PSIHOPEDAGOGIA

ADOLESCENŢILOR, TINERILOR
ŞI ADULŢILOR

Conf. univ. dr. CORINA BENŢEA

Cap. I. CUNOAŞTEREA ŞI CARACTERIZAREA
PSIHOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII

1.1. Introducere în problematica personalităţii

1.1.1.Conceptul de personalitate, sensuri, caracteristici;
1.1.2. Personalitatea ca sistem;
1.1.3. Abordarea structurală a personalităţii;
1.1.4. Dezbaterea “trăsătură-situaţie”;
1.1.5. Formarea şi dezvoltarea personalităţii.
1.2. Componentele/dimensiunile psihologice ale
personalităţii: formare și dezvoltare, modalități de
cunoaştere și educare
1.2.1. Temperamentul – subsistemul dinamico-energetic;
1.2.2. Caracterul – subsistemul relaţional-valoric;
1.2.3. Aptitudinile – subsistemul instrumental-executiv;
1.2.4. Creativitatea – dimensiune cardinală a personalităţii.
1.1. Introducere în problematica personalităţii

1.1.1. Conceptul de personalitate

Etimologie: lat. persona - masca actorului în teatrul antic,
semnificaţie extin la rolul jucat de actor pe scenă, apoi la om.
 Psihologia simţului comun:
Termenul face referire la individul de excepţie, creativ pe plan
social şi cultural, punct de vedere care nu este deplin
acceptat de psihologia ştiinţifică.
• Psihologia ştiinţifică:
Concept de maximă generalitate, construct ştiinţific elaborat prin
abstractizare, necesar pentru a descrie, explica şi înţelege
omul concret şi conduita sa în situaţii diferite de viaţă şi de
activitate.
Personalitatea este specific umană.
Istoria psihologiei este istoria răspunsului la întrebarea „ce este
personalitatea?”
Numărul definiţiilor şi al teoriilor personalităţii este impresionant.
Definiţiile subliniază aspectele de unicitate, irepetabilitate, unitate,
organizare dinamică şi de stabilitate a personalităţii.
 „Calitate pe care o poate dobândi virtual orice individ
uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale
(adolescenţa avansată), care are anumite caracteristici
definitorii” (Radu, 1992);
 „Sistem organizat de componente care se dezvoltă și se
exprimă în comportamentele oamenilor” (Mayer, 2007);
 „Îmbinarea unitară şi nerepetitivă a însuşirilor psihice
care caracterizează mai pregnant şi cu un grad mai
mare de stabilitate omul concret şi modalităţile sale de
conduită” (Roşca, 1976);
 „Organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic” (Allport, 1981);
 „Elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său
obişnuit de a fi, ceea ce o diferenţiază de alte persoane”
(Sillamy, 1965);
 „Acele caracteristici ale persoanei care sunt
responsabile pentru modele consistente de sentimente,
gândire și comportament” (Pervin, Cervone & John,
2005);
 „Acea structură de comportamente care ne permite
să prezicem intențiile și ce va face un individ aflat
într-o situație dată” (Cattell, 1990);
 „O construcție plastică și originală de însușiri stabile
și definitorii care permit caracterizarea omului atât ca
individualitate unică și irepetabilă, cât și încadrarea
sa într-o tipologie, ceea ce permite elaborarea unor
predicții valide asupra comportamentului său” (Aniței
& Chraif, 2016);
 „Ansamblu de trăsături fizice, fiziologice, psihologice
şi psihosociale (cognitive, afective, volitive,
temperamentale, caracteriale, aptitudinale,
motivaţionale, creative etc.), care asigură adaptarea
unică şi nuanţată a individului la mediul său” →
Principala funcţie a personalităţii este adaptarea la
solicitările mediului social (Vrabie, 2004).
 Sensuri ale conceptului de personalitate
Sensul psihologic: orice om normal este o personalitate
deoarece reprezintă o unicitate, o individualitate irepetabilă.
Sfera de cuprindere este foarte largă.
Excepţie: nou-născutul care este un individ biologic, „un candidat”
la umanitate, la dobândirea unei personalităţi.
Unicitatea personalităţii nu exclude existenţa unor asemănări
interumane datorate apartenenţei la acelaşi mediu
sociocultural, însuşirii aceloraşi modele culturale, valori sociale,
obiceiuri, limbi, tradiţii ori apartenenţei la aceeaşi categorie de
vârstă → unii oameni se aseamănă între ei.
Sensul valoric (discriminativ): se referă la persoanele creative
pe plan social şi cultural, la acei oameni pe care performanţele
socio-profesionale deosebite i-au ridicat la rangul de valoare
socială.
Sfera conceptului de personalitate se restrânge semnificativ.
Există personalităţi valorice ştiinţifice, culturale, artistice, politice,
sportive, militare, ecleziastice etc.
 Caracteristicile personalității
 Globalitatea → caracterul unitar al personalității înțeleasă ca
ansamblu de caracteristici care permit descrierea unei
persoane și identificarea ei printre celelalte;
 Coerența → sistem funcțional format din componente
interdependente care sunt congruente, corelează între ele.
Invers, apariția în comportamentul persoanei a unor acte
neobișnuite surprinde;
 Stabilitatea/ permanența temporală → o persoană se dezvoltă,
se transformă, dar își păstrează identitatea sa psihică în timp;
 Unicitatea →individualitatea
 Consistența comportamentală → capacitatea persoanei de a
răspunde cu un anumit comportament într-o varietate de situații
pe o perioadă lungă (Burger, 2007). Ne așteptăm ca o
persoană să reacționeze/ comporte într-un anumit fel deoarece
este tipic pentru aceasta să facă acel lucru. Există o mare
probabilitate ca o persoană care are o anumită trăsătură să se
manifeste astfel atunci când e pusă într-o situație, nu neapărat
însă în orice situație. Se explică prin conceptul de trăsătură
1.1.2. Personalitatea ca sistem
 Sistem bio-psiho-sociocultural hipercomplex, autoorganizator,
autoreglator, aflat în interacţiune cu mediul extern (sociocultural,
educaţional, familial, profesional, natural etc.).
Sistemul de personalitate devine subsistem în raport cu macrosistemul
sociocultural căruia îi aparţine.
 Sistem dinamic-evolutiv: structurile psihice de personalitate au un
caracter transformativ, personalitatea având trăsături distincte în
diferitele sale etape de vârstă şi de evoluţie (teoriile dinamice).

În evoluţia personalităţii în plan ontogenetic distingem trei mari etape:

1. etapa ascendentă (0 - 20/25 ani): de creştere şi dezvoltare, de formare
a proceselor, structurilor şi însuşirilor psihice (cognitive, afective,
motivaţionale, volitive, caracteriale, aptitudinale, creative etc.). Ritmul
transformărilor este intens;
2. etapa optimului funcţional (20/25 - 65 ani): structurile psihice anterior
formate şi dezvoltate acum se vor perfecţiona şi consolida. Ritmul
dezvoltării încetineşte, are loc acum îmbogăţirea experienţei individuale
de viaţă, valorificarea potenţialului individual, personalitatea funcţionând
la cotele sale valorice cele mai înalte;
3. etapa regresivă, descendentă (după 65 ani): dezvoltarea încetează,
apar dezorganizări şi efecte involutive, la început la nivel biologic
(inclusiv al creierului) şi apoi la nivel psihologic.
1.1.3. Structura personalităţii
Personalitatea = constelaţie de trăsături, sistem de trăsături, nu o
simplă însumare a acestora.
• Sub aspectul organizării interne, personalitatea este o structură
ierarhică de tip plurinivelar ale cărei componente psihice (trăsături)
sunt diferenţiate calitativ: bazale, intermediare şi superioare,
înnăscute şi dobândite, inferioare şi superioare sub aspect
funcţional.
Allport (1990): sunt peste 4000 de termeni în limba engleză care
desemnează tipuri de comportamente umane / trăsături de
personalitate, marea lor majoritate fiind trăsături de afectivitate.
Cunoașterea psihologică se bazează pe modele de interpretare
coerentă a varietății cvasi-infinite a manifestărilor psihice
(comportamente, trăiri).
Modelul trăsăturilor / lexical al personalității → model dominant,
valid pentru a putea surprinde diferențele dintre pattern-urile
comportamentale ale oamenilor și a putea prezice comportamentul
acestora. Este susținut statistic de analiza factorială.
• Pattern-urile comportamentale ale oamenilor există în lexicul
fiecărei limbi, fiind reprezentate de acele cuvinte necesare pentru
a descrie și eticheta persoane.
• Dezvoltat de G. Allport, R. Cattell (16 PF), apoi de Costa &McCrae
• Modelul Big Five al personalității (Costa &McCrae, 1994):
personalitatea poate fi descrisă/evaluată prin intermediul unui
grupaj de 5 atribute bazale reprezentând trăsături generale sau
superfactori ai personalității care apar ca dispoziții psihice
fundamentale: extraversia, nevrozismul, deschiderea,
agreabilitatea și conștiinciozitatea.
• Extraversia se referă la energia, emoțiile pozitive, asertivitatea,
sociabilitatea și tendința de a căuta stimularea în compania
altora. Extraversia crescută este adesea percepută ca un com-
portament de atragere a atenției sau dominator, iar cea scăzută
produce o personalitate rezervată, reflexivă, orientată spre sine.
• Agreabilitatea descrie tendința de compasiune și de
cooperare, gradul în care persoana este dispusă să îi ajute pe
ceilalți, comparativ cu suspiciunea si opoziția față de ceilalți.
Agreabilitatea prea crescută este adesea văzută ca naivitate
sau ca temperament submisiv, în timp ce persoanele cu
agreabilitate prea scăzută sunt adesea competitive, putând fi
percepute ca certărețe.
• Nevrozismul/ neuroticismul - descrie persoanele cu accente nevrotice
puternice, cu o emoţionalitate accentuată, în special în partea sa negativă,
cu frici, angoase sau depresii, care necesită sprijin afectiv pentru a trece
peste astfel de faze.
• Persoanele cu un grad crescut de nevrozism manifestă tendința de a simți
cu ușurință emoții negative (furie, anxietate, depresie, vulnerabilitate etc.),
au un control deficitar al impulsurilor, în timp ce sunt persoanele cu nevro-
zism scăzut sunt caracterizate de stabilitate emoțională/ echilibru emoţional.
• Deschiderea la experiență descrie gradul de curiozitate intelectuală,
creativitatea și preferința pentru nou, măsura în care persoana este
imaginativă sau independentă și preferă o varietate de activități, comparativ
cu activitățile de rutină.
- Persoanele cu scor mare la acest factor caută experiențe intense, euforice,
iar cele cu scor scăzut sunt pragmatice, uneori chiar dogmatice si cu idei
fixe. O deschidere mare spre experiență poate fi și un indicator al
impredictibilității și lipsei de concentrare.
• Conștiinciozitatea descrie tendința de a fi organizat și responsabil,
autodisciplinat, de a prefera lucrurile planificate și nu spontane.
- Un grad mare de conștiinciozitate este adesea perceput ca încăpățânare și
obsesie. Cei cu scor scăzut au tendința de a fi flexibili și spontani, dar pot fi
percepuți ca nefiind de încredere.
Trăsăturile de personalitate
• însuşiri sau manifestări durabile şi stabile ale persoanei în
situaţii şi contexte diferite, care pot fi observate direct în
comportamentele acesteia;
• însuşire sau particularitate relativ stabilă a unei persoane
sau a unui proces psihic. Pe plan comportamental,
trăsătura indică predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel
la o varietate de stimuli (Radu, 1991);
• trăsătura este ceva ce se manifestă la individ într-un mare
număr de situaţii (H. Eysenck);
• „orice pattern decomportament (înlănţuiri de reacţii),
obişnuit şi de durată, care apare într-o varietate de situaţii
în care este pus individul” (Dictionary of Psychology,
1985)
• Exemplu: dacă perseverenţa reprezintă un mod relativ
constant de comportare a unei persoane în activităţi şi
situaţii diferite, o manifestare care apare în majoritatea
situaţiilor de viaţă, un mod invariabil, durabil şi stabil →
este o trăsătură de personalitate a acelei persoane.
Dincolo de aparenta variabilitate situaţională a conduitelor
persoanei, există anumiţi invarianţi situaţionali, anumite
constante comportamentale care sunt tocmai trăsăturile de
personalitate.
Trăsăturile sunt constructe latente, considerate a fi cauza
anumitor manifestări specifice, direct observabile.
Trăsăturile dau consistenţă internă personalităţii deoarece
semnifică stabilitatea ei comportamentală.
Trăsăturile sunt noţiuni descriptive, care în practică au o valoare
explicativă şi predictivă deoarece pe baza lor putem explica şi
descrie comportamentele actuale şi anticipa pe cele viitoare ale
unei persoane în situaţii relativ asemănătoare.
Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieţii individului,
datorită datorită învățării și acumulării de experiență pe
parcursul interacţiunii continue cu mediul social, al permanentei
transformări, proces prin care pot să apară trăsături noi sau se
accentuează cele formate anterior (prin interacţiune şi
retroacţiune de la comportament înapoi spre trăsături, ereditate,
atitudine etc.).
Trăsăturile au o evoluţie într-un ritm lent. Schimbările radicale,
dramatice, profunde ale personalităţii sunt relativ rare, doar
excepţii care obişnuit, se produc în condiţii ieşite din comun.
Cum cunoaştem trăsăturile de personalitate ale unei persoane ?

1. Pornim de la observarea, pe o perioadă îndelungată, a

comportamentelor acesteia, în situaţii diferite.
2. Grupăm apoi diversitatea comportamentelor constatate ca fiind
stabile în categorii distincte cărora le asociem anumite etichete
verbale.
Simpla inventariere analitică a trăsăturilor de personalitate nu
spune mare lucru despre o persoană, personalitatea nefiind o
simplă însumare de trăsături psihice (I. Holban).
Importantă este surprinderea structurii, a configuraţiei sale
interne, adică a modului în care aceste trăsături se
interrelaţionează şi se influenţează reciproc, fapt care permite o
predicţie corectă a conduitelor individului.
În ultima vreme se afirmă tot mai mult o orientare nouă, care
abordează cunoașterea psihologică din perspectiva rețelei de
relații care se stabilesc intre diferite manifestări psihice,
independent de structurarea acestora în trăsături determinate
prin analiza factorială. Instrumentul statistic al acestei abordări
este analiza de rețea.
G. Allport → 3 tipuri de trăsături de personalitate:
• trăsături cardinale (2-3): cele mai semnificative, descriu cel mai bine
persoana, fiind prezente în mod stabil şi durabil în conduita ei;
reprezintă o „dominantă” a personalităţii care orientează reacţiile şi
comportamentele individului, subordonează şi influenţează celelalte
trăsături;
• trăsături principale (10-15): sunt prezente în conduită în mod
constant şi stabil iar persoana le poate recunoaşte la sine;
• trăsături secundare, de fond (zeci, chiar sute): mai puţin importante
sau practic neimportante, reprezintă manifestări accidentale,
situaţionale, ocazionale şi întâmplătoare.
Ierarhizarea şi interdependenţa trăsăturilor face ca trăsăturile
supraordonate să susţină sau să inhibe manifestarea altor trăsături
subordonate.
În sistemul trăsăturilor de personalitate trebuie identificate trăsătura(ile)
cardinale, adică acele însuşiri pivot prin care se exprimă cel mai
pregnant personalitatea individului.
În explicarea conduitei unei persoane, trăsătura pivot este cea care are
o valoare centrală, fiind o dominantă psihică în structura
personalităţii. Apoi, trebuie identificate trăsăturile centrale, principale,
de asemenea semnificative pentru cunoaşterea persoanei, dar şi
modul în care acestea interacţionează şi se interinfluenţează cu cele
cardinale.
Personalitatea se defineşte prin două categorii de trăsături (G. Allport):
- dispoziţii personale, interne: trăsături individuale, unice, specifice
unei persoane;
- trăsături generale: trăsături comune pentru un număr mare de
oameni, deoarece reflectă valori sociale şi rezultă din
conformarea şi interiorizarea normelor social-culturale.
Personalitatea reprezintă unitatea dintre:
- trăsăturile individuale (unice, specifice unei persoane),
- trăsăturile particulare (tipice unui grup, categorii de oamenii),
- trăsăturile general umane.
Modul de îmbinare al acestora conferă personalităţii unicitate.
Cunoaşterea psihologică a personalităţii presupune raportarea ei
la trei tipuri de norme:
- la normele generale (deoarece fiecare om este la fel ca toţi
ceilalţi oameni),
- la normele grupale, interindividuale (deoarece fiecare om este
la fel ca unii oameni),
- la normele individuale (deoarece fiecare om este unic).
Generalul personalităţii nu există decât transpus în forme
individuale.
1.1.5. Formarea şi dezvoltarea personalităţii

Personalitatea nu este un dat înnăscut; la naştere copilul

nu este o personalitate, ci individ biologic, un
„candidat” la umanitate şi la dobândirea atributului de
personalitate.
Procesul de formare al personalităţii este îndelungat,
complex şi multifazic, care începe la naştere şi
continuă până pe la 20-25 ani (adolescenţa
avansată) când structurile psihice de personalitate
se stabilizează, personalitatea definitivându-se în
componentele sale esenţiale.
Personalitatea este un produs socio-cultural.
Se dezvoltă în ontogeneză, în contextul relaţiilor sociale
şi interpersonale, al influenţelor educaţionale şi
culturale, prin asimilarea modelelor
comportamentale, a normelor şi valorilor
socioculturale, prin educaţie, autoeducaţie, prin
Personalitatea nu este o simplă amprentă, un „ecou” al
al relaţiilor sociale deoarece întotdeauna influenţele
(stimulările, cerinţele, solicitările) externe
acţionează prin intermediul condiţiilor interne ale
persoanei.
Condiţiile interne:
• datele de ordin biologic: echipamentul nativ, transmis
genetic care controlează constituţia somatică, tipul de
sistem nervos (de ANS) şi temperamentul,
predispoziţiile native ale aptitudinilor şi altor însuşiri
psihice;
• datele de ordin psihologic: procesele şi structurile
psihice constituite în ontogeneză (sentimente, pasiuni,
atitudini, aspiraţii, interese, idealuri, motivaţii
superioare, convingeri, procese cognitiv-intelectuale şi
reglatorii etc.), formate prin interacţiunea dintre factorii
interni şi condiţiile externe, ca rezultat al interiorizării
cerinţelor şi influenţelor externe.
• La formarea şi dezvoltarea personalităţii contribuie:
- factorii ereditari,
- factorii de mediu (familial, social, cultural, economic, şcolar, istoric,
profesional, natural, geografic etc.),
- factorii educaţionali (educaţia şi autoeducaţia).
Ereditatea, mediul şi educaţia sunt factorii formării şi dezvoltării
personalităţii.
La vârstele mici, personalitatea se dezvoltă, mai ales, sub influenţa
cerinţelor şi solicitărilor externe, venite în principal din partea familiei
şi şcolii. Prin acţiune repetată, aceste cerinţe externe sunt treptat
asimilate, interiorizate şi transformate în cerinţe interne, în nevoi
proprii de dezvoltare.
La un moment dat, în procesul de dezvoltare a personalităţii, apare un
echilibru între cerinţele externe şi cele interne, pentru ca în etapa
următoare, la persoana adultă, matură, cerinţele interne să ocupe un
rol predominant.
Persoana poate deveni, la un anumit nivel de maturitate psihologică şi
socială, propriul ei educator şi anume, atunci când cerinţele externe
au fost interiorizate şi transformate în cerinţe proprii faţă de sine (D.
Vrabie). Personalitatea este nu doar produsul, creaţia societăţii,
culturii şi educaţiei primite, ci şi propriul său creator deoarece ea este
determinată, dar se şi autodetermină, este educată dar se şi poate
autoeducă, este creată, dar se şi autocreează.
1.1.4. Dezbaterea ”trăsătură-situaţie”

Apărută ca răspuns la întrebarea:

Comportamentul uman este determinat de factori
interni (trăsături de personalitate) sau de factori
externi (situaţia în care se găseşte individul)?
Rolul trăsăturilor de personalitate şi/sau al situaţiilor
externe în determinarea comportamentelor.
Sunt două concepţii psihologice contradictorii:
- concepţia psihologiei personalităţii : subliniază
importanţa factorilor interni în determinarea
comportamentelor,
- concepţia psihologiei sociale: accentuează rolul
factorilor externi, situaţionali, sociali.
Rolul determinanţilor interni
• Reliefat de teoriile psihologice ale personalităţii orientate
spre investigarea modurilor de organizare internă,
structural-funcţională a acesteia.
• Concept cheie: trăsătura de personalitate ca factor intern.
• Ideea fundamentală: trăsăturile au un rol important în
înţelegerea şi explicarea comportamentelor.
 Critici: Psihologii sociali consideră că identificarea
trăsăturilor nu reprezintă punctul final al cunoaşterii
personalităţii, mai important fiind modul în care acestea
depind de contextul situaţional, ca şi formele se manifestă
în context social.
 Reveniri: Pentru a sublinia faptul că factorii interni nu sunt
total independenţi de influenţele situaţionale, conceptul de
trăsătură de personalitate a fost înlocuit cu cel de
dispoziţie internă, mai puţin rigid şi mai permeabil la
influenţe şi semnificaţii sociale.
Rolul determinanţilor externi
• Reliefat de teoriile din domeniul psihologiei sociale
• Concept fundamental: situaţia, ca ansamblu structurat de
factori externi care are puterea de a determina comportamentul
unei persoane.
• Ideea fundamentală: situaţia are un rol important în înţelegerea
şi explicarea comportamentelor.
Cercetările demonstrează lipsa contribuţiei trăsăturilor de
personalitate în determinarea comportamentului în anumite
situaţii sociale.
Atunci când situaţiile sunt puternice, constrângătoare şi prezintă
caracteristici bine conturate, diferenţele interindividuale de
personalitate tind să fie estompate, personalitatea fiind
copleşită de influenţa situaţională şi modelându-se în acord cu
cerinţele acesteia.
 Critici: Situația externă nu influenţează direct comportamentul
determinând schimbarea acestuia.
• Reveniri: Mult mai importante decât dispoziţiile interne sau
situaţia sunt cogniţiile (credinţele, evaluările persoanei cu
privire la o situaţie) care mediază influenţa situaţiei,
determinând schimbări la nivel comportamental.
Rolul ambilor tipuri de determinanţi
• Reliefat de adepţii teoriei interacţioniste.
Ideea fundamentală: Personalitatea este dublu determinată,
atât intern, de trăsăturile sale individuale, cât şi extern, de
situaţiile şi rolurile sociale asumate de individ.
Determinanţii interni şi cei externi au ponderi egale în influen-
ţarea comportamentelor sociale, putând chiar interacţiona.
Acestora li se alătură a treia categorie distinctă de factori:
variabilele moderatoare care favorizează schimbarea
cauzelor comportamentului de la trăsătură la situaţie şi
invers.
O variabilă moderatoare este puterea situaţiei:
- o situaţie puternică, bine structurată şi care oferă subiecţilor
posibilităţi reduse de alegere liberă, va minimaliza influenţa
factorilor interni în determinarea comportamentului, făcând
ca majoritatea indivizilor să manifeste comportamente
asemănătoare într-o astfel de situaţie.
- o situaţie slabă, nestructurată, va amplifica influenţa factorilor
dispoziţionali, lăsând loc variabilităţii interindividuale a
comportamentelor sociale.
 1.2. Componentele/ dimensiunile psihologice ale
personalităţii: formare și dezvoltare,
modalități de cunoaştere și educare

1.2.1. Temperamentul – subsistemul dinamico-energetic

 Conceptul de temperament
• nivelul energetic al acţiunii: modul de acumulare şi descărcare a
energiei în activităţile practice, intelectuale;
• dinamica acţiunii: ritmul, tempoul desfăşurării activităţiilor
practice şi/sau intelectuale (rapid vs. lent);
• ritmul şi viteza trăirilor afective: modificări accelerate vs.
încetinite şi regularitatea lor;
• impulsivitatea: modalitatea de a răspunde la solicitări (brusc vs.
domol, lent);
• adâncimea şi tăria proceselor psihice senzoriale şi afective, ecoul
şi rezonanţa lor în interioritatea personanei;
• capacitatea de adaptare la situaţii noi (uşoară vs. dificilă);
• expresivitatea emoţională, inclusiv debitul şi viteza verbală.
 Tipologii temperamentale
Tipologiile clasice (după Hipocrate)
Temperamentul coleric:
•reactivitate motorie accentuată,
•energic, nereţinut, tendinţă de impulsivitate, nestăpânire de sine,
agitaţie, uneori chiar agresivitate, violenţă;
•procese afective intense,cu o expresivitate manifestă, chiar cu explozii
emoţionale,
•neechilibrat (instabil) emoţional,
•extraversiune (fire deschisă): sociabilitate crescută, comunicativitate,
•alternanţă între activism impetuos şi delăsare,
•îşi etalează rapid în sarcină posibilităţile de acţiune,
•tempo rapid în activitate;
•incapabil de activităţi de migală,
•suportă greu aşteptarea,
•tendinţă de dominare în grup, opune rezistenţă, înclinare spre stări de
Temperamentul sangvinic:
•reactivitate motorie accentuată,
•activism crescut,
•tempou rapid în activitate,
•dispoziţie stenică,
•emoţii intense, sentimente superficiale,
•expresie verbală abundentă,
•nevoie de variaţie în decor şi activitate,
•adaptabilitate crescută la situaţii noi,
•angajare uşoară în activitate, capacitate de efort îndelungată,
•rezistenţă şi echilibru psihic în situaţii dificile, suportă fără crize
insuccesele,
•extraversiune (fire deschisă): sociabilitate, comunicativitate,
•echilibru (stabilitate) emoţional.
• Temperamentul flegmatic:
• aspect de calm,
• tempou lent în activitate, în mişcări şi limbaj,
• răbdare, toleranţă,
• înclinaţie spre rutină şi stereotipie,
• echilibru emoţional,
• sentimente stabile şi durabile,
• reactivitate emoţională redusă,
• tablou comportamental sărac în manifestări fire închisă,
• introversiune (fire închisă): grad scăzut de sociabilitate şi
comunicativitate,
• adaptabilitate mai dificilă la situaţii noi,
• refuzul schimbărilor,
• capacitate de muncă îndelungată şi tenace,
• capabil de activităţi de migală şi de lungă durată,
• cugetat în tot ceea ce face.
Temperamentul melancolic:
•hiporeactiv motor,
•randament progresiv în activitate,
•capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare şi stres,
•epuizare mai rapidă cu instalarea mai rapidă a oboselii,
•sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese,
•adaptare mai dificilă la situaţii noi şi dinamice,
•prudenţă exagerată în situaţii noi, faţă de persoane noi,
•închidere în sine, adesea refugiu pe plan imaginar,
•introversiune (fire închisă): grad scăzut de sociabilitate şi
comunicativitate,
•procese afective cu adânci rezonanţe, sentimente durabile,
•neechilibru emoţional,
•stabil în relaţiile interpersonale.
În practică, tipurile temperamentale pure sunt extrem de rar întâlnite. Cei
mai mulţi oameni aparţin unor temperamente mixte, intermediare.
 Determinarea temperamentului
I.P. Pavlov - fundamentul neurofiziologic al temperamentului↠la
baza activităţii nervoase stau procesele de excitaţie şi inhibiţie.
•În comportament, excitaţia = impulsul spre acţiune, inhibiţia=
procesul de frânare, amânare, anulare, încetare, inhibare a acţiunii.
•Au trei însuşiri: intensitate, echilibru şi mobilitate.
•Intensitatea (forţa): tăria proceselor nervoase↠puternice / slabe.
•Echilibrul: raportul de intensitate E-I ↠ echilibrate/ neechilibrate.
•Mobilitatea: rapiditatea cu care E cedează locul I şi invers,
înlocuindu-se reciproc ↠ mobile/ inerte.
4 tipuri A.N.S. ce corespund celor 4 tipuri de temperamente:
•Tipul puternic, echilibrat, mobil → temperamentul sangvinic
•Tipul puternic, neechilibrat, excitabil → temperamentul coleric
•Tipul puternic, echilibrat, inert → temperamentul flegmatic
•Tipul slab → temperamentul melancolic.
• La baza tipului de temperament stă un anumit tip de A.N.S.
(activitate nervoasă superioară).
• Între temperament şi tipul de A.N.S. nu există o identitate,
ci doar o corespondenţă, temperamentul fiind o noţiune
psihologică, iar tipul de A.N.S. o noţiune fiziologică.
• Temperamentul exprimă modul de manifestare/exteriorizare
în conduită a tipului de A.N.S., baza materială a
comportamentului şi personalităţii.
• Temperamentul = subsistemul dinamico-energetic ↠
exprimă modul de a fi şi de a se comporta a persoanei,
forma conduitei şi a personalităţii, dinamica activității adică
felul în care omul acţionează (hiper/hipoenergic, rapid/lent),
dar nu şi nivelul lor valoric și conţinutul personalității, care
este dat de caracter.
 Locul temperamentului în sistemul de personalitate
•Valoarea omului nu depinde de temperament, ci de alte
subsisteme ale personalităţii şi, în primul rând, de caracter.
•Nimeni nu este bun sau rău, harnic sau leneş, capabil sau incapa-
bil, creativ sau necreativ, inteligent prin temperamentul său.
•Din punct de vedere psihologic, noţiunea de temperament este
neutră sub aspect valoric, intelectual, moral, aptitudinal,
performanţial, etc.
•Nu există temperamente bune sau rele, superioare sau inferioare,
pozitive sau negative, fiecare având trăsături pozitive şi negative.
•Particularităţile tipului de SN nu determină aptitudinile persoanei,
inteligenţa sa, trăsăturile sale morale.
•Talente şi prestaţii înalt creative, trăsături caracteriale şi morale
diferite, pozitive şi negative, aptitudini și inteligenţe diferite pot fi
întâlnite la orice temperament.
• Temperamentul reprezintă o caracteristică formală, un cadru pe care
se pot clădi prin educaţie, învățare, experiență conţinuturi psihologice
variate. Exemplu: un sangvinic poate deveni o valoare sau un
răufăcător.
• Îşi pune pecetea asupra conduitei și a modului în care sunt realizate
diverse conţinuturi. Altruismul, generozitatea etc. nu sunt trăsături
temperamentale, dar modul cum fiecare le dobândeşte şi exprimă în
comportament depind de temperament.
• Între temperament şi caracter există o relaţie de interinfluenţare:
↠temperamentul influenţează caracterul, poate nuanţa, facilita, inhiba
manifestarea trăsăturilor caracteriale.
↠ caracterul influenţează temperamentul permițând valorificarea optimă
a trăsăturilor temperamentale.
Temperamentul=subsistemul dinamico-energetic ↠ stilul de a fi şi de a
se comporta a persoanei, forma conduitei, activității şi a personalităţii,
dinamica lor, felul în care omul acţionează (hiper/hipoenergic,
rapid/lent), dar nu şi nivelul lor valoric și conţinutul personalității, dat
 Extraversiunea şi introversiunea (Carl Gustav Jung)

•Dimensiune temperamentală specific umană, bipolară, dată de

existenţa Eu-lui, a lumii interne, care cuprinde ansamblul
trăsăturilor afective, perceptive, imaginative, a reprezentărilor,
tendinţelor, aspiraţiilor, preferinţelor etc. persoanei.
•Se manifestă în planul activităţii psihice interne (gândire,
afectivitate etc.), dar şi în comportament şi activitatea socială.
•Se manifestă de timpuriu la copil.
•Nu se regăsesc în stare pură, ci combinate, una din ele fiind
predominantă.
Extraversiunea = orientarea predominantă a energiei psihice spre lumea
externă, a obiectelor şi fenomenelor reale, lăsând pe plan secund lumea
interioară. Extravertiţi sunt colericii şi sangvinicii.
•factorul extern are rolul predominant în determinarea preferinţelor,
alegerilor, deciziilor, intereselor şi aspiraţiilor lui care sunt orientate spre
ceilalţi, spre situaţiile externe,
•este motivat de factori din afară şi predominant influenţat de mediu.
•este sociabil, activ, orientat spre ceilalţi, interesat de oricine şi de orice,
îi plac grupurile, relaţionează şi lucrează uşor cu ceilalţi, în grupuri, leagă
uşor prietenii care nu sunt neapărat şi durabile, profunde, nu le place
singurătatea,
•se adaptează uşor la societate, acceptă normele şi regulile sociale
impuse, tind astfel să fie oarecum convenţionali şi conformişti,
•nevoia de a face o bună impresie,
•optimist şi entuziast, deşi entuziasmul poate să nu dureze,
•tendinţă spre superficialitate, lipsa capacităţii de reflecţie şi autocritică
• Introversiunea - orientarea predominantă a energiei psihice spre sine,
spre propria lume interioară (tipurile melancolic şi flegmatic)
• tinde să se retragă din interacţiunea socială centrându-se pe propriile
gânduri, sentimente, idei despre lume şi sine, fiind mai puţin interesat
de evenimentele lumii reale,
• abordează lumea subiectiv, funcţie de semnificaţia acesteia pentru el,
nefiind dominat de realitatea externă materială şi socială,
• este nesociabil, nu agreează societatea, se simte stingher în grupuri
mari, se simte bine în singurătate sau în grupuri mici, familiare, îi
lipseşte încrederea în oameni, nu-şi cheltuie energia în activităţi
sociale sau încercând să-i impresioneze pe alţii, prieteniile lor sunt
puţine dar profunde şi durabile,
• conştiincios, pesimist şi critic, preferă reflecţia în locul activităţii
practice, propriile gânduri şi cărţile în locul conversaţiei, activităţile
liniştite celor zgomotoase,
• independent în judecată şi decizii, judecata proprie fiind mai
importantă pentru ei decât opinia celorlalţi, este impresionabil, îi este
1.2.2. Caracterul – subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglare al
personalităţii

 Conceptul de caracter
• Etimologie (gr.): gravare, trăsătură, semn, particularitate, pecete.
Sistem de trăsături ce-şi pune amprenta pe modul de manifestare a
persoanei făcând-o să fie ea însăşi şi deosebind-o de alte persoane.
• În sens general: Ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice,
care se exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent
(accepțiune similară conceptului de personalitate).
• În sens restrâns (specific): Ansamblul trăsăturilor esenţiale şi stabile,
derivate din orientarea şi voinţa omului.
 Structura caracterului

•Trăsăturile caracteriale nu sunt manifestări întâmplătoare, ci însuşiri

esenţiale, stabile şi durabile care determină un mod constant de
manifestare a persoanei.
•Cunoscând trăsăturile de caracter ale unei persoane putem prevedea cum
se va comporta ea într-o situație de viaţă.
•Manifestările sporadice, accidentale, care apar doar în anumite situații
nu sunt definitorii pentru persoană.
•Pot fi considerate trăsături de caracter doar însuşirile care exprimă o
atitudine stabilizată, pozitivă sau negativă, faţă de ceva anume şi care se
manifestă constant şi durabil, în majoritatea situaţiilor de viaţă şi
activitate în conduita persoanei.
•Sunt trăsături de caracter doar acele însuşiri care deţin un loc dominant
în structura persoanei şi care exercită o influenţă constantă asupra
modului ei de a gândi, simţi şi acţiona.
Din structura caracterului fac parte două segmente:
-direcţional (de orientare): scopuri, concepţii generale despre lume şi
viaţă, drumul de viaţă ales, valorile personale,
-efector: mecanismele voluntare ale conduitei, voinţa fiind „coloana
vertebrală a caracterului”, iar caracterul „voinţa moral organizată”.
•Caracterul se dezvăluie în faptele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi, în
atitudinile adică în poziţiile specifice pe care persoana le adoptă faţă de
ceilalţi, faţă de muncă şi de sine.
•Caracterul = sistem de atitudini şi trăsături caracteriale.
•Atitudinea = un sistem relativ durabil de reacţii faţă de obiecte,
persoane, valori etc., reacţii ce reflectă conceptele şi convingerile
subiectului referitor la obiectul vizat şi care-l determină pe acesta la un
anumit spectru comportamental.
•Atitudinea este simultan fapt de conştiinţă şi comportament.
•Cuprinde 3 componente: cognitivă, afectivă şi comportamentală.
• Atitudinea nu este o dispoziţie/reacție de moment, ci o propensiune
stabilă de conduită.
• Opinia este expresia verbală a atitudinii.
• Prin atitudini şi valori, persoana se raportează la o clasă generală de
obiecte, situații, evenimente, persoane.
• Orice atitudine se referă implicit sau explicit la valori. Cuplul
atitudini-valori ţine de nucleul persoanei.
• A lua atitudine = a lua o poziţie, a fi pro sau contra în raport cu un
fapt, eveniment, situaţie, a te raporta selectiv la acestea.
• Valorile sunt mai mult decât însuşiri ale fenomenelor sau actelor
externe. Pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, ele s-au conturat
ca principii (binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc.), având un
conţinut general uman şi în funcţie de contextul social-istoric concret.
• Valorile socioculturale, morale sunt iniţial date externe care trebuiesc
însuşite, interiorizate şi transformate în valori proprii de conduită.
• Atitudinile nu trebuiesc confundate cu valorile, ele fiind recunoaşterea
valorilor, însuşirea sau interiorizarea lor de către persoană.
• Cuplul atitudini-valori ţine de nucleul persoanei, cunoaşterea lor fiind
un instrument practic de previziune a comportamentului persoanei.
• Atitudinile unei persoane formează un sistem unitar, unele fiind
centrale, altele periferice, cele centrale fiind cele care definesc
orientarea persoanei. Sunt trei categorii de atitudini:
• atitudini faţă de oameni/ de societate în general: umanism, grija faţă
de ceilalţi, sociabilitate, altruism, sinceritate, spirit combativ, spirit de
cooperare, spirit critic, exigenţă faţă de alţii, corectitudine, cinstea,
tactul, delicateţe, empatie, individualism, indiferenţă, nesinceritate,
susceptibilitate, intoleranţă, răutate etc.
• atitudini faţă de muncă/ de activitatea desfăşurată: hărnicie,
sârguinţă, conştiinciozitate, exigenţă, punctualitate, probitate,
responsabilitate profesională, entuziasm, iniţiativă, creativitate, lene,
neglijenţă, apatie, rutină, dezorganizare etc.
• atitudini faţă de sine: modestie, spirit autocritic, autoironie,
autoexigenţă, demnitate, optimism, încredere în sine, autostăpânire,
îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii, al subaprecierii, auto
apreciere necritică, timiditate, egocentrism, etc.
• În afară de trăsăturile orientative (segmentul direcţional:
orientarea spre anumite scopuri și valori), caracterul se
exprimă şi trăsăturile voluntare (segmentul efector): prin
energia, eforturile făcute pentru atingerea scopurilor fixate.
• Aceste trăsături se exteriorizează prin atitudinea activă a
omului faţă de obstacolele din calea realizării scopurilor
propuse.
• Voinţa imprimă caracterului trăsături ca: energia, fermitatea,
gradul de organizare, hotărâre, curaj, spiritul de iniţiativă,
stăpânirea de sine, spiritul de disciplină, autocontrolul,
fermitatea, puterea voinţei, tenacitatea, hotărârea,
perseverenţa, orientarea spre scopuri etc.
 Locul caracterului în sistemul de personalitate
• Trăsăturile de caracter nu sunt direct observabile, ci pot fi
„descifrate” din viaţa şi activitatea omului, pornind de la
observarea îndelungată, în diferite situaţii de viaţă şi de
activitate, urmată de interpretarea comportamentelor și
desprinderea acelor manifestări durabile, stabile.
• Dacă temperamentul nu implică referirea la valoare, caracterul
nu se poate defini în sens psihologic fără referirea la valori
morale, sociale.
• Putem caracteriza o persoană, îi putem evalua
comportamentele şi acţiunile sub aspect valoric, ca fiind
pozitive sau negative, bune sau rele, corecte sau greşite etc.,
prin referire la trăsăturile ei de caracter.
• Caracterul constituie aspectul/subsistemul relaţional-valoric şi
de autoreglare al personalităţii, profilul psihomoral al
 Formarea caracterului
•Trăsăturile de caracter se formează în contextul relaţiilor reciproce
dintre oameni, în familie, şcoală şi colectivele de muncă, prin învăţare,
educaţie şi autoeducaţie, prin însuşirea normelor şi valorilor socio-
morale externe.
•Pentru copil, valorile externe (sociale, culturale, morale etc.) sunt treptat
însuşite, asimilate, interiorizate şi transformate în valori proprii de
conduită socială, morală etc. Odată recunoscute, însuşite sau interiorizate
de către persoană valorile se transformă în atitudini care prin stabilizare
devin trăsături de caracter.
•Trăsăturile negative de caracter sunt efectul educaţiei greşite în familie
sau şcoală. Prezenţa lor creează reale dificultăţi în adaptarea şi integrarea
socială a persoanei, ducând la tensionarea relaţiilor interindividuale şi la
necesitatea reeducării persoanei.
•Pentru formarea trăsăturilor pozitive de caracter trebuie să avem în
vedere parcurgerea următoarelor etape:
1. Însuşirea de către copil, preadolescent sau adolescent a unor
reprezentări şi noţiuni morale clare
Copilul trebuie ajutat să înţeleagă semnificaţiile unor noţiuni (toleranţă,
muncă, perseverenţă, altruism etc.) şi importanţa formării unei
conduite care să se sprijine pe astfel de valori. Prin acţiuni realizate în
şcoală şi familie, copilul trebuie ajutat să-şi formeze treptat noţiuni
clare referitoare la ce înseamnă să fii perseverent, harnic, tolerant etc.
2. Transformarea noţiunilor morale în convingeri, sentimente şi atitudini
morale
Se poate acţiona diferit: prin încurajare şi susţinere afectivă, motivare
pozitivă a comportamentelor dorite, oferirea de modele de
comportamente, explicaţii privind erorile de comportament etc.
3. Transpunerea constantă a convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor
morale în activitatea şi comportamentul persoanei
Stimulând copilul sau tânărul să exerseze frecvent şi susţinut în
activitatea şi comportamentul său aceste valori şi atitudini morale, ele se
vor transforma în trăsături pozitive de caracter fixate în deprinderi şi
 1.2.3. Aptitudinile – subsistemul instrumental-executiv al
personalităţii
 Conceptul de aptitudine
Etimologie: lb. latină - aptus = apt de …
•Însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi fizice, relativ stabile care
asigură succesul, reuşita, performanţa într-o activitate sau alta.
Definiţia subliniază aspectul de eficienţă/ randament al unei aptitudini.
•Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţei devine
aptitudine (memoria, spiritul de observaţie, gândirea divergentă etc.).
•Una şi aceeaşi aptitudine poate fi o premisă a reuşitei în activităţi
diferite (exemplu: coordonarea ochi-mână este implicată în diferitele
ramuri sportive, în activităţi profesionale, artistice, în conducerea
automobilului etc.
•O aptitudine izolată nu poate asigura singură succesul într-o activitate;
importantă este combinarea aptitudinilor care permite compensarea lor
(ex. bună memorie poate compensa până la un punct inteligenţa, o
judecată profundă poate suplini un deficit de informaţie etc.).
 Locul aptitudinilor în sistemul de personalitate
•Aptitudinile = componenta instrumental-executivă (operaţională).
•Aptitudinea indică ceea ce poate face o persoană şi nu ceea ce ştie ea.
•Se demonstrează totdeauna prin reuşita în activitate. Nu orice fel de
rezultate ne indică prezenţa unor aptitudini, ci doar acele rezultate
superioare mediei (performanţe) obţinute în mod constant. Aptitudinile
sunt o instrumentaţie psihică necesară pentru a realiza la nivel
performant anumite activităţi.
•Capacitatea - aptitudine împlinită, rezultată din exerciţiu, care s-a
consolidat cu deprinderi şi s-a îmbogăţit cu cunoştinţe adecvate. Dacă
manifestările la vârste precoce indică prezenţa aptitudinilor, despre
capacităţi se poate vorbi doar după ce persoana ajunge la rezultate
remarcabile, după exersări complexe. Capacitatea este o aptitudine
maturizată, exersată, dezvoltată la un nivel superior.
•Talentul - nivel superior capacităţilor reprezentând combinarea originală
a aptitudinilor şi capacităţilor prsoanei ce asigură rezultate creative
remarcabile într-un domeniu. Geniul - îmbinare la nivel excepţional a
 Formarea şi dezvoltarea aptitudinilor
•Aptitudinile sunt înnăscute sau dobândite?
•Înnăscute (aptitudinile muzicale, fizice, inteligenţa etc.)
•Componenta înnăscută a aptitudinilor - predispoziţiile native - premisele
naturale ale acestora: particularităţile diferiţilor analizatori, proprietăţile
proceselor de excitaţie şi inhibiţie, însuşiri anatomo-fiziologice generale
(constituţie fizică robustă, particularităţi anatomofiziologice ale
aparatului motor, sistemelor de reacţie etc.).
•Precocitatea manifestării unei aptitudini este un indiciu pentru existenţa
acestor predispoziţii native.
•Predispoziţiile native sunt polivalente: în prima perioadă a vieţii ele
constituie o înzestrare foarte generală și constituie un teren favorabil
pentru aptitudini diferite. Diferenţele interindividuale sunt mici la naştere
şi în primii ani ai de viaţă comparativ cu cele ce apar mai târziu sub
influenţa educației, condiţiilor de mediu.
•Pe baza aceloraşi predispoziţii native se pot dezvolta prin educaţie,
învăţare, experienţă, aptitudini diferite, funcţie de condiţiile activităţii.
• Dezvoltându-se pe baza predispoziţiilor native, aptitudinile sunt un
rezultat al activităţii și dezvoltării în care predispoziţiile reprezintă
doar momente de plecare, premise.
• Deşi depind de predispoziţii, aptitudinile sunt totdeauna un rezultat al
dezvoltării, al exercitării lor într-o activitate sau alta.
• Formarea şi dezvoltarea aptitudinilor necesită o activitate intensă,
sistematică şi organizată în domeniul respectiv, însuşirea cunoştinţelor
şi deprinderilor adecvate.
• Aptitudinile sunt un „aliaj” între elementele înnăscute şi cele
dobândite prin învăţare şi experienţă.
• Nu e obligatoriu ca aptitudinile să se manifeste la vârste fragede, ci şi
mai târziu, ca rezultat al învăţării şi muncii sistematice. „Niciodată nu
e prea târziu” - principiu definitoriu pentru dezvoltarea aptitudinilor
într-un anumit domeniu, munca fiind factorul cel mai mare important
în dezvoltarea aptitudinilor. Nici manifestarea tardivă a aptitudinilor
nu e un indiciu că au lipsit premisele naturale ale acestora.
 Clasificarea aptitudinilor
•După natura proceselor psihice implicate în structura lor
- senzoriale: acuitate vizuală, tactilă, auditivă, capacitate de
reprezentare spaţială a obiectelor, spirit de observaţie, orientare
spaţiotemporală, perceperea şi aprecierea distanţelor etc;
- psihomotorii: dexteritatea manuală, coordonarea oculo-motorie,
coordonarea ochi-mână-picior, viteza de reacţie, precizia
mişcărilor, rapiditatea lor etc.;
- intelectuale: inteligenţa, aptitudinile verbal-logice, matematice,
capacitatea de analiză/sinteză, raţionamentul inductiv/deductiv,
memoria logică, bogăţia imaginaţiei, fluenţa ideilor, originalitatea
gândirii etc.;
- fizice: forţa fizică, viteză, rezistenţă la efort şi oboseală,
îndemânare, supleţe corporală etc.
• După orientare sau grad de specializare:
- aptitudini generale (inteligenţa, aptitudinea şcolară, capacitatea
de învăţare, cea de memorare, spiritul de observaţie etc.), utile în
toate domeniile de activitate sau în cele mai multe dintre ele;
- aptitudini speciale care mijlocesc eficienţa activităţii într-un
anumit domeniu: sportive, tehnice, actoriceşti, pedagogice,
manageriale, ştiinţifice, artistice etc. Sunt numite şi aptitudini
profesionale.
• Aptitudinile generale nu le pot înlocui pe cele speciale, ci doar le
pot compensa într-o anumită măsură, mai ales în domeniul
sportiv, artistic, tehnic.
• Orice activitate profesională sau socială necesită o îmbinare de
aptitudini generale şi speciale, care sunt ireductibile una la alta,
în sensul că nu se pot înlocui reciproc. Există totuşi multe
activităţi în care primează aptitudinile speciale, cele generale
nefiind obligatorii la cote foarte înalte.