PERSONALITATEA

Personalitatea este un univers care incită permanent la cunoaştere, fiind dificil de epuizat
şi constituie un domeniu de intersecţie a mai multor discipline ştiinţifice.
Termenul se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice exprimate de o persoană
şi care conturează identitatea ei specifică. De asemenea, personalitatea se referă la forme
distincte şi caracteristice de calităţi intelectuale, emoţionalitate, morale şi comportament care
definesc stilul personal al unui individ şi-i influenţează interacţiunile cu mediul.

Definirea personalităţii

Noţiunea de personalitate vine de la cuvântul etrusc “persona” (mască, rolul jucat de actor pe
scenă) şi desemnează omul considerat sub toate aspectele: biologico-genetice, psihologice,
morale, culturale si sociale. Aceasta este integrată în sistemul conceptual de diverse discipline
(psihologie, sociologie, pedagogie, istorie, etică, politologie) unde cunoaşte accepţiuni relativ
diferite: de exemplu, sociologia atribuie termenul pentru a diferenţia indivizii după contribuţia
adusă într-un anumit domeniu de activitate; psihologia atribuie termenul la fiecare dintre
indivizii normali. Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele
personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.
Există un număr mare de teorii privind personalitatea, fiecare dintre acestea oferind o
definiţie proprie. Allport şi Odbert (1936) au inventariat un număr de 50 de definiţii ale
personalităţii, iar Mc Cleland (1951) un număr de peste 100. În structura personalităţii au fost
identificaţi 300 de factori şi 1000 de variabile (Eysenck, Cattel, Guilford). Principalele
divergenţe dintre autori se referă la conţinutul personalităţii, a metodologiei folosite în studiul ei
şi a modului de interpretare a informaţiilor.
În urma analizei diverselor definiţii sunt evidenţiate următoarele caracteristici ale
personalităţii:
- globalitatea: personalitatea este constituită din ansamblul de caracteristici ce permit
descrierea şi identificarea unei persoane printre celelalte;
- coerenţa: există o anumită organizare şi interdependenţă a elementelor componente ale
personalităţii;
- stabilitatea temporală: există anumite legi de organizare care au o acţiune permanentă,
astfel chiar dacă persoana se dezvoltă, se transformă, ea îşi păstrează identitatea.
Psihologia personalităţii încearcă, pe de o parte să explice diferenţele interindividuale, iar pe
de altă parte, să sintetizeze într-o imagine integratoare persoana. Astfel, personalitatea poate fi
abordată din mai multe perspective:
- general-uman, în sensul că fiecare individ prezintă anumite particularităţi caracteristice,
comune tuturor oamenilor;
- tipologic (de grup), în sensul că indivizii aparţinând anumitor grupări sociale, colectivităţi,
epoci istorice au trăsături caracteristice care-i diferenţiază de alţi indivizi;
- particular (individual), în sensul că fiecare om este unic şi nerepetabil din punct de vedere
a configuraţiei trăsăturilor sale; aşa cum nu există doi indivizi identici din punct de vedere
 anatomo-fiziologic, cu atât mai mult la nivelul deosebit de complex a personalităţii
repetabilitatea nu este posibilă. Datorită acestei caracteristici, cunoaşterea obiectiv-ştiinţifică a
personalităţii, stabilirea mecanismelor şi modelelor explicative ale acesteia sunt deosebit de
dificile. La formarea personalităţii contribuie o diversitate de factori: ereditatea; educaţia,
cultura etc.
Psihologia personalităţii are ca obiective majore: separarea variabilelor specifice care
diferenţiază indivizii (diferenţele interindividuale); sintetizarea proceselor psihologice ce pot
influenţa interacţiunea individului cu lumea într-o perspectivă globală a întregii persoane.

STRUCTURA PERSONALITĂŢII

În accepţiunea clasică personalitatea este alcătuită din trei componente structurale:

temperamentul (latura dinamico-energetică a personalităţii); aptitudinile (sistemul instrumental-
operaţional); caracterul (sistemul de atitudini şi trăsături volitive).

TEMPERAMENTUL

Temperamentul este latura dinamico-energetică înnăscută a personalităţii. El reprezintă

modul în care variabilele constituţionale şi bioenergetice se implică în desfăşurarea proceselor
psihice (percepţie, memorie, gândire, afectivitate) şi se reflectă în comportament (Golu, 2004).
Acesta se observă în manifestări ale comportamentului persoanei: în mişcare
(promptitudinea, intensitatea şi durata răspunsurilor la stimuli şi solicitări, rapiditatea acţiunilor
etc.), în vorbire, în gestică. Se referă la modul cum reacţionează persoana în diferite situaţii:
viteza de desfăşurare a proceselor psihice (rapiditatea percepţiilor, a reacţiilor motorii, a
răspunsurilor verbale). De asemenea, se referă la intensitatea şi durata trăirilor emoţionale;
rezistenţa la efort, la stres; echilibrul şi dinamica proceselor afective; orientarea spre lumea
externă (extraversie) sau spre cea interioară (introversie). Temperamentul este în strânsă legătură
cu instinctele şi afectivitatea dar şi cu activitatea sistemului neuro-endocrin. Din punct de vedere
biomedical are importanţă tipul de temperament care manifestă rezistenţă la eforturi şi stresuri şi
gradul cel mai ridicat de predispunere la anumite tulburări organice sau psihice.
În funcţie de concepţiile din perspectiva cărora au fost abordate şi definite, au fost
elaborate diferite tipologii ale temperamentului.

Incă din antichitate, medicii greci Hippocrate şi Galen au identificat patru temperamente
fundamentale: coleric, sangvin, flegmatic şi melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor
patru umori (substanţe fluide) din organism: bila galbenă, sângele, flegma şi bila neagră. S-au
stabilit corespondenţe cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul, pământul, anotimpurile.
Astfel:
- Colericul este determinat de bila galbenă (testosteron), reprezentat de foc, plin de
caldură şi mistuitor ca vara;
- Sangvinicul se distinge prin predominarea sângelui (dopamina), este asociat aerului,
este violent şi nestabil ca primăvara;
- Flegmaticul este pus în legatură cu flegma (estrogen), asociat cu apa şi umiditatea iernii;
- Melancolicul este dominat de bila neagră (serotonina), asociat cu pământul şi toamna.
Fiecare dintre aceste tipuri de temperament dispun de trăsături pozitive şi negative.
 Tip Trăsături pozitive
Coleric voinţa accentuată, procese afective
intense, bogaţia şi intensitatea
reacţiilor, pasionalitatea
Sangvin sociabilitate, buna dispoziţie,
reactivitate accentuată, dinamism
Flegmatic tolerant, răbdător, perseverent,
echilibrat
Melancolic procese afective intense şi durabile,
sârguinţa, perseverenţa,
responsabilitate şi simţ al datoriei
Trăsături negative
excitabilitate, iritabilitate, agresivitate,
inegalitatea trăirilor
fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor,
mulţumirea de sine, superficialitate,
sugestibilitate, inconstanţă
reactivitate redusă, adaptabilitate dificilă,
monotonie afectivă, înclinaţia spre
stereotipie
adabtabilitate şi mobilitate redusă,
predispoziţii înspre anxietate, neîncredere în
sine, pesimism

Au fost elaborate şi descrise tipologii ale temperamentului având la bază diferite

perspective: bioconstituţionale, psihofiziologice, psihopatologice, psihosociale etc.
E. Kretschmer distinge următoarele tipuri constituţionale principale:
- picnic - constituţie orizontală, abdomen voluminos, tendinţa spre obezitate, statură
mijlocie, piele întinsă, faţa moale şi largă, gât mare, torace bombat şi lăsat în jos, extremităţi moi,
rotunde, scurte, sistem osos fragil;
- leptosom (astenic) - constituţie verticală (dezvoltat mai mult în lungime), trunchi
cilindric, cutie toracică plată (turtită), umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi rotund, muşchi şi oase
subţiri (aspect scheletic), nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături feminine la bărbaţi şi
masculine la femei;
- atletic ( vâscos) - constituţie fizică proporţionată, dezvoltare amplă a scheletului osos, a
musculaturii, epidermei; partea de sus a corpului dezvoltată în lărgime, gât îngust, umeri laţi şi
bazin îngust;
- accesoriu (dysplastic) - cu malformaţii individuale şi mai puţin individualizat.
Acestor tipuri constituţionale le corespund două tipuri psihice:
- ciclotim, caracterizat printr-o permanentă oscilaţie (trecere în cicluri) de la o stare
psihică la alta (veselie – tristeţe, calm – iritare); aceste oscilaţii pot fi rapide şi superficiale la
unii, lente şi profunde la alţii; este adecvat la excitaţie (natural, liniştit); se asociază cu
extraversia (persoane naturale, fireşti);
- schizotim se distinge printr-o profundă discrepanţă între aparenţă şi esenţă, dintre ceea
ce se vede şi ceea ce este ascuns; poate fi cald, hipersensibil sau rece, insensibil; prezintă
contraste între constant (cald, hipersensibil) şi instabil (rece, insensibil); este inadecvat la
excitaţie (reţinut, blocat); se asociază cu introversia (persoane complexe, greu descifrabile).
În funcţie de cele trei criterii fundamentale ale activităţii nervoase superioare: intensitatea
(forţa), echilibrul şi mobilitatea celor două procese nervoase fundamentale (excitaţia inhibiţia),
orientarea psihofiziologică a lui Pavlov diferenţiază patru tipuri de temperament. Autorul a
stabilit o asociaţie între temperamentele clasice şi tipurile generale de activitate nervoasă
superioară, apreciate în funcţie de forţă, mobilitate şi echilibru, descriind astfel temperamentele:
- puternic, echilibrat, mobil - sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat);
- puternic, echilibrat, inert - flegmatic (calm, tăcut, nesociabil, lent, greu adaptabil la
situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la frustraţii, stres);
 - puternic, neechilibrat, excitabil - coleric (vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv,
imprudent, exploziv emoţional, instabil comportamental, dominare în relaţiile interpersonale,
saturaţie şi plictiseală rapidă la monotonie);
- slab - melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat).
Yung fundamentează din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în
termeni de trăsături polare. El consideră că personalitatea umană este diferit orientată: fie spre
lumea externă, spre obiecte (tipul extravertit), fie spre lumea interioară, spre sine (tipul
introvertit). Persoanele la care aceste orientări nu sunt predominante, ci se află în stare de
echilibru, aparţin tipului ambivert.
Jung a descris caracteristicile psihice individuale în funcţie de orientarea preponderentă
înspre lume sau înspre sine:
- extravertitul - este animat de interesul pentru lumea exterioară, pentru persoane şi
obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiative; are un deosebit simţ practic şi se adaptează uşor
unor noi conditţi de viaţă;
- introvertitul - işi canalizează energia spre propriile idei, spre lumea sa internă,
construindu-şi un bogat univers interior; dispune de o bună atenţie interioară, gandire abstractă şi
profundă, hotărâre, manifestând tendinţe de izolare şi anxietate; nu cultiva relaţiile sociale, este o
fire contemplativă, rezervată, încredere de sine scăzută;
- intermediarul - între cele două categorii este ambivert, care împrumută caracteristici
atât de la extravertit, cât şi de la introvertit.
În cadrul tipologiilor psihosociologice se ia în considerare raportarea omului la mediul
sociocultural, la sistemul axiologic (sistemul valorilor). Spranger, Allport şi Vernon, plecând de
la premisa că orientarea valorică (atitudinea dominantă faţă de valori) diferenţiază indivizii, au
identificat 6 tipuri umane:
- teoretic - are ca valoare dominantă descoperirea adevărului, scopul său principal fiind
acela de a-şi ordona şi sistematiza cunoaşterea; este predominant empiric, critic şi raţional,
evitând judecăţile estetice sau morale, în favoarea celor strict cognitiv – analitice;
- economic - este dominat de ideea utilităţii, satisfacerea trebuinţelor materiale fiind pe
primul plan; este interesat de afaceri, producţie, comerţ şi consumul bunurilor, tinde să ignore
dimensiunea estetică a existenţei, mai ales atunci când acesteia îi lipseşte componenta
comercială;
- estetic - are ca valoare dominantă armonia, experienţa empirică fiind judecată în sine,
din perspectiva graţiei, simetriei şi corespondenţei; componentele teoretice şi pragmatice sunt
convertite în experienţă estetică, frumosului acordându-i-se implicit şi o funcţie de adevăr;
- social - are ca valoare supremă dragostea de oameni, obiectivată în relaţii
interpersonale pozitive, filantropice, prietenie şi altruism; pragmatismul, atitudinea teoretică,
economică sau politică sunt considerate reci şi inumane;
- politic - este interesat în primul rând de putere, ascendenţă şi control asupra celorlalţi,
toate activităţile desfăşurate fiind ocazii şi pretexte pentru competiţie, luptă şi posibile surse de
obţinere a superiorităţii;
- religios - are ca valoare supremă unitatea; este mistic şi caută să înţeleagă universul ca
întreg şi să se raporteze pe sine la această totalitate cuprinzătoare; există „mistici imanenţi” (care
îşi găsesc experienţa religioasă în afirmarea vieţii şi în participarea activă la ea, vede ceva divin
în fiecare eveniment) şi „mistici transcedentali” (care caută unitatea sa cu divinitatea prin
retragerea din viaţă – ascetul).
 APTITUDINILE

Aptitudinele sunt sisteme operaţionale psiho-fizice, constituind latura instrumentală şi

executivã a personalităţii. Aptitudinile se referă potenţialul instrumental-adaptativ care permite
individului realizarea într-un anumit domeniu de activitate a unei performanţe superioare mediei
comune. Valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legătură directă cu însuşirea operaţiilor în cadrul
realizării unei sarcini sau activităţi, cu performanţa şi eficienţa desfăşurării unei activităţi.
Aptitudinile se manifestă precoce, câştigând continuu în calitatea performanţei prin
intermediul antrenamentului. Ele se formează în ontogeneză (până în jurul vârstei de 9-10 ani
sunt nediferenţiate, precizându-se treptat; fac excepţie aptitudinile pentru muzică şi desen).
Aptitudinile se dezvoltă în funcţie de o serie de factori: condiţiile favorabile de mediu, instrucţie
şi educaţie, ocupaţie. Ele au la bază anumite premise native: particularităţi ale analizatorilor,
inteligenţa, dispoziţii preoperaţionale, tip de personalitate etc. Acestea au un caracter generic,
putând intra în structura unor aptitudini diferite. Ereditatea sau dispoziţiile individuale native
constituie numai una din condiţiile procesului complex de formare a aptitudinilor. Pentru ca ele
să se formeze şi să se dezvolte este necesară o activitate intensă, organizată în domeniul
respectiv, de însuşire a unor cunoştinţe şi deprinderi adecvate.
În structura personalităţii, aptitudinile se organizează într-un complex ierarhizat şi
întotdeauna original, există o structurare, o combinare particulară a lor, ce asigură o diferenţiere
individuală. Orice însuşire sau proces psihic (memoria, spiritul de observaţie etc.) privite din
punct de vedere al eficienţei devine aptitudine.
Clasificarea aptitudinilor se poate realiza în raport de mai multe criterii (complexitate,
specificitate).
În raport de criteriul complexităţii aptitudinile pot fi grupate în:
a) aptitudini simple sau elementare: acuităţi vizuale, auditive, tactile, olfactive, vedere în
spaţiu, simţul ritmului, reprezentarea obiectelor, proprietăţi ale memoriei. Acestea asigură
realizarea diverselor acţiuni şi condiţionează eficienţa în anumite activităţi;
b) aptitudini complexe: sunt aptitudini care asigură eficienţa într-un anumit domeniu de
activitatea (de exemplu, aptitudinile tehnice).
În raport de criteriul solicitării şi implicării în activitate aptitudinile pot fi grupate în:
- aptitudini generale: sunt acelea care sunt solicitate în toate formele de activitate,
asigurând o adaptare satisfăcătoare în condiţii de mediu diverse. Ele cuprind aptitudinile
senzorio-motorii şi intelectuale. Aptitudinile senzorio-motorii sunt implicate în discriminarea,
identificarea obiectelor şi în efectuarea unor acţiuni asupra lor pentru satisfacerea anumitor
nevoi. Acestea sunt determinate de caracteristicile analizatorilor (acuitatea senzorială, pragurile
sensibilităţii, capacitatea de procesare şi fixare a informaţiilor) şi ale aparatelor motorii (forţă,
viteză, precizie). Aptitudinile intelectuale cuprind mai multe procese psihice implicate în toate
formele de activitate: spiritul de observaţie, memoria, inteligenţa, imaginaţia. Inteligenţa ocupă
un loc aparte între aptitudini. Ea reprezintă capacitatea de adaptare, de înţelegere a problemelor
şi fenomenelor noi, de sesizare a esenţialului, de a identifica şi stabili relaţii între obiecte şi
fenomene;
- aptitudini speciale: sunt acelea care mijlocesc eficienţa în anumite domenii de
activitate. Acestea au la bază factori specifici ai analizatorilor (vizual, auditiv, olfactiv etc.),
calitatea reprezentărilor, calităţi ale memoriei (formelor, verbală, numerică) calitatea imaginaţiei.
Diferenţierea lor se face în raport de genul activităţii în care acestea se manifestă: artistice
(literatură, muzică, pictură, teatru etc.), ştiinţifice (matematică, fizică, biologie etc.), tehnice
(proiectare, producerea de sisteme tehnice etc.), sportive (atletism, gimnastică, jocul cu mingea
etc.), manageriale (organizare, conducere etc.).
În general, orice activitate desfăşurată implică aptitudini generale şi speciale. Astfel, se
poate vorbi despre: aptitudinea de învăţare (care presupune formarea rapidă a asociaţiilor,
originalitatea raţionamentelor); aptitudine matematică (care presupune flexibilitatea gândirii,
capacitatea de generalizare, capacitate de comutare rapidă a raţionamentelor); aptitudine
pedagogică (care presupune capacitatea de a face conţinuturile şcolare accesibile celor ce învaţă,
capacitate de cunoaştere şi înţelegere a cursanţilor, capacitate de organizare, atras de ceea ce este
nou, vocabular bogat, capacitate de exprimare clară).

Inteligenţa reprezintă un sistem complex de operaţii care condiţionează modul general

de abordare şi soluţionare a diverselor sarcini şi situaţii problematice. În cadrul ei se au în
vedere, operaţii şi abilităţi ca: adaptarea, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea,
anticiparea, compararea rapidă a variantelor acţionale şi selectarea celei optime. Caracteristici
fundamentale ale inteligenţei: capacitatea de a rezolva situaţii noi; rapiditatea, supleţea,
mobilitatea, flexibilitatea; adaptabilitatea.
Inteligenţa emoţională reprezintă capacitatea de a recunoaşte emoţiile proprii şi ale
altora cu scopul de a motiva şi de a controla în relaţiile cu ceilalţi.
Creativitatea, prin asimilarea ei cu alte fenomene psihice se referă la: capacităţi,
inteligenţa, rezolvarea de probleme etc. Perspective de evaluat: produs (face parte din categoria
rezultatelor psihice creatoare prin noutate, originalitate, valoare si aplicabilitate vastă); proces
(vizează caracterul fazic, ea nu se produce instantaneu, necesită parcurgerea unor etape distincte
- pregătirea, incubaţia, iluminarea, verificarea); potenţialitate general umană (este aptitudine
general umană); dimensiune complexă a personalităţii (se subsemnează şi se integrează organic
în structura personalităţii devenind una dintre cele mai complexe dimensiuni ale acesteia).
Imaginaţia reprezintă procesul intelectual (cognitiv) de selectare şi combinare în imagini
noi, elemente din experienţa anterioară sau de generare de imagini fără corespondent în această
experienţă. Produsul activităţii imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el
presupune proiecte şi planuri complexe, care se obiectivează în diferite forme – inovaţii, invenţii,
descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc. Imaginaţia joacă un rol esenţial în activitatea
umană, incluzându-se ca verigă componentă centrală a creativităţii
Talentul reprezintă combinarea originală a unor aptitudini care asigură realizarea unei
activităţi creatoare. Performanţele talentului se referă la coordonatele unei anumite epoci,
contribuind la îmbogăţirea valorilor acesteia. Talentul este considerat ca o continuare a unei
aptitudini naturale sau a unei abilităţi, o treaptaăsuperioară de dezvoltare a acesteia. Talentul nu
este caracterizat doar prin efectuarea cu succes a unei activitati, ci şi prin capacitatea de a crea
opere originale. Individul dotat cu talent se caracterizează printr-o inteligenţă deosebită, o
puternică impresionabilitate, o mare exigenţă faţă de sine dispunaâd de un puternic spirit
autocritic, care-l face să fie permanent nemulţumit de ceea ce creează şi doreşte perfecţiunea. Ca
trăsătură distinctivă a talentului este uriaşa putere de muncă.
Geniul reprezintă forma cea mai elevată de structurare a sistemului de aptitudini.
Performanţele geniului creează o epocă nouă într-un domeniu sau mai multe, punând bazele unui
nou mod de gândire, a unui nou stil etc. (Golu, 2005). Supradotarea sau geniul sunt termeni care
se întrepătrund în mare măsură. Individul supradotat este inzestrat cu „daruri naturale” care îi
permit să facă lucruri deosebite, iar geniul constituie aptitudinea naturală de a crea ceva cu totul
deosebit.
 Există posibilitatea de compensare a aptitudinilor prin intervenţia altor factori de
personalitate, cum sunt motivaţia, atitudinea, conştiinciozitatea, efortul de voinţă etc.
Nivelul de dezvoltare a aptitudinilor asigură competenţa într-un anumit domeniu de
activitate. Pentru evaluarea cantitativă a performanţei se folosesc indicatori cum sunt: uşurinţa
formării de deprinderi, volumul sarcinilor realizate, timpul necesar realizării unei sarcini,
intensitatea efortului depus. Pentru evaluarea calităţii performanţei se folosesc indicatori cum
sunt: complexitatea sarcinii, originalitatea produsului realizat, gradul de utilitate a produsului.

CARACTERUL

Caracterul reprezintă latura relaţional valorică a personalităţii. Caracterul este parte

integrantă din structura persoanei, este dobândit. În descrierea caracterului unei persoane, ne
desprindem de elementul eredo-constituţional şi ne adresăm conştiinţei axiologice a persoanei.
În sens larg, caracterul este modul de organizare a profilului psiho-social a personalităţii,
considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. El cuprinde concepţia generală despre
lume şi viaţă a persoanei, convingerile şi sentimentele social-morale, aspiraţiile şi idealurile.
În sens restrâns, caracterul desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care determină
un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi, la societate, la sine însuşi.
În literatură deosebim mai multe sensuri ale noţiunii de caracter:
- în sens de “caracteristic”, se referă la “monograma” individului, la anumite
particularităţi, la stilul de viaţă al unei persoane;
- în sens etic (concordanţa sau discordanţa lui cu normele, principiile, modelele morale
proprii societăţii), se referă la valoarea, la simţul moral (înseamnă că persoana are spirit de
dreptate, fermitate, este energică, hotărâtă, principială etc.), dar poate avea şi sens negativ:
inconstant în conduită, indecis, slab, încalcă normele morale ale societăţii etc.;
- în sens psihologic, se referă la particularităţile specifice prin care o persoană se
deosebeşte de alta prin semnele caracteristice ale unei individualităţi, care-i determină modul de
manifestare sau de conduită, stilul de reacţie faţă de evenimentele trăite. Este vorba de unele
particularităţi esenţiale, permanente care-şi pun amprenta pe faptele sale, pe conduita sa,
particularităţi care formează un tot organic bine structurat în care părţile constitutive sunt în
strânse raporturi reciproce.
Structura caracterului cuprinde elemente de natură cognitivă (concepte, reprezentări,
judecăţi), afectivă (emoţii, sentimente), motivaţională (trebuinţe, interese, idealuri), voliţională
(însuşiri, trăsături), care au rol în raportarea individului la ceilalţi sau la societate. În structura
caracterului ponderea acestor tipuri de elemente diferă de la un individ la altul: predominarea
motivaţiei personale va determina ca trăsătura „egoist” să fie mai puternică decât aceea de
„altruist”; predominarea componentei afective pozitive va determina ca trăsătura „caritabil” să
fie mai puternică decât cea de „rece”; predominarea componentei cognitive va determina ca
trăsătura „prudent” să fie mai puternică decât cea de „voluntar”.
Din punct de vedere funcţional, structura caracterului presupune existenţa informaţiilor
de control (conexiune inversă) privind efectele comportamentelor adoptate.
Trăsăturile de caracter sunt specifice sau unice, fiecare om avându-şi modul său
particular de a se afirma, de a lua anumite atitudini faţă de realitate.
Componentele caracterului sunt atitudinea stabilă şi trăsătura volitivă. La elaborarea
trăsăturilor de caracter concură toate procesele psihice: intelectuale, afective şi voliţionale. În
psihologia populară, referitor la trăsăturile sufleteşti, de conduită întâlnim diverse însuşiri
caracteriale: tenace, înţelept, răbdător, sever, chibzuit, aspru, ambiţios, perseverent, certăreţ,
darnic, zgârcit, bun, lacom, rău etc. Unele dintre aceste trăsături sunt încărcate de afectivitate
(iertător, tolerant, abuzează etc.); altele au dominanţă voluntară (perseverent, ambiţios etc.).
Se observă că ceea ce se impune atenţiei este faptul că trăsătura caracterială reprezintă
poziţia, modul de raportare al persoanei faţă de evenimentele din jur. Astfel, atunci când vorbim
de caracter ne referim în primul rând la un anumit fel de atitudini. Între structura internă a
caracterului şi comportament se implică atitudinea, respectiv poziţia internă adoptată de persoană
faţă de situaţia în care se află, cu rolul de a stabili modul în care va acţiona.
Atitudinea reprezintă o modalitate de raportare la obiecte sau fenomene, prin care persoana
se orientează selectiv şi se autoregleză preferenţial. Atitudinea este o poziţie faţă de ceva,
manifestată printr-un mod specific de reacţie. Ea este o sinteză de trebuinţe, interese, convingeri,
sentimente, judecăţi de valoare, mecanisme voluntare care nu sunt juxtapuse ci unificate,
alcătuind o structură. Atitudinea conferă un anumit sens şi o anumită coloratură
comportamentului.
Atitudinea are o structură dinamică, cu un echilibru evolutiv. Nivelurile de stabilitate şi
integrare sunt diverse la indivizi diferiţi. Apariţia unor noi trebuinţe, aspiraţii poate duce la
modificarea atitudinii faţă de lume. Ea este dobândită prin influenţă socială şi experienţă
personală.
În structura atitudinilor desprindem următoarele componente:
- cognitivă, rezultă din perceperea şi conceptualizarea obiectului atitudinii (baza o constituie
experienţa socială şi personală);
- afectivă, se referă la atracţia (simpatia) sau repulsia (respingerea) faţă de obiecte;
- acţională, se referă la tendinţa de a acţiona în sensul apropierii sau depărtării;
- intenţională, se referă la decizii, hotărâri ale persoanei faţă de obiecte situaţii.
Funcţiile principale ale atitudinilor sunt:
- de valorizare, exprimă nivelul interiorizării valorilor în structura personalităţii;
- de consistenţă şi convergenţă, măsura în care atitudinea este compatibilă cu modalităţile de
acţiune;
- de integrare şi ordonare a existenţei persoanei în universul social şi subiectiv;
- de acceptare, conformare şi preferinţă socială, care confirmă indicatorii de consonanţă ai
echilibrului comportamentului cu mediul;
- de actualizare şi satisfacere a diferitelor trebuinţe, manifestate ca stare de necesitate a
personalităţii persoanei.
Atitudinile se pot manifesta prin: gest, postură, reacţie la un eveniment, ca opinie (atitudine
exprimată verbal). Ele includ ceea ce oamenii gândesc, simt şi felul cum doresc să acţioneze în
raport cu un obiect, dar şi ceea ce ei trebuie să facă (normele sociale), precum şi de consecinţele
aşteptate ale comportamentului (recompense, pedepse).
Caracteristicile atitudinilor posibil de evaluat sunt:
- direcţia: orientarea pozitivă sau negativă, favorabilă sau nefavorabilă a relaţiei cu mediul;
- intensitatea: nivelul de acceptanţă, neacceptanţă;
- centralitatea: gradul de organizare al valenţelor persoană-mediu;
- emergenţa: gradul de necesitate al răspunsurilor la solicitările din mediu.
Între atitudine şi manifestarea ei externă (opinie, acţiune) nu există întotdeauna o
concordanţă perfectă. Disocierea între planul intern al atitudinilor şi cel extern este realizată de
un mecanism de reglare datorită intervenţiei conştiinţei. Poate să se manifeste astfel dedublarea
exprimată fie prin conformism (deşi atitudinea este se sens contrar aşteptării sociale, opinia sau
acţiunea persoanei este de concordanţă), fie prin negativism (deşi atitudinea concordă cu
solicitarea socială, opinia şi acţiunea sunt contrare fie din plăcerea de a contrazice, fie din dorinţa
de a nu fi ca ceilalţi).
Atitudinile pot fi clasificate după trăsături de orientare şi voluntare de caracter.
A . după trăsături de orientare:
- atitudini ale persoanei faţă de ceilalţi şi faţă de societate în general: prietenie, umanism,
combativitate, sociabilitate, sinceritate, încredere în oameni etc., sau duşmănie, egoism,
minciună, neîncredere, suspiciune etc.;
- atitudini faţă de muncă: hărnicie, conştiinciozitate, iniţiativă, disciplină etc., sau lene, lipsă
de iniţiativă, indisciplină etc.;
- atitudine faţă de sine şi faţă de propria activitate: autoapreciere, spirit autocritic, încredere
în sine, modestie, demnitate personală, amor propriu, etc., sau timiditate, neîncredere în sine,
lipsă de modestie, îngâmfare etc.
B. după trăsături voluntare de caracter: curaj, hotărâre, dârzenie, tenacitate, stăpânire de
sine, perseverenta etc., sau laşitate, delăsare, renunţare etc.
Atitudinile şi calităţile valorice asociate lor sunt corelate, interdependente, organizate la
nivel diferit într-un sistem; piramida atitudinilor.

Imaginea de sine

În general, imaginea se sine se referă la modul în care persoana îşi percepe propriile calităţi.
Componentele imaginii de sine (imaginea Eului fizic, spiritual, psihic şi psihosocial) se
integrează reciproc, interacţionează şi intercondiţionează: ele se pot află în relaţii de concordanţă
sau de disonanţă, de coordonare.
Din punct de vederere direcţional imaginea despre sine prezintă trei faţete interconectate:
- modul cum se percepe şi apreciază persoana la un moment dat;
- modul cum ar dori să fie şi să pară;
- modul cum crede că este perceput şi apreciat de alţii.
Fiecare dintre acestea îndeplineşte o funcţie reglatoare specifică în organizarea şi
desfăşurarea comportamentului.
În general, funcţia imaginii de sine (în unitatea celor trei faţete), rezidă în obţinerea şi
menţinerea identităţii, căreia îi revine un rol esenţial în delimitarea solicitărilor interne de cele
externe, în stabilirea punctelor de concordanţă, a celor de incompatibilitate dintre ele.

Stima de sine

În general, stima de sine se referă la modul în care persoana îşi evaluează propriile
calităţi.

Structura stimei de sine

Autorii diferenţiază sinele dorit (care este creativ, inspiră admiraţie şi respect) şi sinele
nedorit (caracterizat prin proiecţia unor posibile nereuşite, eşecuri care generează stări de teamă
şi depresie).
Un model al stimei de sine cuprinde trei faţete:
- Sinele actual - reprezentarea mintală a atributelor pe care persoana crede că le posedă;
 - Sinele ideal - reprezentarea mintală a atributelor pe care persoana îşi doreşte să le
posede;
- Sinele trebuit - reprezentarea mintală a atributelor pe care persoana crede că trebuie să
le posede.
Fiecare dintre aceste faţete reprezintă o relaţie dintre propria percepţie a persoanei şi cea
a unei alte persoane semnificative (considerată importantă, competentă într-un anumit domeniu –
părinţi, fraţi, prietenei, cadre didactice etc.).
Între aceste faţete ale stimei de sine se pot manifesta discrepanţe, care se asociază cu stări
specifice de disconfort psihologic.
Stima de sine ridicată generează efecte pozitive: încredere, optimism, expectanţe înalte,
faţă de succes, protejează împotriva stresului, a emoţiilor negative, susţine sănătatea fizică şi
psihică, asigură capacitatea de adaptare, potenţează aspiraţia spre atingerea scopurilor, asigură
rezistenţa în faţa obstacolelor şi eşecurilor, este asociată cu sentimentul de control asupra
mediului.
Stima de sine scăzută este asociată cu inadaptarea, anxietatea, depresia, trăirea frecventă
de emoţii negative.

Eul

Procesul de integrare pe verticală continuă la un nivel mai înalt, supraordonat, al Eului,

unde se produce efectul de emergenţă psihologică globală, care face ca toate componentele şi
subsistemele particulare să se articuleze şi să se subordoneze finalităţii de ansmblu al sistemului.
Eul - trăsăturile definitorii:
- reflexibilitatea (de ex., Eu sunt Eu);
- adresabilitatea (de ex., Eu mă raportez la cei din jur, la lume, ca Eu);
- transpozabilitatea (de ex., Eu mă compar cu alţii şi mă transpun în situaţia lor);
- teleonomia (orientarea finalistă, spre scopuri).
Eul – structura:
- Eul corporal: imaginea valorizantă a mediului intern al organismului (cenestezia -
imaginea valorizată a constituţiei fizice, starea funcţională a diverselor organe; morfotipuri,
trăirile afective legate de acestea, ansamblul trebuinţelor biofiziologice etc.);
- Eul psihologic: imaginea despre propria organizare psihică internă, trăirile afective
legate de aceasta – nevoia de autorealizare, de autoperfecţionare, voinţa de acţiune etc.;
- Eul social: imaginea despre locul şi rolul propriu în societate, sistemul valorilor sociale
interiorizate şi integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, voinţa de
interacţiune şi integrare socială).
Eul - profile de bază:
- spiritual (dominanţa în cadrul Eului a componentei psihice, a centrării pe cunoaştere, pe
nevoia de înţelegere, pe creaţie);
- social (dominanţa în cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de
statut, de prestigiu sau pe motivaţia supraordonată a binelui general);
- mixt (relativ echilibrată integrare a celor trei componente primare).
 Personalitatea şi sănătatea

Este recunoscut faptul că trăsăturile de personalitate pot influenţa starea fizică de

sănătate. Însă stabilirea adevăratei naturi a relaţiei dintre personalitate şi sănătate ridică o serie de
probleme, printre care se numără măsurarea, diferenţierea dintre simptomele raportate subiectiv
şi semnele obiective, precum şi direcţia legăturii cauzale. De asemenea, este dificil de evaluat
riscul care revine trăsăturilor de personalitate şi a condiţiilor.
Originea teoriilor personalităţii datorează extrem de mult medicinei, cercetătorilor
practicii medicale. Pornind de la constatarea etern valabilã a lui Hippocrate, potrivit căreia “nu
există boli ci numai bolnavi”, s-a conturat treptat concluzia că pentru prescrierea şi administrarea
unui remediu eficient, nu este suficientă numai definirea bolii ci şi înţelegerea persoanei bolnave,
a trăsăturilor caracteristice care îşi pun inevitabil amprenta pe configuraţia şi evoluţia bolii.
Din perspectivă strict medicală, tipologizarea poate aduce informaţii în plus legate de
vulnerabilitate, corelaţii intraindividuale, particularităţi metabolice, dinamica relaţiilor cu mediul,
funcţionalitate şi disfuncţionalitate în structura persoanei dacă, prin profesionalism şi
competenţă, medicul sesizează pentru fiecare subiect în parte, unicitatea, singularitatea,
individualitatea, dincolo de orice caracteristici comune cu un tip sau altul.
Cele mai frecvente lucrări ştiinţifice în care s-a cercetat relaţia trăsăturilor de
personalitate cu sănătatea se referă la domenii cum sunt: longevitatea, bolile cardiace, cancerul.

Concluzii

Personalitatea reprezintă o structură, un sistem de trăsături generale şi relativ stabile care

influenţează cogniţiile, motivaţiile, comportamentele şi care definesc un anumit individ, făcându-
l să se deosebească de ceilalţi.
Principalele caracteristici ale personalităţii sunt: globalitatea (personalitatea este
constituită din ansamblul de caracteristici ce permit descrierea şi identificarea unei persoane
printre celelalte); coerenţa (există o anumită organizare şi interdependenţe ale elementelor
componente ale personalităţii); stabilitatea temporală (există anumite legi de organizare care au o
acţiune permanentă, astfel chiar dacă persoana se dezvoltă, se transformă, ea îşi păstrează
identitatea).
La formarea personalităţii contribuie o diversitate de factori: ereditatea, educaţia,
activitatea desfăşurată, cultura etc.
Complexitatea personalităţii determină necesitatea participării mai multor discipline la
studierea ei: biologice, psihologice, sociale, culturale. Direcţiile majore de abordare ale
personalităţii sunt: psihanalitică; psihometrică; comportamentală, învăţării sociale; umanistă.
Fiecare dintre aceste abordări oferă o serie de informaţii cu privire la natura, dezvoltarea
personalităţii, ipotezele care stau la baza fiecăreia dintre ele oferind o anumită notă specifică.
Mulţi dintre psihologii contemporani preferă o orientare eclectică, respectiv combinarea de
elemente provenind din diferite moduri de abordare, în scopul obţinerii unei viziuni integratoare
proprii sau pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme practice.
În accepţiunea clasică personalitatea este alcătuită din trei componente structurale:
temperamentul (latura dinamico-energetică a personalităţii); aptitudinile (sistemul instrumental-
operaţional); caracterul (sistemul de atitudini şi trăsături volitive).
 Pentru a asigura înţelegerea şi cuprinderea unei diversităţi de fenomene specifice
psihicului, acestea au fost grupate după anumite însuşiri asemănătoare în tipuri de personalitate.
Valoarea tipologiilor are un caracter orientativ. Tipul de personalitate nu reprezintă un „prototip”
al umanităţii, nu este un model exemplar. Tipologiile nu presupun o ierarhizare a tipurilor de
personalitate. Astfel un individ poate fi caracterizat, în acelaşi timp, din perspectiva mai multor
tipologii. Din perspectivă strict medicală, tipologizarea personalităţii poate aduce informaţii în
plus legate de vulnerabilitate, corelaţii intraindividuale, particularităţi metabolice, dinamica
relaţiilor cu mediul, funcţionalitate şi disfuncţionalitate în structura persoanei.
Trăsăturile de personalitate pot influenţa starea fizică de sănătate. Însă stabilirea
adevăratei naturi a relaţiei dintre personalitate şi sănătate ridică o serie de probleme, printre care
se numără măsurarea, diferenţierea dintre simptomele raportate subiectiv şi semnele obiective,
precum şi direcţia legăturii cauzale. De asemenea, este dificil de evaluat riscul care revine
trăsăturilor de personalitate şi a condiţiilor de mediu.

Lucrari Practice - activităţi

- Personalitatea – perspective de definire
- Principalele caracteristicile ale personalităţii
- Fcatorii dezvoltării personalităţii
- Structura personalităţii
- Definirea aptitudinilor, temperamentului, caracterului
- Personalitatea şi relaţia cu sănătatea

Bibliografie
Golu, M., Bazele psihologiei generale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2005.
Manea Mirela, Manea Traian (coord.), Elemente de psihologie medicală şi psihosomatică
– Manual adaptat pentru studenţii de la Facultatea de Medicină Dentară, Ed. Universitară Carol
Davila, Bucureşti, 2009.