Note de curs Psihologie social-economică V.

Osoianu

MODULUL 2. Studiul științific al personalității

Unitățile de competență:
UC2. Identificarea elementelor caracteristice a personalității și descrierea etapelor de dezvoltare a ei.
UC3. Aplicarea unor metode de cercetare în procesul unor micro-investigații de autocunoaștere și
cunoaștere a celor din jur.
UC4. Dezvoltarea abilităților de descriere a propriei personalități sau a unei alte persoane. (de ex.
Personalitatea managerului de succes, politician, reprezentant din domeniul IT. etc.)
Conținuturi:
Lecția 2.1: Conceptul de personalitate.
1) Definiția și trăsăturile caracteristice ale personalității. Corelația individ – individualitate – persoană –
personalitate – personaj.
2) Etapele de dezvoltare a personalității după Eric Erikson.
3) Avantajele și dezavantajele fiecărei etape de vârstă.
Lecția 2.2: Procesele psihice în dezvoltarea personalității.
1) Definiții și delimitări între fenomenele psihice – stările psihice – procesele psihice.
2) Clasificarea și descrierea proceselor psihice.
Lecția 2.3: Însușirile de personalitate și rolul lor în dezvoltarea personalității.
1) Temperamentul – latura dinamico-energetică a personalității. delimitări conceptuale privind
temperamentul. Clasificarea și descrierea tipurilor de temperament sanguinic, holeric, flegmatic, melancolic.
2) Caracterul – latura relațional-valorică a personalității. Definiția și trăsăturile caracteristice ale
caracterului. Etapele și factorii care influențează dezvoltarea caracterului.
Lecția 2.4: Lecție practică de dezvoltare a abilităților de dezvoltare a proceselor psihice. Evaluare.
1) Exerciții practice de autocunoaștere.
2) Exerciții și tehnici de cercetare psihologică.

Literatura:
1) L. Savca, „Psihologie”, p. 35-45; 48-74; 82-102; 109-113//142-147; 148-156//103-108; 158-163; 122-
127//128-132//133-140.
2) D. Ștefaneț, „Psihologie social-economică”, p. 42-64.

Lecția 2.1: Conceptul de personalitate.

1) Definiția și trăsăturile caracteristice ale personalității.
Corelația individ – individualitate – persoană – personalitate – personaj.
Cine? sau ce? este personalitate?
Pentru a da răspuns la această întrebare este necesar să delimităm conceptual această noțiune, stabilind
corelația între noțiunile individ-individualitate-persoană-personalitate.
Individul luat în sens naturalist, desemnează exemplarul singular dintr-o specie de fiinţe, adică este
unitatea reprezentativă a speciei. Când ne referim la noţiunea de individ, nu avem în vedere calităţile omului,
sau intenţiile lui, relaţiile pe care le are sau atitudinile ce îl caracterizează.
Noţiunea de individ e o noțiune abstractă şi generală și se aplică oricărei fiinţe vii.
Individul reprezintă totalitatea de însuşiri biologice (ereditare sau dobândite), care îi asigură o adaptare
la un anumit mediu natural.
1) Este un produs în întregime determinat biologic.
2) Este un reprezentant al speciei – animal, vegetal sau uman.
3) Este aplicabilă tuturor organismelor, fără conotaţii descriptive sau evaluative.

1
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
Individualitatea însă, se referă la structura internă a individului, la o realitate psihologică specială a
proceselor psihice, la diferenţierea însuşirilor personale și a trăsăturilor psihofizice, care sunt organizate într-o
formă unică şi irepetabilă.
În acest sens, fiecare om după structura sa interioară este o individualitate distinctivă.
Individualitate este individul care are o organizare complexă, specifică, diferită, irepetabilă şi
ireductibilă.
Persoana se caracterizează prin totalitatea unor însuşiri, relaţii şi calităţi exterioare, care indică identitatea
socială a individului, identitatea sa ca fiinţă concretă, care poartă un nume, are o stare civilă, este investită cu
funcţii, roluri, statut social și aparţine unui om cu anumite aspecte fiziologice de recunoaştere.
Persoană este doar individul uman, care are o entitate concretă, un nivel de dezvoltare psihică care îi
permite să se adapteze și să relaționeze cu cei din jur.
1) Desemnează ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric.
2) Este individul cu viaţa sa psihică constituită, superioară, cu atitudine faţă de realitate - conştientă.
Este aplicabilă doar omului dezvoltat psihic. Copiilor la naştere şi bolnavilor psihic nu li se poate acorda
atributul de persoană. Aceștia sunt indivizi umani fie în dezvoltare – dacă ne referim la copii, sau rămași în
dezvoltare – dacă ne referim la oamenii bolnavi psihic (cu retard mintal).
Personajul este învelişul protector al personalităţii, veşmântul social, mecanismul ei de apărare.
Există în două accepţiuni:
1) se manifestă în afară în comportamentul persoanei, exteriorizat prin desfăşurarea potenţialului de
activitate, excesul de energie, excitabilitate, emotivitate.
2) ca persoană „în rol”, există mai multe personaje în rol:
a) personaje sociale – cei care joacă rolurile aşteptate sau impuse de societate;
b) personaje volitive – joacă rolurile pe care şi le impun singure conform propriilor aspiraţii;
c) personaje-mască – joacă roluri străine personalităţii lor, pentru a-şi ascunde propria personalitate, fiind
un refugiu al Eu-lui lor.
Personajul nu trebuie identificat cu persoana. Desigur prin intermediul acestei faţade persoana se
realizează. Însă persoana este o creaţie originală, iar personajul este rutină, automatism. Uneori între ele există
relaţii de armonie, şi persoana şi personajul există împreună, însă sunt cazuri de disonanţă, care duc la
destructurarea, perturbarea funcţionalităţii personalităţii – depersonalizare (dedublarea personalității).

Personalitatea este persoana + o notă de valoare, este organizarea superioară a persoanei și se referă la
„particularităţile psihice individuale” la ceea ce-l distinge de alte persoane.
Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii.
Din cele relatate mai sus personalitatea apare ca:

I. Personalitatea ca entitate bio-psiho-socio-culturală.

Personalitatea este omul viu, empiric, ca un tot întreg, ca o unitate, cu „lumea sa proprie”.
Prezintă trăsături specifice și însuşiri ereditare, care sunt programate și formate în cadrul genetic care îl
dispune spre un potenţial uman nativ, ce se dezvoltă și se realizează în mod treptat prin socializare.

II. Personalitatea ca - purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice.

Personalitatea este o fiinţă care cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând lumea şi pe sine.
La baza funcţiilor cognitive se află gândirea omului.
Funcţia pragmatică constă în verificarea corectitudinii procesului şi rezultatului activităţii practice sub
aspectul eficienţei şi utilităţii reacţiilor, precum şi a realizării concordanţei între activitate şi scopul urmărit.
Funcţia axiologică are drept obiectiv studiul valorilor şi se exprimă prin apreciere.
Este cea mai expresivă dimensiune a personalităţii, deoarece se caracterizează prin atitudinea evaluativă
corectă a omului faţă de alţi oameni şi faţă de sine însuşi.
2
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
Această evaluare permite o autoapreciere, care se manifestă sub 3 aspecte:
 corectă şi critică - omul îşi cunoaşte calităţile/defectele şi se preocupă de autoperfecţionare;
 supraaprecierea - persoana îşi atribuie mai mult decât dispune în realitate privind valorile, activităţile;
 subaprecierea - diminuarea calităţilor reale, nu au încredere în forţele proprii, pentru aceste persoane totul
este foarte greu.
Din exigenţa exagerată faţă de sine însuşi ia naştere subaprecierea, iar lipsa de exigenţă îl face pe om naiv,
credul chiar. Important e de a vedea lipsurile şi consecinţele lor negative, atât în activităţile proprii cât şi a
celor din jur. Este important de a dezvolta capacitatea de a renunţa la timp la unele acţiuni începute, care nu-și
mai au eficiența sau nu mai corespund condiţiilor necesare şi nu duc la realizarea scopului urmărit.
Un element important care exprimă orientarea personalităţii omului, este atitudinea omului pe care o arată
față de sine sau față de alții. Atitudinea arată poziţia personală de acceptare sau de respingere.
A manifesta o atitudine critică, înseamnă a sesiza erorile/greșelile săvârșite și a identifica cauzele lor,
pentru a găsi soluţii corecte. Totodată înseamnă şi îndrăzneală a gândirii, asumare a riscului, a ne opune şi a
nu accepta gândirea prin tradiţie.
Cele mai frecvente erori sunt cele datorate credulităţii:
rutina, diferite forme ale tradiţiei, prestigiul persoanei, sugestibilitatea, stereotipurile etc.
Pentru ca persoana să se cunoască mai bine, este important să dispună de:
1) cunoştințe suficiente - concepţia omului despre sine, convingerile sale, idealurile, independenţa în
gândire şi în acţiune;
2) obişnuinţa de a verifica şi confrunta hotărârile, acţiunile, planurile, activităţile, îngăduind și cumpănind
argumentele „pro şi contra”, ipotezele impuse de noi;
3) priceperea de a stabili concordanţa sau nonconcordanţa între acțiuni, procese, împrejurări;
4) nivelul corespunzător de dezvoltare - gândirea, judecata logică, autocontrolul etc.

III. Personalitatea ca - produs şi producător de împrejurări, de medii, de ambianţe, situaţii sociale.

Omul asimilează, dar şi creează împrejurările, le dirijează şi le stăpâneşte, le transformă atunci când acestea
nu-i mai convin. Stabilește relații cu alți oameni, le modifică, le dezvoltă sau le încetează în timp.
Procesul de socializare îi vine în ajutor și se referă la însuşirea întregii experienţe umane: limba poporului
din care face parte, tradiţiile, obiceiurile, specificul naţional; cunoștințele despre sine care cuprind întreaga
evoluție a individului ca persoană, care nu este separat, dar care aparţine unei anumite colectivităţi umane.
Oamenii prezintă variaţii foarte mari în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate, abilităţile mentale
şi intelectuale, atitudinile pe care le au față de sine și față de alții ș.a.
În acest sens vom atrage atenție la următorul nucleu psihic, care se evidenţiază prin:
- aspectul psiho-somatic - se referă la funcţionalitatea organismului, instinctele specifice omului;
- aspectul psiho-social - se manifestă timpuriu prin zâmbet, bucurie, ataşament;
- aspectul psihicului conştient - este strâns legat de ereditatea socială;
- aspectul cultural – valorile, moralitatea, credințele omului.
Personalitatea reprezintă acea organizare funcţională, unitară şi individualizată a comportamentelor
bioconstituţionale, a structurilor psihice şi psihosociale care determină o adaptare specifică la mediu.
Personalitatea reprezintă un ansamblu structurat al dispozițiilor înnăscute și dobândite, care determină
adaptarea originală a individului la anturajul său. (Dicționarul Larousse)
După Lidia Bojovici „Personalitatea este individul care a atins un anumit nivel de dezvoltare social-
psihologică, când este în stare:
 să se distingă pe sine însuși în mediul extern (3 ani);
 să manifeste păreri și atitudini proprii (12-13 ani);
 să tindă spre autoperfecționare, autorealizare.”
REFLECȚII:
3
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu

3) Etapele de dezvoltare a personalității după Eric Erikson.

n/r Stadiul Anii Dezvoltare normală Dezvoltare anormală

1 pruncia de la Încredere în oameni: este iubit, Neîncredere: atitudinea rece a mamei,
0 – 1 an ataşat de părinţi, este în siguranţă. de respingere, disconfort, nesiguranţă.
2 copilăria 1-3 ani Autonomie: copilul merge, este Îndoială: neîncredere în acţiunile şi
mică capabil de unele activităţi, vorbeşte se capacităţile sale, necesită ajutor.
autoserveşte cu ajutorul adulţilor.
3 Antrepreşc 3-6 ani Iniţiativă: este curios, este interesat, Culpabil: pasiv, indiferent, apatic, lipsit
olarul imită adulţii. de iniţiativă.
4 copilăria 6-11-ani Sârguinţă: responsabilitate, dorinţa de Inferioritate: deprinderi de muncă
medie a avea succes, dezvoltă priceperi şi scăzute, fără dorinţa de a îndeplini
deprinderi cognitive şi de comunicare. însărcinări, fără interes.
5 maturizare 11- 20 Identitate: planuri de viitor, exersarea Confuzia rolurilor: lipsa perspectivei,
sexuală, pre/ ani diferitor roluri, dezvoltarea concepţiei confuzie, necunoaşterea rolurilor de ordin
adolescența despre lume. sexual sau vocaţional.
6 maturitatea 20-45 Intimitate: stabileşte relaţii de Izolare: evită lumea, dificultăţi de
timpurie ani prietenie, dragoste, se dedică comunicare, comportare, imprevizibil, nu
oamenilor, satisfacere, realizare. ştie cum să realizeze ceea ce doreşte.
7 maturitatea 45-60 Creativitate: activism, autorelizare în Stagnare: egoism, egocentrism, lucru
medie ani viaţa profesională, de familie, socială. neporductiv, grijă exagerată de sine.
8 maturitatea 60 şi Integritate: acceptă finalul vieţii, Disperare: senzaţii că viaţa a trecut în
tardivă după analizează trecutul, acceptă ce a fost şi zadar, regretă viaţa trăită, dorinţa de a lua
cum a fost, satisfacția de viaţa sa. totul de la capăt, frica de moarte.

Întrebări de verificare:
Prin ce se deosebește individul de persoană? Individul este persoană?
Care sunt cele 3 aspecte ale autoaprecierii? Descrieți-le.
Formulați succint de ce trebuie să dispună persoana, ca să se cunoască mai bine?
Formulați succint la ce trebuie să atragă atenție un adolescent?

Tema pentru acasă:

1) Citiți cu atenție conspectul și faceți notițele corespunzătoare în caiet.

2) Realizați un eseu „Adolescența – vârsta marilor provocări și decepții”.

Știați că:
Allport î n 1937, găsea 50 de definiţii ale personalităţii.
Majoritatea autorilor consideră că există trei caracteristici comune: 1) unicitatea individului,
2) consistenţa comportamentului şi 3) conţinutul şi procesualitatea personalităţii.
Este greu să elaborăm o definiţie care să spună totul despre personalitate, dar acestea sunt cele trei
caracteristici după care trebuie să ne ghidăm în cercetarea şi în diagnosticul personalităţii (Carducci, 2009).
La ce bun toate teoriile şi toate dezbaterile despre personalitate?
Este nevoie de psihologia personalităţii în organizaţii (ce alt domeniu este mai strâns legat de resursele
umane?), în şcoli, în clinici (poate în viitor, psihologia va lua locul psihiatriei în tratamentul bolnavilor
psihic), în probleme judiciare, militare ş.a.m.d.

4
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu

Lecția 2.2: Procesele psihice în dezvoltarea personalității.

1) Definiții și delimitări între fenomenele psihice – stările psihice – procesele psihice.
Psihicul este cea mai generală formă de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos și
cuprinde totalitatea fenomenelor, proceselor şi însuşirilor psihice.
Fenomenul psihic constă în manifestarea externă a unui proces, însuşire sau calitate psihică a omului care
se evidenţiază în activitate, în reacţiile şi manifestările externe ale omului.
Procese psihice sunt interacțiuni proprii raportului dintre individ și realitatea înconjurătoare.
Ele au o însemnătate centrală și de bază în dezvoltarea personalității. Fiecare proces psihic este specializat
pe o anumită funcţie şi conţinut informaţional.
Cu ajutorul lor obținem informații din mediul exterior și interior.
Astfel avem:
I. procesele psihice de cunoaştere senzorială și de cunoaştere raţională, le mai numim mecanismele
psihice de prelucrare primară și secundară a informației.
Acestea sunt: senzația, percepția, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginația.
II. procesele psihice afective, mecanismele psihice de stimulare și energizare a comportamentului:
motivația, emoțiile, stările afective: sentimentele, dispozițiile, pasiunile, afectele.
III. procesele psihice volitive, mecanismele de reglaj psihic:
limbajul, voința, atenția.
În continuare vom încerca să le descriem și să le caracterizăm după cum sunt clasificate mai sus.

2) Clasificarea și descrierea proceselor psihice.

I. Mecanismele psihice informaţional-operaţionale de prelucrare primară şi secundară a informaţiilor

1) SENZAŢIA este procesul psihic elementar cognitiv, care constă în reflectarea însuşirilor separate ale
obiectelor, fenomenelor lumii înconjurătoare, precum şi a stărilor interne ale organismului, atunci când se
acţionează (cu ajutorul stimulilor) asupra organelor de simţ (receptori).
Prin intermediul lor primim informaţii despre însuşirile obiectelor şi a fenomenelor, proprietăţile acestora şi
însuşirile separate ale stimulilor, cum ar fi intensitatea, durata, culoarea, lungimea, forma etc.
Senzaţiile nu există în viaţa psihică separat ci sunt incluse în structuri psihice mai ample, îmbinate cu
celelalte procese.
Proprietăţile generale ale senzaţiilor:
 calitatea sau modalitatea - ce fel de senzaţie, ce reflectă, stimulul, receptorul;
 intensitatea - gradul de pregnanţă şi încărcătură energetică a senzaţiilor (miros, gust);
 durata - perioada de timp a acţiunii stimulului;
 tonalitatea afectivă - emoţiile care se nasc în urma acestei senzaţii.
Legile senzaţiilor:
1) adaptării – acomodarea sensibilităţii la un excitant, se manifestă prin mărirea/micşorarea pragurilor;
2) intensităţii – se referă la pragul minim sau absolut, când un stimul este capabil să provoace o senzaţie;
3) sensibilităţii – se exprimă prin modificarea sensibilităţii unui sistem de analizatori sub influenţa unor
fenomene de interacţiune, sunetul este auzit mai bine când se aprindea lumina;
4) sinesteziei – trecerea unui fel de senzaţii în altul, culori calde sau reci;
5) semnificaţiei – când un stimul cu intensitate mai mică este sensibilizat mai repede, decât un stimul de
intensitate mai mare, în dependenţă de interesul sau valorile individuale, de ex. şoferul care aude mai repede o
defecţiune la motor;
6) compensării – se manifestă prin performanţa unui analizator de a reflecta senzaţiile specifice altui
analizator afectat sau mai puţin dezvoltat, ex. un orb – auzul, mirosul, tactil.

5
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
Clasificarea senzaţiilor:
Criteriul Felurile senzațiilor
I. după tangoreceptorii – prin contactul direct al obiectului cu organul senzorial (tact, gust,
modul de temperatură, durere etc.)
excitare telereceptorii – când obiectele acţionează de la distanţă asupra simţurilor noastre (miros,
văz, auz).
extrerioreceptive – care furnizează informaţii despre obiectele exterioare:
II. După ¤ tactile, ¤ gustative, ¤ olfactive, ¤ vizuale, ¤ auditive;
locul unde intereoreceptive – ce ţin de modificările în starea internă a corpului:
sunt ¤ senzaţii ce ţin de trebuinţele de funcţionarea a organelor interne: foamea, setea, sufocarea.
amplasaţi ¤ senzaţii discrete le simţim când funcţionează organele: respirăm, bate inima;
¤ senzaţii provocate de excese: greutatea atunci când mâncăm mult, greaţa, oboseala;
receptorii:
¤ senzaţii cauzate de stări patologice: dureri interne/externe în caz de îmbolnăvire;
proprioreceptive – se referă la poziţia şi mişcarea corpului nostru.

III. După de văz - ochiul – tonul, intensitatea, puritatea culorii;

organele de auz – urechea – zgomote, sunetele vorbirii, muzicale – înălţimea, intensitatea şi timbrul
de simţ sunetului muzical;
de miros (olfactive) – nas – parfumate (flori), eterate (fructe), aromate condimente),
balzamice (camfor, tămâie), empireumatice (gudron), putrede (sulfură de carbon).
de gust – gura – sunt 4 senzaţii de bază – acru, dulce, sărat şi amar.
tactile – pipăitul – senzaţii de contact (moale, dur), de presiune (greu, uşor), temperatură
(cald, rece), durere (arsură, tăiere, apăsare, strângere) etc.

Sensibilitatea este capacitatea generală a organismului de a avea senzaţii/simțuri.

2) PERCEPŢIA reprezintă procesul psihic de reflectare a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor,
când se acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ.
Este forma superioară a cunoaşterii senzoriale, cu ajutorul căreia putem să reproducem obiectul atât în
generalitatea lui, cât şi separat. Ea nu se poate produce fără ajutorul senzaţiilor. Se deosebesc prin faptul că
senzaţiile depind de un anumit analizator în primirea și prelucrarea informației, iar percepţia se bazează pe
mai mulţi analizatori precum şi pe percepţiile anterioare.
Clasificarea percepţiilor:
1) după voinţă: voluntare şi involuntare.
2) după complexitate: simple şi complexe.
3) după orientare: de spaţiu, de timp şi de mişcare.
Legile percepţiei:
1) selectivităţii – când individul selectează percepţiile în dependenţă de trebuinţe, scopuri, interese.
2) structuralităţii – care presupune că nu toate însuşirile obiectului sunt importante, ci numai unele care
au intensitatea necesară şi comunică mai multă informaţie.
3) constanţei – reflectă stabilitatea relativă a mărimii, formei, culorii obiectului la o anumită modificare a
condiţiilor percepţiei lor. (ex. desenul cu pisica)
4) integralităţii – conform căreia percepţia creează conştiinţa unităţii şi integrităţii obiectului. (ex. copacul
şi vulpea)
Uneori în procesul percepţiei intervin unele erori, care sunt numite iluzii perceptive.
Aceste iluzii țin de dimensiunile de estimarea a realității: * timp (trecut, prezent, viitor); * spațiu (înălțime,
lungime, lățime); * mișcare (repede, încet); * mărime (mare, mic), *greutate (greu, ușor) etc.

6
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
3) REPREZENTAREA este procesul cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare,
schematice care apar în creier în absenţa influenţei stimulilor asupra organelor de simţ.
Clasificarea reprezentărilor:
1) după analizatorul dominant: vizuale, auditive, chinestezice, olfactive, gustative.
2) după gradul de generalitate: individuale şi generale.
3) după tipul de activitate: literare, artistice, muzicale, sportive.
4) după obiectul reflectat: spaţiale şi de timp.
5) după prezenţa sau absenţa intenţiei: voluntare şi involuntare.
Rolul reprezentărilor:
1) edificarea sensului cuvântului – percepţiile repetate şi dirijate verbal duc la asimilarea noţiunii.
2) cu cât noţiunea este mai abstractă cu atât mai rar apare reprezentarea obiectului şi mai des apar gânduri
despre conţinutul noţiunii fără vreo imagine vizuală.
3) dezvoltarea sistemului reprezentărilor constituie o premisă favorizantă pentru funcţionarea intelectului în
general.
4) GÂNDIREA este procesul de cunoaştere mijlocită, generalizată şi abstractă a însuşirilor esenţiale ale
obiectelor, fenomenelor, împrejurărilor şi stabilirii relaţiilor între ele.
Operaţiile gândirii:
Analiza – dezmembrarea mentală a unui întreg în părţi componente, obiect, fenomen, împrejurare.
Sinteza – unificarea mentală a părţilor, unirea elementelor într-un tot întreg.
Abstractizarea – evidenţierea însuşirilor, relaţiilor esenţiale comune pentru mai multe obiecte, fenomene.
Compararea – constatarea asemănărilor şi deosebirilor între obiecte şi fenomene.
Generalizarea – îmbinarea obiectelor şi a fenomenelor după relaţiile lor comune stabilite într-o clasă,
categorie, (concluzii, clasificări, reguli).
Concretizarea – trecerea de la însuşiri generale şi abstracte la însuşiri particulare.
Feluri de gândire:
Teoretică – rezolvarea de probleme la nivel de teorie, prin stabilirea de însuşiri, noţiuni etc.
Practică - rezolvarea de probleme la nivel practic, cum vor fi aplicate teoriile în viaţă.
Productivă (creativă) – elaborează soluţii, ipoteze, idei noi pentru soluţionarea problemelor.
Reproductivă – produce soluţii deja cunoscute prin repetare, recomandare.
Critică – testarea şi evaluarea soluţiilor posibile.
Convergentă (algoritmică) – este rigidă şi direcţionată după un algoritm şi reguli stricte.
Divergentă – este flexibilă, fluentă, originală, lucrează în mai multe direcţii.
Analitică – în detalii şi analiză minuţioasă.
Sintetică – globală, în linii generale.
Activităţile de gândire:
1 Înţelegerea – stabilirea relaţiei între cunoscut şi necunoscut, este: empatică, contextuală, socială,
elementară și superioară.
2 Noţiunile şi conceptele – sunt unităţi cognitive care reflectă însuşirile esenţiale şi generale ale obiectelor
şi a fenomenelor.
3 Judecata – reflectă raportul de afirmare sau de negare a însuşirilor obiectelor și fenomenelor.
4 Rezolvarea de probleme – găsirea soluţiilor în situaţii noi.
1 etapă: Înţelegerea problemei.
2 etapă: Elaborarea ipotezelor şi soluţiilor, selectarea celor de alternativă;
3 etapă: Testarea şi evaluarea lor.
5 Raţionamentul – este activitatea în care prin analiză şi compararea diferitor judecăţi se obţine o judecată
nouă.

7
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
5) MEMORIA este procesul de fixare, înregistrare, stocare şi reactualizare a informaţiilor şi
experienţei anterioare.
Calităţile memoriei:
1. Exactitatea celor memorate, precizia şi acurateţea recunoaşterii. Cât de exactă este amintirea.
2. Rapiditatea memorării. Cât de repede se reţine informaţia.
3. Volumul memorării. Cât de multă informaţie se reţine.
4. Elasticitatea, mobilitatea şi supleţea memoriei. Păstrarea celor noi şi ştergerea celor inutile.
5. Trăinicia păstrării, conservării şi reţinerii informaţiei. Perioada de timp.
6. Promptitudinea reactualizării, recunoaşterii şi reproducerii imediate. Amintirea informaţiei.
Procesele memoriei:
1) Memorarea – este procesul de întipărire a informaţiei.
2) Conservarea – este procesul de reţinere în memorie a informaţiei.
3) Reactualizarea – este procesul care se realizează prin:
 recunoaştere – cunoaşterea informaţiei cândva cunoscute (eu cunosc);
 reproducere – apariţia conştientă a imaginilor, reînvierea informaţiei (îmi amintesc);
 reconstituirea – reactualizarea informaţiei în mod natural;
 reamintirea – reactualizarea prin efort volitiv;
 reînvăţarea – reactualizarea şi învăţarea celor învăţate cândva.
4) Uitarea – este procesul de inhibiţie a legăturilor formate și imposibilitatea de a reproduce informaţia
cândva asimilată. Poate fi: uitare parţială şi uitare totală.
Felurile memoriei:

Criteriul de clasificare Felurile memoriei

I. După analizatori Senzorială
II. După durata De scurtă durată; De lungă durată;
păstrării Imediată; Operaţională (de lucru); Ereditară.
III. După prezenţa Voluntară;
scopului Involuntară
IV. După gândire Mecanică;
Logică
V. După conţinutul Motorie – informaţie legată de deprinderi şi mişcări.
memorării Afectivă – informaţia emoţională, sentimentele.
Verbal-logică – informaţia citită, auzită.
Intuitiv-plastică (imaginativă) – ce ţine de tablouri, imagini, muzică.

6) IMAGINAŢIA este procesul psihic de obţinere a imaginilor, situaţiilor, împrejurărilor noi prin
combinarea şi recombinarea celor din experienţa anterioară.
Este un proces intelectual cognitiv.
Etimologic – se înțelege ca capacitatea de a forma imagini noi.
Funcţiile:
1) de transformare; 2) de autoreglare; 3) de semnificaţie; 4) de programare şi planificare.
Formele imaginației:
1) după activism: Pasivă – Activă
2) după calitatea produsului: Reproductivă – Creatoare
3) după efort: Voluntară – Involuntară

II. Mecanismele psihice de stimulare şi energizare a comportamentului

1) MOTIVAŢIA reprezintă totalitatea de factori dinamici care determină conduita omului.

8
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
Cu alte cuvinte, factorii care declanșează, energizează și impulsionează omul în activitate sunt definiți ca
factori motivaționali. Aceștia ar fi:
Trebuinţele – acestea reprezintă necesitățile pe care le are omul pentru existența lui.
Scopurile - reflectă rezultatul intermediar conştientizat, care orientează acţiunea legată de activitatea de
satisfacere a trebuinţei.
Interesele - sunt orientările selective, relativ-stabile şi active spre anumite domenii de activitate.
Intenţiile - evidenţiază orientarea motivului spre scop şi se referă la ceea ce individul încearcă să facă.
Aspiraţiile - reprezintă standardul pe care persoana speră să-l atingă.
Convingerile - sunt păreri ferme asupra unui/unor lucruri. Sunt credințele, hotărârile certe ale noastre.
Concepţia despre lume, despre viaţă - este imaginea noastră creată în urma convingerilor.
Idealurile - reprezintă viziunea desăvârșită și perfectă.
Sistemul de motive:
1) motive de obţinere a succesului și evitare a eşecului – care se caracterizează printr-un nivel înalt al
aspiraţiilor şi autoaprecierii adecvate.
2) motivele afilierii și de prestigiu – ele reflectă atitudinea pozitivă a persoanei faţă de alţi oameni, care
se satisface prin colaborare, comunicare, solidaritate, relaţii de prietenie, ajutor reciproc.
3) motivele de ignorare – dau naştere la anxietate, frica de a nu fi abandonat, dezamăgit.
4) motivele de a domina – reflectă dorinţa de a-i supune pe oameni, de a influenţa conduita lor,
convingerile, părerile, ideologia.
5) motivele pro-sociale – se caracterizează prin acţiuni altruiste, orientate spre bunăstarea altor oameni.
6) motivele agresivităţii – îi caracterizează pe cei care sunt orientați duşmănos faţă de aproapele lor,
pricinuiesc daune morale, materiale, fizice.
Tipuri de motivaţii:
1. Motivația extrinsecă care se manifestă în plan subiectiv prin trăiri emoționale fie negative, fie pozitive.
Pozitivă - vizează obținerea de beneficii și negativă - consecințe neplăcute.
2. Motivația intrisecă – care vine din nevoile interioare ale omului.
Teoria ierarhiei nevoilor a fost dezvoltată de Abraham Maslow, modelul ierarhiei nevoilor este bazat pe
etaje suprapuse de motive aranjate și crescute după nivelul de importanță pe care îl au pentru om.

7. AUTOREALIZARE
Autoîmplinire

6. Trebuinţe estetice
frumos, ordine, cultură, valori

5. Trebuinţe cognitive, cunoaştere

înţelegere, cunoaştere, explorare, cercetare

4. Trebuinţe de stima de sine – Eu-lui

recunoaştere, aprobare, prestigiu, de a obţine ce vrea

3. Trebuinţe de iubire şi afiliere socială

acceptare, apartenenţă, de a primi şi a dărui afecţiune

2. Trebuinţe de securitate (apărare, protecţie, echilibru emoţional)

1. Trebuinţe fiziologice/biologice: foame, somn, sete, îmbrăcăminte, sex.

9
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
2) EMOŢIILE reprezintă reacţia de intensitate variabilă, de scurtă durată a organismului la un
anumit stimul (fenomen, situaţie, persoană, eveniment, lucru, obiect) însoţită de o trăire afectivă de
satisfacţie (pozitivă) sau insatisfacţie (negativă).
În 1972 psihologul american Paul Ekman şi echipa sa, pe baza rezultatelor unor îndelungate cercetări pe
toate continentele, a dovedit că sunt patru expresii faciale, care pot fi recunoscute de orice persoană aparţinând
oricărei culturi de pe planetă și sunt corespunzătoare următoarelor emoții primare: bucuria, tristețea,
supărarea, frica.
Emoţiile sunt reacţii spontane care se văd imediat în reacțiile fiziologice, corporale ale omului.
1) Bucuria este cea mai simplă emoţie, cea mai primară, care nu cere nici un efort volitiv şi se exprimă
prin zâmbet, râs din primele zile după naştere. Reflectă starea de mulţumire, distracţie, euforie și fericire,
relatează un sentiment de confort și satisfacţie sufletească. Facial zâmbetul se vede prin riduri, „labe de
cioară”, obraji ridicaţi, mişcarea muşchiului ce susţine ochiul, formarea pungilor sub ochi ș.a.
2) Tristeţea este o emoţie care ajută omul să producă o schimbare, apare în urma unui eşec, a unei
dezamăgiri, pierderi, care pe lângă rolul negativ (duce spre starea de depresie), are şi rol pozitiv (determină
omul să ia o decizie, să schimbe ceva). Facial se observă prin: colțurile interioare ale sprâncenelor sunt
retrase, pielea din partea de jos a sprâncenelor este triangulată cu colțul interior în sus, colțul buzelor este
lăsat în jos, în unele cazuri tremură. Manifestarea tristeții are loc prin apatie, scăderea energiei şi a
entuziasmului de activităţile vieţii, modificarea apetitului, cu creştere sau scădere în greutate, modificarea
somnului, prea mult/prea puţin incapacitate de concentrare sau de a lua decizii.
3) Teama este o stare de adâncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; este o
reacţie firească, normală, a organismului nostru faţă de pericol. Este o emoţie primară, exprimată prin plâns,
stare de frământare, nelinişte şi reprezintă ameninţarea liniştii şi siguranţei. În această stare se stimulează
secreţia de neurotransmiţători, care în plan fiziologic se manifestă prin: încordare musculară, accelerarea
bătăilor inimii, dereglarea respiraţiei fiind mai scurtă și mai accelerată.
4) Supărarea este o emoţie puternică, exprimată de o extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine, o
mânie nestăpânită. Una din cele mai importante emoţii care apare în urma conştientizării unei greşeli sau a
unei nedreptăţi, jigniri, este ucigătoare pentru cel ce o emană.
În aceste momente simţim respiraţia dificilă, bătăi de inimă foarte puternice, ne tremură mâinile, avem
dinţii încleştaţi, creşte temperatura corpului şi transpirăm mai tare.
Multe persoane îşi exprimă furia în moduri nocive, care tind să se materializeze în abuz fizic şi violenţă,
poate provoca reacţii fiziologice declanşate de eliberarea unor cantităţi mari de hormoni ai stresului, cum sunt
adrenalina şi cortizolul. Aceste descărcări constante de hormoni declanşate de accesele de furie necontrolată,
pot avea urmări foarte grave asupra sănătăţii.
Asemenea probleme ar fi: dureri de cap, insomnia, probleme de digestie şi dureri abdominale, anxietate şi
depresie, probleme dermatologice (căderea părului, eczeme), tensiune arterială crescută.
5) Dezgustul/repulsia este o reacție de aversiune față de un obiect, apare involuntar, deseori greu de
controlat, se manifestă în situaţiile legate de senzaţii și organele de simţ, mai ales când ne aflăm în apropierea
unor lucruri rău mirositoare, dăunătoare, ce ne pot intoxica. Dar poate apărea și vizavi de o persoană,
înfățișarea, caracterul, faptele ei. În acest caz este determinat de standardele morale și sociale și nu de un
potențial distructiv al persoanei. Facial se reflectă prin: încrețirea nasului, buza de sus se retrage și se ridică,
iar marginile gurii se întorc în jos.
6) Mirarea/surprinderea/curiozitatea/interesul
Mirarea este considerată cea mai spontană și mai scurtă emoţie întâlnită la o persoană, pe cât de repede
apare, pe atât de repede se poate dispersa. Poate avea loc ca urmare a unui lucru neaşteptat sau a unei aşteptări
eronate. Are o valență afectivă neutră și de obicei este urmată de o stare emoțională.

10
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
De exemplu interesul duce la starea de curiozitate, iar aceasta este starea producătoare de energie care
asigură capacitatea de muncă. Facial: sprâncenele ridicate, ochii măriți, gura întredeschisă, fruntea afişază
valuri de riduri orizontale.
7) Ruşinea este starea care apare în urma perceperii de către om a unei situaţii de nesiguranţă în procesul
de comunicare socială, de exemplu - a vorbi în public. Este mult influențată de frică: frica de a vorbi n public,
frica de nu te face de râs, frica de a greși etc…
8) Vinovăţia/culpa este starea cea mai influentă asupra lumii interne a subiectului. Învinuindu-se mereu
persoana poate dezvolta un complex a culpabilității și se victimizează, îmbrăcând rolul de jertfă.
9) Dispreţul reprezintă stare care manifestă superioritatea persoanei faţă de alte persoane. Este
distrugătoare pentru cel faţă de care este manifestată. În situația în care omul este mereu disprețuit de ceilalți
se simte înjosit și își pierde foarte repede încrederea în sine, dezvoltând o stimă de sine redusă.

Clasificarea proceselor şi stărilor afective

I. după ordinul formal-cantitativ:
1) Procesele şi stările afective primare - sunt cele înnăscute.
a) tonul emoţional – de la percepţie la gândire;
b) trăirile de esenţă organică – starea de confort sau disconfort fiziologic, buna dispoziţie fizică, sau
indispoziţie fizică organică.
c) stările de afect – trăiri impulsive, explozive, violente care bulversează echilibrul emoţional şi luciditatea
- furia, groaza, euforia.
2) Procesele şi stările afective complexe – sunt cele dobândite.
a) emoţiile situaţionale curente, de moment – miros, auz, văz.
b) emoţii integrate – activităţi, joc, învăţare.
c) dispoziţii – sunt stări generalizate, difuze, relativ stabile, cu intensitate moderată/medie, fără orientare
precisă, ce influențează conduita noastră o perioadă de timp mai îndelungată, „colorând-o” specific.

11
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
3) Procesele şi stările afective superioare – caracterizate printr-o condiţionare socio-culturală puternică
şi printr-o organizare pe criterii valorice, integrate în sistemul de orientare al personalităţii.
a) sentimentele – sunt trăiri afective mai stabile, de lungă durată, intensitate moderată, condiţionate social-
istoric și sunt specific umane.
Avem sentimente:
 sociale (prietenie, dragoste, compasiune);
 morale (al binelui, răului, dreptăţii);
 de cunoaştere (de adevăr);
 estetice (frumos, tragic, comic, maiestuos);
 religioase (veneraţie, smerenie, pocăinţă);
 politice (doctrinare, de program);
 al Eu-lui (autopreţuire, iubirea şi stima de sine sau opusul acestora).
b) pasiunile – au o orientare precisă, intensitate foarte mare, stabilă în timp și antrenează întreaga fiinţa.
Mobilizarea energiei este foarte puternică și poate fi atât folositoare (dragostea faţă de profesie), cât şi
dăunătoare (dragostea pentru bani, ataşamentul faţă de jocurile de noroc).
Pasiunile spre deosebire sunt mult mai complexe și mai stabile.
Pot fi:
 nobile (de cunoaştere, profesionale, creaţie);
 oarbe - comportamente bizare, (avariţia, cupiditatea, fanatismul, gelozia, ambiţia, viciile).
II după conţinut:
1) emoţii şi sentimente obiectuale - admiraţia, ataşamentul, dragostea, posesiunea sau opusul lor.
2) emoţii şi sentimente valorice – respect, milă, compasiune, sinceritate, adevăr, îndoiala, prestigiu,
credinţa, iubirea de Dumnezeu.
Vom descrie câteva stări care se nasc din mai multe emoții.
Întristarea este starea care ne provoacă o anumită durere sufletească, dar anume ea ne ajută să facem faţă
situaţiei, deoarece rolul durerii este să vindece rana. În situaţiile când ne opunem să ne manifestăm direct
tristeţea, sau durerea, ea îşi va găsi localizarea direct în corp şi se va manifesta indirect prin dureri de inimă,
dureri în piept, dureri de cap, dureri de spate, împunsături în coastă etc.
Furia este starea care ne semnalează că o nevoie, o trebuinţă de-a noastră nu este împlinită, sau o limită
personală este încălcată. Adesea este confundată cu agresivitatea, ceea ce nu este una şi aceiaşi. Furia este o
stare, iar agresivitatea este o modalitate prin care exprimăm această stare. Putem fi furioşi dar nu şi agresivi,
putem să ne supărăm dar să nu fim răi. NOI alegem cum ne exprimăm furia, supărarea sau nemulțumirea – fie
într-un mod civilizat, acceptabil, spunând ce nu este bine, fie în mod agresiv, violent, răutăcios, pentru a arăta
că nu suntem bine, şi ceilalți să se simtă vinovat iar noi grozavi.
Frica este sentimentul care ne semnalează un pericol și ne face să ne apărăm. Preamărirea fricii duce la
apariţia fobiilor, iar reprimarea/înăbuşirea ei, ne face să ne expunem la riscuri inutile.
Experienţa emoţională se stochează şi se păstrează timp îndelungat în forma memoriei afective. Raportul
dintre experienţa afectivă pozitivă şi experienţa afectivă negativă determină semnul dispoziţiei de fond -
optimist sau pesimist, depresiv.
Starea de stres este un răspuns saturat afectiv la acţiunea unui stimul perturbator sau nociv de ordin fizic
sau psihosocial.
Anxietatea este starea care se realizează atât sub formă de teamă activă de ceva nedefinit, nelămurit, vag,
confuz, cât și ca trăsătură, însemnând predispoziţia stabilă a persoanei spre teamă, frică. Când aceasta devine
prea puternică, creşte riscul de tulburare psihonevrotică.
Afectul emoţional reprezintă starea care se declanşează atunci când excitanţii, stimulii sunt foarte
puternici, iar controlul conștient slăbește.

12
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
III. Mecanismele de reglaj psihic
1) LIMBAJUL este mijlocul de comunicare între oameni prin intermediul limbii. Este ansamblul de
elemente cu valoare de designare, care serveşte drept instrument de codificare şi transmitere a informaţiei
în cadrul unui grup sau al unor situaţii particulare.
Funcţiile limbajului:
Funcţia comunicativă – transmiterea informaţiilor de la o persoană la alta.
Funcţia cognitivă – ajută cunoaşterea, sporește performanţele intelectuale și procesarea informaţiilor.
Funcţia expresivă –facilitează transmiterea unor idei şi trăiri subiective complexe prin gest, mimică,
poziţie corporală, semn etc.
Funcţia ludică – jocurile verbale, relaxarea, distracţii.
Funcţia practică – coordonarea cuvântului şi a acţiunii.
Funcţia reglatoare, de determinare – se referă la comportament, dirijarea acţiunilor.
Formele limbajului:
1) Limbajul activ – limbajul pe care îl utilizăm în vorbire.
2) Limbajul pasiv – limbajul pe care îl cunoaştem.
3) Limbajul intern – se desfăşoară în sfera mintală prin gânduri, idei, atinge nivelul optim la 14-16 ani.
4) Limbajul extern:
 verbal – este realizat prin intermediul limbii, cu ajutorul alfabetului:
oral – dialogat şi monologat și scris – ideografic, hieroglific, alfabetic;
 nonverbal – gest, mimică, expresivitate și pozițiile corporale;
 paraverbal –intonaţia, tonalitatea, viteza de vorbire, accentele, ridicarea vocii etc.

2) ATENŢIA este mecanismul de orientare, focalizare şi fixare a conştiinţei asupra unui obiect, sarcini,
întrebări, probleme şi se manifestă doar în starea de veghe.
Cu ajutorul ei se asigură reglajul bazat pe orientarea, focalizarea şi selecţia actelor sau activităţilor. Este
comparată ca un fascicol de lumină asupra informaţiei necesare.
Formele atenţiei:
1) Involuntară – este pasivă, lipsită de efortul volitiv în concentrarea asupra obiectului, fenomenului
cercetat, atenţia fiind atrasă de unele particularităţi ale lui.
2) Voluntară – se caracterizează prin existenţa unui scop conştient, se depune un efort volitiv pentru
captarea atenţiei asupra unui obiect, fenomen, persoană etc. Se dezvoltă în procesul de comunicare şi educaţie
sistematică.
3) Postvoluntară – la utilizarea atenţiei voluntare, exersarea ei ciclică se dezvoltă un anumit grad de
automatizare, astfel atingând gradul superior al ei, iar mecanismele neurofuncţionale implicate devin
automatizate, astfel excluzând oboseala şi încordarea voluntară.
Funcţiile atenţiei:
1) de activare focalizată – atenţia activează procesele fiziologice şi cognitive şi le inhibă pe celelalte.
2) de filtrare şi selectare a informaţiei recepţionate în raport cu interesul şi necesităţile persoanei.
3) de asigurare a concentraţiei atenţiei pentru o anumită perioadă de timp.
4) de catalizator prin care atenţia intervine în capacitatea de a selecta şi stoca anume informaţia necesară.

3) VOINŢA este mecanismul psihic complex, cu ajutorul căruia omul îşi mobilizează şi îşi canalizează
forţele fizice şi capacităţile psihice pentru înlăturarea obstacolelor care apar la realizarea unui scop.
Calităţile voinţei:
1) Puterea de voinţă – intensitatea efortului prin care subiectul înlătură obstacolul.
2) Promptitudinea – alegerea rapidă şi chibzuită a deciziilor.
3) Perseverenţa – capacitatea de a dirija şi evalua conduita pe o perioadă îndelungată de timp.
13
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
4) Stăpânirea de sine – capacitatea de a-şi reţine manifestările psihice şi fizice.
5) Independenţa – capacitatea de a-şi pune independent scopurile.
6) Fermitatea – capacitatea de a duce la bun sfârşit deciziile luate.
7) Spiritul de disciplină – impunerea conştientă a conduitei la cerinţele mediului social.
Actul volitiv:
1) Impulsul – poate fi generat de un stimul intern sau extern, cât şi de formularea scopului.
2) Analiza şi lupta motivelor.
3) Luarea hotărârii (deciziei).
4) Executarea (îndeplinirea mai multor operaţiuni).
5) Evaluarea şi corecţia.

Tema pentru acasă:

1) Citiți cu atenție conspectul și faceți notițele corespunzătoare în caiet.
2) Realizați un tabel comparativ al proceselor psihice, prin analiza definițiilor oferite.
3) Identificați modalități personale de trăire a propriilor emoții.
Răspunzând la următoarele întrebări:
Cum trăiesc Eu supărarea? Ce fac cel mai des când sunt supărat/ă?

Lecția 2.3: Însușirile de personalitate și rolul lor în dezvoltarea personalității.

1) Temperamentul – latura dinamico-energetică a personalității.

TEMPERAMENTUL este însușirea de personalitate, care se exprimă cel mai vizibil în conduită şi
comportament, constituind latura dinamico-energetică a personalităţii.
Sunt particularităţile naturale ale comportării tipice a unui om anumit și se manifestă în dinamica și
energia de care dispune persoana dată, în trăirile afectiv-emoţionale, procesul de comunicare, viteza şi
ritmul de vorbire, mimică, gestică, caracterul reacţiilor la diferite influenţe ale vieţii, în mişcări, etc.
Trăsăturile caracteristice sunt:
Dinamismul – care ne furnizează informaţii despre comportamentul persoanei, cât de iute/lent, mobil/rigid,
accelerat/domol, uniform/neuniform este.
Energetica – ne arată care este cantitatea de energie de care dispune persoana şi cum este ea consumată.
Cu toţii observăm oameni cu viteza şi ritmul desfăşurării vieţii psihice mai accelerate – vorbesc repede, se
mişcă rapid, se emoţionează şi îşi exteriorizează cu mai mare uşurinţă stările afective, în timp ce alţii, aceste
manifestări sunt mai lente, încetinite, viteza şi ritmul lor fiind extrem de reduse. Unii sunt mai impulsivi – alţii
mai calculaţi, irascibili şi mai „reci” emoţional. Unii intră în activitate mai repede, se apucă de treabă cu
uşurinţă, dar tot aşa de repede abandonează activitatea nefinalizând-o, alţii dimpotrivă intră mai greu în
activitate dar până ce n-o finalizează nu se lasă. Unii vorbesc ca din mitralieră, alţii abia de deschid gura cu
tempoul lent. Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă
exploziv, violent; unele îşi consumă energia într-o manieră echilibrată, fac chiar economie, altele, dimpotrivă
îşi risipesc energia.
Acestea sunt indicatori, că persoanele au temperamente diferite, sunt diferiţi în acțiuni psiho-
comportamentale - temperamentale.
Temperamentul exprimă forma de manifestare a personalităţii şi nu conţinutul vieţii psihice, reprezintă
modul de a fi, de a se comporta, de aceea nu există temperamente bune sau rele. El este înnăscut, transmis
ereditar/genetic şi se manifestă extrem de timpuriu, fiind recunoscut chiar de la naștere, până a se construi
celelalte componente. Este latura maximal constantă, poate fi influenţată, modelată dar nu schimbată.

14
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
Fondatorul ştiinţei despre temperament se consideră medicul din Grecia Antică Hipocrat (sec. V i.e.n.),
care afirma că putem găsi cauzele tuturor bolilor în umorile sau fluidele corporale, numite „sucuri ale
organismului” – sânge, flegmă, bila (fierea) neagră şi bila (fierea) galbenă.
Dar primul care a elaborat prima tipologie a temperamentelor, este cel mai renumit medic antic după
Hipocrat, Cladiu Galenus (sec. II î.e.n.). El a asociat o cantitate mai crescută a uneia din aceste umori cu 4
(patru) tipuri temperamentale. Lichidele se amestecă în aşa fel încât unul întotdeauna predomină iar tipul de
temperament depinde de predominarea uneia din ele.
De asemenea, cele patru tipuri temperamentale au fost asociate cu cele patru anotimpuri şi cu elementele
considerate fundamentale la acea vreme (foc, aer, apă şi pământ). Un dezechilibru excesiv ducea la boală
fizică şi/sau psihică (prea multă bilă neagră, de exemplu, se asocia cu anxietatea şi depresia).
În decursul anilor au apărut mai multe teorii ale personalității, îmbinând temperamentul cu caracteru, dar
nu au fost dezvoltate și au rămas în umbră. Acestea ar fi:
Teoria fizică, anatomică – după constituţia fizică, a corpului (Kretschemer (1922).
Teoria chimică – după grupa sangvină Léone Bourdel (1960), medicul francez Bernard Montain (1992).
Teoria neurologică – Mac Lean (1949) şi W. Sperry (1974), Ned Hermann (1976) a pus la punct o
clasificare a temperamentelor luând drept criteriu gradul de folosire în rezolvarea diferitelor genuri de sarcini
a celor două emisfere cerebrale.
Însă un aport deosebit l-a adus Gordon Allport, principalul psiholog care s-a ocupat de studiul
trăsăturilor de personalitate, expunând „doctrina trăsăturilor” într-o celebră lucrare (Allport, 1937). De
asemenea, el a făcut distincţia între temperament şi caracter. Mai târziu, Raymond Cattell, Hans Eysenck,
Costa şi McCrae ş.a. au redus numărul foarte mare de trăsături la câţiva factori, prin metoda analizei
factoriale.
Pentru a ne fi mai ușor vom descrie temperamentele ținând cont de anumite criterii.
I. Criteriul fiziologic (Hipocrate) - după substanța care prevalează în organism.
1) Sanguinic – sanguis – sânge;
2) Flegmatic – phlegma – flegmă (mucozitate expectorală, spută);
3) Holeric –chole – bilă, fiere galbenă;
4) Melancolic –melas chole – bilă, fiere neagră.
Anume această concepţie fantastică a avut o influenţă puternică asupra savanţilor pe parcursul mai multor
secole. Această teorie a fost abandonată dar denumirile au rămas până astăzi.
II. Criteriul psihologic (C. G. Jung) – unde se ține cont de reacţia şi activitatea omului, orientarea
persoanei fie spre exterior, fie spre interior.
1) Extroversia - extroverţii - sunt influenţaţi de impresiile exterioare care apar la un moment dat,
comunicativi, uşor adaptabili, expresivi, sociali, au spirit practic, realişti.
2) Introversia - introverţii - sunt influenţaţi de gândurile, imaginile, reprezentările care ţin de trecut şi de
viitor, calmi, tăcuţi, inadaptabili, interiorizaţi, cu stabilitate afectivă mare, trăiesc intens sentimentele sub
masca indiferenţii, stăpâniţi de principii absolute, exclud alte opinii.
III. Criteriul gradului de nervism (neurotism, rezistența la factorii de stres) (H. Eysenck) - unde se
mai adaugă acestor dimensiuni încă una –care are 2 poli:
1) Stabilitate - presupune echilibrul emoţional, autocontrol puternic, calm, etc.
2) Instabilitate - se manifestă prin dezechilibru emoţional, autocontrol slab, lipsa de integrare în colective,
anxietatea etc.
IV. Criteriul Sistemului Nervos Central (SNC) (I. V. Pavlov) – care prin folosirea metodei reflexului
condiţionat descoperă legităţile activităţii nervoase superioare şi principalele însuşiri ale proceselor nervoase –
Excitaţia şi Inhibiţia - care reprezintă principalii factori care condiţionează tipul temperamental.
În elaborarea schemei sale a pornit de la principiul nervismului, potrivit căruia rolul principal în reglarea
raporturilor organismului cu mediul extern şi a funcţionării organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, îl
15
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
joacă creierul, şi de la teza de bază a neuropsihologiei şi psihologiei ştiinţifice, potrivit căreia psihicul, în toate
componentele şi laturile sale, inclusiv cea temperamentală, dinamico-energetică, este funcţie a creierului.
Pe baza datelor experimentale de laborator, a reuşit să desprindă şi să evalueze, prin indicatori
cuantificabili, trei proprietăţi naturale, care împreună alcătuiesc ceea ce el a numit tip general de sistem
nervos sau tip general de activitate nervoasă superioară (tip A.N.S.).
Există 3 însuşiri fundamentale care caracterizează activitatea SNC:
Acestea sunt: FORŢA, MOBILITATEA şi ECHILIBRUL.
1. FORŢA – reprezintă energia înmagazinată în celula nervoasă (neuron) și este considerată
proprietatea primordială şi determinantă, care reflectă încărcătura energetică a neuronului, este determinată
genetic şi defineşte atât excitaţia, cât şi inhibiţia. La diferiţi indivizi ia valori diferite, ceea ce face ca ea să
varieze pe un cuantum foarte întins. Indicatorii comportamentali după care putem evalua forţa sistemului
nervos sunt:
 capacitatea generală de lucru, exprimată ca funcţie de durată şi de gradul de dificultate şi
complexitate a sarcinilor;
 rezistenţa la acţiunea factorilor stresanţi şi afectogeni;
 rezistenţa obiectivă la experienţele dure şi dramatice ale vieţii;
 nivel ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate scăzută);
 rezistenţă la acţiunea alcoolului şi substanţelor farmacodinamice.
În funcţie de valorile pe care le iau aceşti indicatori, se delimitează două tipuri generale de sistem nervos:
1) tipul puternic şi 2) tipul slab.
2. MOBILITATEA – capacitatea cu care se consumă şi se regenerează substanţele constitutive ale
neuronului, defineşte dinamica proceselor nervoase fundamentale. Respectiv viteza şi durata instalării lor,
rapiditatea trecerii de la unul la celălalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exprima în unităţi de timp şi va fi
evaluată pe baza unor indicatori, precum:
 rapiditatea formării noilor legături temporare;
 rapiditatea formării frânelor condiţionate;
 rapiditatea trecerii de la o activitate la alta;
 rapiditatea restructurării vechilor sisteme de legături temporare şi stereotipii;
 rapiditatea şi uşurinţa adaptării la schimbare.
După valorile acestor indicatori, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos:
1) tipul mobil şi tipul inert
3. ECHILIBRUL – reprezintă relația dintre cele 2 procese nervoase de bază: excitaţia şi inhibiţia.
Este proprietatea care rezultă din raportul de forţă dintre excitaţie şi inhibiţie şi se obiectivează în trei tendinţe:
 tendinţa spre impulsivitate (predominarea forţei excitaţiei asupra forţei inhibiţiei),
 tendinţa spre inhibare (predominarea forţei inhibiţiei asupra forţei excitaţiei) şi
 tendinţa spre echilibru (forţa excitaţiei aproximativ egală cu cea a excitaţiei, şi invers).
Tipul de probe prin care se testează echilibrul este următorul:
1. stimularea la răspuns sau ripostă într-o situaţie în care regula este „abţinerea de la orice răspuns”;
2. crearea unei situaţii antagonice în care subiectul trebuie să ia o decizie în timp dat;
3. expunerea la situaţii frustrate şi înregistrarea raportului dintre calm şi irascibilitate.
După cum a remarcat I. P. Pavlov, echilibrul este cea dintâi însuşire care ni se impune observaţiei în plan
comportamental, impulsivitatea sau calmul punându-şi amprenta pe orice răspuns motor, verbal – motor –
emoţional.
Pe baza acestei însuşiri, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: echilibrat şi neechilibrat;
În cadrul celui neechilibrat, există două subtipuri: neechilibrat excitabil şi neechilibrat inhibabil.
Pavlov considera că, în condiţii normale, o existenţă reală, la om, o posedă numai subtipul neechilibrat
excitabil.
16
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
De aici apar deosebiri frapante între oameni, în funcţie de gradul în care sunt prezente aceste însuşiri pe
dimensiunile: Puternic – slab, mobil – inert, echilibrat – neechilibrat.
Prin combinarea celor 3 dimensiuni rezultă 4 tipuri de Sistem Nervos care sunt în relativă corespondenţă cu
cele 4 tipuri din antichitate.
Temperamentul este influenţat de glandele endocrine, de orientarea psihologică extraversie/introversie şi
de stabilitatea psihologică.
Dacă luăm şi stabilitatea şi instabilitatea alcătuim următoarea schemă:
1) SANGUINIC – extrovert - stabil - mobil, puternic, echilibrat.
2) HOLERIC - extrovert – instabil - mobil, puternic, neechilibrat.
3) FLEGMATIC – introvert - stabil - inert, puternic, echilibrat.
4) MELANCOLIC – introvert – instabil - inert, slab, neechilibrat.
Se consideră că fiecare tip de temperament permite o deplină dezvoltare a persoanei. Nu există
temperamente superioare sau inferioare, fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje. Trăsăturile de temperament
pot fi compensate, mascate, luate în stăpânire prin autocontrol şi educaţie.
Descrierea tipologiilor temperamentale:
SANGUINICUL – E-S-M-P-Ech.
Este omul cu o vădită activitate psihică, care reacţionează iute la evenimentele din jur, se caracterizează
prin sociabilitate şi capacitatea de a se adapta uşor la situaţiile noi. Tinde spre schimbarea repede a
impresiilor. Este vioi, spontan în activitate, hazliu şi vorbăreţ, cu mimică şi gestică expresivă, mişcări
accentuate. Spiritul de grup este bine dezvoltat, activ şi cu aptitudini de conducere.
Un tip calm, echilibrat, sociabil şi săritor la nevoie. În ce priveşte sfera afectivă (emoţională), este înclinat
spre trăiri afective stenice, stabile, mai calme, fără multe şi mari manifestări emoţionale. Se caracterizează
printr-o intensitate mare a emoţiilor însă o superficialitate a sentimentelor. Uşor retrăieşte insuccesele şi
neplăcerile. Este instabil în interese şi înclinaţii, deoarece nu-i plac operaţiile repetate şi monotone care îl
plictisesc repede. Este mobil și nu reuşeşte să persevereze în acţiuni şi relaţii.
Orientat spre prezent, trăiesc cu prezentul, „aici şi acum”. În orice tip de relaţii se comportă ca o „persoană
model”, de ex. „elev-model”.
Are o constituţie fizică robustă, predispusă la infecţii, accidente cardio-vasculare, reumatism.
Vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat.
HOLERICUL – E-I-M-P-Ne.
Se caracterizează prin marea capacitate de muncă şi rezistenţă la oboseală.
Dispune de sentimente bogate în conţinut şi intensitate. Predomină procesele de excitaţie asupra acelor de
inhibiţie, din care cauză sunt foarte excitabili, impulsivi, dar totodată activi şi optimişti cu o viaţă afectivă -
emoţională explozivă, impetuoasă şi integrală. Sunt constatate dificultăţi de control/autocontrol voluntar în
care se observă oscilaţiile între activism sau depresie. Adică fie că vor lucra mai mult şi exagerat fie că nu vor
face nimic, dezvoltând unele aspecte de depresie. Sunt capabili să se concentreze bine în acţiuni de lungă
durată, însă întâmpină dificultăţi din cauza lipsei de disciplină.
Se constată de asemenea o înclinaţie spre stările de alarmă şi exagerare.
Comportamentul lor deseori este instabil şi schimbător, neastâmpărat şi câteodată agresiv cu elemente de
teamă, frică. Sunt mai predispuşi la afecţiuni digestive, având predispoziţii spre afecţiuni gastrice. Timpul de
reacţie şi de percepţie este mai mic. Sunt comunicativi, orientaţi spre prezent (trăiesc cu prezentul, „aici şi
acum”). Rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive,
instabilitate comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie şi plictiseală
rapidă la monotonie.
FLEGMATICUL – I-S- I - P – Ech.
Este omul stăpânit, cu tendinţe şi dispoziţii ferme. Se distinge printr-o capacitate de muncă sporită, rezistă
la oboseală, la eforturi îndelungate şi tenace, la activităţi cu conţinut repetitiv. Răbdător şi meticulos este
17
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
înclinat spre activităţi de rutină. Reacţionează slab la impresiile externe. Calm, îngândurat şi echilibrat, cu
regularitate în acţiuni şi vorbire, cu un comportament lent, bine controlat şi paşnic.
Prezintă dificultăţi în a se adapta la condiţiile noi. Adaptabilitatea fiind redusă, atunci când condiţiile şi
situaţiile se schimbă rapid. De regulă se împrieteneşte greu cu oamenii noi, fiind pasiv, închis în sine şi puţin
comunicativ, dar demn de încredere.
Din punct de vedere afectiv (emoţional) este stabil şi profund. Are o perseverenţă în emoţii (şi le exprimă
slab) dar cu profunzime a simţurilor (sentimentele sunt de durată). Stările sufleteşti şi le exprimă extern
neînsemnat, dar le retrăieşte profund în interior. Este orientat spre trecut (trăieşte cu ziua de ieri). Suportă greu
durerile şi bolile. Calm, tăcut, nesociabil, lent, greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil,
rezistent la stres şi frustraţii;
MELANCOLICUL – I-I-I-S-Ne.
Este omul sensibil, care retrăieşte profund orice eveniment. Are o viaţă interioară destul de bogată dar puţin
exteriorizată. Predomină înclinaţiile spre reverie şi romantism. De obicei este o fire sensibilă, analitică, fină cu
înclinaţii şi preocupări de ordin estetic şi artistic. Este un tip liniştit, rigid, sobru şi foarte rezervat, atât în
vorbă cât şi în acţiune. Starea emoţională este deosebită, deoarece retrăieşte profund orice emoţie şi sentiment.
Comportamentul retras, nesociabil, cu reacţii slabe la lumea înconjurătoare. Reţinut în mişcare şi cu o vorbire
înăbuşită. Are încredere redusă în forţele proprii şi prezintă dificultăţi de adaptare cu cei din jur, care sunt
compensate prin retragere şi izolare. Poate fi pesimist şi anxios.
Este mai puţin rezistent la oboseală şi suprasolicitare (se are în vedere solicitarea celor din jur).
Spre deosebire de coleric, melancolicul este capabil de acţiuni migăloase ce implică analiză, fineţe şi multă
răbdare. Tipul de percepţie şi de reacţie este mai îngust decât la flegmatici. Iar sub acţiunea stimulilor
puternici şi de lungă durată se instalează inhibiţia şi difuzia excitaţiei ce duce la scăderea performanţei de
percepţie. Interiorizat, retras, sensibil, delicat.

2) Caracterul latura relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii

Caracterul reprezintă totalitatea particularităţilor individuale stabile ale personalităţii, care se formează
şi se manifestă în activitatea omului şi în comunicare, condiţionând metodele de comportare tipică a
individului și desemnează o totalitate de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ stabilă,
constantă de orientare şi raportare a omului la ceilalţi oameni, la societate şi la sine.
Din greacă „caracterul” înseamnă tipar, semn, pecete, imprimare, indiciu.
Într-adevăr caracterul reprezintă nişte indici speciali, care îl ajută pe om să trăiască în societate, modul
propriu al acestuia de a se comporta în relaţiile cu alţii.
În sens larg caracterul este sinonim cu cel de personalitate şi semnifică un „portret” psihic-moral care
cuprinde concepţia despre lume şi viaţă, convingeri, credinţe, aspiraţii, idealuri, pe care le are un om, care îi
ajută şi îi influenţează conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul său de activitate. Nu întâmplător în structura
personalităţii caracterul reprezintă latura relaţional-valorică. Aşa cum individualitatea personalităţii se
manifestă în particularităţile desfăşurării psihice (memorie bună, imaginaţie bogată, agerimea gândirii etc.), la
fel şi trăsăturile de temperament se observă în trăsăturile de caracter. Caracterul este totalitatea de trăsături de
personalitate pe care le are un om anumit, nu întâmplător se spune Câți oameni atâtea caractere.
Caracterul este alcătuit din 6 blocuri:
1) trăsături care reprezintă atitudinea omului faţă de viaţă şi viitorul său – virtutea – optimist, viciul -
pesimist;
2) trăsături care reprezintă atitudinea omului faţă de alţi oameni – virtutea – bunătatea – viciul – răutatea;
3) trăsături care reprezintă atitudinea omului faţă de sine însuşi – demnitate – umilinţă;
4) trăsături care reprezintă atitudinea omului faţă de muncă şi învăţătură – harnic – leneş;
5) trăsături care reprezintă atitudinea omului faţă de lucruri – acurateţe – neglijenţă;
6) trăsături care reprezintă atitudinea omului faţă de energii/material/bani – cumpătata – risipitor.
18
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu
Structura caracterului la un individ după Gordon Allport.
1-2 trăsături cardinale – care domină şi controlează celelalte;
10-15 trăsături principale sau centrale – evidente, care pot cu uşurinţe recunoscute care controlează un
număr mare de situaţii obişnuite, comune;
sute şi mii trăsături secundare, periferice, de fundal – care sunt slab exprimate, pe care nici subiectul
singur nu le cunoaşte sau chiar le neagă.
A cunoaşte pe cineva înseamnă ai cunoaşte trăsăturile de caracter cardinale. Dacă una din trăsăturile
cardinale este puternică şi le domină pe toate celelalte, ea domină personalitatea determinând stări patologice.
Caracterul se prezintă ca un sistem bine organizat ci nu ca o mulţime de trăsături, de aceea componentele
caracterului să fie divizate astfel:
I grupă - trăsături de caracter care prezintă orientarea personalităţii – sistemul ei de valori.
II grupă – trăsături volitive care constituie componenta executorie a caracterului.
Particularităţile de caracter:
Unicitatea caracterului – se exprimă prin conduită statornică, profilul moral mereu acelaşi, nu acceptă
compromisuri morale.
Expresivitatea caracterului – dezvoltarea uneia sau a câtorva trăsături care dau o notă specifică
întregului.
Originalitatea – nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane, caracterele bine închegate,
expresive, viu definite, care nu recurg la alte mijloace ţipătoare şi artificiale de a se afirma, ci sunt fireşti, fără
„subsoluri”, cu naturaleţe.
Statornicia – semnificaţie de mare valoare morală.
Plasticitatea relativă – capacitatea de a înlătura unele trăsături de o însemnătate particulară, de a
restructura unele elemente ale caracterului, ea este necesară pentru ca omul să se adapteze mai bine, mai uşor
la alte împrejurări, rămânând fidel aceloraşi principi. Calitatea respectivă asigură evoluţia, dezvoltarea.
Tăria de caracter – capacitatea omului de a se comporta în conformitate cu principiile sale, de a rămâne
pe poziţia sa chiar dacă le este ameninţată şi viaţa.
Formarea caracterului.
Începe în primele zile după naştere şi-l influenţează pe viitorul om pe restul vieţi. Contează foarte mult ce
relaţii afective se stabileşte între mamă şi copil.
Copii trec prin 3 faze:
I. vârsta regulilor – 1-7 ani – atitudinea faţă de activitatea desfăşurată – responsabilitate, acurateţe,
plăcerea de a munci, creativitatea.
II. vârsta imitaţiei – 8-12 ani – atitudinea faţă de alţi oameni, relaţiile umane – apar multe conflicte
interne şi externe care influenţează transformările de caracter.
III. vârsta inspiraţiei – după 13 ani – atitudinea faţă de toate celelalte – voinţa – morala – schimbarea şi
autoperfecţionarea, autoeducaţie, selecţia valorilor, prerogativelor, oportunităţilor, stabilirea unor planuri ce
ţin de viitor, de schimbare a unor trăsături de caracter şi dezvoltarea mai profundă a altora etc.
Dezvoltarea caracterului este influențată de:
1) influenţele social-istorice: mediul, cultura, valorile sociale;
2) influenţe specific–individuale: tipul sistemului nervos, educaţie, activitate.
Spre deosebire de temperament caracterul nu este ereditar, nu este înnăscut şi nu este o însuşire permanentă
şi neschimbătoare, el poate fi modelat şi influenţat.

Tema pentru acasă:

1) Citiți cu atenție conspectul și faceți notițele corespunzătoare în caiet.
2) Realizați un tabel comparativ al tipurilor de temperament. Asemănări //deosebiri. Avantaje // dezavantaje.
3) Comparați temperamentul cu caracterul – prin ce se aseamănă și se deosebesc.
19
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu

Lecția 2.4: Lecție practică de dezvoltare a abilităților de dezvoltare a proceselor psihice. Evaluare.

Exerciții practice.
Știați că:
Charles Spielberger şi colaboratorii săi au diferenţiat pentru prima dată starea anxietate de
trăsătura anxietate.
Starea anxietate este „caracterizată de sentimente de tensiune şi aprehensiune percepute
conştient şi de o activitate crescută a sistemului nervos autonom”, iar
Trăsătura anxietate se referă la „diferenţele interindividuale relativ stabile în ceea ce priveşte
predispoziţia către anxietate” (Eysenck, 2000).
Inventarul elaborat de către Spielberger şi colab., denumit STAI (StateTrait Anxiety Inventory), conţinea
două scale de autoevaluare, una pentru stare şi una pentru trăsătură. Cea pentru stare chestiona starea actuală a
subiectului, iar cea pentru trăsătură, starea generală. Studiile empirice ulterioare realizate cu acest inventar au
evidenţiat o corelaţie pozitivă medie, ceea ce înseamnă că cei cu o trăsătură anxietate crescută sunt mai
predispuşi la stări anxioase decât cei cu o trăsătură anxietate scăzută (Endler, Kocovski, 2001).
Aceasta este totuşi o distincţie informală, întrucât Spielberger şi colab. nu ne indică formalităţile folosite
pentru această diferenţiere.
Zece ani mai târziu (1976), Marvin Zuckerman a propus patru criterii formale, care au scopul de a ghida
cercetătorii în elaborarea scalelor psihometrice. Aceste criterii sunt (Matthews etal., 2003):
1. Testele pentru trăsături şi stări ar trebui să aibă consistenţă internă (fidelitate) ridicată, testele pentru
trăsături trebuie să demonstreze fidelitate test-retest, dar nu şi cele pentru stare, deoarece trăsăturile sunt
relativ stabile de-a lungul timpului, pe când stările prezintă, evident, o fluctuaţie, fiind în mare parte
determinate de situaţie.
2. Testele pentru trăsături nu ar trebuie să coreleze decât într-o mică măsură cu testele pentru stări, dar
testele valide pentru trăsături ar trebui să coreleze într-o măsură moderată cu media unui set de teste pentru
stări. Zuckerman arată că trăsăturile s-ar putea să nu fie altceva decât media în timp a stărilor.
3. Un test pentru trăsături ar trebui să coreleze într-o mai mare măsură cu alte teste pentru trăsături decât cu
testele pentru stări, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru testele pentru stări; acest criteriu ne oferă siguranţa că
trăsătura şi starea sunt două lucruri diferite.
4. Măsurătorile pentru stări ar trebui să fie sensibile la condiţiile imediate ce urmează să afecteze starea, dar
acelaşi lucru nu este valabil şi pentru trăsături, întrucât acestea din urmă ar trebui să rămână relativ constante,
indiferent de situaţie.
Marvin Zuckerman a fost profesor emerit de psihologie la Universitatea din Delaware. Zuckerman este cel
mai cunoscut pentru cercetările sale în baza psihobiologică a personalității umane, privarea senzorială,
măsurarea stării de dispoziție și căutarea senzațiilor.
Cercetătorii au propus mai multe modele trăsătură-stare, care au scopul de a explica legăturile cauzale
dintre cele două. Un principiu general al acestor modele este că trăsăturile sunt mediate de stări, adică un
comportament va fi influenţat în direct de către trăsături şi direct de către stări, trăsăturile fiind, la rândul lor,
mediate de către stări.
În fig. de mai jos putem observa un astfel de model, care este o variantă simplificată a modelului propus de
Spielberger (1966) şi considerat de către Michael Eysenck (1982) o explicaţie a efectelor anxietăţii asupra
performanţei. Conform acestui model, dacă am avea doi indivizi în aceeaşi situaţie, cu acelaşi nivel pentru
trăsătura anxietate, dar cu diferite stări de anxietate, atunci performanţa fiecăruia va fi diferită.

20
Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu

Tema pentru acasă:

1) Determinați ce tip de temperament aveți, prin aplicarea unui test de temperament.
2) Identifică ce trăsături de caracter îți sunt specifice.
3) Identifică ce factori, medii, persoane ar putea să te ajute în dezvoltarea unor trăsături de
caracter pozitive.

21