţi
Analizaţioorelaţie
relaţiede
deprietenie
prietenieşişialta
altade
deduşmănie
duşmănieşişideduceţi
deduceţicategoriile
categoriile
atributive‚
atributive‚la
lacare
caredecurgeţi
decurgeţiîn
înperceperea
percepereaşişievaluarea
evaluareaaltuia.
altuia.
 Lectură suplimentară

1. Doise‚ W.‚ Deschamp‚ J.-C.‚ Mugny‚ G. Psihologie socială

experimentală. Polirom‚ Iaşi‚ 1995‚ Partea 1.2.‚ Definire de sine şi
identitate socială.
2. Iluţ‚ P. Sinele şi cunoaşterea lui. Polirom‚ Iaşi‚ 2001.
3. Introduction to Social Psychology. A European Perspective. Ed.
By M. Hewstone‚ W. Stroebe‚ G. M. Stephenson (trad. în rus.)
‚ Moscova‚ 2001.
4. Manual de psihologie socială. Coord. A. Neculau‚ Polirom‚ Iaşi‚
2003.
5. Psihologie socială. Coord. A. Neculau‚ Polirom‚ Iaşi‚ 1999.
6. Radu‚ I. Imaginea de sine şi percepţia socială // în Psihologie

socială‚ Cluj‚ 1994, 19-94