Document PDF

ULBS- Medicina-AMG- Disciplina Psihologie- Conf. Dr.
Luminita Beldean
ULBS- MEDICINA - SPECIALIZAREA ASISTENTA MEDICALA
DISCIPLINA PSIHOLOGIE
Conf. Dr. Luminita Beldean
CAPITOLUL I
PERSONALITATEA
DEFINIŢIE. CARACTERISTICI. STRUCTURĂ
Etimologic, cuvântul “personalitate” derivă din latinescul “persona”,

care desemna masca actorului. S-au încercat numeroase definiţii (peste 50)
ale conceptului de personalitate, generate de diverse orientări psihologice.
Dificultatea definirii personalităţii se datorează complexităţii conceptului. Una
din posibilele definiţii ar fi aceea care desemnează personalitatea ca pe un
ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau
defecte, care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane,
individualitatea ei comparativ cu alte persoane.
Caracteristicile fundamentale ale personalităţii
a) Personalitatea are o structură, caracterizată la rândul ei prin:

- totalitate – nici un fapt psihic nu se petrece în afara personalităţii, nu
este străin;
- personalitatea este mai mult decât suma părţilor sale (este un
ansamblu);
- transformare continuă – capacitatea personalităţii de a se transforma
permite dezvoltarea acesteia;
- reglaj – personalitatea este supusă unor continue determinări
exterioare, care face posibilă autoameliorarea şi autoperfecţionarea
personalităţii, dar şi eventualele decompensări şi restructurări
dizarmonioase.
b) Personalitatea are un grad de permanenţă, care se reflectă în stabilitatea
conduitelor, în tendinţa de repetare a lor în situaţii similare.
c) Personalitatea are o dinamică proprie în interacţiunea cu ambianţa, fapt
care permite existenţa unei continuităţi a personalităţii.
d) Personalitatea este compusă din elemente de natură diferită, aspectul
afectiv având un rol mai important decât alte aspecte în delimitarea
individualităţii (aspecte mental – intelectuale, volitive, etc.), el situându-se
practic la baza oricărei ierarhii a personalităţii.
1
ULBS- Medicina-AMG- Disciplina Psihologie- Conf. Dr. Luminita Beldean
e) Nu se poate vorbi despre moştenirea unui conţinut psihic, s-a constatat că

există doar predispoziţii ereditare (conţinute în genotip) care pot evolua în
diferite direcţii, în funcţie de influenţele educaţionale şi culturale
(fenotipuri). Ralph Linton vorbeşte despre “ereditatea socială” a individului,
reprezentată de cultura societăţii în care acesta creşte şi se integrează.
2
Structura personalităţii
Personalitatea este alcătuită din următoarele substructuri :

1. Temperamentul reprezintă dinamica generală a individului, dată de
mobilitatea, tenacitatea, şi echilibrul proceselor de excitaţie şi de
inhibiţie la nivelul sistemului nervos central.
2. Componenta intelectuală , reprezentată de sistemul de informaţii şi
de modul de prelucrare a lor, împreună cu structurile cognitive şi
operaţiile intelectuale ale individului, cu stilul său de cunoaştere
(predominant logic sau predominant intuitiv).
3. Caracterul (structura relaţională), reprezentat prin relaţiile persoanei,
atitudinile sale constante faţă de ceilalţi, faţă de sine însuşi, faţă de
normele sociale şi de valorile morale ale societăţii,
4. Sistemul de orientare şi proiecţie a personalităţii alcătuit din
interesele, preferinţele, aspiraţiile, idealurile, scopurile individului,
concepţia sa despre lume şi viaţă.
5. Componenta de realizare efectivă a personalităţii, reprezentată de
totalitatea capacităţilor, aptitudinilor şi acţiunilor realizate.
TEORII LEGATE DE PERSONALITATE
a) Teorii statice
Teoriile statice considerau personalitatea ca pe un ansamblu de
trăsături psihologice şi de atitudini date “constituţional”, neinfluenţate de
mediul exterior (Hipocrate, Galenus, Kretschmer, Sheldon).
 Hipocrate (460-375 î.Ch.) considera că există patru tipuri temperamentale,
date de proporţia anumitor “umori” în organismul uman :
- tipul coleric este excitabil, combativ, iritabil şi energic, dar se epuizează
uşor;
- tipul sangvinic este activ, “înfierbântat”, jovial, viguros, cu tendinţa de a
exagera şi de a fi satisfăcut de el însuşi, foarte adaptabil;
- tipul flegmatic este calm, perseverent, egal cu sine însuşi. Poate avea
tendinţe spre inactivitate sau poate fi activ la modul metodic;
- tipul melancolic este un tip slab, sentimental, lent, cu tendinţe
depresive.
 Kretschmer (1921), plecând de la considerente de ordin somatic, defineşte
trei tipuri constituţionale:
- tipul picnic, caracterizat prin: cap rotund (frecvent cu chelie), faţă
rotundă, gât scurt, trunchi plin şi rotund, statură mică. Psihic, sunt
sociabili, preocupaţi de aspectele concrete ale realităţii, de relaţii.
Sufleteşte, oscilează între euforie şi depresie (ciclotimie);
- tipul longilin (leptosom, astenic) – cu faţă ovoidă, gât lung, corp subţire,
torace lung şi plat, musculatură şi adipozitate reduse, statură înaltă.
Psihologic este schizotim (afectivitate cu tendinţe şi aprecieri diverse,
3
chiar antagoniste, nesociabilitate, conduite frecvent bizare, gândire

abstractă);
- tipul atletic are un corp înalt, constituţie solidă, corp bine proporţionat.
Este perseverent, liniştit, puternic, cu imaginaţie redusă.
 Sheldon (1940) foloseşte o nomenclatură embriologică, pornind de la rolul
celor trei foiţe embrionare în dezvoltarea viscerelor (endodermul),
sistemului osteomuscular (mezodermul) şi sistemului nervos (ectodermul).
Astfel, descrie:
- tipul endomorf (visceroton) – corespunde tipului picnic descris de
Kretschmer;
- tipul mezomorf (somatoton) – corespunde tipului atletic;
- tipu ectomorf (cerebroton) – corespunde tipului astenic.
b) Teorii dinamice
Aceste teorii interpretează şi explică personalitatea prin structurile, prin
forţele ei interioare? (de ordinul sexualităţii - Freud) sau prin interacţiunile
sale cu mediul social (Adler, Karen Horney, H. Murray, A. Maslow,
H.J.Eysenck, Erikson).
 Teoria psihanalitică a lui Freud

Freud consideră că personalitatea este impulsionată de libidoul
individului (libido = totalitatea instinctelor individului: instinct sexual, foame,
sete etc.) şi se manifestă prin lupta dintre cele trei instanţe ale sale:
inconştient (“sine” sau “id”), conştient (“ego”) şi supraeu (“supraego”).
a) Inconştientul (“sinele”, “id”-ul) este rezervorul predispoziţiilor
ereditare şi al energiei pulsionale (sexuale). Este guvernat de
“principiul plăcerii”.
b) Eul conştient (“ego”-ul) este instanţa centrală a personalităţii,
domeniul proceselor intelectuale, raţionale, socializate, “colective”.
Funcţionează după “principiul realităţii”. Este un mediator între
influenţele contrarii ale sinelui şi supraeului, eliminând stimulii
exteriori consideraţi periculoşi pentru unitatea persoanei.
c) Supraeul (“superego”-ul) este constituit prin interiorizarea unor
interdicţii şi a unor ierarhii de valori dobândite prin educaţie. Se
manifestă ca un cenzor (conştiinţa morală). Totuşi, este în parte
inconştient.
Echilibrul personalităţii este asigurat, în concepţia freudiană, prin
distribuţia “corectă” a energiei între cele trei instanţe psihice. Aceasta este
facilitată prin existenţa unor mecanisme de apărare ale eului (proiecţia,
introiecţia, refularea, sublimarea etc.).
 H.J. Eysenck a stabilit o tipologie a personalităţii, utilizând două
variabile de bază:
- variabila introversiune – extraversiune (termeni definiţi de C.G. Jung,
după care introvertitul este individul centrat spre sine, interiorizat, cu
4
contacte sociale mai slabe, iar extravertitul – individul orientat spre

exterior, expansiv, cu interacţiune socială bogată);
- variabila stabilitate – instabilitate psihologică. Aceste variabile
alcătuiesc coordonatele unui sistem în interiorul căruia sunt desemnate
cele patru temperamente hipocratice. În funcţie de gradul de
Instabil
introversiune/extraversiune ,respectiv de stabilitate/instabilitate al
Melan-
colic Coleric
Introvertit Flegmatic Sangvinic Extravertit
Stabil
persoanei, se stabileşte tipologia acesteia.
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE. CICLURILE VIEŢII
Orice sistem viu este un sistem evolutiv. Orice individ se naşte, creşte,
se dezvoltă, se maturizează şi moare.
Stadiile dezvoltării psihice

Au fost studiate de Freud, C.G. Jung, Erikson. După Freud, ar exista 3
stadii ale dezvoltării psihice, raportate la perioada copilăriei.
a) Stadiul oral (0-1 an), când percepţiile şi activităţile sunt centrate pe
gură (a mânca, a muşca, a striga). Îndepărtarea temporară a mamei
ar induce apariţia sentimentului rudimentar al identităţii eului.
b) Stadiul anal (2-3 ani), caracterizat prin dobândirea controlului
sfincterian, care dă o anumită autonomie individului.
c) Stadiul genital (4-7 ani) sau stadiul genitalităţii infantile, când copilul
“descoperă” organele genitale, începe să se preocupe de ele. Ar
coincide, după Freud, cu dobândirea iniţiativei.
Ciclurile vieţii
Există trei mari cicluri ale vieţii:
5
- ciclul de creştere şi dezvoltare (primii 20 de ani de viaţă);

- ciclul adult (20-65 ani);
- ciclul de regresie (>65 ani).
1. Ciclul de creştere şi dezvoltare

a) Ciclul prenatal (primele 9 luni)
- Perioada embrionară
- Perioada fetală precoce
- Perioada fetală tardivă
b) Copilăria, pubertatea şi adolescenţa
- Primul an de viaţă .
- Prima copilărie (perioada antepreşcolară: 1-3 ani).
- A doua copilărie (perioada preşcolară: 3-6 ani).
- A treia copilărie (perioada şcolară mică: 6-10 ani).
- Pubertatea (10-14 ani).
- Adolescenţa (14-20 ani).
- Adolescenţa prelungită (20-24 ani).
 Caracteristicile fundamentale ale ciclului

- Însuşirea conduitelor de creştere.
- Anatomia, autoservirea, autocontrolul, învăţarea.
- Socializarea conduitei.
- Integrarea familială, şcolară, socială.
2. Ciclul adult
a) Tinereţea (25-34 ani).
b) Vârsta adultă precoce (35-44 ani).
c) Vârsta adultă mijlocie (45-55 ani).
d) Vârsta adultă tardivă (55-65 ani).
 Caractersitici:
- Constituirea subidentităţilor – profesionale
– maritale
– parentale
3. Ciclul de regresie
a) Perioada de trecere la bătrâneţe (66-70 ani).
b) Perioada primei bătrâneţi (70-80 ani).
c) Perioada celei de-a doua bătrâneţi (80-90 ani).
d) Perioada marii bătrâneţi (>90 ani).
 Caractersitici:
6
- Dezangajarea profesională.
- Adaptarea la denuclearizarea familiei (plecarea copiilor, decesul
partenerului).
Observaţii:
 În afara vârstei calendaristice (sau cronologice) mai putem vorbi de o
vârstă clinico-biologică (dată de gradul de uzură a ţesuturilor), de o vârstă
psihologică (dată de gradul capacităţii de adaptare psihologică la mediul
exterior) şi de o vârstă socială (dată de modul în care persoana îşi
îndeplineşte obligaţiile sociale). Aceste vârste pot să nu fie în concordanţă
întotdeauna.
 Trecerile de la un stadiu la altul în evoluţia personalităţii publică anumite
restructurări, care se exprimă prin oscilaţii sau chiar prin crize (perioade de
ample şi intense schimbări calitative). În concluzie, dezvoltarea
personalităţii se face discontinuu.
Perioadele de criză sunt:
a) Copilăria – la vârsta de 3 ani: criză de personalitate legată de afirmarea
de sine;
– la 5 ani: lichidarea complexelor psihologice;
– la 7 ani: criza ideomotorie (adaptarea la mediul şcolar).
b) Prepubertatea şi pubertatea - când apare opoziţia faţă de mediu (legată
de obligaţia de a asimila noţiunea de “lege”, “lege socială”, “legea
universului” etc.)
c) Adolescenţa se caracterizează prin conflictul dependenţă - autonomie,
care poate genera tulburări comportamentale de diverse grade şi chiar
nevroze.
d) Climacteriul (“vârsta critică”) - în jur de 45-50 ani, perioadă caracterizată
prin suprimarea ciclului menstrual la femeie (menopauza), respectiv
scăderea progresivă a potenţei sexuale la bărbaţi, datorită regresiei
hormonale (andropauză).
Vârsta a treia
Se caracterizează prin:
- Apariţia semnelor de declin, pe plan biologic şi psihologic.
- Scăderea reactivităţii generale şi în special a celei afective. Bătrânul nu
mai reacţionează la excitanţi afectivi slabi, de unde o aparenţă de
apatie.
- Pot apărea irascibilitate şi hipersenzitivitate.
- Scăderea tonusului psihologic şi a tonusului fizic induc scăderea
interesului, a curiozităţii, determină îngustarea câmpului preocupărilor
- Scăderea funcţiilor de analiză şi accentuarea celor de sinteză.
- Trăirea mai mult în prezent şi în trecut decât în viitor.
7
- Conservatorismul.
- Scăderea sociabilităţii.
- Apariţia frecventă a sentimentului de singurătate.
- Preocupări legate de moarte (religiozitate, anxietate etc.).
PERSONALITATEA ŞI PACIENTUL
Diferitele caracteristici ale personalităţii pacientului pot influenţa atât

evoluţia bolii, cât şi apariţia unor boli (predispoziţie psihoafectivă). Concepţia
psihosomatică oferă explicaţii interesante din care rezultă preexistenţa unor
profiluri psihosomatice (tipuri personale de reacţie la boală şi la stres), astfel
că individul face boala în raport cu modelul său personal de răspuns, biologic
şi psihologic. Există predispoziţii psiho-afective faţă de boală (tipul psihologic
al coronarianului, al ulcerosului, al hipertensivului).
Astfel, s-a constatat că bolnavii coronarieni sunt în general persoane
agresive, iritabile, uşor frustrabile (tipul comportamental A), iar aritmiile sunt
frecvente la anxioşi. La hipertensivi se evidenţiază o stare de tensiune
psihologică cronică şi o agresivitate inhibată,neexteriorizată.În ulcerul gastric
există un conflict între nevoile de dependenţă intense, nesatisfăcute, şi
nevoia de independenţă. Astmul bronşic, în special la copil, este legat de
dependenţă şi de anxietatea de separare, “wheezing”-ul astmatic fiind un
“strigăt” după iubire şi protecţie.
Green, Morris şi Peetingale (1979) au constatat că supravieţuirea la 5
ani este mai frecventă (cca. 75%), şi rata recăderilor mai mică la pacientele
care, după o intervenţie chirurgicală pentru cancer de sân, au dat dovadă de
un spirit de “luptător”, faţă de cele cu o atitudine de acceptare stoică şi de
neajutorare în faţa bolii (doar 35% au supravieţuit la 5 ani). Aceasta
sugerează o posibilă conexiune între mecanismele psihologice de apărare şi
sistemul imun. Aceste conexiuni au fost găsite şi de un grup de cercetători
(1985), care au demonstrat că scorurile înalte de depresie sunt asociate cu
reparaţii proaste ale lanţului de ADN după iradierea organismului cu raze X.
Factorii de personalitate pot fi cauze de boală sau pot fi consecinţe ale
bolii, stabilirea sensului cauzalităţii fiind deseori dificilă.Spre exemplu,
trăsăturile anxioase de personalitate predispun la afecţiuni coronariene
(angină pectorală, infarct miocardic), dar şi o afecţiune coronariană odată
instalată poate determina apariţia unor trăsături anxioase (îngrijorare, teama
de evoluţia nefavorabilă a bolii, teama de moarte prin afecţiune cardiacă). De
asemenea, în cazul unei persoane dependente de alcool, consumul abuziv
se poate grefa pe o personalitate dizarmonică (anxioasă, instabilă emoţional
sau narcisică), dar, totodată,poate induce,în timp-prin afectarea structurilor
8
nervoase superioare- modificări în personalitatea alcoolicului, care va deveni

iritabil, suspicios, anxios, impulsiv.
Rutter a studiat efectele variabilelor personalităţii şi ale stării emoţionale
asupra evoluţiei sarcinii şi a constatat că experienţele de viaţă determină
modul de a se comporta şi de a reacţiona la stress al femeilor însărcinate.
Astfel, evenimentele de viaţă negative şi lipsa suportului socio-familial conduc
la probleme emoţionale, manifestate printr-un nivel scăzut al stimei de sine,
stress, anxietate şi depresie, în timp ce educaţia sanitară deficitară şi lipsa
accesului la informaţie determină o serie de probleme cognitive, cum ar fi
lipsa cunoştinţelor necesare şi o serie de credinţe şi atitudini care conduc
femeia la a se simţi pe sine vulnerabilă la diverse complicaţii şi neajutorată în
a le preveni. De aici este doar un mic pas până la adoptarea unor
comportamente nepotrivite şi la obţinerea unor rezultate negative.
De asemenea, într-un studiu efectuat în 1993, Rutter a constatat că
depresia, ca şi anxietatea, se asociază constant cu morbiditate şi mortalitate
crescute în cazul tuturor bolilor luate în studiu.
Kobasa (1979) a definit conceptul de rezistenţă. El a observat că
oamenii care văd viaţa ca pe o competiţie, ca pe o provocare, care se implică
activ în viaţa lor şi a celorlalţi, şi simt că au un control asupra propriei lor vieţi,
sunt mai sănătoşi decât oamenii cărora le lipsesc aceste atitudini. Aceşti
oameni sunt caracterizaţi prin “rezistenţă”.
PERSONALITATEA ŞI ASISTENTUL MEDICAL
Unele studii efectuate în Marea Britanie (1985) au sugerat că

personalitatea asistentului medical influenţează foarte mult modul în care
acesta răspunde la solicitările meseriei sale.
Astfel, s-a studiat relaţia dintre sindromul “burnout” la asistenţii medicali
şi conceptul de rezistenţă a lui Kobasa. “Burnout”-ul desemnează o reacţie
severă de stress asociat cu munca şi se evidenţiază prin moral scăzut, lipsa
energiei şi incapacitatea de a răspunde cerinţelor meseriei. S-a constatat, în
urma acestui studiu, că indicii de “burnout” sunt influenţaţi semnificativi de
“rezistenţa” asistenţilor medicali într-un mare spital, dar nu sunt influenţaţi de
compartimentul de lucru (terapie intensivă sau medicină generală).
Similar, s-a constatat, pe un lot de asistenţi medicali din serviciul de
terapie intensivă, că implicarea responsabilă la locul de muncă s-a corelat cu
nivelele joase ale “burnout”-ului.
Lewis a studiat diferenţele dintre asistenţii medicali care continuă să îşi
completeze instruirea şi cei care nu o fac. Cei care au continuat să se
perfecţioneze, s-a observat că reuşeau:
1. să comunice mai bine cu pacienţii;
2. să fie mai buni confidenţi pentru pacienţi;
3. să fie mai bine integraţi la locul de muncă.
9
S-a mai constatat că sunt mai importante calităţile manifestate în

relaţiile interpersonale, decât calităţile intelectuale ale asistenţilor medicali, în
relaţia lor cu pacienţii. Cele mai importante calităţi au fost, în ordine:
- O bună abilitate a comunicării.
- Abilitatea de a fi un bun “ascultător”.
- Abilitatea de a se adapta cerinţelor pacienţilor
Existenţa acestor calităţi implică un bun echilibru emoţional şi suficientă
extraversie din partea asistentului medical.
Concluzii:
Personalitatea este un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de
însuşiri şi aptitudini sau defecte, care individualizează o persoană.
Personalitatea se caracterizează printr-o structură supusă transformării
continue şi reglajului exterior, având un anumit grad de permanenţă, şi prin
continuitate.
Substructurile personalităţii sunt: temperamentul, caracterul,
componenta intelectuală, idealurile şi scopurile individului şi aptitudinile.
Personalitatea evoluează de-a lungul stadiilor psihice şi al ciclurilor vieţii,
evoluţie care se face discontinuu prin oscilaţii sau chiar prin perioade de
“criză” (în copilărie, la pubertate, adolescenţă şi climacteriu).
Personalitatea pacientului poate influenţa atât evoluţia bolii, cât şi
apariţia unor boli, datorită unor predispoziţii psiho-afective.
Personalitatea asistenţilor medicali influenţează adaptarea lor la locul
de muncă, cei care se implică activ şi responsabil în meseria lor fiind mult mai
eficienţi şi mai puţin stresaţi, indiferent de compartimentul de lucru.
În activitatea de nursing, calităţile morale şi o bună abilitate a
comunicării sunt mai importante pentru asistenţii medicali decât calităţile lor
intelectuale. Unii asistenţi medicali posedă nativ aceste calităţi. Cu toate
acestea, fiecarea asistent medical trebuie să îşi perfecţioneze pe parcursul
carierei sale atât abilităţile tehnice, cât şi pe cele umane, să îşi dezvolte
personalitatea.
Discuţii
1. În ce mod credeţi că vă ajută cunoaşterea diferitelor tipuri de
personalitate în activitatea de nursing?
2. Dar cunoaşterea propriei personalităţi?
10
CAPITOLUL II
EU ŞI CEILALŢI
Cei mai mulţi oameni consideră relaţiile lor interpersonale drept cel mai
important lucru în viaţă. Frecvent, oamenii se definesc în termenii relaţiilor cu
ceilalţi. În acest capitol, vom analiza conceptul de “sine” şi procesul
comunicării, precum şi modul în care acestea influenţează relaţiile dintre
oameni şi sănătatea psihică a acestora.
I. Conceptul de “sine”
Conceptul de “sine” a fost definit de Rosenberg în 1982 ca fiind

“totalitatea gândurilor şi sentimentelor individuale referitoare la sine ca
obiect”. Cu alte cuvinte, conceptul de sine reprezintă ceea ce o persoană
crede despre ea însăşi la un moment dat. Conceptul de “sine” poate fi
reflectat în răspunsuri la întrebări de genul: “Cine sunt eu ?” sau “Ce sunt
eu?”. include caracteristicile personalităţii, valorile sociale, caracteristicile
fizice. Este influenţat de relaţiile interpersonale şi de percepţia noastră asupra
felului în care le apărem celorlalţi.
Deşi diversele teorii folosesc termeni diferiţi pentru a descrie conceptul
de sine, modelul nursing al conceptului de sine, modelul nursing al
conceptului de sine se focalizează în general asupra a 4 componente: sinele
fizic (imaginea corporală), identitatea socială (rolul social jucat), identitatea
personală (sinele moral sau etic, sinele intelectual şi sinele emoţional) şi
stima de sine (Kim şi Moritz, 1982).
Rosenberg a identificat 3 arii principale ale conceptului de sine:
 Sinele existent – se referă la modul în care persoana se vede pe
sine.
 Sinele dorit sau ideal – reflectă modul în care ar vrea persoana să
se vadă pe ea însăşi.
 Sinele prezentat – modul în care persoana crede că este văzută
(percepută) de ceilalţi.
1. Sinele existent – reprezintă percepţia persoanei asupra sinelui său actual

(“eul real”) şi include identitatea socială şi personală şi imaginea fizică. Nu
vom putea cunoaşte complet concepţia persoanei asupra sinelui său
existent decât dacă procesul evaluării este bazat pe încredere şi
sinceritate. Cel mai bine, sentimentele şi emoţiile pot fi revelate printr – o
confesiune completă sau prin observarea limbajului corpului. Sinele
existent este frecvent ascuns prin diverse mecanisme defensive. Persoana
judecă frecvent sinele existent în relaţie cu sinele dorit.
11
2. Sinele dorit sau sinele ideal (“cum mi – ar plăcea să fiu”) – este o forţă
motivaţională pentru stabilirea unor scopuri în viaţă sau pentru a deveni o
persoană mai bună, în acord cu unele standarde individuale, frecvent
influenţate de idealurile socio – culturale.
Sinele dorit poate fi conceput realist sau nerealist. Stabilirea unor
standarde prea înalte (sine dorit nerealist) comparativ cu posibilităţile sinelui
existent, poate constitui un risc pentru scăderea stimei de sine. Câteodată,
oamenii învaţă să – şi tolereze eşecurile şi îşi menţin stima de sine. Când
evaluăm conceptul de sine trebuie să fim conştienţi în mod special de
prăpastia care separă uneori sinele existent de cel ideal, cu condiţia ca
persoana pe care o evaluăm să nu le ascundă în mod deliberat pe
amândouă.
3. Sinele prezentat – cel mai variabil aspect al conceptului de sine este
sinele prezentat, care se referă la modul în care oamenii ar vrea să fie
văzuţi (percepuţi) de ceilalţi.
Sinele prezentat variază, fiind dependent de interacţiunile personale,
diferitele imagini de sine fiind însuşite de diferiţi membri ai unui grup.
Dezvoltarea conceptului de sine
 Interacţionismul simbolic
Conform acestei teorii, conceptul de sine se dezvoltă începând din
copilărie până la bătrâneţe. Factorii care influenţează dezvoltarea sa sunt în
special unele interacţiuni pe care oamenii le au cu ceilalţi (mai ales figurile
autoritare: părinţi, profesori) şi mediul socio – cultural în care trăiesc.
Cooley (1902) a formulat conceptul de “oglindă a sinelui”. Conform
acestei teorii, conceptul de sine este o reflexie a percepţiei noastre asupra
modului în care le părem altora. Conceptul de sine se formează în copilăria
timpurie, când o persoană importantă în viaţa copilului exercită asupra sa o
influenţă puternică, astfel încât copilul adoptă judecata acelei persoane
asupra sa. Spre exemplu, un copil care este frecvent lăudat de persoane
importante pentru el va dezvolta mai degrabă o imagine de sine pozitivă
decât unul care este frecvent criticat.
Wead (1934) a dezvoltat teoria “oglinzii sinelui” afirmând că formarea
conceptului de sine nu derivă doar din interacţiunea cu persoane
semnificative pentru individ, ci cu toţi ceilalţi oameni. Cu alte cuvinte, întregul
mediu socio – cultural influenţează percepţia pe care individul şi – o formează
despre sine.
O evaluare corectă a conceptului de sine trebuie să se bazeze pe
perspectiva personală asupra sinelui, mai degrabă decât pe convenţiile şi
stereotipurile sociale.
12
 Influenţa etapei de dezvoltare

Diferitele etape ale creşterii şi dezvoltării presupun achiziţii specifice
(abilităţi, îndemânări) care să ajute la rezolvarea unor sarcini specifice etapei
de dezvoltare. Schimbările inerente fiecărei perioade cruciale de dezvoltare
pot aduce cu sine perioade de criză în viaţa unei persoane. Dacă aceste crize
“de dezvoltare” nu sunt rezolvate, se poate dezvolta un concept de sine
negativ.
 Stabilitatea conceptului de sine

În ciuda influenţelor mediului socio – cultural, a interacţiunilor
interpersonale şi a stadiilor de dezvoltare a personalităţii, conceptul de sine
se caracterizează printr – o relativă stabilitate care poate fi atribuită unei
consecvenţe a sinelui. Driever (1976)defineşte consecvenţa de sine ca acea
tendinţă a psihicului de a menţine o organizare constantă a personalităţii şi de
a evita dezechilibrele.
Schimbările în conceptul de sine pot fi rezultatul unor evenimente de
viaţă, dar rezistenţa la aceste schimbări este mare. În nursing se consideră
că schimbările în conceptul de sine sunt posibile pentru că altfel
implementarea multor intervenţii nursing ar fi imposibilă. Totuşi, este
important să reţinem că schimbarea conceptului de sine al unei persoane
este un proces lent.
Variabilele care influenţează conceptul de sine
Următorii factori au cea mai mare importanţă în dezvoltarea conceptului

de sine:
 Experienţele din prima copilărie (îmbrăţişarea, contactul cu mama).
 Dezvoltarea şi maturarea fizică şi psihică.
 Caracteristicile personalităţii.
 Cultura.
 Mediul înconjurător.
 Statutul socio – economic.
 Perspective istorică sau plasarea în timp.
 Atributele şi capacităţile fizice, inclusiv starea de sănătate.
 Relaţiile interpersonale stabilita.
 Rolurile personale şi profesionale asumate.
13
Personalitatea “sănătoasă”
O personalitate “sănătoasă” se caracterizează printr – o stimă de sine

pozitivă, înţelegând prin aceasta că persoana se percepe pe sine ca
valoroasă şi meritorie sau că are o privire pozitivă asupra ei însăşi. Conform
lui Jonrard (1968), termenul de “personalitate sănătoasă” nu este echivalent
celui de “personalitate normală” care se referă la persoanele care îşi “joacă”
potrivit rolul familial sau social. Personalitatea “sănătoasă” este caracterizată
prin abilitatea de a – şi juca satisfăcător rolurile asumate şi, în acelaşi timp,
de a obţine o satisfacţie personală din aceasta. Putem aprecia dacă o
persoană are o personalitate sănătoasă sau nu evaluându – i percepţia de
sine şi conceptul de sine. Dacă există diferenţe mari între sinele existent şi
cel dorit, atunci nu avem de – a face cu o personalitate “sănătoasă”, cu o
stimă de sine pozitivă.
II. Evaluarea conceptului de “sine” în nursing
Când conceptul de sine este ameninţat sau dezbinat (scindat),

răspunsul constă în anxietate sau în comportament defensiv, incluzând
retragere socială, teamă şi agresivitate. Când mecanismele defensive
slăbesc, stresul creşte şi pot apărea pierderea controlului şi un sentiment de
neputinţă şi neajutorare.
Evaluarea conceptului personal de sine presupune să se analizeze
starea de sănătate mentală a persoanei respective, în relaţie cu stima de sine
şi cu răspunsul său comportamental. Această evaluare poate fi o condiţie
esenţială pentru rezolvarea altor probleme pe care persoana le are. Cu alte
cuvinte, conceptul de sine poate influenţa toate aspectele comportamentului,
inclusiv comportamentul care poate fi modificat prin intervenţiile nursing.
Conceptul de sine poate fi evaluat prin observarea aspectului general şi
a limbajului corpului, prin ascultarea declaraţiilor asupra identităţii sociale şi
personale, prin întrebări pertinente asupra conceptului de sine şi prin
interpretarea rezultatelor unor chestionare care măsoară percepţia asupra
propriei persoane.
În tabelul de mai jos sunt sintetizate principalele metode de colectare a
datelor referitoare la persoana evaluată, în funcţie de scopul evaluării.
14
Scopul evaluării Metode de colectare a datelor

I. Identificarea aspectelor 1. Cercetarea caracteristicilor socio –
identităţii sociale a persoanei. demografice: vârstă, sex, numărul
membrilor familiei.
2. Declaraţii privind identitatea socială –
cum răspunde persoana la întrebarea
“Cine sunt eu?”
II. Identificarea factorilor care 1. Care dintre relaţiile sociale ajută la
contribuie la conturarea menţinerea şi validarea conceptului de
conceptului de sine al persoanei. sine?
2. Evenimente de viaţă semnificative. Care
aspecte din trecutul persoanei au
influenţat dezvoltarea conceptului
personal de sine?
3. Se observă dacă persoana are obiecte
personale care simbolizează afilieri la
persoane sau la grupuri.
III. Identificarea unor obiecte 1. Ce referinţe face persoana respectivă
materiale care pot avea legătură legat de aceste obiecte (echipamente,
cu conceptul de sine. proteze, etc.)?
2. Cum răspunde persoana de aceste
obiecte?
IV. Identificarea percepţiei 1. Ce simte persoana legat de identitatea
persoanei asupra propriei valori. sa socială? (identitatea personală, fizicul
propriu)
2. Ceea ce ne declară persoana sugerează
auto – aprobare sau dezaprobare?
3. Congruenţa comportamentului cu
declaraţiile persoanei. Contrazice
comportamentul persoanei declaraţiile
sale despre sine?
4. Ce revelează rolul jucat de persoana
respectivă şi relaţiile sale interpersonale
despre stima lui de sine?
V. Identificarea actualelor sau 1. Care sunt percepţiile individului asupra
potenţialelor pericole care ameninţărilor la adresa stimei sale de
ameninţă conceptul de sine. sine?
2. Observarea comportamentului afectiv:
comportamentul persoanei indică
anxietate sau teamă definită?
3. Se observă dacă există circumstanţe
ameninţătoare în mediul imediat
apropiat al persoanei. Pot fi acestea
15
îndepărtate sau modificate?

Observarea unor indicatori somatici în cadrul evaluării conceptului de
sine
Indicatorii somatici sunt utili în evaluarea unor stări emoţionale, cum ar
fi anxietatea sau teama definită, care sunt corelate fiziologic cu activarea
sistemului nervos vegetativ simpatic, în cadrul răspunsului organismului la
stres.
Indicatorii somatici observabili sunt: indicatori cardiovasculari (puls
accelerat, tensiune arterială crescută), respiratori (frecvenţă respiratorie
accelerată), gastro – intestinali (accelerarea tranzitului intestinal, senzaţie de
vomă, dureri în epigastru, uscăciunea gurii), musculo – scheletali (slăbiciunea
musculară, senzaţia de “înmuiere” a genunchilor, de a nu putea sta în
picioare etc.).
Observarea aspectului general
Aspectul general reprezintă numai o dimensiune a evaluării conceptului

de sine şi nu trebuie să fie singurul element utilizat pentru a – l judeca.
Aspectul exterior variază, fiind influenţat de cultură, statutul socio – economic
sau starea generală de sănătate.
a) Îngrijirea personală
Îngrijirea şi igiena personală pot reflecta viziunea persoanei asupra ei
însăşi. Oamenii cu un nivel scăzut al stimei de sine îşi neglijează în general
igiena personală.
b) Îmbrăcămintea
Modul în care o persoană se îmbracă este important în evaluarea
conceptului de sine al acelei persoane. Spre exemplu, o persoană care se
îmbracă într – un stil care I se potriveşte, “îi vine bine”, are o imagine pozitivă
despre sine. Dimpotrivă, o persoană care se îmbracă neglijent nu este
preocupată de imaginea sa şi poate avea chiar o stimă de sine scăzută. De
asemenea, o femeie de 45 de ani care se îmbracă la fel ca fiica sa de 20 de
ani poate exprima o incapacitate de a – şi accepta vârsta sau de a – şi
asuma rolul de mamă.
a) Expresia facială
Observarea atentă a expresiei faciale este importantă în special atunci
când contrazice declaraţiile verbale ale persoanei (spre exemplu, dacă o
persoană spune că “totul este bine”, dar plânge şi evită contactul vizual).
Expresiile faciale variate pot avea mai multe înţelesuri şi trebuie să fie
atent evaluate înainte de a trage concluzii premature.
Astfel, încruntarea, grimasele şi privirea speriată indică neînţelegere,
efort de a asculta sau reacţii imprevizibile la ceea ce se discută. Privirea fixă
poate indica atenţie, preocupare sau neîncredere, plăcere sau neplăcere.
Evitarea contactului vizual poate sugera o stimă de sine scăzută sau poate fi
16
un răspuns specific culturii din care persoana face parte. Roşeaţa obrajilor,
transpiraţia excesivă sau paloarea pot indica răspunsuri afective ca teama
sau anxietatea, supărarea sau furia. Zâmbetul superior sau nesincer poate
indica scepticism, dispreţ sau ironie. Lacrimile pot reprezenta supărare,
durere sau bucurie (în general, emoţii intense).
b) Postura corporală
Un nivel scăzut al stimei de sine este indicat de posturile delăsătoare,
cu umerii încovoiaţi. O poziţie corporală rigidă poate semnifica disconfort fizic,
o receptivitate scăzută sau o atitudine defensivă.
c) Mişcările corporale şi atingerea
Neliniştea sau mişcarea continuă pot fi asociate cu anxietatea sau
teama. Respingerea atingerilor altor persoane poate indica rejectarea
contactului fizic sau o incapacitate de a exprima sentimentul apropierii de
ceilalţi. Necunoaşterea şi / sau incapacitatea de a atinge anumite arii
corporale pot indica o perturbare a imaginii corporale, prezentă în afecţiuni
neurologice.
d) Răspunsurile afective
Răspunsurile afective ca anxietatea, iritabilitatea, teama sau retragerea
afectivă pot indica perturbări în conceptul de sine al persoanei respective.
Diagnosticul nursing
Diagnosticul nursing care relevă perturbările conceptului de sine

include:
 Perturbările imaginii corporale.
 Perturbările identităţii personale.
 Perturbările stimei de sine:
- nivelul scăzut al stimei de sine: cronic sau
situaţional;
- supraevaluarea propriei persoane.
Consecinţele alterării conceptului de sine, care pot fi evaluate prin

interviul şi observaţia nursing, sunt:
 Anxietatea sau teama definită.
 Sentimentul neputinţei.
 Pierderea speranţei.
 Mecanisme de apărare împotriva stresului deficitare.
 Alterarea relaţiilor intrafamiliale şi a activităţii în cadrul familiei.
 Alterarea stării de sănătate.
 Îngrijire personală deficitară.
17
 Disfuncţii sexuale.
 Tulburări ale somnului.
 Afectarea negativă a interacţiunilor sociale.
 Afectarea negativă a stării spirituale.
1. Interviul nursing şi istoricul bolii
În timpul interviului (anamnezei), asistentul medical trebuie să pună

întrebările în aşa fel încât să obţină date cât mai exacte de la pacient. Spre
exemplu, poate să pună întrebări de genul:
 Spune – mi: cum te simţi în general?
 În ce fel ai putea să te descrii?
 Cum a schimbat (afectat) boala felul în care te simţi?
Informaţiile trebuie obţinute printr – o ascultare atentă a pacientului,
pentru a putea detecta orice ne – ar putea indica un nivel scăzut al stimei
sale de sine.
2. Indicatorii stimei de sine

Miller (1983) sugerează ca asistentul medical să observe “rolul” jucat de
persoană în viaţă, relaţiile ei interpersonale şi declaraţiile ei personale.
Indicatorii unui nivel scăzut al stimei de sine sunt:
Relaţiile interpersonale
 Simte neimportantă grija şi atenţia asistentului medical pentru el.
 Ezită să ceară ajutorul.
 Pesimist.
 Simte că nu merită să fie lăudat.
 Nu îi agreează pe cei care sunt într – o stare (psihică, fizică)
bună.
 Face puţine confidenţe (sau deloc) altei persoane sau într – un
grup.
 Exprimă un sentiment de devalorizare a propriei persoane.
Vorbeşte despre propria persoană în sens negativ
 Îşi blamează propria persoană.
 Face comentarii nefavorabile asupra propriei persoane.
 Are o atitudine negativă faţă de propria persoană (fizică sau
spirituală).
 Se simte nefolositor.
 Are un respect de sine scăzut sau absent.
C. Rolul jucat în viaţă
 Exprimă a avea puţine înzestrări şi realizări.
 Exprimă îndoieli legate de abilitatea de a – şi îndeplini rolul în
viaţă.
18
 Se simte inferior, se compară frecvent cu alţii.

 Se simte ineficient.
 Se simte neimportant, insignifiant.
 Simte că a eşuat în viaţă.
 Se simte incompetent.
 Este incapabil să îşi stabilească obiective.
 Este incapabil să fie mândru de realizarea obiectivelor sale.
III. Relaţiile interpersonale
Ralph Linton (1936) a definit rolurile ca modele colective ale

comportamentului, dictate de structura socială. Murray şi Zenter (1985)
consideră, de asemenea, că rolurile sunt modele ale comportamentului,
învăţate şi jucate în societate ca rezultat al aşteptărilor culturale şi personale.
Goffmann (1959) consideră conceptul de “sine” ca fiind o reflexie a rolurilor
sociale jucate de fiecare individ. Oamenii joacă un mare număr de roluri
sociale (de părinte, soţ, fiu sau fiică, rolul profesional etc.), astfel că fiecare
individ dezvoltă un număr de faţete ale personalităţii care reflectă numărul
diferitelor roluri sociale pe care le joacă.
Relaţiile (interacţiunile) sociale
Interacţiunile sociale se produc atunci când doi sau mai mulţi oameni
comunică. Relaţiile sunt influenţate de rolul deţinut de cei implicaţi în relaţie şi
de ierarhia rolurilor, şi pot fi clasificate în:
 Relaţii “orizontale” (egale): spre exemplu, relaţia soţ – soţie sau
relaţiile dintre prieteni;
 Relaţii “verticale” (inegale): relaţia părinte – copil, medic – pacient
etc.
Relaţiile sunt influenţate de cultura societăţii în care se formează.
Astfel, există societăţi care încurajează relaţiile verticale între soţ şi soţie
(societăţi islamice) sau care consideră că relaţia părinte – copil trebuie să
evolueze de la verticală la orizontală pe măsură ce copilul se maturizează.
Teoria “economică” a relaţionării

Teoria schimbului social susţine că oamenii văd relaţiile în termenii
“contractului social”, ai “costului” şi “beneficiului”. Noi aşteptăm ca răsplata pe
care o vom obţine de la celălalt să fie pe măsura investiţiei pe care am făcut –
o în acea relaţie. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ne considerăm “înşelaţi”.
Acest mod de a vedea lucrurile poate duce la ruperea unor relaţii pe termen
lung.
19
Teoria echităţii (Walster, 1978) susţine că relaţiile trebuie să fie echilibrate

pentru a putea supravieţui pe termen lung. Această teorie conţine 4 principii:
1) Oamenii trebuie să încerce să maximizeze răsplata şi să
minimalizeze experienţele neplăcute într – o relaţie.
2) Răsplata (recompensa) poate fi împărţită în diferite moduri, în funcţie
de propriul sistem al grupului sau al cuplului.
3) O relaţie inechitabilă produce stres celui aflat în pierdere.
4) Dacă o persoană aflată într – o relaţie inechitabilă încearcă să
repună relaţia într – o stare de echilibru, efortul ei va fi cu atât mai
mare cu cât gradul inechităţii este mai mare.
Suportul relaţiilor sociale

Argyle şi Henderson au constatat că persoanele care sunt implicate
social în relaţii pe termen lung (de durată), sunt mai sănătoase decât cele
care nu au acest suport. Brown şi Harris (1978), în studiilor lor asupra
originilor depresiei, au găsit că suportul socio – familial reduce sau
ameliorează multe din efectele stresului cotidian.
Diagnosticul nursing
Evaluarea rolurilor şi relaţiilor este utilă pentru identificarea unor
caracteristici ale următoarelor diagnostice nursing:
 Afectarea comunicării verbale;
 Compromiterea rolului parental;
 Alterarea rolului jucat;
 Afectarea interacţiunilor sociale;
 Izolare socială;
 Agresivitate îndreptată asupra propriei persoane (auto – agresivitate)
sau împotriva altor persoane (heteroagresivitate).
 Legat de diagnosticul nursing mai pot fi identificate în cursul evaluării
rolurilor şi relaţiilor, următoarele:
 Anxietate;
 Teamă;
 Afectarea adaptării la rol şi / sau relaţie;
 Mecanisme deficitare de apărare împotriva stresului;
 Alterarea stării de sănătate;
 Afectarea negativă a creşterii şi dezvoltării;
 Confuzie legată de identitatea proprie;
 Potenţial pentru diverse afecţiuni (somatice sau psihice);
 Afectarea negativă a stimei de sine;
 Tulburări de somn.
20
21
Concluzii
Conceptul de “sine” reprezintă totalitatea gândurilor şi sentimentelor

individuale referitoare la persoana proprie la un moment dat, fiind caracterizat
printr – o relativă stabilitate şi fiind influenţat de numeroşi factori de natură
socială, familială şi culturală. Evaluarea conceptului de “sine” în nursing are o
importanţă deosebită în stabilirea nivelului stimei de sine a pacientului, a
modului său de a se relaţiona cu ceilalţi, de a – şi asuma diverse roluri
sociale, de a – şi recunoaşte problemele de sănătate, de a fi sau nu motivat
în a urma indicaţiile terapeutice şi de a se însănătoşi.
În funcţie de perturbările constatate – prin diagnosticul nursing – la
nivelul conceptului de “sine”, al rolurilor asumate şi al relaţiilor sociale
stabilite, asistentul medical trebuie să se implice prompt prin intervenţii
nursing (susţinere psihoterapeutică şi indicaţii terapeutice profilactice şi
curative competente), canalizate în sensul consolidării unei imagini de sine
pozitive şi a unei personalităţi “sănătoase” a pacientului.
Discuţii
1. Cum credeţi că influenţează relaţiile interpersonale stabilite de

asistentul medical conceptul său de “sine”?
2. Conturaţi portretul unui pacient cu un nivel scăzut al stimei de sine.
Care credeţi că ar trebui să fie intervenţiile nursing utile în cazul unui
astfel de pacient?
3. Cum poate influenţa comunicarea non – verbală relaţia asistentului medical
cu pacientul?Evaluaţi propriul nivel al stimei de sine cu ajutorul scalei lui
Rosenberg (vezi anexa).
22
CAPITOLUL III
COMPORTAMENTUL
Termenul de comportament desemnează ansamblul reacţiilor unei fiinţe

ca răspuns la o situaţie trăită. Aceste reacţii au o anumite direcţionare şi un
anumit scop.
În sens global, comportamentul are trei aspecte importante:
1. Conştiinţa asupra situaţiei trăite (angajarea persoanei în acţiune cu
tot ceea ce ea simte şi înţelege, modalitatea persoanei de a rezolva
situaţia).
2. Manifestările general – observabile (reacţii fiziologice, acţiuni,
operaţii materiale).
3. Manifestările specifice, strict legate de relaţiile persoanei cu mediul
de viaţă.
I. Comportament normal şi patologic
Comportamentul unei persoane (felul de a fi, de a acţiona, de a

reacţiona specific) este o sursă reală de informaţii despre acea persoană
numai dacă sunt cunoscute şi cauzele respectivului comportament. Există
variate modalităţi de manifestare a unor motivaţii conştiente şi / sau
inconştiente. Încadrarea acestor manifestări comportamentale în sfera
normalului sau patologicului este adeseori dificilă.
Normalitatea, pentru medicină, poate fi în general exprimată de o stare
sau desfăşurare firească a fenomenelor, a proceselor fiziologice. Pentru
psihiatrie, normalitatea este însă un concept care reprezintă un “teren
nisipos”, confruntat în permanenţă cu variabilitatea extrem de mare a
formelor individuale ale psihismului, existând multe variante ale normalului şi
ale formelor de tranziţie spre patologic. Procesul patologic implică tulburarea
unităţii forţelor din organism (integritatea organismului) şi a organismului cu
mediul (integrarea organismului în mediu).
S-a observat (K. Kolle) că la majoritatea oamenilor există o dorinţă mai
mult sau mai puţin conştientă de a se conforma unui standard al normalului,
aflat sub influenţele socio – culturale ale momentului. Normalitatea depinde,
după H. Ey, de coeficientul de inteligenţă (I.Q.). Krafft concepe normalitatea
ca pe o adaptare flexibilă a individului la situaţiile conflictuale cărora trebuie
să le facă faţă, cu toate frustările şi anxietatea pe care acestea le generează.
Klinederg consideră că normal poate fi numai un individ care e dezvoltat
optim din punct de vedere fizic, intelectual şi emoţional. Pamfil şi Ogodescu
23
afirmă că normalitatea reflectă echilibrul dintre organism şi mediul

înconjurător.
Există o dependenţă a conceptului de normal – normalitate de
caracteristicile culturii fiecărui popor. Membri tuturor societăţilor sunt
etnocentrici, adică folosesc credinţele şi valorile lor arbitrare pentru a judeca
popoarele altor culturi. Ceea ce e considerat “normal” sau “anormal”,
acceptabil sau inacceptabil, moral sau imoral, variază de la o cultură la alta,
şi chiar în cadrul subculturilor unei societăţi.
Înţelegerea normelor culturale ale unei societăţi este importantă în
special în contextul bolilor mentale. Ceea ce este considerat boală mentală
într-o societate, poate fi considerat într – o altă societate doar o deviaţie în
cadrul standardelor unui comportament previzibil. Astfel, există o serie de
sindroame psihiatrice circumscrise cultural, care în culturile respective nu
sunt considerate boli psihice, ci li se atribuie alte cauze (posesiuni demonice,
dezechilibre între elementele corporale etc.). spre exemplu, furia intensă care
poate ajunge până la pierderea cunoştinţei (denumită “bilio”sau “colera”) este
considerată în multe grupuri latino ca o reacţie emoţională intensă în anumite
situaţii, datorată unui dezechilibru între elementele “calde” şi “reci” din corp.
“Maladia fantomelor” este o preocupare pentru moarte şi persoane decedate
(asociată uneori cu magia neagră), incluzând simptome ca sentimentul de
pericol, visele rele, pierderea apetitului, leşinul, frica, anxietatea, halucinaţiile,
pierderea cunoştinţei. Este observată frecvent printre membrii triburilor de
indieni americani. “Zar” este denumirea dată, în unele societăţi din Africa de
Nord şi Orientul Mijlociu, unor experienţe de “posedare” de către spirite a unui
individ, manifestate prin apatie, izolare, refuzul alimentaţiei sau prin strigăte,
plâns, râsete nemotivate.
Tulburările de comportament (de conduită)
Se definesc ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări

obiective, direct observabile, ale indivizilor faţă de mediul în care trăiesc.
Depind de vârstă, motivaţie, structura personalităţii, gradul de constrângere
pe care-l exercită mediul, absenţa sau prezenţa unei maladii psihice.
O persoană normală este capabilă să îşi modifice comportamentul prin
învăţare sau prin experienţă, fiind conştientă de cauzele şi de efectele
comportamentului său. În cazul unor conduite maladaptative (dezadaptative),
însă, se constată o slabă adaptare a persoanei la realitate. Aceste conduite
tind să exprime mai mult dinamica inconştientului persoanei decât un răspuns
spontan la realitate. O persoană dezadaptată este în continuare orientată
corect asupra mediului, dar nu este conştientă de motivele comportamentului
său şi nu poate să – şi modifice comportamentul în mod voluntar. Mulţi
oameni au tendinţe dezadaptative, cum ar fi iritabilitatea exagerată la nivele
24
chiar joase ale stresului sau depresia ca răspuns la sentimentul de a fi

neajutorat într – o problemă complicată, percepută ca nerezolvabilă.
Tulburările de conduită pot apărea frecvent la pubertate şi adolescenţă,
care sunt perioade decisive în structurarea viitoarei personalităţi, perioade de
vulnerabilitate maximă, când nu se poate stabili o corelaţie obligatorie între
gravitatea unor tulburări comportamentale şi o tulburare psihică (eventual
boală) posibil existentă. Astfel, pot apărea fugi, abandonuri şcolare,
încăpăţânare, furt, prietenii rele, violenţă, impulsivitate, nepăsare, ţinută
neglijentă, minciună, toxicomanii (consum de alcool, de droguri), tentative
suicidare, care sunt cel mai adesea expresia unui dezechilibru psihologic, în
special afectiv, sau o modalitate inadecvată de exprimare a unei opoziţii, mai
degrabă decât rezultatul unei trăiri patologice.
Tulburările de comportament generalizate şi stabile, care survin peste
vârsta de 18 ani – când personalitatea s-a structurat – afectând în final
relaţiile interpersonale ale individului, aparţin cadrului tulburărilor de
personalitate.
Comportamentul psihotic apare în tulburări psihice grave, denumite
psihoze (schizofrenia, paranoia, tulburarea afectivă bipolară etc.), este un
comportament rupt de realitate, conştiinţa comportamentului propriu putând fi
complet pierdută.
II. Implicaţiile comportamentului în nursing
A. Predispoziţii psihologice şi comportamentale pentru unele boli

somatice
Există multe condiţii psihologice, comportamentale şi sociale care joacă

un rol important în etiologia bolilor somatice, precum şi în evoluţia lor. Stilul
de viaţă, obiceiurile individuale – ca fumatul, consumul de alcool, de droguri,
abuzul de medicamente, nutriţia deficitară, sedentarismul ş.a. – sunt
responsabile de circa 70% din totalul cauzelor de boală şi deces în S.U.A.
Astfel, obezitatea generează boli cardiovasculare, diabet zaharat,
hipertensiune arterială, fumatul – cancer pulmonar, coronaropatii, alcoolismul
– ciroză hepatică, ulcer gastric, demenţă, accidente de circulaţie.
 Importanţa factorilor ce ţin de personalitate
S-a constatat că există tipuri de personalitate predispuse la stres psihic
şi la un anumit gen de reacţie la stres. Astfel, există tipurile
psihocomportamentale A şi B, indivizii cu tipul A fiind fiziologic mai reactivi
decât cei cu tipul B, la ei constatându-se o creştere dublă a hormonilor de
stres într – o situaţie stresantă faţă de persoanele cu tip B.
Principalele caracteristici ale tipului psihocomportamental A sunt (după
Thorp, citat de Iamandescu):
25
 Competitivitate excesivă;
 Iritabilitate, impulsivitate;
 Agresivitate şi ostilitate interiorizate;
 Sentimentul urgenţei timpului (starea de alertă);
 Insecuritate;
 Însetat după răzbunarea nedreptăţii;
 Are o nelimitată dorinţă de aprobare şi recunoaştere;
 Încheierea unei lucrări îi dă prea puţină tihnă şi satisfacţie;
 Succesul (economic, social) este ţinta lui constantă.
Consecinţele comportamentului de tip A sunt:

 Anxietate;
 Depresie;
 Frustrare;
 Lipsa de linişte sufletească;
 Reactivitate crescută la stres. Hormoni de stres crescuţi dublu (faţă
de tipul B);
 Apariţia unor boli cum ar fi cardiopatiile sau cancerul (prin slăbirea
sistemului imunitar).
 Influenţa factorilor psihosociali asupra evoluţiei bolilor

Stresul crescut şi suportul psihosocial slab duc la o evoluţie
nefavorabilă a bolilor. Astfel, s-a constatat, în aceste situaţii, de trei ori mai
multe complicaţii ale sarcinii, un risc crescut de deces la cei cu infarct
miocardic acut şi necesitatea creşterii dozelor de steroizi în tratamentul
astmaticilor.
În schimb, intervenţiile psihosociale afectează pozitiv evoluţia bolilor.
Suportul social bun, educaţia pentru sănătate şi psihoterapia la bolnavii care
au suferit un infarct miocardic acut influenţează favorabil vindecarea,
prevenind complicaţiile. Femeile care sunt pregătite psihoterapeutic şi însoţite
psihologic în timpul travaliului fac, de asemenea, mai puţine complicaţii la
naştere.
 Implicaţii în practica medicală

Dată fiind importanţa factorilor psihosociali şi comportamentali în
medicină, asistenta medicală trebuie:
1. Să colecteze date cât mai relevante despre boală (stres, suport
social, obiceiuri comportamentale: fumat, alcoolism, dietă deficitară
etc.);
2. Să dezvolte şi să menţină o relaţie terapeutică bună cu pacientul;
3. Să educe şi să motiveze pacientul să urmeze recomandările
terapeutice.
26
B. Influenţele etnice şi culturale asupra comportamentului şi

asupra practicii medicale
Cultura este sursa fundamentală a diversităţii în gândirea şi

comportamentul diferitelor grupuri umane. Variaţiile culturale pot pune în
dificultate cadrul medical pentru că, spre exemplu, concepţiile despre originea
bolilor şi despre ce ar trebui să facă o persoană bolnavă variază în funcţie de
cultura individuală şi a grupului din care persoana face parte. De asemenea,
influenţele culturale sunt vizibile în stilul de viaţă (dietă, fumat, stres etc.),
modul de interpretare a simptomelor, decizia de a apela la serviciile de
sănătate, felul în care este experimentată durerea. Non – complianţa la
tratament a unor pacienţi rezultă adeseori dintr – o nepotrivire între viziunea
pacienţilor asupra a ceea ce se întâmplă cu ei şi cea a medicului sau a
asistentului medical.
Societăţile umane se disting prin cultură, care reprezintă modele de
gândire şi comportament transmise din generaţie în generaţie. Aceste modele
includ nu numai comportamentele direct observabile, cum ar fi alimentaţia
sau organizarea socială, ci şi componente ideologice, incluzând credinţe şi
sisteme de valori, care clasifică lucrurile şi fenomenele în bune şi rele, drepte
sau nedrepte, dorite sau nedorite.
Pentru a cunoaşte modul de gândire şi modelul comportamental al

pacientului, asistentul medical poate utiliza următoarele întrebări:
1) Ce crezi că a cauzat problema ta ?
2) Ce crezi că îţi face boala ? Cum acţionează ea ?
3) Cât de grav bolnav crezi că eşti ? Crezi că te vei însănătoşi repede
sau nu ?
4) Ce fel de tratament ai vrea să urmezi ?
5) Care este cel mai important rezultat pe care speri să- l obţii în urma
tratamentului ?
6) Care este cea mai mare problemă pe care ţi - a provocat - o boala ?
7) Ce te sperie cel mai tare legat de boala ta ?
Cultura influenţează dezvoltarea personalităţii
Antropologii au examinat relaţia dintre practicile culturale, experienţele

din copilăria timpurie şi personalitatea adultă.
Copiilor li se transmit, prin educaţie, valorile şi standardele
comportamentale ale familiei lor. Comportamentul şi personalitatea
27
individuală, formate sub influenţa familiei, sunt “absorbite” de mediul cultural,

rezultând modul în care persoana va interacţiona în societate.
S-a constatat că deprivarea (socială, emoţională, materială) excesivă în
copilărie, este corelată cu tulburări psihice la vârsta adultă. Mai ales
conflictele în familie au o influenţă nefastă asupra dezvoltării personalităţii
copilului (problematică de care s – a ocupat mai ales psihanaliza freudiană).
Importanţa clasei sociale
Sociologia medicală şi-a adus importante contribuţii la înţelegerea

comportamentului uman. Sociologii studiază comportamentul uman, ca şi
tulburările mentale, în contextul grupurilor şi al tendinţelor generale din
societate. O atenţie specială este acordată variabilelor demografice, cum ar
fi: rasa, vârsta, sexul, statutul socio-economic (clasa socială) şi relaţia lor cu
boala. Dintre toate aceste variabile socio-epidemiologice, clasa socială are o
importanţă deosebită pentru că este implicată într-o varietate largă de
afecţiuni.
Statutul socio-economic scăzut este corelat cu o vulnerabilitate
crescută la îmbolnăvire fizică şi psihică. Astfel, s-a constatat că în clasele
sociale joase creşte prevalenţa schizofreniei şi a altor psihoze, precum şi a
tulburărilor anxioase.
Concluzii
 Majoritatea bolilor, somatice sau psihice, sunt fenomene biologice,

psihocomportamentale şi sociale.
 Condiţiile biologice, psihologice şi sociale influenţează predispoziţia
la o anumită îmbolnăvire şi evoluţia bolii.
 Asistentul medical care poate evalua relaţia dintre condiţiile
biologice, psihologice şi sociale poate avea intervenţii terapeutice
mai prompte şi mai adecvate, şi astfel să obţină rezultate terapeutice
mai bune.
 Evaluarea corectă a aspectelor psihosociale ale pacienţilor permite
stabilirea şi menţinerea unei relaţii terapeutice mai bune cu diferite
categorii de pacienţi.
Discuţii
1. Care credeţi că este rolul asistentului medical în abordarea şi tratarea unor

pacienţi cu tulburări de comportament ?
28
2. În ce mod aţi sfătui un pacient să abandoneze unele obiceiuri

comportamentale negative, cum ar fi fumatul sau consumul cronic şi
excesiv de alcool ?
CAPITOLUL IV
SPIRITUL DE OBSERVAŢIE
ASISTENTA MEDICALĂ CA OBSERVATOR
I.Procesul observării
Observaţia este un proces activ de concentrare a atenţiei asupra unor

stimuli care acţionează asupra organelor de simţ, fiind principala metodă de a
colecta date privind starea clinică a pacientului. Spiritul de observaţie este
capacitatea de sesizare rapidă care constă în mai multe abilităţi şi care se
dezvoltă şi se cultivă practic.
Procesul observării
Informaţiile sunt recoltate de organele de simţ (ochi, urechi, nas, limbă)
asupra cărora acţionează stimuli specifici (noi sau familiari). Acestea sunt
transmise prin căile nervoase specifice ale analizatorilor şi integrate la nivel
cortical, rezultând senzaţii specifice(vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă)
Ansamblul tuturor senzaţiilor pe care le furnizează un obiect, împreună cu
experienţa trecută – care contribuie la recunoaşterea şi asocierea lor cu
diverse noţiuni specifice – conduc la formarea percepţiei acelui obiect,
percepţie care este mai mult decât o sumă de senzaţii şi care se
perfecţionează prin învăţare. În acest mod, reuşim să observăm obiectele,
fiinţele, fenomenele din jurul nostru, fiind atenţi la acestea.
Atenţia este un proces de selectare psihică activă, fiind o condiţie
necesară reflectării optime a realităţii.
Atenţia se clasifică ,după Wunn, în trei categorii:
1. Atenţia involuntară – determinată de stimuli pe care îi percepem fără să
vrem, pentru care nu suntem pregătiţi (pocnet, fulger, lovituri etc.).
2. Atenţia voluntară – presupune dirijarea intenţionată a atenţiei perceptive,
uneori necesitând un efort susţinut pentru întreţinerea sa (pregătirea
pentru un examen,audierea unei conferinţe,participarea la o conversaţie
etc.).
3. Atenţia habituală (post voluntară) – este starea de pregătire,de aşteptare
mai mult sau mai puţin permanentă pentru a recepţiona anumiţi stimuli
(mama pregătită să audă copilul sau asistenta medicală pregătită să audă
soneria de la patul bolnavului).
29
Stimulii care sunt capabili să trezească atenţia se numesc stimuli

prosexigeni. Caracteristicile stimulilor prosexigeni sunt: mobilitatea,
variaţia şi repetiţia. Mobilitatea stimulilor contribuie la atragerea atenţiei şi
la menţinerea ei , împiedicând obişnuirea. Dacă stimulul este monoton, el
poate produce obişnuinre şi somn, de aceea stimulii, chiar mobili, trebuie
să fie variaţi. Repetiţia joacă şi ea un rol important în atragerea atenţiei, ea
se bazează pe formarea unei orientări prealabile. Astfel, atenţia unui cadru
medical va fi atrasă mai rapid de anumite semne caracteristice unor boli
(semne patognomonice) sau de anumite semne care deja îi sunt familiare,
pentru că le-a perceput deja în repetate rânduri.
Atenţia poate scădea nu numai în condiţiile existenţei unor stimuli
monotoni, ci şi în cazul lipsei de interes din partea subiectului, precum şi în
condiţii de oboseală, când scade rezistenţa faţă de factorii perturbatori,
apărând reacţia de dezinteres.
Caracteristicile atenţiei sunt volumul (întinderea sau cţmpul atenţiei) şi

mobilitatea(flexibilitatea).
O bună atenţie are un volum suficient de mare şi o bună mobilitate,
putându-se deplasa cu uşurinţă şi eficient coordonat de la un obiect la altul. O
mobilitate exagerată a atenţiei împiedică însă fixarea ei un timp suficient
asupra unui stimul anume, şi deci o proastă observare.
Atenţia distributivă
Experimental s-a constatat că atenţia nu poate fi concentrată simultan
asupra a două activităţi separate.
Atenţia numită “distributivă” implică efectuarea a două activităţi
simultane,în sensul de a face două lucruri în acelaşi timp, nu de a fi atent la
două lucruri în acelaşi timp. Există trei posibilităţi în acest sens:
- când una din activităţi solicită atenţia concentrată, cealaltă efectuându-
se mai mult sau mai puţin automatizat(predominanţă),
- atenţia se comută rapid de la o activitate la cealaltă(alternanţă),
- diverse activităţi sunt integrate într-o singură activitate complexă
coordonată(unificare).
Atitudinea sau orientare pregătitoare (anticipativă) reprezintă

pregătirea psihică de a percepe, de a înţelege, de a reacţiona într-un anumit
mod la anumiţi stimuli probabili. Această orientare amplifică spiritul de
observaţie, dar poate genera uneori şi atitudini stereotipe cum ar fi aşa-
numitele “deformaţii profesionale”(cum ar fi, de exemplu, tendinţa unor cadre
medicale de a vedea semne şi simptome la tot pasul). Pentru ca să nu se
producă erori, este necesară o labilitate psihologică, adică o capacitate a
subiectului de a-şi schimba orientarea adoptată în cazul în care nu se obţine
rezultatul scontat. Dacă stimulul corespunde însă atitudinii pregătitoare, intră
în funcţie atenţia efectoare.
30
Starea de vigilenţă reprezintă un anumit nivel al stării de veghe

caracterizată printr-o eficienţă maximală.
În cursul unei perioade de timp, există fluctuaţii ale atenţiei, cu variaţii
ale performanţelor în activitatea depusă. Aceste fluctuaţii sunt expresii ale
unor aşa-numite blocaje sau întreruperi ale activităţii, fiind manifestările unor
inhibiţii corticale cu rolul de a preveni oboseala prin schimbarea orientării
atenţiei. După o perioadă suficientă de odihnă, nivelul performanţelor se
stabileşte aproape de acele de la începutul activităţii.
II.Factorii de care depinde spiritul de observaţie (în activitatea de

nursing)
1. Calitatea atenţiei: volum, mobilitate, distributivitate, stare de vigilenţă.

2. Experienţa anterioară a celui care observă.
3. Buna funcţionare a analizatorilor.
4. Motivaţia existentă.
5. Atitudinea pregătitoare (anticipativă).
6. Percepţia la nivel empatic a stării psihice a pacientului.
1. Calitatea atenţiei
- Un volum suficient de mare al atenţiei poate permite observarea de
către asistentul medical a mai mulţi pacienţi deodată (spre exemplu,
observarea tuturor pacienţilor dintr-un serviciu de terapie intensivă)
- Dacă atenţia este suficient de mobilă, ea poate fi deplasată cu uşurinţă
de la un pacient la altul, atunci când este necesar. Totodată această
mobilitate trebuie ţinută sub control, pentru că o mobilitate exagerată a
atenţiei împiedică fixarea ei asupra unui pacient sau asupra unui semn
clinic şi deci o slabă observare.
- Distributivitatea atenţiei este de asemenea importantă în activitatea
unui asistent medical:
a) atunci când una din activităţi solicită atenţia concentrată, celelalte
desfăşurându-se mai mult sau mai puţin automatizat- spre exemplu,
asistentul medical poate fi atent la starea de conştienţă a unui bolnav, în
timp ce pregăteşte montarea unei perfuzii endovenoase;
b) atunci când atenţia se comută rapid de la o activitate la alta- spre
exemplu,atunci când asistenta medicală observă pe rând mai mulţi
pacienţi din salonul de terapie intensivă;
c) atunci când diferite activităţi sunt integrate într-o singură activitate
complexă coordonată- spre exemplu, o asistentă medicală care lucrează
în sala de operaţii trebuie să fie atentă atât la medic, cât şi la plaga
operatorie, integrând totul într-o singură activitate (intervenţia chirurgicală)
- Starea de vigilenţă este extrem de importantă în activitatea unei
asistente medicale. Dacă starea de vigilenţă scade, din cauza oboselii sau
a neglijenţei, neatenţia asistentei medicale poate fi fatală pacientului.Spre
31
exemplu, asistentul medical ar putea să administreze un medicament

greşit sau să adoarmă şi să nu mai supravegheze bolnavii în stare gravă.
2. Experienţa anterioară a celui care observă

Spiritul de observaţie se cultivă prin învăţare, deci prin experienţa
anterioară. Astfel, asistenta medicală va observa mai rapid anumite semne
clinice atunci când le cunoaşte deja şi ştie căror afecţiuni le aparţin. Ex.:
coloraţia albăstruie a buzelor (cianoza periorală) va fi observată rapid şi ne va
indica o posibilă afecţiune cardiacă sau pulmonară.
3. Buna funcţionare a analizatorilor

– este indispensabilă unei bune observări în nursing. Dimpotrivă,
deficienţele senzoriale (la nivelul organelor de simţ sau al sistemului nervos)
împiedică dezvoltarea spiritului de observaţie.
4.Motivaţia existentă
Asistenta medicală trebuie să fie motivată în tot ceea ce face pentru a
îngriji bolnavul, adică trebuie să manifeste interes pentru activitatea sa, să nu
intre în rutină, să nu fie pasivă, ci să contribuie activ la punerea diagnosticului
şi la supravegherea bolnavului. Pasivitatea, rutina diminuează spiritul de
observaţie. Asistenta medicală trebuie să fie motivată pentru a-şi dezvolta
spiritul de observaţie prin studiu şi prin observarea atentă a pacienţilor, zi de
zi.
5.Atitudinea pregătitoare (anticipativă) amplifică spiritul de observaţie

al asistentei medicale. Spre exemplu, dacă observăm că analizele de sânge
ale unui pacient reflectă anemie, ne vom aştepta ca acesta să fie palid şi
slăbit. Dacă un pacient se sacrpină frecvent, vom căuta la nivelul pielii
anumite leziuni care să ne sugereze un anumit diagnostic (alergodermie,
scabie etc).
7.Percepţia la nivel empatic a stării psihice a pacientului

Empatia este capacitatea de identificare emoţională cu trăirile altei
persoane. Este un mod intuitiv de cunoaştere. Prin empatie putem observa
dacă un pacient este deprimat sau iritat, dacă exprimă o suferinţă sinceră sau
dacă este teatral şi demonstrativ în comportament, dacă încearcă să
disimuleze în vederea obţinerii unor beneficii (concediu medical, pensionare
de boală etc.).
Caracteristicile unei bune observări în nursing

1. O bună observaţie este semnificativă (utilă).
2. O bună observaţie este obiectivă.
32
3. Asistentul medical ca observator
Ca observator, asistentul medical are 3 funcţii: de spectator, de participant şi

de auto-observator. (funcţii care pot fi sau nu simultane).
1. Ca spectator, asistentul medical priveşte, interacţionând la minim cu
ceilalţi. Spre exemplu, asistentul medical care supraveghează starea
pacienţilor (somn, stare de conştienţă etc.), sau care observă condiţiile
existente în saloane (temperatura, curăţenia, luminozitatea). În aceste
cazuri asistentul medical nu este implicat primar în interacţiunea cu
pacientul., ci “stă deoparte”.
2. Ca participant observator, asistentul medical este activ implicat în
interacţiunea cu pacientul sau cu alte persoane- cum ar fi în timpul
conversaţiei cu bolnavul sau în timpul efectuării unor tehnici de nursing.
Pe măsură ce participă la actul medical, asistentul este un observator
activ.
3. Autoobservarea sau capacitatea de introspecţie se referă la aptitudinea
asistentului de a se observa pe el însuşi. Aceasta îl ajută să-şi
recunoască şi să-şi înţeleagă propriile sale reacţii faţă de alţii şi faţă de
sine însuşi. Autoanalizându-şi comportamentul şi sesizând unele
greşeli pe care le face, asistentul medical îşi poate corecta atitudinea ,
îmbunătăţindu-şi relaţia cu pacientul.
Concluzii
Spiritul de observaţie constă în multe abilităţi care se dezvoltă şi se

cultivă practic, fiind indispensabil unei activităţi optime în nursing.
Spiritul de observaţie depinde de o serie de factori, cum ar fi: calitatea
atenţiei, experienţa anterioară a asistentului medical, buna funcţionare a
analizatorilor celui care observă, motivaţia existentă, atitudinea anticipativă şi
percepţia empatică a stării psihice a pacientului.O bună observaţie este
semnificativă şi obiectivă. Ca observator, asistentul medical poate fi
spectator, participant sau auto-observator (în acelaşi timp, sau alternativ).
Asistentul medical trebuie să fie mereu bine motivat pentru a-şi dezvolta
spiritul de observaţie, evitând starea de pasivitate şi rutina, care împiedică
desfăşurarea unei bune activităţi de nursing, putând fi chiar fatale uneori
pacientului.
33
Discuţii
1. Este activitatea de nursing un proces semi-automat sau nu ?
2. Putem să ne bazăm la un moment dat numai pe experienţa noastră în
activitatea de nursing?
În ce măsură ne ajută atitudinea anticipativă în activitatea de nursing?
Există posibilitatea ca această atitudine să împiedice uneori o bună
sesizare a realităţii bolii, având în vedere faptul că „nu există boli, ci
bolnavi”?
CAPITOLUL V
COMUNICAREA TERAPEUTICĂ
Interviul nursing
Interviul nursing (de evaluare a stării de sănătate a pacientului) este o

interacţiune verbală intenţionată între asistentul medical şi pacient, iniţiată
pentru a colecta date privind starea de sănătate a pacientului.
În timpul interviului, pacientul poate transmite mesaje verbale şi non-
verbale legate de starea de sănătate sau de boală. Aceste mesaje pot varia
în funcţie de modul în care pacientul interpretează întrebările noastre. Similar.
Modul în care noi interpretăm răspunsurile pacientului, poate varia în funcţie
de contextul interviului, de credinţele şi valorile noastre personale şi de
maniera noastră de a interpreta mesajele verbale şi non-verbale.
Obiectivele interviului nursing

a. Confirmarea stării de sănătate sau de boală şi promovarea unor
comportamente (atitudini, obiceiuri de viaţă) sănătoase.
b. Obţinerea unor informaţii pertinente utile pentru diagnosticul şi
tratamentul unor afecţiuni.
c. Verificarea percepţiei clientului asupra stării sale de sănătate.
Fazele interviului nursing

Interviul nursing poate fi structurat pentru a permite culegerea unui
număr cât mai mare de informaţii, sau nestructurat şi focalizat asupra unei
anumite arii de interes.
Modul de structurare a interviului este influenţat de specificul patologiei.
Astfel, în clinicile pediatrice, interviul se adresează uzual, asupra practicilor
de rutină, cum ar fi alimentaţia şi creşterea şi dezvoltarea normală, pe când în
secţiile de terapie intensivă, colectarea datelor se focalizează asupra
stabilităţii fiziologice şi psihologice a pacientului şi asupra menţinerii funcţiilor
vitale.
34
Interviului nursing i se descriu trei faze: introductivă, de lucru şi finală.
I. Faza introductivă
În faza introductivă se stabilesc tonul şi direcţia interviului, precum şi
bazele unei înţelegeri mutuale între asistentul medical şi pacient.
Obiectivele fazei introductive sunt:
- Stabilirea raportului asistent medical – pacient.
- Asigurarea unui cadru confortabil pentru desfăşurarea interviului.
- Definirea (stabilirea) a ceea ce fiecare din părţi aşteaptă de la interviu.
1. Stabilirea raportului asistent medical – pacient

Stabilirea raportului începe prin a arăta respect pentru client ca
persoană cu probleme, mai degrabă decât a privi persoana ca pe o problemă
ce trebuie rezolvată.
Asistentul medical îşi poate arăta de la început respectul faţă de
pacient, printr-un salut cordial, adresându-i-se pacientului pe nume şi
prezentându-se pe el însuşi. Nu trebuie să ne adresăm unui pacient adult la
persoana a II-a, utilizându-i prenumele, decât dacă acesta ne-o cere. O
strângere de mână poate fi un mod de a ne arăta căldura şi acceptarea.
Comportamentele non-verbale pot ajuta la construirea relaţiei dintre
asistentul medical şi pacient. Respectul mutual poate fi exprimat atunci când
asistentul medical stă faţă în faţă cu pacientul. Trebuie să evităm pe cât
posibil să ne aşezăm într-o poziţie care ne situează la un nivel mai înalt decât
pacientul (de exemplu în picioare), deoarece aceasta l-ar putea intimida.
Dacă interviul este condus de la nivelul patului, asistentul medical trebuie să
şadă lângă pat, cu faţa către pacient.
Comportamentele non-verbale de genul unor expresii ca dezgust,
plictiseală sau nelinişte trebuie evitate din partea asistentului medical,
deoarece interferează cu comunicarea verbală şi afectează negativ stabilirea
raportului cu pacientul. De asemenea, dacă asistentul medical face
comentarii referitoare predominant la persoana proprie, pacientul se poate
simţi jignit sau neimportant.
2. Asigurarea confortului
Pe cât posibil, trebuie ca interviul să se desfăşoare între-un loc izolat,
ferit de intemperii posibile. Dacă acest lucru este mai dificil de menţinut,
asistentul medical poate să închidă uşa salonului sau să aştepte până ce
toate celelalte persoane au părăsit salonul, pentru a iniţia interviul.
Este important, de asemenea, să ne arătăm grija faţă de confortul fizic
al pacientului, prin întrebări asupra modului în care se simte sau asupra unor
posibile necesităţi de moment (spre exemplu, dacă are nevoie să folosească
toaleta). Dacă pacientul este în suferinţă fizică sau e obosit, se amână
interviul.
3. Definirea (stabilirea) aşteptărilor
35
Este important să se clasifice ce anume aşteaptă atât asistentul

medical, cât şi pacientul, de la interviuri, precum şi să se stabilească un acord
asupra regulilor şi a normelor interviului. Trebuie să îi explicăm pacientului că
acest interviu ne ajută la stabilirea planului de îngrijire şi să îl încurajăm să
participe la interviu. În plus, trebuie să îl informăm despre faptul că şi alţi
profesionişti (cadre medicale, psihologi) vor avea acces la aceste informaţii
(obţinute prin interviuri), precum şi despre modul în care vor fi ele utilizate.
II. Faza “de lucru”

De-a lungul fazei “de lucru” a interviului, care durează cel mai mult, se
urmăreşte colectarea de date semnificative privind starea de sănătate a
pacientului. Trebuie să fim atenţi şi să înregistrăm atât răspunsurile verbale,
cât şi pe cele non-verbale ale pacientului.
Obiectivele fazei de lucru sunt:
a. Colectarea de date biografice
b. Colectarea de date semnificative pentru starea de sănătate a
pacientului
c. Identificarea nevoilor pacientului
Interviul structurat
Un interviu structurat poate fi utilizat pentru a facilita colectarea datelor
în cursul fazei de lucru. Modul de structurarea a interviului variază.
Tradiţional, asistentul medical urmează un model medical în conducerea
interviului nursing. Cu toate acestea, modelele nursing sunt astăzi utilizate în
multe variante.
Interviul structurat începe de obicei cu informaţii biografice, care include
numele, vârsta, data naşterii, sexul, adresa, locul naşterii, statutul marital şi
ocupaţia. Urmează evaluarea stării funcţionale a organismului (fizică şi
psihică). Spre exemplu, vom spune: “Acum aş vrea să discutăm despre
somnul dumneavoastră” sau “Acum aş vrea să vă pun câteva întrebări
referitoare la funcţia inimii”.
Interviul structurat trebuie să progreseze de la general la specific.
Informaţiile biografice generale şi date referitoare la starea de sănătate
trebuie să preceadă discuţiile despre sexualitate, valori personale sau relaţii.
Dacă pacientul este refractar la a discuta problemele sale în ordinea mai sus
menţionată, vom găsi atunci oportunitatea de a discuta despre ceea ce
pacientul consideră a fi mai important pentru el. E bine să utilizăm formulări
mai largi, de genul: “de ce nu începeţi prin a-mi spune ce v-a adus aici?” sau
“ce v-a supărat astăzi?”.
Trebuie să privim interviul structurat mai degrabă ca pe un ghid, decât
ca pe o serie rigidă de întrebări care trebuie puse într-o anumită ordine.
36
Chestionarea excesivă a pacientului poate inhiba răspunsurile acestuia şi îl

poate încuraja să adopte un rol pasiv în timpul interviului, care constă doar în
a răspunde strict la întrebări. Această atitudine poate fi evitată prin aplicarea
principiilor comunicării terapeutice pe care le vom discuta ulterior. Aceste
tehnici încurajează exprimarea liberă a clientului.
Comunicarea este amplificată, de asemenea, dacă asistentul medical şi
pacientul vorbesc acelaşi limbaj. Astfel, terminologia pe care o va folosi
asistentul medical, trebuie să fie simplă şi potrivită nivelului de cunoştinţe al
pacientului, nu bazată pe termeni medicali de specialitate (“jargon medical”).
Nu întotdeauna e posibil să definitivăm interviul nursing într-o singură
şedinţă. Dacă pacientul să semne de oboseală sau de dificultăţi de
concentrare a atenţiei, este bine să oprim interviul. A încerca să continuăm
chestionarea în ciuda acestor circumstanţe ar fi ineficient.
III. Faza finală

În faza finală se încheie interviul. Este bine să începem prin a face
aluzii care să indice că interviul se aproprie de sfârşit. Spre exemplu, putem
să spunem: “Văd că ne-au mai rămas 10 minute disponibile. Mai există şi
altceva despre care aţi vrea să discutaţi, înainte ca acest timp să se
sfârşească?” sau “Mai există şi altceva despre…Mai am doar trei întrebări pe
care aş vrea să vi le pun”.
Dacă unele puncte importante din interviu nu au fost discutate sau au
fost discutate insuficient, este necesar să se planifice încă o şedinţă de
evaluare.
În final, vom face un scurt rezumat al punctelor principale ale interviului,
pentru a ne confirma corectitudinea informaţiilor preluate şi a percepţiei
noastre asupra problemei pacientului.
Comunicarea terapeutică
Tehnicile utilizate în comunicarea terapeutică variază de la o persoană
la alta şi depind de abilităţile noastre de intervievator. Totuşi, utilizarea lor
exagerată sau forţată poate dăuna comunicării. Practica este cheia unei
utilizări eficiente a comunicării terapeutice.
Tehnicile de comunicare terapeutică verbală sunt mai eficiente dacă
întrebările puse sunt cu final deschis, decât dacă ar avea un final închis. O
întrebare cu final închis presupune în general un răspuns monosilabic sau
dintr-un simplu cuvânt, cum ar fi: “Da”, “Nu” sau “Bine”. Spre exemplu:
asistentul medical: “Cum vă simţiţi astăzi?”
pacientul: “Bine”
asistentul medical: “Asta e bine. Mai doriţi ceva?”
pacientul: “Nu”
În mod evident, întrebările cu final închis limitează interacţiunea cu
clientul. Cu toate acestea, în anumite situaţii, acest tip de întrebări trebuie
folosite, fiind cele mai potrivite, cum ar fi în cazul obţinerii unor informaţii
37
biografice. În situaţii de urgenţă, de asemenea, aceste întrebări sunt indicate.

Spre exemplu, dacă o persoană ajunge în serviciul de urgenţă cu tulburări
respiratorii grave (dispee, wheezing), trebuie să o întrebăm: “Aveţi astm?
Sunteţi alergic la ceva?” mai degrabă decât să îi spunem: “Vorbiţi-mi despre
problemele dumneavoastră respiratorii”.
Întrebările cu final deschis sugerează de obicei mai multe răspunsuri şi
furnizează mai multe informaţii. Spre exemplu: “Vorbeşte-mi despre familia
ta”, “Care sunt grijile tale legate de îngrijirea copilului pe care abia l-ai
născut?”, “Ce faci pentru a te menţine sănătos?”.
Întrebările cu final deschis care sunt precedate de “de ce?” trebuie
evitate, deoarece pot induce reacţii defensive pacientului. Spre exemplu,
întrebări ca: “De ce ai întrerupt medicaţia?” sau “De ce urmezi această
dietă?” poate transmite o judecată morală, o critică din partea noastră, fapt
care inhibă comunicarea.
Asistentul medical trebuie să fie, de asemenea, atent la ceea ce
transmite prin limbajul non-verbal. Comunicarea non-verbală are o influenţă
foarte mare asupra celorlalţi, ea poate exprima căldură sau răceală, ostilitate,
indiferenţă sau tensiune. Spre exemplu, un asistent medical care lucrează
într-o secţie de alcoolici (în psihiatrie) şi care dezaprobă profund dependenţa
de alcool, va putea exprima această atitudine şi în exterior, în mod
inconştient, prin mimică, privire, gesturi, tonul vocii etc., iar pacienţii să o
sesizeze şi să se simtă judecaţi, să devină astfel mai puţin deschişi, mai puţin
cooperanţi în relaţia cu asistentul medical respectiv.
Tehnici de comunicare terapeutică
1. Realizarea unei atmosfere deschise, destinse

O atmosferă destinsă este de ajutor, în special în etapa iniţială a
interviului, dar nu numai. Aceasta simulează pacientul să joace un rol activ
în timpul interviului şi ajută la stabilirea priorităţilor discuţiei. Spre exemplu:
“Despre ce ai vrea să vorbim astăzi?” sau “Ce te-a adus astăzi la spital?”.
2. Utilizarea reflectării
Reflectarea este tehnica repetării sau parafrazării cuvintelor sau a
întrebărilor pronunţate de pacient, în scopul de a obţine informaţii
suplimentare. De exemplu:
pacientul: “Pielea mea mă înnebuneşte”
asistentul medical: “Vă înnebuneşte?…”
pacientul: “Da. De o săptămână este uscată şi fierbinte.”
asistentul medical: “Uscată şi fierbinte de o săptămână?”
pacientul: “Ei bine, nu tot timpul. Şi e mai mult uscată decât fierbinte.
Cred că începe să mă ardă, abia după ce mă scarpin.”
3. Verbalizarea, care implică anumite idei
38
Această tehnică implică reafirmarea celor spuse de pacient şi adăugarea

la acestea a unor interpretări. Ca şi în cazul reflectării, scopul este de a
încuraja discuţia, a o amplifica în jurul problemei care se vrea explorată.
Exemplu:
pacientul: “Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Obişnuiam să dorm 6-7 ore
pe noapte fără să mă trezesc.”
asistentul medical: “Sunteţi îngrijorat pentru că ai constata o schimbare
în felul dumneavoastră obişnuit de a dormi?”
pacientul: “Da, întotdeauna am dormit bine. Acum mă trezesc frecvent
noaptea.”
asistentul medical: “Vă simţiţi odihnit, dar sunteţi totuşi nemulţumit de
faptul că vă treziţi noaptea?”
pacientul: “Da. Nopţile sunt atât de lungi când nu poţi să dormi, şi te
năpădesc atâtea gânduri…”
4. Oferirea unor indicaţii generale

O altă metodă pentru a îndrepta conversaţia în direcţia dorită este
introducerea unor fraze sau răspunsuri cu rol indicator, cum ar fi:
“Spune mai departe”, “Da…”, “Şi când s-a întâmplat?…” sau “Ce simţiţi
legat de aceasta?” etc.
5. Cererea unor explicaţii

Uneori, persoana pe care o intervievăm poate face declaraţii vagi sau
confuze. În acest caz, este important să clasificăm ce a vrut să ne
comunice, înainte de a continua interviul. Spre exemplu: “Nu sunt sigur
că înţeleg ce încercaţi să-mi spuneţi” sau “Ce înţelegeţi dumneavoastră
prin <insuportabil>?”
6. Tăcerea
Câteodată, în timpul interviului, cel mai potrivit răspuns este tăcerea.
Tăcerea ne oferă un moment pentru a ne clarifica ideile; ea sugerează
că nu doar a vorbi este criteriul pentru o interacţiune eficientă cu
pacientul. Perioadele de tăcere oferă, de asemenea, oportunitatea de a
observa mesajele non-verbale (cum ar fi postura, expresia facială sau
mişcările corporale).
7. Utilizarea limbajului corpului

Asistentul medical trebuie să utilizeze şi mijloacele non-verbale de
comunicare. Păstrarea contactului vizual, precum şi a unei posturi
relaxate, neafective, sugerează interes pentru ceea ce ne spune
pacientul.
Trebuie să avem o expresie facială care să sugereze interesul, dar
totodată şi mentalitatea, şi să evităm expresii ca dezgustul, teama sau
dispreţul.
39
8. Ascultarea activă
Ascultarea este o abilitate a comunicării, ea constă în concentrarea
atenţiei asupra a ceea ce pacientul ne spune, precum şi asupra modului
în care ne spune anumite lucruri. Astfel, reuşim să percepem şi
mesajele subtile pe care pacientul ni le transmite prin intonaţia vocii,
ritmul acesteia sau accentuarea anumitor cuvinte etc. Un comportament
plin de atenţie faţă de pacient, precum şi răspunsurile verbale
ocazionale pe care i le oferim, asigură pacientul că este ascultat.
9. Împărtăşirea impresiilor proprii cu pacientul

Deseori, ne ajută să ne împărtăşim observaţiile cu pacientul, în vederea
pregătirii unei discuţii cu acesta. Declaraţii de genul: “Păreţi a nu vă
simţi prea bine astăzi.” sau “Mi se pare că dumneavoastră…” pot
începe conversaţia într-o manieră mai apropiată, mai deschisă.
10. Confruntarea contradicţiilor

Dacă apar neconcordanţe între declaraţiile pacientului şi
comportamentul său, trebuie să analizăm direct aceste contradicţii, spre
exemplu: “Mi-aţi spus că nu sunteţi supărat, dar arătaţi ca şi cum tocmai
aţi fi plâns.” Sau “Mi-aţi spus că nu sunteţi obosit, dar păreţi că faceţi
mult efort pentru a vorbi.”
11. Revederea discuţiilor purtate cu clientul

Interviul nursing trebuie să se încheie cu un rezultat. Principalele puncte
ale dicuţiei trebuie discutate şi rezolvate în funcţie de scopul interviului.
Spre exemplu, putem trece în revistă tonusul pacientului, percepţiile
acestuia asupra stării proprii de sănătate, precum şi problemele de
sănătate pe care le-am identificat cu ocazia interviului.
Bariere în comunicarea terapeutică
1. “Sfătuirea” pacientului
Oferirea de sfaturi pacientului sau exprimarea unor opinii personale nu
sunt utile în general şi pot descuraja pacientul în luarea unor decizii.
Dacă sfatul asistentului medical diferă de ceea ce pacientul ar vrea să
audă, acesta îi va putea induce sentimente ambivalente. Cererea unui
sfat, de pildă, sub forma: “Ce credeţi că ar trebui să fac?” trebuie
reformulată terapeutic, printr-un răspuns de genul: “Ce aţi dori/v-ar
plăcea să faceţi(în această situaţie)? ” sau “Aveţi nevoie de mai multe
informaţii pentru a lua o decizie? Haideţi să mai vorbim despre asta.”
2. Schimbarea abruptă a subiectului discuţiei
Nu este bine să schimbăm subiectul prea repede. Acesta poate
dezorienta pacientul şi poate afecta negativ raportul stabilit cu acesta.
40
Sunt indicate pauzele frecvente de-a lungul interviului şi utilizarea unor

fraze de tranziţie atunci când trecem de la un subiect la altul. În acest
mod vom obţine reacţii favorabile şi răspunsuri complete de la pacient.
3. Minimalizarea sentimentelor pacientului

Dezacordul faţă de sentimentele pacientului referitoare la o anumită
situaţie semnifică, în cele din urmă, negarea dreptului pacientului de a
avea un anumit sentiment. Este suficient să insistăm ca pacientul să
nu-şi facă nici o grijă asupra unei anumite probleme, care de fapt, îi
provoacă îngrijorare. O asemenea atitudine din partea noastră
demonstrează un deficit de înţelegere sau de empatie faţă de pacient.
4. Oferirea unor false asigurări

A oferi false speranţe sau a promite soluţii rapide la probleme
complicate este nerealist şi chiar incorect. A spune: “Totul va fi bine”
neagă realitatea situaţiei şi frecvent determină pacientul să îşi ascundă
teama legată de problemele sale.
5. A trage concluzii pripite

Nu ne vom grăbi niciodată să tragem concluzii care să reprezinte
propriile noastre valori sau judecăţi şi care ar putea să le contrazică pe
cele ale pacientului. Spre exemplu, nu vom presupune că o persoană
supraponderală vrea neapărat să piardă din greutate sau că o persoană
cu cancer la sân va agrea automat idea tratamentului chirurgical.
Procesul comunicării
Comunicarea (lat. “communicarae” = a împărţi, a împărtăşi) este un
proces complex, care face posibilă interacţiunea socială, implicând
împărtăşirea unor informaţii sau mesaje (idei sau sentimente) între un
emiţător şi un receptor prin diverse mijloace de transmitere, cum ar fi vorbitul,
scrisul, arta sau mişcările corporale.
Procesul comunicării este influenţat de factori ca: mediul înconjurător,
tipul relaţiilor existente între persoane, starea celor implicaţi în relaţie
(emoţională, cognitivă sau fizică) şi de calitatea mesajului.
Deoarece comportamentul individual este interpretat de ceilalţi oameni,
orice comportament în prezenţa altora este comunicare, şi orice comunicare
implică un anumit comportament.
Procesul comunicării nu este static, el se schimbă în relaţii cu sistemul
social, familial şi cu aşteptările celorlalţi. În plus, dacă numărul persoanelor
implicate în comunicare creşte sau descreşte, aceasta influenţează de
asemenea procesul comunicării.
Comunicarea poate fi:
a. verbală (limbajul oral sau scris);
41
b. non-verbală – este la fel de importantă ca şi comunicarea verbală.

Ea include contactul vizual, tăcerea, atingerea şi mişcările corporale
(mimica şi pantomimica).
Aceste modalităţi de comunicare sunt influenţate socio-cultural. Un
mesaj non-verbal poate fi interpretat diferit de diferite persoane sau
poate trece neobservat dacă este transmis concomitent cu mesajul
verbal.
Concluzii
Comunicarea terapeutică implică stabilirea unei interacţiuni atât

verbale, cât şi non-verbale, cu pacientul, în scopul colectării de date privind
starea de sănătate a acestuia, precum şi modul său specific de a-şi trăi
situaţia de bolnav, dar şi în scopul de a-i furniza pacientului informaţii despre
natura bolii sale şi despre modalităţile terapeutice pe care ar trebui să le
urmeze. Pentru ca această comunicare să fie eficientă, este nevoie de mult
tact din partea asistentului medical, care trebuie să creeze o atmosferă
destinsă şi să conducă interviul nursing în mod profesionist, pentru a obţine
informaţiile necesare evaluării corecte a stării de sănătate a pacientului.
Totodată, asistentul medical trebuie să evite anumite atitudini care ar putea
constitui o barieră în comunicarea cu pacientul, cum ar fi: “sfătuirea”
pacientului, minimalizarea sentimentelor acestuia, schimbarea abruptă a
subiectului discuţiei, oferirea unor false speranţe sau a unor concluzii care să
reprezinte valorile sau judecăţile sale proprii, pe care încearcă să le impună
pacientului.
Discuţii
1. Cum poate influenţa comunicarea non-verbală relaţia asistentului
medical cu pacientul?
2. Cum vă daţi seama că un pacient îşi evaluează incorect starea?
Cum interveniţi într-o astfel de situaţie?
42
CAPITOLUL VI
STRESUL PSIHIC.
EVALUAREA MODULUI DE A FACE FAŢA LA STRES ŞI A TOLERANŢEI
FAŢĂ DE ACESTA
I. Privire introductivă
“Nu ceea ce ţi se întâmplă este important, ci

felul în care reacţionezi.”
(Hans Selye )
Cuvântul „stress” (engleză) înseamnă încordare, presiune, efort,

solicitare, tensiune, constrângere.
Termenul a fost introdus în anul 1936 de către cercetătorul canadian
Hans Selye, cu scopul de a desemna o acţiune externă de suprasolicitare
exercitată asupra organismului de către agenţi cauzali fizici, chimici, biologici,
psihici, capabili să producă un ansamblu de modificări morfo-funcţionale, în
special endocrine (hipofizo-suprarenaliene).
Stresul, aşa cum a fost definit de Selye, este privit ca o parte normală a
vieţii şi poate avea efecte pozitive sau negative asupra capacităţilor
funcţionale ale unei persoane. Stresul este atât de implicat în viaţă, încât
numai moartea poate fi văzută ca o stare din care stresul lipseşte în totalitate.
43
Selye a mai concluzionat că stresul poate afecta sănătatea în sens atât

pozitiv, cât şi negativ. Stresul pozitiv, pe care l-a numit eustres, este stresul
asociat adaptării şi este necesar pentru creştere şi dezvoltare (somatică şi
psihică). Stresul negativ, denumit distres, este potenţial periculos şi poate
epuiza capacităţile adaptative. În absenţa unor mecanisme eficiente de
apărare, bolile legate de stres, ca hipertensiunea arterială, bolile coronariene
sau ulcerul peptic se pot dezvolta. Psihologic, distresul poate contribui la
răspunsuri neplăcute cum ar fi sentimentele de neputinţă, neajutorare sau
teamă.
Pentru că stresul şi mecanismele de apărare împotriva acestuia au un
mare impact asupra sănătăţii şi a calităţii vieţii, evaluarea acestor mecanisme
şi a toleranţei la stres este una din responsabilităţile activităţii de nursing.
Evaluarea acestora implică analiza stresorilor specifici sau a problemelor cu
care se confruntă persoana, percepţia persoanei asupra stresului şi
răspunsul ei la agentul stresor.
II. Bazele teoretice ale evaluării nursing
Pentru a evalua abilităţile de a face faţă la stres ale unei persoane,

trebuie mai întâi să înţelegem interrelaţiile dintre stresori, răspunsul la stres şi
mecanismele de coping.
Agenţii stresori
Selye (1976) a definit stresorii ca stimuli de alarmă care trezesc
organismul dintr-o stare de repaus, punându-l într-o stare în care e pregătit
să combată acţiunea acestuia. Răspunsul la stres variază de la persoană la
persoană, pentru că stresul este iniţiat nu doar de agentul stresor, ci şi de
percepţia persoanei asupra acestuia. („Nu ceea ce ţi se întânplă este
important, ci felul în care reacţionezi”- H. Selye)
Spre exemplu, divorţul şi recăsătorirea pot fi percepute ca fiind mai
stresante de către o persoană care a fost căsătorită timp de 20 ani, decât de
alta care a trecut deja prin trei divorţuri.
O persoană poate fi conştientă de puterea ei interioară de adaptare la
stres, pe când o alta poate percepe stresul numai în termenii ameninţării pe
care acesta o reprezintă. Aceste diferenţe în perceperea stresorilor explică de
ce potenţialii stresori nu determină un răspuns predictibil şi egal la toţi
oamenii.
Lazarus (1966) a etichetat această percepţie ca fiind aprecierea
calitativă a stresorului, care este un proces de evaluare a stresorului şi de
44
determinare a potenţialei ameninţări pe care o reprezintă. În mod obişnuit, o

persoană evaluează un potenţial stresor şi conchide că evenimentul este : 1).
irelevant, neimportant; 2).benign sau chiar pozitiv sau 3).stresant.
Evenimentele stresante sunt în general văzute ca ameninţări, pierderi sau
schimbări. Aprecierea cognitivă are implicaţii importante în acele intervenţii
nursing care trebuie să ajute o persoană să-şi modifice percepţia asupra
stresului.
Stresorii au fost clasificaţi în psihologici, fiziologici, de mediu şi socio-
culturali.
a). Fiziologici: traumatisme, intervenţii chirurgicale, radiaţii, alterări în
biochimia organismului (hormoni, diete, otrăvuri, etc.), procese infecţioase,
deprivare de somn, oboseală.
b). Psihologici: emoţiile negative (teamă, anxietate), sentimente de
neajutorare, de disperare, neputinţă, singurătate, slaba stimă de sine, lipsa
motivaţiei.
c). De mediu: poluarea, urbanizarea, schimbările de mediu
(spitalizarea, detenţia, schimbarea locuinţei), deprivarea senzorială,
suprasolicitarea senzorială, pierderea intimităţii, zgomote sau mirosuri
neplăcute, lipsa curăţeniei.
Răspunsul prin stres
Stresul este un răspuns psihofiziologic la diversele solicitări sau la

agenţii stresori.
Selye caracterizează răspunsul prin stres ca un mecanism
adaptiv care restabileşte echilibrul persoanei. Dacă răspunsul prin stres
continuă să fie susţinut şi mecanismele de apărare sunt neeficiente, poate
apărea criza, stresul cronic, epuizarea sau moartea.
Mecanismele adaptative cunoscute sub numele de sindrom
general de adaptare sunt iniţiate atunci când sistemul nervos vegetativ
simpatic este stimulat de un stresor şi are 3 stadii:
1. Reacţia de alarmă
2. Stadiul de rezistenţă – când organismul încearcă să se adapteze la
stres
3. Stadiul de epuizare – dacă stresorul nu dispare, apare epuizarea
sau chiar moartea.
Stresul cronic poate contribui la îmbolnăvire, prin suprasolicitarea
organismului aflat într-o stare constantă de tensiune. Se pare că cele mai
multe boli sunt legate de stresul psihofiziologic.
Activitatea neuro-endocrină şi a sistemului vegetativ simpatic asociate
cu stresul se pot exprima prin semne şi simptome şi prin comportamente care
45
pot fi detectate prin evaluarea nursing. Fiziologia stresului nu reprezintă în

mod necesar un proces patologic, iar stresul nu induce inevitabil
îmbolnăvirea.
Mecanisme de coping
„Coping” este un termen de origine engleză care desemnează capacitatea

persoanei de a face faţă la stresori. Weisman (1979) defineşte coping-ul
astfel: „Ceea ce face o persoană pentru a-şi aduce uşurare, răsplată, linişte şi
echilibru... ceea ce face sau nu face într-o problemă, modul în care îi face
faţă acesteia.”.
Coping-ul, ca proces de scădere a distresului, poate conduce:
a)la rezolvarea problemei,
b)la scăderea tensiunii.
Ambele sunt adaptative în sensul că ambele implică un proces activ,
permiţând persoanei să se adapteze la mediul înconjurător. (Pollock –
1984, 1986). Fiecare metodă reprezintă un alt nivel de adaptare,
rezolvarea problemei fiind văzută ca mai adaptivă.
Reducerea tensiunii implică mecanisme care asociază câteva moduri
de distragere a atenţiei de la stresor. Cele mai comune exemple negative
sunt supraalimentaţia, consumul excesiv de alcool şi utilizarea drogurilor.
Aceste comportamente sunt neadaptive. Ca proces intermediar, reducerea
tensiunii implică reducerea stresului la un nivel mai uşor de controlat.
Procesele de coping pot fi considerate ca fiind eficiente atunci când ele
contribuie la realizarea unui înalt nivel de adaptare.
Mecanisme eficiente de coping
Mecanismele eficiente de coping se manifestă prin nivele înalte ale

adaptării la stres sau prin dezvoltarea unei toleranţe la stres. Au
următoarele rezultate (după Visotsky şi colab. , 1961):
- distresul este menţinut în limite controlabile,
- generează speranţă şi încurajare,
- menţin un sens al valorii persoanei,
- relaţiile cu alte lucruri importante sunt menţinute sau reluate,
- perspectivele de refacere fizică sunt crescute,
- perspectivele de situaţii favorabile (inter-personale, sociale, economice)
sunt de asemenea crescute.
46
o Eficienţa mecanismelor de coping variază mult de la o persoană

la alta şi poate fi influenţată de următorii factori (Selye, 1976,
Kobasa,1979, Cohen,1981):
a) Numărul stresorilor cu care se confruntă o persoană
În prezenţa unor stresori multipli, stresul poate fi perceput ca un
obstacol de netrecut şi astfel poate apărea criza.
b) Accesul la suportul social şi financiar
Persoanele cu resurse sociale şi financiare de obicei se simt mai
capabile să înfrunte stresul;
c) Durata de acţiune a stresorului
Expunerea cronică la stresori predispune la apariţia stresului cronic.
d) Intensitatea stresorului
Un stresor intens poate fi perceput ca insurmontabil şi poate
precipita apariţia crizei;
e) Experienţele trecute
Dacă o persoană a făcut faţă cu succes în trecut unui stresor, acesta
va fi perceput ca mai puţin ameninţător
f) Personalitatea
Unele persoane sunt mai rezistente la stres, în special cele care
privesc schimbarea ca pe o provocare şi care cred că pot să
influenţeze evenimentele care se succed în viaţa lor.
Clasificarea modalităţilor de gestiune a stresului în funcţie de

tipul dominant de mecanism implicat
Coping comportamental – reprezintă totalitatea comportamentelor conştiente

care au funcţia de a preveni sau de a reduce reacţia la stres.
Exemple de comportamente cu funcţii adaptatorii: fuga, lupta,
căutarea unui sprijin social, acţiunea planificată, încercarea de
anihilare a stresorilor, abandonarea în automatismele cotidiene,
perseverenţa, antrenamentul sistematic.
Coping cognitiv- reprezintă totalitatea mecanismelor conştiente de prelucrare
a informaţiei care au funcţia de a diminua reacţia de stres.
Exemple în acest sens sunt: reevaluarea problemei sau a resurselor
proprii, planificarea rezolvării problemei, evaziunea în imaginar,
raţionalizarea eşecului.
Copingul neuro-biologic – include răspunsurile fiziologice la stres la nivelul
diferitelor aparate şi sisteme (sindromul general de adaptare- H.Selye).
Aceste răspunsuri pot fi modificate prin metode de autocontrol şi relaxare.
47
Clasificarea mecanismelor de coping în funcţie de orientare
1. Coping orientat spre confruntare

Confruntarea include totalitatea strategiilor comportamentale, cognitive
sau neuro-biologice orientate spre stresor, spre informaţia stresantă, în
scopul rezolvării acestora.
Exemple de orientare spre confruntare:
- Alerta, asumarea responsabilităţii, căutarea activă a soluţiei, evaluarea
precisă a situaţiei, elaborarea planului de rezolvare a problemei.
- Orientarea spre stimulii anxiogeni şi spre consecinţele acestora,
anxietatea crescută, gânduri legate de traumă (atenţie selectivă).
2. Coping orientat spre evitare
Evitarea reprezintă totalitatea strategiilor comportamentale, cognitive sau
neurobiologice care vizează ignorarea sau minimalizarea stresorului şi
evadarea din situaţia stresantă.
Exemple de orientare spre evitare:
- Amânarea, refuzul asumării responsabilităţii, dificultăţi în evaluarea
situaţiei şi în planificarea rezolvării problemei.
- Evaziunea din situaţia stresantă prin consumul de alcool sau droguri
sau prin activităţi distractive.
- Evitarea stimulilor anxiogeni şi a consecinţelor acestora, uitarea
selectivă, anxietatea scăzută (neatenţie selectivă).
Atitudinile de confruntare – evitare pot fi considerate ca două extreme
aflate la capetele unui continuum. Strategiile individuale de coping pot fi
localizate în orice moment într-unul din punctele axei confruntare- evitare.
I----I----I----I----I----I----I----I----I----I----I
C E
(confruntare) (evitare)
Reacţii psihologice la boală
Stresul reprezentat de apariţia unei boli, în special a uneia grave

(cancer, scleroză multiplă, etc.), cu prognostic rezervat sau sever, implică
48
diferite modalităţi de reacţie psihologică, printre care se numără negarea,

proiecţia, raţionalizarea, intelectualizarea, mecanismele cognitive şi
comportamentale de coping, regresia afectiv-comportamentală sau depresia.
I.Mecanisme de apărare(inconştiente, automate)
Acestea sunt: negarea, proiecţia, raţionalizarea, intelectualizarea.
a). Negarea defensivă (refuzul)

Include toate modalităţile de contracarare a formării unei reprezentări interne
a traumei. Pacientul neagă realitatea bolii, refuzând să creadă că suferă de
respectiva boală pentru a se proteja de suferinţa pe care i-ar putea-o provoca
acceptarea realităţii. De asemenea, o persoană poate evita să se prezinte la
medic sau poate ignora conştient simptomele unei boli. Alteori, se produce o
comutare a atenţiei asupra altor aspecte, chiar neimportante (persoana se
gândeşte la cu totul altceva, face alte lucruri decât cele care ar fi necesare –
spre exemplu, continuă să se preocupe de cariera profesională,neglijându-şi
problemele de sănătate).
Pacientul evită inconştient să se gândească la boala sa, să-şi
reamintească detalii legate de debutul şi evoluţia bolii.
b). Proiecţia
Constă în atribuirea în exterior a unor afecte neplăcute pe care
persoana nu şi le recunoaşte ca proprii,pe care inconştient le refuză, sau a
cauzei (responsabilităţii) traumei. În acest mod, persoanele îşi păstrează
nealterată imaginea de sine şi stima de sine. Un pacient poate gândi că alţii
sunt vinovaţi de situaţia în care se află (responsabilitatea pentru propria boală
e plasată altor persoane) sau poate afirma că suferinţa celorlalţi îl face să
sufere mai mult decât propria sa boală (atribuie altora starea negativă
proprie, aceasta devenind astfel mai suportabilă).
d). Raţionalizarea
Raţionalizarea este o justificare logică, dar artificială, care ascunde-fără
ştirea celui care o utilizează- adevăratele motive (inconştiente) ale unor
judecăţi, sentimente sau comportamente ale sale, deoarece aceste motive,
dacă ar fi recunoscute, s-ar însoţi de anxietate.
Reprezintă un pas înainte în asimilarea realităţii bolii, deşi confruntarea
directă este în continuare evitată. Este un ansamblu de construcţii teoretice
menite să justifice un comportament dezadaptiv şi să reevalueze pozitiv
situaţia stresantă, în spatele acestor construcţii ascunzându-se de fapt teama
de boală şi de consecinţele acesteia.Un bolnav care raţionalizează va gândi,
spre exemplu:
49
- mai mult nu puteam face; declanşarea bolii nu a depins de mine;

- nu m-am prezentat la timp la medic, pentru că mereu am fost prea
ocupat;
- mă gândesc că se poate şi mai rău (sau că alţii sunt mai bolnavi decât
mine);
- m-am îmbolnăvit din cauză că am fumat foarte mult, aşa că acum
trebuie să suport consecinţele.
e).Intelectualizarea
Intelectualizarea este un mecanism care recurge la abstracţie şi generalizare
în confruntarea cu o situaţie conflictuală care i-ar produce o anxietate prea
mare subiectului dacă acesta ar recunoaşte că este implicat personal în
respectiva situaţie. Prin intelectulizare se încearcă minimalizarea sau
neutralizarea emoţiilor perturbatoare, neplăcute, legate de boală.
Spre exemplu, un pacient suferind de o boală cu evoluţie progresivă şi
prognostic rezervat, poate începe să se informeze asupra afecţiunii sale
citind literatură de specialitate, privindu-şi suferinţa cu o curiozitate ştiinţifică,
fără să reacţioneze emoţional (prin îngrijorare, teamă, aşteptări negative) la
aceasta.
c) Regresia afectiv- comportamentală
Este o reacţie inconştientă de apărare din partea bolnavului, care

semnifică adoptarea unor atitudini şi comportamente ce ţin de stadii
anterioare şi inferioare a personalităţii (stadii infantile). În cadrul regresiei
afectiv-comportamentale se înregistrează:
- centrarea preocupărilor asupra propriei persoane şi asupra bolii;
- -dependenţa atât de anturaj, cât şi de personalul medical;
- labilitate emoţională;
- anxietate (teamă fără obiect sau nemotivată);
- agresivitate;
Gândire magică (formă de gândire caracteristică unei anumite faze din
dezvoltarea copilului şi caracterizată prin credinţa că gândurile, cuvintele sau
acţiunile dobândesc o anumită putere) – pacientul ajunge să creadă în
puterea „magică” a medicului sau a medicamentelor.
II. Mecanisme comportamentale de coping
50
a). Orientate către confruntarea cu boala – asumarea responsabilităţilor

faţă de propria persoană care decurge din situaţia de bolnav şi din
recunoaşterea acestei situaţii, urmarea sfatului medical, a regimului igieno-
dietetic şi a tratamentului medicamentos prescris.
b). Orientate către evitarea realităţii bolii – se pot manifesta prin
amânarea prezentării la medic în cazul apariţiei unor simptome, prin slaba
complianţă terapeutică sau chiar neglijarea completă a indicaţiilor terapeutice
sau prin comportamente de genul consumului excesiv de alcool sau al
consumului de droguri în scopul evadării din situaţia stresantă.
III. Depresia
Depresia se poate instala la contactul cu realitatea bolii datorită

incapacităţii persoanei de a controla evenimentele. Persoanele care
reacţionează depresiv se manifestă corespunzător triadei cognitive a lui
Beck:
1. imagine de sine negativă;
2. interpretare negativă a trăirilor;
3. privire negativă asupra viitorului.
Sindromul depresiv se caracterizează prin: dispoziţie depresivă,
anxietate, iritabilitate, uneori incapacitatea de a resimţii emoţii, lipsă de
încredere în sine, stimă de sine scăzută, auto-reproşuri, indecizie, retragere
socială, dorinţă de moarte, inhibiţie psihomotorie, scăderea apetitului şi a
libidoului, insomnie sau hipersomnie. Depresia survenită ca reacţie la
declanşarea unei boli somatice poate agrava evoluţia acesteia datorită
scăderii imunităţii prin mecanisme neurobiologice complexe.
Situaţia de „criză” psihologică
„Criza” apare atunci când persoana se simte copleşită de stresor şi

incapabilă să rezolve problema cu care se confruntă. Este o situaţie limită,
acută, care este în mod obişnuit rezolvată în 4-6 săptămâni. Este declanşată
de traume psihice majore; decesul unei persoane apropiate, pierderea
locuinţei, a slujbei, a sănătăţii (confirmarea unei boli incurabile).
Fink (1967) identifică 4 stadii observabile ale crizei care pot fi
recunoscute în cursul evaluării nursing:
I. Şocul
51
Stresorul este perceput ca fiind copleşitor, de netrecut. Persoana poate

simţii neputinţă, anxietate şi perturbarea proceselor cognitive.
II. Retragerea defensivă
Eforturile sunt îndreptate în direcţia menţinerii structurilor existente ,
deseori prin utilizarea unor strategii de coping menite să reducă tensiunea şi
să reorganizeze ideile.
III. Recunoaşterea (acceptarea) traumei
Persoana nu poate fi distrasă prea mult timp de la stresul pe care îl
resimte ca fiind covârşitor, sentimentele de disperare şi neputinţă pot fi
puternice şi pot apărea chiar idei sau acte suicidare.
IV. Adaptarea şi schimbarea
Persoana câştigă un sentiment al controlului şi o creştere a încrederii în
sine, ca urmare a stabilizării unor noi structuri sau a celor de dinaintea crizei.
Procesele cognitive revin la normal.
III. Istoricul bolii
Evaluarea abilităţilor de coping şi a toleranţei la stres se bazează pe

observarea şi interpretarea declaraţiilor persoanei. Totuşi, nu orice persoană
este pregătită să discute despre stres şi despre modul în care îi face faţă.
Pentru evaluarea cât mai obiectivă a stării în care se află persoana,
interviul trebuie să se bazeze pe următoarele obiective:
- Natura stresorului.
- Modul în care e perceput stresorul sau stresul.
- Strategiile de coping.
- Rezolvarea stresului.
Model de interviu pentru evaluarea stilului de coping şi a toleranţei la

stres
1. Natura stresorilor
- schimbări majore / pierderi în ultimul an
- situaţii generatoare de stres în trecut sau în prezent
2. Percepţia stresorului sau a stresului
- Ce neajunsuri îţi provoacă această problemă?
- Situaţiile acestea sunt bune sau rele pentru tine?
3.Strategii de coping
a )Cum încerci să reduci tensiunea cauzată de stres:
- Vorbind cu alţii.
- Încercând să uiţi.
- Încercând să rezolvi problema.
- Învinuindu-i pe alţii pentru problemele tale.
52
- Consumând alcool sau droguri sau mâncând excesiv.

- Căutând ajutor.
- Făcând ceva care să îţi distragă atenţia de la problemă.
- Rugându-te.
- Nefăcând ni.mic.
- Acceptând situaţia.
- Altele.
b). Există cineva care te-ar putea ajuta cu adevărat să-ţi rezolvi
problemele?
4. Rezolvarea stresului
- De obicei îţi rezolvi problemele?
- Te ajută metodele pe care le-ai descris să reduci stresul?
IV. Natura stresorilor
Unii oameni recunosc cu uşurinţă stresorul, pe când alţii, nu.

Recunoaşterea problemelor care apar şi înţelegerea naturii stresorului pot
permite asistentului medical şi pacientului să planifice intervenţiile potrivite.
Spre exemplu, un pacient care este programat pentru o intervenţie
chirurgicală pe cord manifestă teamă faţă de aceasta. Informarea
preoperatorie este o intervenţie potrivită în acest caz.
Cercetătorii au urmărit modul în care diferite grupe de pacienţi
experimentează diferite tipuri de stresori. Grupele studiate au inclus pacienţi
care au suferit infarct miocardic acut, altele, pacienţi hemodializaţi pentru
insuficienţă renală cronică şi altele pacienţi care erau la începutul unor îngrijiri
medicale pe termen lung sau scurt. Cunoaşterea naturii potenţialului stresor
în aceste situaţii este una din modalităţile de anticipare a posibilelor reacţii
psihologice din partea pacienţilor.
Scala de stres a lui Holmes şi Rahe (scala readaptării sociale-1967)

Prezintă o listă a evenimentelor stresante majore ale vieţii, pe care le
cuantifică în funcţie de severitate cu numere de la 11 la 100. Reevaluarea
acestei scale în 1994 enumeră următorii 10 primi factori stresori prin
schimbare de viaţă:
1. Decesul soţului / soţiei.
2. Divorţ.
3. Decesul unui membru apropiat al familiei.
4. Separare maritală.
5. Rănire sau boală personală severă.
6. Pierderea serviciului.
7. Condamnare la detenţie.
53
8. Decesul unui prieten apropiat.

9. Sarcina.
10. Reajustare în afaceri.
Deşi scala s-a bucurat de o largă recunoaştere când a fost introdusă,

unele cercetări au demonstrat că aceasta nu are o valoare absolută,
deoarece modul în care este perceput stresul şi felul în care oamenii se
confruntă cu el depinde de variaţi factori: vârstă, factori socio-culturali, de
personalitate, existenţa unor tulburări psihice cronice.
Tipuri de stresori
1. Stresori fiziologici – sunt stimuli fizici care iniţiază răspunsul la stres,

cum ar fi procesele îmbolnăvirii si simptomele asociate, oboseala,
insomnia.
Pot fi identificaţi în timpul examenului clinic obiectiv, precum şi în timpul
interviului.
Exemple de întrebări utilizate pentru a identifica prezenţa stresorilor
fiziologici:
- Cum te simţi?
- Care sunt principalele probleme pe care ţi le cauzează această
boală?
- Care sunt problemele cu care vă confruntaţi odată cu înaintarea în
vârstă?
- Mai devreme mi-aţi spus că aveţi dificultăţi de adormire. Ce credeţi
că vă influenţează somnul?
2. Stresori psihologici
În general stresorii psihologici sunt stimuli care îşi au originea în procesele
de gândire (modul de a gândi) ale persoanei,
legate de siguranţa personală, controlul asupra evenimentelor şi integrarea
socială. Stresorii fiziologici, de mediu şi
socioculturali pot influenţa stresorii psihologici.
Deoarece persoanele pot să nu răspundă la întrebări directe, obţinerea
datelor din interviu asupra stresorilor psihologici
poate fi dificilă. Pot fi utile întrebări de genul:
- Ce gânduri îţi persistă în minte?
- Cum te simţi când nu poţi controla aceste sentimente neplăcute?
- Ce te sperie sau te face să te simţi neliniştit legat de această situaţie în
care te afli?
54
Sentimentele de neputinţă, ca sursă de stres sau ca răspuns la stres pot fi

indicate de reacţii şi stări de genul:
- Nimeni nu îmi spune nimic despre ce se întâmplă cu mine.
- O să mor indiferent ce mi-aţi face.
- Nu pot conta pe ajutorul nimănui atunci când am nevoie.
Date suplimentare legate de stresorii psihologici pot fi obţinute atunci când
evaluăm conceptul de sine.
3.Stresori de mediu
Includ: schimbări în rutina cotidiană, spitalizarea, lipsa intimităţii, sunete
sau mişcări neplăcute, căldură sau frig excesive, precum şi sub- sau
suprastimularea senzorială.
Percepţia persoanei asupra stresorilor din mediul înconjurător poate fi
cunoscută punând următoarele întrebări:
- Ce vă nemulţumeşte în acest loc(mediu)?
- În ce fel vă afectează acest loc(mediu) stilul de viaţă şi obiectivele
zilnice?
- În ce fel de mediu vă simţiţi mai confortabil?
4.Stresori socio-culturali
Reprezintă evenimente stresante legate de relaţiile familiale sau
profesionale sau de preocupările religioase.
Întrebări utile:
- Cum ţi-ai putea descrie relaţia cu soţul /soţia sau copiii, părinţii, iubitul
/iubita?
- Cum ţi-a afectat această situaţie (boala)familia?
- Cum interferează circumstanţele actuale ale vieţii tale cu munca sau cu
şcoala?
- Cum afectează aceste circumstanţe starea ta financiară?
V. Observaţii nursing legate de evaluarea mecanismelor de coping şi

a toleranţei la stres
Răspunsurile afective şi cele fiziologice apar ca reacţii la stresor şi trebuie

observate in cadrul procesului de evaluare nursing.
Răspunsuri fiziologice la stres
Agenţii stresori activează sistemul nervos vegetativ simpatic şi axul

hipotalamo-hipofizo-suprarenalian, cu eliberare
consecutivă de adrenalină şi noradrenalină, care acţionează în mod
specific la nivelul diverselor aparate şi sisteme.
55
a)La nivelul aparatului cardiovascular

- Creşterea frecvenţei cardiace, aritmii.
- Creşterea tensiunii arteriale sistolice.
- Vasoconstricţie la nivelul pielii şi a viscerelor.
- Creşterea consumului de oxigen la nivelul miocardului.
- Dureri precordiale, palpitaţii.
- Cefalee (chiar migrenă).
O persoană care suferă de o afecţiune cardiovasculară este mai
predispusă să dezvolte aceste semne şi simptome atunci când este supusă
unui stresor.
b) La nivelul aparatului respirator

- Creşterea frecvenţei respiraţiilor, care poate fi însoţită de senzaţia
subiectivă de “sete de aer”.
- Infecţii respiratorii prin deprimarea imunităţii datorită stresului cronic.
c) La nivelul aparatului digestiv

Sistemul nervos vegetativ simpatic inhibă în mod obişnuit motilitatea tractului
gastrointestinal. Cu toate acestea, stresul este frecvent asociat cu greaţă,
vomă şi creşterea peristaltismului intestinal. Mecanismul fiziologic este
neclar, dar poate fi legat de activitatea cerebrală a nervului vag. În timp,
stresul poate duce la apariţia ulcerului gastro – duodenal.
d) La nivelul sistemului musculoscheletal

Tonusul muscular poate creşte ca răspuns la stres. Persoana apare ca fiind
tensionată, menţinând o poziţie rigidă. Mai pot apărea tremorul extremităţilor,
nelinişte şi neastâmpăr asociate cu diverse mişcări.
e)La nivelul tegumentului

Ca răspuns la stres, pot apărea transpiraţii abundente, datorită modificărilor
care survin la nivelul vaselor sanguine subcutanate. Transpiraţiile pot fi
limitate la faţă şi palme, sau pot fi generalizate. Anumite afecţiuni
dermatologice cum ar fi herpesul, eczemele sau dermatitele, pot recidiva în
perioadele stresante ale vieţii.
B. Răspunsuri comportamentale şi afective la stres
Stresul psihic care nu poate fi rezolvat – în sensul unei scăderi a

tensiunii psihice sau a rezolvării problemei generatoare de stres – se poate
manifesta prin modificări comportamentale sau afective.
Răspunsurile afective comune la stres includ anxietatea, tristeţea,
depresia, teama şi sentimentele de frustrare. Asistenta medicală trebuie să
liniştească pacientul, asigurându-l că aceste reacţii sunt normale. Uneori,
56
aceste sentimente pot evolua către dispnee, neajutorare, neputinţă, conflict

interior sau agresivitate (îndreptată asupra altor persoane sau asupra propriei
persoane). În aceste cazuri, persoana supusă stresului are nevoie de o
susţinere psihologică din partea asistentei medicale.
Evaluarea potenţialului suicidar
Sinuciderea sau tentativa de sinucidere pot fi modalităţi de răspuns la

stres al unor persoane aflate în criză psihologică, stare caracterizată printr-un
stres copleşitor şi mecanisme de coping ineficiente. Cel mai mare risc
suicidar îl au următoarele grupe (grupe de risc): alcoolicii, adolescenţii,
persoanele vârstnice, persoanele cu tentative suicidare în antecedente.
Pierderile recente, cum ar fi pierderea unei persoane iubite, a statutului
social, a sănătăţii, a libertăţii, a slujbei, pot precipita o criză suicidară.
Într-un studiu efectuat în Franţa în 1998 (G.Petit) s-a constatat că
fragilitatea mentală era frecventă la suicidari, trei persoane din patru suferind
de o tulburare mentală. De asemenea, două persoane din trei care au avut o
tentativă de suicid, recunosc că tentativa lor a fost precedată de o emoţie
insuportabilă şi / sau de imposibilitatea de a comunica.
Tehnici de evaluare a potenţialului suicidar
Includ: interviul, ascultarea şi observarea comportamentului.
a) Interviul
Cea mai rapidă şi mai directă modalitate de evaluare este
intervievarea persoanei. Întrebările trebuie să fie într-o manieră directă, dar
delicată. Dacă o persoană recunoaşte că are idei suicidare, trebuie să o
întrebăm dacă şi-a făcut un plan în acest sens. În continuare, evaluăm modul
în care planul poate fi pus în aplicare şi în ce interval de timp prin întrebări de
genul:
- Ai deja o armă ? Cum ai putea să îţi procuri?
- Ai la îndemână pastile pentru somn?
Pacienţii cu depresii severe pot să îşi ascundă intenţiile suicidare, să
le disimuleze, pentru a nu fi opriţi să le pună în aplicare.
Nu este necesar, când evaluăm riscul suicidar, să întrebăm persoana
de ce vrea să se sinucidă. Deşi această informaţie este de interes, ea poate
deturna interviul de la scopul său iniţial, care este evaluarea potenţialului
suicidar.
b) Ascultarea
57
- Este important să ţtim să ascultăm, adică să fim atenţi la tot ceea ce ne

comunică pacientul, atât verbal, cât şi non-verbal. Spre exemplu,
pacientul ar putea să afirme
- Nu merit să mai trăiesc. Sunt o povară pentru ceilalţi.
- Am găsit în sfârşit soluţia la problemele mele.
Acestea pot fi idei suicidare exprimate în mod indirect .
c) Observarea
Este posibil să analizăm comportamentul din perspectiva intenţiilor suicidare,
dar uneori această analiză poate fi singura “cheie” a identificării acestor
intenţii.
Sunt importante mai ales comportamentele care nu stau de obicei în
caracterul persoanei. Spre exemplu, o persoană depresivă poate apărea
brusc foarte activă şi optimistă, sau o persoană care ţine la proprietăţile sale
poate decide brusc să îşi scrie testamentul, sau îşi contactează prietenii
pentru a-şi lua rămas bun.
Comportamentele asociate cu depresia, cum ar fi abuzul de alcool sau
de droguri, precum şi sentimentele de disperare, sunt semnificativ asociate
cu tentativele suicidare.
VI. Diagnosticul nursing legat de coping şi de toleranţa la stres
Diagnosticul nursing poate identifica, în cazul unei persoane supuse

unui stresor:
- Sentimente de nelinişte şi de îngrijorare.
- Depresie.
- Anxietate.
- Afectarea funcţionării sociale a persoanei (alcoolism, încălcarea legii,
absenţe de la locul de muncă sau de la şcoală, etc.).
- Performanţe scăzute la şcoală sau la locul de muncă sau amânări
excesive ale îndeplinirii sarcinilor.
- Comportamente autodistructive datorită depăşirii mecanismelor de
defensă (alcool, droguri, tentative suicidare ).
- Reacţii psihologice post-traumatice:
- trauma este un eveniment de viaţă excepţional, extrem de stresant, cum ar
fi: războiul, violul, agresiuni corporale, dezastre naturale, accidente;
- evenimentul traumatic reprezintă o ameninţare la adresa vieţii persoanei.
- persoana supusă traumei poate reacţiona ulterior prin: anxietate, gânduri
obsesive, coşmaruri legate de trauma suferită, depresie, idei suicidare.
VIII. Obiectivele evaluării nursing
58
Obiectivele evaluării nursing în cazul unei persoane supuse stresului

sunt:
- Identificarea cauzelor stresului.
- Determinarea percepţiei persoanei asupra stresului.
- Identificarea potenţialilor agenţi stresori.
- Identificarea mecanismelor specifice de coping.
- Recunoaşterea, dacă este cazul, a semnelor crizei induse de stres.
Scopul evaluării Metodele de colectare a
datelor
- Identificarea stresorului cu - Interviu
care se confruntă persoana. - Natura stresorului
- Identificarea percepţiei - Interviu
persoanei asupra stresorilor - Cum poate influenţa
actuali sau potenţiali percepţia persoanei asupra
stresului, răspunsul său la
stres?
- Evaluarea conceptului de
sine. Pot influenţa trăsăturile
personalităţii percepţia
persoanei asupra stresorului?
- Identificarea potenţialilor - Observaţie asupra:
stresori cu care se confruntă - Potenţialilor stresori din
persoana mediul înconjurător;
- Potenţialilor stresori
asociaţi cu diverse stări de
sănătate sau boală.
- Identificarea - Interviul
mecanismelor specifice de - Observaţii şi interpretări
coping utilizate de persoană - Comportamente
- Declaraţii făcute de
pacient
- Identificarea eficienţei - Interviu
controlului asupra stresului - Observaţii
- Manifestări fiziologice
- Afectarea proceselor
gândirii
- Afectarea abilităţilor de
auto-îngrijire
- Recunoaşterea unei
posibile crize psihologice
VIII. Cercetări
59
1. Un studiu efectuat pe pacienţi cu infarct miocardic acut, în SUA, a

constatat că aceştia experimentează diferiţi stresori în cursul diferitelor
stadii ale spitalizării:
a) Stresori fiziologici
- leziunea miocardică acută şi gradul ei de extindere
- complicaţiile cardiace ale IMA
- severitatea simptomelor
- antecedentele de boală cardiacă
- boli coexistente
- alte complicaţii
- deprivare de somn
- alţii.
b) Stresori psihologici
- teama de moarte
- teama de procedurile medicale
- afectarea imaginii corporale
- singurătatea
- sentimente de neputinţă, neajutorare, disperare
- pierderea virilităţii
- transferul din secţia de cardiologie în terapie intensivă
- alţii.
c) Stresori de mediu
- internarea (mediu spitalicesc)
- observarea procedurilor medicale care se efectuează în spital
- diminuarea sau pierderea intimităţii
- plictiseala
- substimularea senzorială
- igiena deficitară
- mirosul neplăcut
- zgomotele supărătoare
- lipsa ferestrelor şi / sau a unui ceas
- incapacitatea de a adormi (insomniile)
- restricţia vizitelor
- întreruperea activităţilor zilnice
- alţii.
d) Stresori socioculturali
- clasa socială
- statutul financiar
- originea etnică
- credinţele religioase
60
- educaţia
- teama faţă de reacţia familiei
- conflictele intrafamiliale
- îngrijorarea pentru sine
- îngrijorarea pentru familie
- incapacitatea de muncă
- alte credinţe sau atitudini.
S-a constatat că natura stresorilor variază. Astfel, pe parcursul spitalizării,

stresorii sunt predominant fiziologici şi de mediu. După externare, stresorii
sunt mai ales psihologici şi socioculturali, cum ar fi alterarea imaginii
corporale, sentimentele de pierdere a speranţei, incapacitatea de muncă şi
grijile financiare.
2. Alt studiu s-a făcut în SUA, asupra a 35 de pacienţi hemodializaţi pentru

insuficienţă renală cronică. S-a constatat prezenţa următorilor stresori, în
ordinea descrescătoare a frecvenţei:
- restricţia de lichide
- crampele musculare
- oboseala
- grijile privitoare le viitor (viitor incert)
- restricţiile alimentare
- afectarea profesională
- restricţia în activitatea fizică
- schimbările în imaginea corporală
- purtarea unor canule intravenoase şi intra – arteriale
- durata mare a tratamentului
- timpul limitat, restrâns acordat vacanţelor şi restrângerea posibilităţilor de
alegere a locului de desfăşurare a acestora
- dependenţa de membrii familiei
- implicarea mai mică în viaţa socială
- schimbările survenite în responsabilităţile familiale
- costul tratamentului
- disfuncţiile sexuale
- dependenţa de medici
- afectarea articulaţiilor
- transportul la şi de la spital
- internările frecvente
- tulburări de somn
- afectarea rolului marital
- teama de a rămâne singuri (de a fi părăsiţi)
- afectarea rolului parental.
61
3. Un al treilea studiu indică faptul că stresorii asociaţi instituţionalizării unor

persoane vârstnice, sunt legaţi în principal de situaţia socială şi de vârsta
înaintată a acestora.
Studiul a reliefat următoarele categorii de stresori în acest caz:
- Ameninţări la adresa sănătăţii şi a vieţii.
În special traumatismele acute sau intervenţiile chirurgicale sunt percepute ca
ameninţări, persoanele vârstnice simţind o teamă intensă de handicap sau de
moarte.
- Disconfortul legat de durere, frig, oboseală, îngrijire deficitară, alimentaţie
săracă, etc.
- Lipsa mijloacelor de subzistenţă.
- Lipsa intimităţii – prin pierderea relaţiilor apropiate, a prietenilor, a afilierilor
intime.
- Inactivitatea impusă de vârstă sau boală.
- Restricţii ale mişcărilor (ale mobilităţii).
- Izolarea – separarea persoanelor vârstnice de mediul lor obişnuit, de
cunoştinţe şi prieteni.
- Teama de a nu îşi pierde statutul familial sau rolul jucat pânâ atunci în
familie.
- Faptul de a fi îngrijiţi nesatisfăcător; îngrijirile apreciate ca “imprevizibile”.
- Lipsa de informare asupra stării de sănătate, sentimentul că informaţiile le
sunt refuzate
- Conştiinţa propriei degradări fizice şi mentale
- Sentimentul de a fi respins – adică sentimentul de a fi fost uitat sau de a fi
ridicularizat şi de a nu fi plăcut celorlalţi.
- Durata necunoscută a instituţionalizării – sentimentul de captivitate care nu
va lua niciodată sfârşit şi sentimentul că timpul trece foarte greu, “se
târăşte”.
CONCLUZII
Evaluarea mecanismelor de “coping” şi a toleranţei la stres trebuie să

se focalizeze asupra:
- stresorilor specifici sau problemelor cu care se confruntă persoana
evaluată;
- percepţiei persoanei asupra stresorului;
- răspunsului persoanei la acţiunea stresorului.
Asistenta medicală trebuie să reţină câteva elemente importante atunci
când evaluează mecanismele de “coping” şi toleranţa la stres:
- Evaluarea mecanismelor de coping şi a toleranţei la stres este optimă
atunci când asistentul medical şi pacientul au o relaţie deschisă, bazată pe
încredere.
62
- Agenţii stresori variază de la o persoană la alta, fiind interpretaţi de fiecare

persoană din perspectivă proprie.
- Răspunsul individual la stres este variat şi este influenţat de valorile
personale, cultură, percepţie individuală, resurse socioeconomice şi de
experienţe trecute legate de acelaşi stresor.
- Semnele fiziologice ale stresului sunt variate şi de obicei nu sunt relevante
atunci când sunt observate în timpul interviului.
- Eficienţa mecanismelor de “coping” poate fi judecată în funcţie de
reducerea distresului şi de adaptarea la situaţia stresantă. Asistentul
medical trebuie să aibă grijă să nu judece mecanismele de “coping” ale
pacienţilor în funcţie de valorile personale.
- Criza sau ideaţia suicidară depistate în cursul evaluării reprezintă situaţii
de urgenţă care necesită intervenţii imediate.
DISCUŢII
1. Care credeţi că sunt modalităţile prin care stresul psihic poate fi

transmis de la o persoană la alta?
2. Cum ar putea asistentul medical să reducă stresul psihic la locul său de

muncă?
3. Care credeţi că sunt cele mai adaptive reacţii psihologice la boală?
4. Cum puteţi ajuta un pacient al cărui mod de a reacţiona la stresul

îmbolnăvirii este maladaptiv?
63
CAPITOLUL VII
RELAŢIA ASISTENT MEDICAL – PACIENT
Profesia de asistent medical nu există în afara relaţiei asistentului

medical cu pacientul său. Dintre toţi membrii echipei terapeutice, asistentul
medical, în virtutea îndatoririlor sale, se află cel mai frecvent şi, adeseori, şi
pe durata cea mai mare de timp, faţă în faţă cu pacientul.
Relaţia interpersonală care se stabileşte între asistentul medical şi
pacient implică anumite drepturi şi obligaţii pentru fiecare dintre “partenerii”
relaţiei, care se dezvoltă pe coordonata profesională (tehnică şi
informaţională), dar şi pe coordonatele afective şi de ordin moral. Este o
relaţie pe care o putem numi terapeutică, în cadrul căreia se stabileşte o
alianţă terapeutică, de care depinde în mare măsură evoluţia stării de
sănătate a pacientului.
Alianţa terapeutică în relaţia asistent medical-pacient presupune ca
fiecare dintre partenerii relaţiei să îşi asume un anumit rol, anumite sarcini, în
scopul ameliorării stării de sănătate sau chiar al vindecării pacientului.
Trebuie spus însă de la bun început că această relaţie este inegală,
confruntarea cu boala afectând în diverse moduri personalitatea bolnavului.
În general, boala se asociază cu anxietate, este o situaţie în care bolnavul se
simte ameninţat şi, în consecinţă, acesta se apară prin diverse modalităţi –
conştiente sau inconştiente – de această ameninţare, mergând de la
confruntarea cu boala până la negarea realităţii acesteia sau la refugiul în
consumul excesiv de alcool. Totuşi, ca şi caracteristici în general prezente la
o persoană bolnavă, în special suferind de o maladie cronică sau de o
maladie cu prognostic rezervat, se pot distinge:
1. O anumită stare de conflictualitate intrapsihică (prin oscialaţia între
acceptarea şi refuzul realităţii bolii).
64
2. O sugestibilitate crescută, care face bolnavul receptiv la indicaţiile

medicului, dar şi la sugestiile altor bolnavi sau ale anturajului, referitoare la
diverse modalităţi mai mult sau mai puţin terapeutice.
3. O centrare asupra propriei persoane.
4. Restrângerea orizontului preocupărilor.
Aceste modificări în psihicul unei persoane bolnave ţin de regresia
afectiv-comportamentală care se instalează, de regulă, atunci când persoana,
recunoscând realitatea bolii, îşi activează mecanisme inconştiente de
adaptare la noua situaţie.
Complianţa terapeutică
Complianţa terapeutică (engl. “compliance” = supunere) se defineşte ca

fiind adeziunea bolnavului la indicaţiile medicale, care includ terapiile
medicamentoase, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă, precum
şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic.
Complianţa a scăzut odată cu răspândirea informaţiei medicale libere şi
cu diversificarea arsenalului terapeutic, mulţi bolnavi preferând automedicaţia
sau sfaturile unor nespecialişti.
Un control efectuat în Suedia de către farmacişti în anii 90 a demonstrat
că în 30-40% din cazuri medicamentele prescrise şi cumpărate nu au fost
folosite, găsindu-se ambalajele originale intacte la domiciliul pacienţilor. În
25% din cazuri medicamentele nu au fost, pur şi simplu, cumpărate, pacienţii
recurgând la automedicaţie.
Factorii implicaţi în non-complianţă sunt:
a) Factori legaţi de modul de trăire a realităţii bolii.
b) Factori legaţi de relaţia medic-pacient.
c) Factori legaţi de tipul tratamentului prescris.
d) Factori legaţi de anturajul bolnavului.
a) Factorii legaţi de modul de trăire a realităţii bolii

Pacienţii care adoptă ca strategie de coping confruntarea cu boala îşi
vor asuma responsabilităţile legate de urmarea sfatului medical. Dimpotrivă,
cei care vor recurge la evitarea realităţii bolii, sau chiar la negarea acesteia,
vor avea o complianţă scăzută, sau chiar nulă. De asemenea, persoanele
care reacţionează prin depresie la situaţia de bolnav, pot avea o complianţă
scăzută prin dezinteresul faţă de propria persoană şi prin lipsa de speranţă şi
descurajarea pe care le trăiesc.
65
b) Factorii legaţi de relaţia medic – pacient

O relaţie terapeutică bună presupune o bună comunicare şi încrederea
pacientului în medicul său. Atunci când sfatul medical este dat ca un ordin,
fără a informa pacientul şi fără a-l convinge de necesitatea tratamentului,
complianţa acestuia va scădea.
c) Factorii legaţi de tipul tratamentului prescris
Acesţia sunt:
- Durata tratamentului – o durată mare a tratamentului, în general scade
complianţa.
- Numărul medicamentelor administrate – cu cât acesta este mai mare, cu
atât complianţa va scădea, pacientului fiindu-i mai dificil să urmeze un plan
terapeutic foarte încărcat.
- Frecvenţa administrării dozelor – cu cât aceasta este mai mare,
complianţa scade.
- Prezenţa unor efecte adverse ale medicamentului scade de asemenea
complianţa.
G.Besançon identifică două imagini ale medicamentului:
a) Imaginea “externă” a medicamentului -este imaginea promovată de
industria farmaceutică prin intermediul firmelor de medicamente, care se
adresează atât medicilor (prescriptorilor), cât şi pacienţilor
(consumatorilor).
b) Imaginea “internă” a medicamentului - este o reprezentare inconştientă ;
elaborată în cursul dezvoltării personalităţii şi reprezintă încrederea sau
neîncrederea în medicament, pe care persoana îl consideră “bun” sau
“rău”.În constituirea acestei imagini, un rol important îl are medicul, ca
personaj important în primii ani de viaţă, care va contribui la viziunea
Ulterioară a persoanei asupra sănătăţii şi a bolii.
Efectul placebo este un aspect particular al acestei imagini, care se
manifestă în relaţia terapeutică. Substanţa placebo nu acţionează prin
structura ei chimică - fiind un fals medicament - ci prin reprezentarea ei
simbolică (prin sugestie).
Un studiu efectuat într-un serviciu chirurgical (L.Lasagna) a demonstrat
că durerile postoperatorii s-au ameliorat la 72% din pacienţii cărora li s-a
administrat morfină şi la 40% din cei cărora li s-a administrat placebo.
d) Factorii legaţi de anturajul bolnavului

Complianţa scade atunci când bolnavul este receptiv la sugestiile unor
persoane care îl sfătuiesc să abandoneze un anumit tratament (pe motiv
că acesta ar fi nefolositor sau chiar nociv), precum şi în cazul unor bolnavi
care necesită supraveghere din partea anturajului pentru respectarea
indicaţiilor medicale (de exemplu, bolnavii psihic), dar acesta nu satisface
aceste cerinţe.
66
Trăsăturile definitorii ale unui asistent medical
Dacă am încerca să conturăm profilul psihologic ideal al asistentului

medical, acesta ar include ca trăsături definitorii competenţa şi autoritatea
profesională, capacitatea de a stabili o bună comunicare cu pacientul,
empatia, răbdarea, disponibilitatea lăuntrică, dar şi un anumit grad de
neutralitate afectivă. De asemenea, asistentul medical trebuie să dispună de
spirit de observaţie, de promptitudine şi curaj în intervenţiile sale, precum şi
de capacitatea de a se integra armonios şi eficient într-o echipă de lucru
(echipa medicală).
Trăsăturile enumerate sugerează deosebita complexitate a
personalităţii pe care ar trebui să o posede un asistent medical. De aceea
această profesie nu este o simplă meserie, ci o profesiune de credinţă, lucru
care ar trebui cunoscut şi înţeles de către toţi aceia care optează pentru
alegerea ei în viaţă. Reuşita în profesiunea medicală este, în mare parte,
determinată de vocaţie, dar şi de cultivarea conştientă şi constantă a unor
valori morale şi a unor aptitudini profesionale.
Vom detalia acum trăsăturile enumerate, în scopul unei înţelegeri cât
mai adecvate a acestora.
1. Competenţa profesională
Competenţa profesională în cazul unui asistent medical presupune
corectitudine în îndeplinirea sarcinilor specifice (a prescripţiilor medicale),
cunoştinţe medicale corespunzătoare şi aptitudini tehnice (stăpânirea deplină
a tehnicilor specifice activităţii de nursing).
Un asistent medical care îşi neglijează sarcinile de serviciu sau care are
slabe aptitudini tehnice şi insuficiente cunoştinţe teoretice, nu va face faţă
solicitărilor profesiei sale, compromiţând adesea, prin modul său de abordare,
întreg actul medical şi evoluţia bolii pacientului său, uneori punând în pericol
chiar viaţa acestuia.
2. Autoritatea profesională
A avea autoritate profesională, în cazul unui asistent medical, înseamnă
a şti să impună, cu respect şi bunăvoinţă faţă de pacient, dar şi mai ferm,
atunci când este cazul, regulamentul de ordine interioară al spitalului,
respectiv al secţiei unde îşi desfăşoară activitatea, a determina pacienţii să
urmeze prescripţiile medicale şi să se supună investigaţiilor necesare
conform programărilor sau orarului secţiei, a coordona eficient activitatea
personalului subordonat (infirmieri, brancardieri, îngrijitori de curăţenie),
precum şi a supraveghea respectarea orarului de vizită a pacienţilor internaţi
şi a nu permite accesul vizitatorilor la ore sau în spaţii nepermise (saloane de
reanimare, săli de operaţie etc.). Lipsa de fermitate, de autoritate, din partea
67
asistentului medical, atrage după sine dezordinea şi are, evident, implicaţii

negative în activitatea de nursing.
3. Capacitatea de a stabili o bună comunicare cu pacientul

Am vorbit deja despre comunicarea terapeutică într-un capitol anterior.
Am văzut că ea presupune o anume ştiinţă de a colecta informaţiile necesare
pentru stabilirea diagnosticului şi tratamentului, dar şi de a furniza pacientului
informaţiile necesare. Însă capacitatea de a comunica eficient cu pacientul
presupune mai mult decât o strategie, ea implică empatie, răbdare,
bunăvoinţă, înţelegere şi interes din partea asistentului medical pentru
pacientul său şi faţă de suferinţa acestuia.
Empatia se defineşte ca fiind capacitatea de identificare emoţională cu
trăirile altei persoane, continuând să rămâi tu însuţi. În profesia medicală,
empatia este o metodă de cunoaştere intuitivă.
Un studiu experimental efectuat într-un spital din Londra în anul 1950 –
la sugestia lui Menzies Lyth, care a presupus că luarea unor măsuri
organizatorice defensive ar reduce nivelul anxietăţii generate de confruntarea
zilnică a asistenţilor medicali cu suferinţa şi cu moartea – a urmărit
minimalizarea contactului direct, psihologic, cu durerea pacientului. S-au
grupat pacienţii pe categorii de boli, iar asistenţii medicali în funcţie de gradul,
vechimea şi îndemânarea lor. S-a discutat despre detaşare şi neimplicare
emoţională ca prime atribute ale unui asistent medical. S-a constatat, însă, că
aceste măsuri organizatorice erau de fapt nişte demarcaţii rigide între
responsabilităţi, din care a rezultat o atitudine iresponsabilă la asistenţii
mediali de grad inferior, aceştia nemaifiind motivaţi să îşi dezvolte
cunoştinţele şi abilităţile şi să progreseze. Totodată asistenţii medicali
adoptau atitudinea de „roboţi nesimţitori”. Astfel, anxietatea şi rata
abandonării sarcinilor de lucru au crescut, asistenţii medicali astfel instruiţi
nefacînd faţă realităţii suferinţei şi morţii.
4. Neutralitatea afectivă
Cu toate că trebuie să dispunem de capacitatea de a empatiza cu
bolnavul şi cu suferinţa sa, pentru a i-o înţelege şi a-l putea ajuta mai prompt
şi mai eficient, ca asistenţi medicali este necesar să avem un anumit grad de
detaşare emoţională, aşa numita „neutralitate afectivă”. Aceeasta presupune
stabilirea anumitor limite în cadrul relaţiei cu pacientul, atât limite de ordin
interior ( a nu fi bulversaţi de suferinţa acestuia), cât şi limite de ordin exterior,
socio-profesional (a nu deveni prea intim cu bolnavul). Neutralitatea afectivă
implică şi să nu judecăm bolnavul după propriile noastre regului şi valori şi de
a-i trata egal pe toţi pacienţii noştri, indiferent de simpatiile sau antipatiile pe
care le-am putea resimţi faţă de aceştia.
Neutralitatea afectivă ne protejează în impactul zilnic cu suferinţa
celorlalţi şi protejează, de asemenea, bunul mers al relaţiei terapeutice.
68
5. Disponibilitatea lăuntrică şi dăruirea faţă de pacient

Asistentul medical trebuie să dispună de o mare capacitate de a se
dărui pacientului său, de a-i oferi suport psihologic în condiţiile unei relaţii
afective echilibrate cu acesta- relaţie care presupune, cum deja am văzut,
suficientă empatie şi înţelegere, dar şi o anumită neutralitate afectivă.
6. Spiritul de observaţie
Am dezvoltat deja într-un capitol de sine stătător semnificaţiile,
implicaţiile şi necesitatea existenţei unui bun spirit de observaţie în activitatea
de nursing. Spiritul de observaţie al asistentului medical se opune rutinei şi
pasivităţii, putând fi cultivat şi dezvoltat prin experienţă.
7. Promptitudinea şi curajul
Asistentul medfical trebuie să intervină cu promptitudine şi curaj, mai
ales în cazurile de urgenţe medico-chirurgicale, de intervenţia sa depinzând
chiar viaţa bolnavului.
A fi prompt înseamnă, a fi în primul rând un bun observator (a avea un
bun spirit de observaţie) şi apoi a intervenii corect şi rapid în situaţia dată.
Spre exemplu, asistentul medical care va observa înrăutiţirea bruscă a stării
pacientului său (care devine dispneic, anxios şi prezintă cianoză periferică),
va interveni masurându-i funcţiile vitale (T.A., puls, respiraţie) şi va anunţa
imediat medicul curant sau medicul de gardă.
A acţiona cu curaj în anumite situaţii limită, cu risc vital crescut,
înseamnă a avea acel „sânge rece”, a nu ne „pierde cu firea” şi a fi capabili
să intervenim cu promptitudine şi competenţă.
8. Capacitatea de a lucra în echipă

Asistentul medical nu lucrează independent, ci ca membru al unei
echipe sau al unui grup. Echipa medicală este formată din medici, asistenţi
medicali, psihologi clinicieni, asistenţi sociali, infirmieri, brancardieri. În cadrul
acestei echipe există o anumită ierarhie, care trebuie respectată pentru bunul
mers al activităţii sale. Asistentul medical, ca parte integrantă a acestei
echipe, este o verigă esenţială atât între medic şi pacient, cât şi între medic şi
personalul subordonat.Asistentul medical transmite prescripţiile medicale atât
pacienţilor,cât şi personalului subordonat,având grijă ca acestea să fie
îndeplinite. Totodată, este un colaborator activ în activitatea medicală, nu un
simplu executant.
Neintegrarea armonioasă a asistentului medical în echipa medicală
atrage după sine diverse disfuncţionalităţi ale actului medical, pentru că într-o
echipă buna desfăşurare a activităţii depinde de fiecare membru în parte,
precum şi de interacţiunile sale cu ceilalţi membrii ai echipei.
Elemente de psihoterapie suportivă
69
Psihoterapia se defineşte ca terapia care foloseşte mijloace psihologice

de vindecare, fără a interveni în mod direct asupra somaticului. În sens
restrâns psihoterapia este o intervenţie terapeutică specifică şi controlată
asupra omului suferind de o tulburare psihică sau aflat într-o dificultate
existenţială, şi care foloseşte un ansamblu de tehnici specifice, conform unei
teorii despre personalitate şi despre boală. Ea este aplicată de psihoterapeuţi
calificaţi. În sens mai larg, psihoterapia este implicată în orice relaţie a unui
specialist cu pacientul său, relaţie pe care o numim terapeutică. Relaţia
pacient – terapeut (medic, psiholog, asistent medical) este importantă în
vederea securizării pacientului, a câştigării încrederii şi a cooperării acestuia,
a stimulării dorinţei lui de vindecare. Psihoterapia îşi propune ameliorarea
aspectelor psihice implicate într-o boală, indiferent de natura bolii. Terapeutul
este învestit pozitiv la nivel conştient de către pacient; de asemenea, tot lui îi
adresează pacientul o serie de trebuinţe inconştiente.
Psihoterapia suportivă are o largă aplicabilitate, fiind utilizată nu doar de
către psihoterapeuţi calificaţi, ci şi de către medici, asistenţi emdicali, asistenţi
sociali. În principal, psihoterapia suportivă constă în:
a) Încurajarea bolnavului.
b) Îndrumarea bolnavului şi corectarea atitudinilor sale negative.
c) Favorizarea unei descărcări emoţionale a bolnavului („catharsis”) – prin
dialog, empatie, câştigarea încrederii.
d) Utilizarea unor sugestii pozitive.
Pacientul învesteşte cu o anumită putere asistentul medical în cadrul
relaţiei terapeutice pe care o stabileşte cu acesta, de aceea, orice afirmaţie
făcută de asistentul medical va căpăta o anumită valoare în ochii pacientului,
în funcţie de încrederea pe care acesta o are în cel care îl ajută în suferinţa
sa.
Este important să sugestionăm pozitiv pacientul, aceasta fiind o formă
mai voalată de încurajare şi de motivare suplimentară pentru ca acesta să
urmeze prescripţiile medicale. Spre exemplu, îi putem spune: „Ce bine arătaţi
în dimineaţa aceasta! V-a revenit culoarea în obraji, aceasta înseamnă că
tratamentul antianemic începe să îşi facă efectul.”, sau „Liniştea şi regimul
alimentar vă fac foarte bine. Este evident, de vreme ce valorile tensiunii
arteriale s-au normalizat.”, etc.
e) Reformularea – constă în a spune mai concis, mai explicit, cu alţi
termeni, ceea ce pacientul tocmai a exprimat. Aceasta îl ajută pe pacient să
îşi clarifice anumite probleme legate de suferinţa sa.
- Răspunsul – ecou evidenţiază ideile mai importante expuse de pacient
şi ajută la câştigarea încrederii acestuia, dovedindu-i că îl înţelegem şi că
suntem atenţi la ceea ce ne expune.
Exemplu: Pacientul: „Sufăr de ceva vreme de insomnie. Mă trezesc
frecvent noaptea.”.
70
Asistentul medical: „Înţeleg ... Vă treziţi frecvent noaptea...”.

- Reformularea – rezumat - evidenţiază, pentru pacient, aspectele
esenţiale ale mesajului său.
Exemplu:
Pacientul: „De când am crescut în greutate, obosesc uşor, mi-a crescut
tensiunea arterială şi am ameţeli. Când eram mai suplu, nu aveam aceste
probleme”.
Asistentul medical: „În concluzie, obezitatea este problema
dumneavoastră.”.
- Reformualre – clarificare – urmăreşte evidenţierea sensului mesajului
pe care pacientul l-a emis într-un mod mai confuz, mai puţin organizat.
Exemplu:
Pacientul: „Sufăr de ulcer gastric, dar fumez foarte mult, mai ales atunci
când sunt nervos. De curând am schimbat loculul de muncă, şi mă simt
suprasolicitat, fumez chiar mai mult decât înainte,. Durerile apar mai ales pe
nemâncate şi eu am obiceiul ca dimineaţa să beau numai o cafea”.
Asistentul medical: „De fapt, problema dumneavoastră este modul în
care reacţionaţi la stres. Dacă aţi învăţa să vă relaxaţi altfel decât fumând,
ulcerul dumneavoastră s-ar putea vindeca.”.
f) Resemnificarea (recadrarea) presupune plasarea situaţiei sau a
perspectivei din care este ea trăită într-un alt „cadru”, schimbându-i-se astfel
sensul.
Spre exemplu, unui pacient care se autocaraterizează ca fiind „slab”,
temător, îi putem sugera că, de fapt, aparenta lui slăbiciune înseamnă
sensibilitate.
Sau, unui pacient foarte preocupat şi îngrijorat de faptul că transpiră
abundent, îi putem spune: „Dar este foarte bine să transpiraţi, în acest fel se
elimină din organism o mare cantitate de toxine.”. Astfel, dăm o conotaţie
pozitivă acestui simptom.
Evident, recadrarea trebuie făcută cu tact şi bun – simţ şi doar atunci
când situaţia respectivă se pretează la aceasta, când putem scădea
anxietatea şi neîncrederea pacientului prin această modalitate. Nu îi vom
spune, de pildă, unui cardiac: „Da e foarte bine să aveţi dureri de inimă, în
felul acesta reacţionează cordul dumneavoastră la nemulţumiri!”. În acest
caz, îi vom explica pacientului nostru influenţa negativă a stresului în
declanşarea durerilor sale anginoase şi îl vom sfătui să se relaxeze
(ascultând muzică, făcând o plimbare, vizionând un film relaxant sau utilizând
autosugestii în acest sens).
Relaţia asistent medical – pacient în psihiatrie
71
Pacientul psihiatric impune un mod particular de relaţionare terapeutică,

tocmai prin natura afecţiunii sale. Bolnavul psihic cere un efort din partea
personalului medical pentru a putea fi înţeles şi acceptat.
Asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea într-un serviciu
psihiatric trebuie să-şi dezvolte anumite atitudini psihoterapeutice faţă de
pacient. Acestea sunt:
a) Acceptarea bolnavului aşa cum este el (agresiv, nesociabil, obscen,
etc).
Este o acceptare liberă de orice apreciere morală, care are drept prin
scop atenuarea fricii bolnavului de a nu fi agresat, distrus şi a tendinţelor
agresive ale acestuia, de aceea asistentul medical trebuie să aibă o atitudine
neutră, care să permită bolnavului să se exteriorizeze mai uşor şi, în acelaşi
timp, să permită asistentului medical să păstreze o anumită distanţă faţă de
bolnav. Aceasta este o atitudine „de fond” la care trebuie să se adauge
atitudinile ce vor urma:
Trebuie întotdeauna să evităm:
- Tendinţa de a nu lua în serios bolnavul psihic, de a considera
comportamentul acestuia o „comedie”. Trebuie să ne ferim de atitudini care
ignoră prezenţa bolii, cum ar fi. Ironia, comportamentele represive,
discursurile moralizatoare.
- Tendinţa de a „raţionaliza” simptomele, de exemplu, a-i spune unui
psihotic că este imposibil să audă „voci” în absenţa unei alte persoane, sau a-
i spune unui anxios că nu are nici o raţiune teama lui, etc. Aceste simptome
nu au nimic de-a face cu raţionamentul.
- Tendinţa de a considera uneori bolnavul psihic ca pe o persoană cu
inteligenţă diminuată.
- Tendinţa de a nu ţine cont de suferinţa morală a pacientului. Astfel, nu
trebuie să considerăm schizofrenii ca „inafectivi”.
b) A fi un om prezent, atent, ferm şi înţelegător
Aceasta presupune o forţă liniştită, fără false atitudini (dulcegării,
gentileţe inautentică, etc). Bolnavul percepe şi sancţionează ceea ce este
ianutentic.
Este adevărat că frecvent comportamentul bolnavului psihic îi dă
acestuia un aspect ridicol, umilitor. Acest aspect riscă să creeze între el şi noi
o situaţie de tipul „stăpân-sclav”: din partea noastră, o atitudine autoritară,
agresivă, brutală, arbitrară, iar din partea bolnavului o atitudine de supunere
sau de revoltă.
Nu trebuie să uităm că bolnavul psihic este un om şi egalul nostru, care
trebuie respectat chiar dacă traversează o perioadă dificilă a existenţei.
Există două modalităţi subtile de a nu respecta bolnavul psihic care
trebuie evitate:
- A avea faţă de el o atitudine de „distanţă autoritară”. Este un raport
strict „administrativ”, fără implicaţii umane afective.
72
- A avea cu el raporturi afective false, cel mai frecvent o atitudine de

condescendenţă „construită”. Bolnavul psihic nu este un copil; pedepsele
(pentru că este „rău”) şi recompensele (pentru că este „cuminte”) nu sunt
pentru un adult.
c) A răspunde realist la cererile pacienţilor
Asistentul medical trebuie să înţeleagă nevoile reale ale bolnavilor.
Ceea ce cere un bolnav în cadrul delirului său, al obsesiilor sau impulsurilor
sale, nu corespunde întotdeauna necesităţilor sale reale, nu este totdeauna
spre folosul său.
e) A păstra distanţa convenabilă
Nu există o distanţă standard, ci distanţe variabile, în funcţie de bolnav,
de moment şi de circumstanţe. Aceasta este o distanţă afectivă, care să
regleze problema ataşament-repulsie sau dependenţă-independenţă în
relaţia terapeutică. Este de asemenea o distanţă fizică.
Trebuie ştiut că un schizofrenic nu îşi doreşte o apropiere afectivă prea
mare, că nu e bine să fim „familiari” cu schizofrenul, deoarece acesta se teme
că îi va fi invadată intimitatea, se teme să nu fie „distrus”, pe când un nevrotic
anxios va prefera un raport afectiv mai strâns, care să îl securizeze.
f) Monitorizarea propriilor acţiuni şi reacţii
Asistentul medical trebuie să fie atent la sensul cuvintelor pronunţate, la
tonul vocii, la viteza şi forţa fluxului verbal, la expresia feţei şi la gesturile pe
care le face. Aceasta se poate face dacă asistentul medical acceptă să se
observe, să se analizeze, şi dacă este capabil să se „vadă” cu ochii
bolnavului (sau ai grupului de bolnavi).
g) Asistentul medical trebuie să-şi cunoască propriile probleme
psihologice
Este vorba atât de problemele din prezent, cât şi de cele din timpul
copilăriei sale. Aceste probleme capătă o importanţă deosebită atunci când
asistentul medical se regăseşte în unii pacienţi, în acest fel putând să le
recunoască şi să le accepte sau să se delimiteze de ele. În general, în aceste
situaţii apare fie o identificare cu bolnavul, fie tendinţa de a-l respinge sau a-l
critica. Psihanalitic apar probleme de transfer şi contratransfer.
Asistentul medical care petrece mult timp împreună cu bolnavul se
situează faţă în faţă cu emotivitatea acestuia, dar şi cu sentimentele proprii
faţă de bolnav. El trebuie să încerce să simtă ce se întâmplă în cadrul acestei
relaţii, trebuie să-şi examineze comportamentele repetitive, care pot exprima
o trăsătură de caracter. Astfel, preocuparea exagerată pentru reguli, petru
orar, poate trăda o structură obsesională; neputinţa de a trăi numai în relaţii
de tip „amic” cu ceilalţi – o structură isterică; retragerea, permanenta lipsă de
rezonanţă afectivă cu anturajul – o structură schizoidă. O expresie a
imaturităţii afective, deghizată sub aparenţa devotamentului, este nevoia de a
participa la viaţa profundă a bolnavului. În forma sa cea mai regresivă, se
exprimă prin participarea, fără discernământ şi fără distincţie, la revendicările
afective ale pacientului. Acesta este fenomenul identificării cu bolnavul:
73
asistentul medical nu vrea să se distingă de bolnavul său (ca un nou-născut

care nu vrea să se distingă de mama sa).
Asistentul medical trebuie, de asemenea, să ţină cont de problemele
vieţii sale de fiecare zi, care au o influenţă asupra meseriei sale. Spre
exemplu, dacă el soseşte la spital după un conflict în familie, nu va mai fi
disponibil pentru pacient, va avea un ton mai distant, mai tăios, care riscă să
fie interpretat în diverse moduri de către bolnavi.
Asistenţa psihologică a bolnavilor aflaţi în situaţii-limită
I. Asistenţa psihologică a bolnavilor neoplazici

Cancerul este o boală cu prognostic grav, de aceea impactul său
psihologic este dramatic. Comunicarea, de către medic, a diagnosticului de
cancer este o problemă controversată. S-a constatat că, deşi majoritatea
pacienţilor îşi doresc aflarea adevărului referitor la boala de care suferă,
totuşi înştiinţarea lor asupra diagnosticului de cancer duce la agravarea bolii,
prin deprimarea imunităţii antitumorale datorată stresului psihic major la care
sunt supuşi. În unele ţări (SUA, Suedia) comunicarea diagnosticului de
cancer este obligatorie, fiind reglementată prin lege. În ţara noastră nu există
o legislaţie în acest sens, de aceea dezvăluirea adevărului asupra
diagnosticului este lăsată la latitudinea medicului, în funcţie de specificul
biografiei şi al tipului de personalitate al fiecărui bolnav. În nici un caz,
diagnosticul nu va fi comunicat de către asistentul medical. Este important, de
asemenea, să nu se comunice suspiciunea de cancer în fazele iniţiale, în
timpul efectuării diverselor investigaţii paraclinice, fapt care ar stresa
suplimentar şi, uneori, inutil bolnavul.
Odată ce diagnosticul a fost precizat şi a fost iniţiat planul terapeutic,
bolnavului trebuie să i se acorde suport psihologic constant, el trebuie sfătuit
şi încurajat să urmeze prescripţiile terpeutice, trebuie sugestionat pozitiv,
oferindu-i-se exemple ale altor bolnavi care au reuşit să supravieţuiască mult
peste termenul care le-a fost iniţial acordat, subliniindu-se faptul că „nu există
boli, ci bolnavi”. Agravările din cadrul recidivelor pot fi atribuite efectelor
secundare ale chimio- sau radioterapiei, în scopul liniştirii bolnavului. În
stadiile terminale, asistenţa bolnavilor neoplazici este aceeaşi cu cea a
muribunzilor.
II. Asistenţa psihologică a muribunzilor
Kastenbaum şi Morris (1989), citaţi de Iamandescu, constată existenţa
a trei factori importanţi, capabili să uşureze suferinţa muribundului:
a) Sentimentele religioase ale acestuia.
b) Prezenţa rudelor apropiate şi a prietenilor.
c) Centrarea asupra realizărilor din timpul vieţii.
Bolnavul muribund nu trebuie niciodată abandonat. Susţinerea
psihologică în acest caz este un demers extrem de delicat. O relaţie
74
empatică,, cu bolnavul în stare terminală, este esenţială. Am văzut deja că în

funcţie de mecanismele de apărare sau de coping utilizate, pacientul
reacţionează diferit la confruntarea cu boala. La fel, în situaţiile terminale,
reacţiile vor fi diferite: ignorare, negare, revoltă împotriva morţii sau chiar a
anturajului (care va fi învinuit, prin mecanisme, proiective), resemnare,
depresie. Abordarea psihoterapeutică trebuie să ţină cont de fiecare
modalitate de reacţie în parte. Astfel, depresivul trebuie încurajat, revoltatul
trebuie temperat. În cazul pacienţilor care preferă să-şi ignore boala trebuie
procedat cu prudenţă, fiind preferabilă necomunicarea diagnosticului şi a
prognosticului real, care n-ar face decât să aducă un plus de anxietate
bolnavului.
Noţiuni de deontologie medicală
Conform Codului de Etică pentru asistenţii medicali, elaborat de

Asociaţia de Nursing din România în anul 1999, asistentul medical are
următoarele îndatoriri în relaţia cu persoana îngrijită:
1. Respectarea fiinţei umane ca entitate bio-psiho-socială în interelaţie
cu mediul înconjurător, cu valorile şi principiile sale de viaţă.
Aceasta presupune acordarea de îngrijiri fără nici o discriminare de
ordin social, economic, politic sau religios, în scopul promovării sănătăţii, al
prevenirii îmbolnăvirilor, satisfacerii nevoilor pacientului, alinării suferinţelor
sale, precum şi însoţirea sa până în ultimele clipe ale vieţii.
2. Acordarea de îngrijiri într-un mediu terapeutic securizant, în limitele
competenţei sale.
3. Realizarea unei bune colaborări cu familia şi aparţinătorii
pacientului.
Asistentul medical informează corect pacienţii şi aparţinătorii acestora,
în limitele sale de competenţă, protejând secretul profesional (pe care îl poate
dezvălui doar cu acordul pacientului, în instanţa de judecată sau când
informaţiile sunt de interes public – spre exemplu, în cazul unei boli infecto-
contagioase). Secretul profesional presupune nedezvăluirea de date despre
corpul şi psihicul bolnavului, în defavoarea sa.
4. Respectarea fiinţei umane, a drepturilor şi libertăţilor sale.
Presupune:
- acordarea de îngrijiri individualizate;
- respectarea alegerii persoanelor îngrijite, deplin informate, care
pot refuza unele îngrijiri sau tratamente pe propria răspundere;
- a nu abuza de slăbiciunile persoanei îngrijite.
75
Concluzii
Relaţia dintre asistent medical şi pacient este o relaţie

terapeutică. Pentru ca această relaţie să funcţioneze optim, trebuie ca
asistentul medical să posede anumite calităţi pe care să le manifeste în
cadrul relaţiei: competenţă şi autoritate profesională, empatie, răbdare,
dăruire faţă de pacient, dar şi un anumit grad de neutralitate afectivă,
promptitudine, curaj şi spirit de observaţie. De asemenea, asistentul medical
trebuie să aibă capacitatea de a se integra armonios în echipa medicală,
îndeplinindu-şi eficient îndatoririle. Trăsăturile enumerate conturează un profil
psihologic ideal deosebit de complex al asistentului medical – aceste trăsături
pot fi înnăscute, în mare parte, dar pot fi cultivate şi în mod conştient.
Relaţia terapeutică asistent medical – pacient implică un suport
psihologic continuu din partea asistentului medical pentru pacientul său,
suport constând în principal din încurajarea bolnavului, îndrumarea sa şi
corectarea atitudinilor sale negative, favorizarea descărcării emoţionale a
bolnavului, utilizarea unor sugestii pozitive, reformulări şi resemnificări ale
situaţiei în care se află bolnavul (sau expusă de către bolnav).
Pacienţii psihiatrici sau cei aflaţi în situaţii – limită (canceroşii,
muribunzii) impun un mod particular de relaţionare, susţinerea psihologică a
unor astfel de pacienţi fiind extrem de importantă şi delicată.
În concluzie, putem spune că interacţiunea asistentului medical cu
pacientul său – profesională, afectivă şi morală – este definitorie pentru
reuşita actului medical. Pentru ca această relaţie să fie optimă, trebuie ca
asistentul medical să respecte normele impuse de codul de etică
profesională, respectând fiinţa umană şi acordându-i îngrijiri calificate, fără a
face discriminări de ordin social, economic, politic sau religios.
Discuţii
1. Pot fi siliţi pacienţii să urmeze sfatul sau instrucţiunile medicului?

- Dacă da, în ce circumstanţe şi prin ce mijloace?
- Dacă nu, de ce nu şi în ce circumstanţe?
2. Cum poate fi îmbunătăţită înţelegerea şi reţinerea de către pacient a
informaţiilor medicale necesare?
3. Examinaţi-vă propriile percepţii legate de controlul asupra propriei
stări de sănătate sau boală.
4. Un pacient a suferit un recent atac de cord. El este anxios la
ideea de a-şi schimba stilul de viaţă (care i-ar îmbunătăţi sănătatea), pentru
că, atunci când a încercat, în trecut, să trăiască mai sănătos, i-a fost
imposibil. El îşi blamează profesia stresantă.
- Cum puteţi să-l ajutaţi să adopte un stil de viaţă mai sănătos?
76
- Ce percepţie asupra stării sale are pacientul?

5. Un pacient în vârstă de 38 ani, cu diabet zaharat insulino-dependent, a
avut perioade lungi de timp în care diabetul său a fost slab controlat de
tratament. El ascultă cu puţin interes ceea ce îi spuneţi despre tratament, iar
în final ripostează: „Nu e bine. Nimic din ce am făcut până acum nu a avut
vreun efect, e o pierdere de vreme”.
- Ce fel de percepţie asupra stării sale de boală are pacientul?
- Cum aţi putea să-l ajutaţi să-şi reechilibreze diabetul?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Athanasiu, A:-“Elemente de psihologie medicală”, Ed.Medicală, Bucureşti,

1983.
Asociaţia de Nursing din România- “Codul de etică pentru asistenţi medicali”,
1999.
Besançon, G.-“Les images du médicament”- în “Psychologie medicale”,
vol.22, Paris, 1990.
Brown & Fowler-“Psychodinamic nursing”, 1990.
Burner ,M-“Le médicin et le médicament. La compliance.”, în ”Psychologie
medicale”, vol.22, Paris, 1990.
Dafinoiu, I.-“Elemente de psihoterapie integrativă”, Ed.Polirom, Iaşi, 2001.
Floru, R.-“Psihofiziologia atenţiei”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Freud,S.- “Introducere în psihanaliză”- Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1992.
Fuller,J., Schaller-Ayers,J.- “Health Assessement. A Nursing Approach”,
J.B.Lippincott Company, Philadelphia, 1990.
Goupil,G.- “H.Selye.Înţelepciunea stresului”, Ed.Coresi, Bucureşti, 1991.
Gorgos,C.- “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol.I, Ed. Medicală,
Bucureşti,1987.
Gorgos,C.- Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol.II, Ed.Medicală,
Bucureşti, 1988.
Gorgos,C.- “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol.III, Ed.Medicală,
Bucureşti, 1989.
Iamandescu,I.B.- “Manual de psihologie medicală”, Ed.Infomedica, Bucureşti,
1995.
Ionescu,Ş., Jacquet,M.M., Lhote,C.-“Mecanismele de apărare”, Ed.Polirom,
Iaşi, 2002.
Jung,C.G.-“Tipuri psihologice”, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997.
Messer,D., Meldrum,C.-“Psychology for nurses and health care
professionals”, 1995.
Miclea,M.-“Stress şi apărare psihică”, Ed. Presa Universitară Clujeană,
1997.
Pasquali, Arnold, De Basio- “Mental Health Nursing”, The C.V.Mosby Com-
pany, 1989.
77
Petit,G.-“Contribution à l’étude des suicides et des conduites suicidaires”, în

“Psychologie medicale”, vol.20,Paris, 1988.
Popescu-Neveanu,P.-“Dicţionar de psihologie”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978.
Predescu,V.-“ Psihiatrie”, vol.I, Editura Medicală, Bucureşti, 1989.
Sadock,B., Sadock,V.-“Manual de buzunar de psihiatrie clinică”, capitolul
“Medicina psihisomatică”, Ed. Medicală, Bucureşti, 2001.
Selye,H.-“De la vis la descoperire”, Ed.Medicală, Bucureşti, 1968.
Stoudemire,A.- “Human Behavior- an introduction for medical students”, J.B.
Lippincott Company, Philadelphia, 1990.
Tucicov-Bogdan,A.-“Psihologie generală şi psihologie socială”, vol.I, II., Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
Vinatier,J.- “Manuel de psychiatrie à l’usage des infirmiers”, Ed. Lamarre-
Poinat, Paris, 1966.
78

Document PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Document PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ULBS- Medicina-AMG- Disciplina Psihologie- Conf. Dr.

ULBS- MEDICINA - SPECIALIZAREA ASISTENTA MEDICALA

Conf. Dr. Luminita Beldean

DEFINIŢIE. CARACTERISTICI. STRUCTURĂ

Etimologic, cuvântul “personalitate” derivă din latinescul “persona”,

Caracteristicile fundamentale ale personalităţii

a) Personalitatea are o structură, caracterizată la rândul ei prin:

e) Nu se poate vorbi despre moştenirea unui conţinut psihic, s-a constatat că

Personalitatea este alcătuită din următoarele substructuri :

TEORII LEGATE DE PERSONALITATE

chiar antagoniste, nesociabilitate, conduite frecvent bizare, gândire

 Teoria psihanalitică a lui Freud

contacte sociale mai slabe, iar extravertitul – individul orientat spre

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE. CICLURILE VIEŢII

Stadiile dezvoltării psihice

- ciclul de creştere şi dezvoltare (primii 20 de ani de viaţă);

1. Ciclul de creştere şi dezvoltare

 Caracteristicile fundamentale ale ciclului

Diferitele caracteristici ale personalităţii pacientului pot influenţa atât

nervoase superioare- modificări în personalitatea alcoolicului, care va deveni

PERSONALITATEA ŞI ASISTENTUL MEDICAL

Unele studii efectuate în Marea Britanie (1985) au sugerat că

S-a mai constatat că sunt mai importante calităţile manifestate în

Conceptul de “sine” a fost definit de Rosenberg în 1982 ca fiind

1. Sinele existent – reprezintă percepţia persoanei asupra sinelui său actual

Dezvoltarea conceptului de sine

 Influenţa etapei de dezvoltare

 Stabilitatea conceptului de sine

Variabilele care influenţează conceptul de sine

Următorii factori au cea mai mare importanţă în dezvoltarea conceptului

O personalitate “sănătoasă” se caracterizează printr – o stimă de sine

II. Evaluarea conceptului de “sine” în nursing

Când conceptul de sine este ameninţat sau dezbinat (scindat),

Scopul evaluării Metode de colectare a datelor

îndepărtate sau modificate?

Observarea aspectului general

Aspectul general reprezintă numai o dimensiune a evaluării conceptului

Diagnosticul nursing care relevă perturbările conceptului de sine

Consecinţele alterării conceptului de sine, care pot fi evaluate prin

1. Interviul nursing şi istoricul bolii

În timpul interviului (anamnezei), asistentul medical trebuie să pună

2. Indicatorii stimei de sine

 Se simte inferior, se compară frecvent cu alţii.

III. Relaţiile interpersonale

Ralph Linton (1936) a definit rolurile ca modele colective ale

Teoria “economică” a relaţionării

Teoria echităţii (Walster, 1978) susţine că relaţiile trebuie să fie echilibrate

Suportul relaţiilor sociale

Conceptul de “sine” reprezintă totalitatea gândurilor şi sentimentelor

1. Cum credeţi că influenţează relaţiile interpersonale stabilite de

Termenul de comportament desemnează ansamblul reacţiilor unei fiinţe

I. Comportament normal şi patologic

Comportamentul unei persoane (felul de a fi, de a acţiona, de a

afirmă că normalitatea reflectă echilibrul dintre organism şi mediul

Tulburările de comportament (de conduită)

Se definesc ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări

chiar joase ale stresului sau depresia ca răspuns la sentimentul de a fi

II. Implicaţiile comportamentului în nursing

A. Predispoziţii psihologice şi comportamentale pentru unele boli

Există multe condiţii psihologice, comportamentale şi sociale care joacă

Consecinţele comportamentului de tip A sunt:

 Influenţa factorilor psihosociali asupra evoluţiei bolilor

 Implicaţii în practica medicală