PERSONALITATEA

I. INTRODUCERE

Ce este personalitatea? Definiţiile sunt tot atât de numeroase ca şi autorii iar toţi
se bazează, mai mult sau mai puţin, pe concepţii teoretice.
Studiul personalităţii a fost terenul de predilecţie al moraliştilor, al literaţilor, al
romancierilor şi al filozofilor, care şi-au dezvoltat sagacitatea spiritului, dar fără să-şi
controleze intuiţiile. Ea reprezintă, de asemenea, obiectul pe care se desfăşoară
activitatea psihiatrilor şi a psihologilor clinicieni.
Studiul personalităţii a evoluat de-a lungul timpului pentru a produce o singură
definiţie a termenului şi pentru a dezvălui importanţa şi prezenţa ei în toate domeniile
vieţii umane.
Trebuie să precizăm că personalitatea se poate analiza în componente sau ,,trăsături”,
dar acest studiu trebuie să fie completat prin cercetarea structurilor personalităţii care
apar în unitatea relativă a unui ,,eu”.
Allport defineşte personalitatea ca fiind organizarea dinamică în cadrul individului a
acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.

Trăsătura psihică este conceptul ce evidenţiază acele însuşiri sau particularităţi

relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic.
În plan comportamental, trăsătura psihică se referă la predispoziţia de a răspunde în
acelaşi fel la o varietate de stimuli.
La un nivel superior de generalizare se întâlnesc tipurile – ca structuri sau
configuraţii specifice formate din mai multe trăsături.
La început, trăsăturile personalităţii sunt preluate din sfera bunului simţ sau din
literatură. Ele sunt, mai întâi, un limbaj folosit pentru a-i caracteriza practic pe semenii
noştri şi pentru a ne informa reciproc: ,,este un băiat inteligent; este un lăudăros etc.". În
ce măsură aceste trăsături populare corespund unei dimensiuni a personalităţii? Folosim
mai mult de 4000 de termeni ca să ne caracterizăm semenii: timid/ amabil/ fricos, dintre
care multe sunt, evident, sinonime: şiret/ şmecher/ abil. Sarcina psihologiei va fi aceea
de a desprinde dimensiunile fundamentale ale personalităţii, adică a invarianţilor care
pot explica o serie întreagă de comportamente.
Există o serie de tipologii constituţionale, care grupează indici constanţi şi uşor
observabili, asociaţi unor manifestări de ordin psihologic.
E. Kretschmer, medic psihiatru german, descrie următoarele tipuri:
1. TIPUL PICNIC (endomorf), caracterizat prin: statură mijlocie, exces ponderal,
faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate.
Acestui tip i se asociază următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil
numit ,,ciclotimic": voiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate,
superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţii către concesii şi compromisuri, spirit
practic, etc. Este predispus tulburărilor maniaco-depresive.
1
 2. TIPUL ASTENIC (ectomorf): caracterizat prin: corp slab, mâini şi picioare
lungi şi subţiri, înalt, fragil, cu muşchi puţin dezvoltaţi.
Profilul asociat se numeşte ,,schizotimic" şi are următoarele caracteristici: înclinaţie
spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate dusă uneori până la
pedanterie, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând uneori un
complex de inferioritate. Este predispus tulburărilor schizofrenice.
3. TIPUL ATLETIC (mezomorf): dezvoltare psihică şi fizică echilibrată.
Astfel de persoane sunt: atleţii, aventurierii, soldaţii de profesie. Predispuşi la
epilepsie.

După schema dinamică a studiului conduitelor, putem caracteriza personalitatea ca

,,tot" ceea ce, într-un individ, este o sursă de elaborare a unui răspuns, plecând de la
o situaţie. Acest ,,tot" este complex şi ajungem astfel la definiţia lui Sheldon (1942) :
personalitatea este ,,organizarea dinamică a aspectelor cognitive, conative,
fiziologice şi morfologice ale individului".
Cercetările dinamice (rolul unei trăsături într-un comportament), sau cercetările
structurale (determinarea trăsăturilor prin corelaţie) implică capacitatea de a discerne şi
măsura trăsături, chiar în stadiul ipotetic.

II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

1. Orientarea biologistă : în concepţia susţinătorilor acestei teorii, organizarea

psihocomportamentală a omului este subordonată structurii morfofuncţionale; se
pune accent pe ereditate (= fenomenul sau procesul transmiterii informaţiei
genetice de la ascendenţi la descendenţi, este transferul unui mesaj de la o
generaţie la alta).
2. Orientarea experimentalistă (Stanford): oamenii diferă pe un registru foarte
vast în funcţie de ceea ce au învăţat, fiecare persoană fiind unică.
3. Orientarea psihometrică: se centrează pe studiul trăsăturilor exprimabile sub
forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii.
4. Orientarea socio-culturală şi antropologică: personalitatea poate fi pe deplin
înţeleasă numai luând în considerare contextul social în care trăieşte şi se dezvoltă
individul şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite.

III. FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

*Rolul factorului genetic în formarea şi dezvoltarea personalităţii

Factorul genetic reprezintă condiţia biologică primară necesară formării şi dezvoltării

personalităţii. Reprezintă ansamblul de predispoziţii cu valoare polivalentă, ansamblul
de şanse pentru exprimarea în plan biologic şi psihic a potenţialului ereditar. Factorul
2
genetic condiţionează norme de reacţie, nu caractere- acestea se exprimă şi se
stabilesc comportamental în condiţii de mediu şi educaţie.

Datorită caracterului dominant al eredităţii se transmit însuşiri general umane legate

de conformaţia somatică, de structura internă şi homeostazie (echilibru intern), însuşiri
ale tipului de sistem nervos cerebro-spinal şi vegetativ, endocrin, boli, predispoziţii
pentru boli, însuşiri anatomo-fiziologice ale analizatorilor.
Datorită caracterului recesiv al eredităţii se transmit, la anumite intervale, la anumiţi
descendenţi, însuşiri neutre sau favorabile dezvoltării, deficienţe sau predispoziţii
pentru deficienţe. Toate aceste potenţează manifestările fenotipice ale
comportamentului uman.
*MEMORIA, prin capacităţile de întipărire, păstrare şi actualizare, asigură
unitatea şi continuitate vieţii psihice, permite valorificarea experienţei trecute pentru
cunoaşterea în prezent, pentru anticiparea ei în prezent. Memoria este o condiţie a
învăţării, ea se exersează în mediu educaţional favorabil, cu condiţia să existe
predispoziţii native. Performanţele deosebite ale memoriei depind în mare măsură de
acestea.
*MOTRICITATEA (sau kinestezia) este necesară pentru funcţionalitatea
generală a organismului, pentru formarea desprinderilor de deplasare, a deprinderilor
motrice generale, sportive etc.
*INTELIGENŢA, prin dimensiunile ei de capacitate flexibilă de adaptare,
capacitate mentală de judecată, aptitudine generală ce intră în structura aptitudinilor
speciale, reprezintă o altă condiţie a performanţelor conduitei umane.
*TEMPERAMENTUL permite folosirea energiei biopsihice în activitate. În fapt
el se referă la latura dinamico-energetică a personalităţii şi se exprimă prin
particularităţi ale activităţii intelectuale şi ale afectivităţii, dar şi prin intermediul
comportamentul exterior (motricitate şi vorbire).
În concluzie, EREDITATEA explică parţial diferenţele dintre indivizi, prin
potenţialul genetic, prin zestrea nativă. Diferenţele se adâncesc şi se personalizează
în condiţii de mediu şi educaţie, în condiţiile determinării social-culturale.

*Rolul mediului educaţional în formarea şi dezvoltarea

personalităţii

Pentru a se forma şi dezvolta individul ca personalitate, sunt necesare condiţii de

mediu favorabile. Mediul educaţional este ansamblul condiţiilor fizice (naturale,
artificiale) şi socio-umane favorabile formării şi dezvoltării personalităţii.
1.a) Condiţiile fizice naturale sunt cele geografice- de climă, sol, vegetaţie, faună,
relief care determină nivelul de viaţă şi confort material prin sistemul economic al
societăţii (industrie, agricultură, transporturi, servicii).Acestea influenţează starea

3
generală de sănătate, alimentaţia, ritmul creşterii şi maturizării fizice şi psihice a
individului.
1.b) Condiţiile artificiale – create de om – sunt cele oferite de domeniul economic
(instituţii economice, administrative, mijloace de muncă, transport, comunicare…), de
domeniul politic (instituţii de guvernare şi conducere a comunităţii umane ) şi de cel
cultural ( instituţii de învăţământ, de cultură, religioase…). Acestea creează ambianţa
economică, politică şi culturală de formare prin educaţie a omului.
2. Condiţiile socio-umane se referă la ansamblul, structura şi calitatea relaţiilor
interumane constituite la nivelul grupurilor (familial, şcolar, universitar, profesional,
confesional, comunitar). Gradul de înţelegere şi coeziune, armonia, comunicarea dintre
membrii grupului, locul fiecăruia în grup, raportarea individului la grup şi a grupului la
individ au un rol însemnat în crearea mediului educaţional. De calitatea relaţiilor
interumane depinde crearea ambianţei favorabile formării şi dezvoltării personalităţii.

Principalele medii educaţionale

A. Familia. Este mediul natural cel mai natural şi util pentru formarea şi dezvoltarea
personalităţii copilului şi tânărului. Mediul familial influenţează formarea şi exprimarea
personalităţii prin componenţa familiei, relaţiile dintre membrii familiei – de înţelegere
şi armonie, de indiferenţă, absenteism, neînţelegeri şi conflicte, atitudini de comunicare
sau de retragere în sine, atitudini de acceptare a realităţii psihologice a copiilor,
atitudinea faţă de creşterea şi educarea copiilor şi tinerilor.
B. Şcoala. În instituţiile de învăţământ (grădiniţă, şcoală, universitate) se creează
mediul favorabil învăţării, formării culturii generale şi de specialitate, pregătirii pentru
profesie şi pentru exigenţele vieţii.
C. Instituţiile de ocrotire socială. Pentru copiii şi tineri defavorizaţi social –
abandonaţi, orfani, handicapaţi, bolnavi cronici leagănele, casele de copii, şcolile-
preventorii, căminele- şcoală reprezintă medii substitutive ale familiei.
D. Instituţii extraşcolare, culturale. Casele de cultură ale copiilor şi tinerilor,
instituţiile şi asociaţiile de creaţie ştiinţifică, tehnică, artistică, asociaţiile sportive,
cluburile distractive, spaţiile de joc şi loisir oferă condiţii materiale şi umane de
afirmare a intereselor şi aptitudinilor.
E. Mediul profesional. Favorizează afirmarea şi exprimarea capacităţilor de muncă
productivă şi de creaţie, interesul de a progresa în competenţa profesională.
F. Comunitatea religioasă. Creează un climat de securitate sufletească şi de înălţare
spirituală întrucât favorizează şi întreţine comunicarea în plan transcendent a omului cu
divinitatea.
G. Comunitatea etnică. Are un rol însemnat în personalizarea individului, în
conturarea identităţii de sine, în oferirea securităţii psihologice de apartenenţă.
Apartenenţa la comunitatea etnică este favorabilă afirmării prestigiului individului şi la
nivelul acesteia, şi la nivelul comunităţii naţionale.

4
 H. Comunitatea naţională. Prin politica economică, culturală şi a învăţământului
(deschiderea spre reformă, spre inovaţii), oferă condiţii reale şi perspective formării,
dezvoltării şi afirmării personalităţii.
I. Comunitatea internaţională.
În concluzie, mediul social, în ansamblul său, prin spaţiul fizic şi socio-
uman în care se desfăşoară existenţa oamenilor, prin accesul la valorile la culturii
şi civilizaţiei universale şi naţionale, reprezintă cadrul de influenţă cu sfera cea
mai largă în stimularea formarii şi dezvoltării omului, în favoarea afirmării şi
exprimării lui sociale.

*Rolul factorului cultural în formarea şi dezvoltarea

personalităţii

Cultura este combinaţia rezultatelor conjugate ale eforturilor spiritului, ceea ce

explică constituirea culturii religioase, artistice, politice, filosofice, ştiinţifice. Cultura
cuprinde şi moduri de anticipare prin idealuri, soluţii de confort material şi spiritual. Ca
ipostază majoră a umanului, cultura este istoria spiritului uman, moştenirea socială,
ştiinţifică, tehnică, economică, politică, estetică, juridică, religioasă şi filosofică.
Într-o sinteză cultura este :
- aparat instrumental folosit de om în rezolvarea problemelor concrete şi specifice;
- sistem de obiecte, activităţi şi atitudini ca mijloc pentru atingerea unui scop;
- ansamblu de elemente interdependente;
- organizarea de activităţi, atitudini şi obiecte create în jurul unei necesităţi vitale;
- descompunerea dinamică în: educaţie, control social, economie, sisteme de
cunoaştere, credinţe şi moralitate, moduri de expresie şi creaţie artistică.
Formarea unui om cultivat constituie un obiectiv general al educaţiei. A fi educat
înseamnă a asimila valori ale culturii, a avea libertatea de spirit, a exprima atitudini de
receptivitate, de dorinţă şi curiozitate.
Întregul proces educativ se desfăşoară în spiritul culturii, al umanismului ştiinţific,
tehnic, artistic, al valorilor morale şi religioase. Cultura modelează personalitatea în
actul de comunicare şi cunoaştere a valorilor, în formarea aptitudinilor creatoare. Tot
cultura este factorul de bază în determinarea tipului de personalitate de bază
(configuraţia psihosocială comună) şi a celui de personalitate de statut (permite
manifestarea specifică – civică, politică, profesională şi recunoaşterea sau nu a meritelor
ei).
În concluzie, prin educaţie se creează atitudini faţă de valorile culturii, se
favorizează starea spiritului de a le crea. Numai prin cultură omul dobândeşte
adevărata sa natură umană, de aceea societatea, prin sistemul educaţional, este
răspunzătoare pentru această menire.

5
 IV. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII DIDACTICE

Experienţa îndelungată a şcolii arată că elevii învaţă şi se formează aşa cum sunt
călăuziţi de educator/ profesor.
Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea
unuia se hrăneşte din spiritualitatea celuilalt. Ceea ce face necesară o abordare
interpersonală plurisubiectuală, dialogată a interacţiunii pedagogice, capabilă să asigure
nu numai dimensiunea informaţional-operaţională, a transmiterii de cunoştinţe, ci şi
dimensiunea umană, psihosocială a creşterii şi coevoluţiei, în comun, a partenerilor de
interacţiune – profesorul şi elevul.
Umanizarea şi personalizarea interacţiunii educaţionale implică restructurări
substanţiale ale rolului didactic, profesorul nemaifiind doar persoana care propune
conţinuturi, dă lecţii,formulează sarcini , cere anumite conduite. El stimulează şi
întreţine activismul investigator al elevului, creează condiţiile ca el să se comporte într-
un anume fel, să descopere şi să-şi pună probleme şi sarcini de cunoaştere. El se
orientează către specificul intereselor şi capacităţilor elevului, este atent la realizările şi
creaţiile acestuia.
Realizarea în practică a acestui deziderat depinde de măsura în care educatorii/
profesorii posedă calităţile necesare centrării cu precădere pe aşteptările, cererile,
trebuinţele şi interesele elevilor.
Aptitudinea pedagogică apare ca una din principalele modalităţi de
operaţionalizare a conţinutului personalităţii didactice. Ea cuprinde atât informaţiile şi
cunoştinţele educatorului despre laturile tehnice, sociale şi umane ale profesiunii
didactice, cât şi funcţionalitatea acestor informaţii şi cunoştinţe, tradusă în capacitatea
educatorului de a opera practic, eficient şi adecvat cu ele.
Cercetările de specialitate au permis să se identifice factorii acestei
funcţionalităţi. Ei pot fi cuprinşi în trei categorii: factori generali de personalitate,
factori psihopedagogici şi factori psihosociali.
I.Factorii generali de personalitate includ trăsături cum sunt:
- inteligenţă vie, flexibilitate mentală, capacitate de abstractizare,
stabilitate
emoţională, calm, prudenţă, spirit deschis, călduros, înţelegător, concludent;
- conştiinciozitate, stăruinţă, seriozitate, simţul datoriei, sociabilitate;
- delicateţe, tandreţe, sensibilitate;
- perspicacitate, clarviziune, luciditate;
- seninătate, sinceritate, generozitate, independenţă, resurse personale
bogate;
- autocontrol, destindere.
Factorii psihologici generali nu se transpun însă direct în conduita didactică, ci ei
se combină, se amalgamează şi se concretizează în chip specific în structurile factorilor
psihopedagogici şi psihosociali.

6
 II.Factorii psihopedagogici ai competenţei didactice pot fi:
- capacitatea de a face accesibile elevilor informaţiile transmise:
- capacitatea de a înţelege situaţiile de învăţare de pe poziţia elevilor şi a
reformula continuu programul operativ de lucru;
- capacitatea de a imagina şi a proiecta noi modele educaţionale, de a
anticipa
performanţele elevilor într-o sarcină viitoare;
- capacitatea de a adapta metodele şi mijloacele instructiv-educative la
particularităţile situaţiei de interacţiune cu elevul.
III.Factorii psihosociali ai competenţei didactice se referă la aspecte cum sunt:
- capacitatea cadrului didactic de a se dedubla şi de a lucra din perspectiva
sa şi a grupului;
- capacitatea de a intui caracteristicile de ordin interpersonal ale elevilor
(modalităţi de întreţinere socioafectivă, tendinţe de întrajutorare, de stingere a
conflictelor în grup):
- capacitatea de percepere adecvată a relaţiilor preferenţiale dintre elevi,
de anticipare a atitudinilor sociale ale elevilor în raport cu situaţii
educaţionale viitoare.

Ce reprezintă, deci, competenţa didactică? Foarte multe lucruri: erudiţie şi

cunoştinţe de specialitate, dar şi cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale ale
elevilor, precum şi capacitatea de a-i înţelege şi a se apropia de ei; priceperea de se
relaţiona afectiv cu elevul şi cu microgrupul de elevi; inteligenţă spontană şi
inspiraţie de moment în luarea unei decizii, dar şi mânuirea mecanismelor
capabile să optimizeze actul educaţional.

V. CONCLUZIA

PERSONALITATEA este acea construcţie teoretică, elaborată de psihologie în

scopul înţelegerii şi explicării modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează
organismul psihofiziologic pe care-l numim persoană umană.

7
 BIBLIOGRAFIE

1) Fraise, Paul : Psihologia experimentală, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1970, pag. 108-110;

2) Golu, Pantelimon ; Zlate, Mielu; Verza,Emil : Psihologia copilului,Ed. Didactică şi

Pedagogică RA, Buc. 1994, pag. 209-211;

3) Linton, Ralph : Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Buc. 1968, pag. 52;

4) Macavei, Elena : Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică RA, Buc. 1997, pag. 116-
126;

5) Uscăţescu, George : Ontologia culturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1987,

pag. 52;