2.

TIPURILE PSIHOLOGICE ȘI BOALA

În cadrul psihologiei, tipul este considerat o reprezentare generală, cu note particulare şi

concrete, care conţine însuşirile selecţionate pe baza anumitor criterii ( care pot fi somatice-
constituţionale, psihofiziologice, psihosociale).

Tipul indică faptul că anumite modalităţi psihice ale unui grup de indivizi sunt dominate
de trăsături psihice care corelează pozitiv cu anumite însuşiri constituţionale. Tipul constituie un model,
care însumează calităţi ale unei clase de indivizi, fără a acoperi în mod absolut indivizii clasei respective,
care, deşi aparţin acelui model, prin însuşiri comune, grupate în jurul unui criteriu, se pot diferenţia
esenţial prin alte însuşiri.

Temperamentul
Definiţie şi caracterizare

În viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi suntem confruntaţi cu situaţii sau evenimente care
pun în evidenţă moduri diferite de a reacţiona.Unii sunt rapizi, prompţi, se angajează imediat într-o
activitate, alţii sunt lenţi, fac lucrurile parcă împotriva voinţei lor; unii sunt impulsivi, nerăbdători, agitaţi,
în timp ce alţii sunt calmi, liniştiţi, aproape impasibili; unii sunt veseli, optimişti, caută mereu compania
celorlalţi, alţii sunt mai posomorâţi, pesimişti, preferă momentele de singurătate. Toate aceste însuşiri
care se referă la comportamentul exterior concretizat în motricitate şi vorbire, la reacţiile afective ori la
cantitatea de energie de care dispune o persoană aparţin temperamentului (termen care provine din
limba latină – verbul temperare, cu sensul de a amesteca).

Temperamentul constituie cea mai expresivă latură a personalităţii noastre, însuşirile

temperamentale punându-şi amprenta asupra tuturor manifestărilor noastre
psihocomportamentale.Însuşirile temperamentale se manifestă pregnant în conduită încă de la naştere şi
rămân constante de-a lungul întregii vieţi, ceea ce înseamnă că temperamentul are un caracter
înnăscut. Prin educaţie putem modela anumite trăsături, le putem compensa pe altele, dar nu le putem
schimba radical.Nu există temperamente bune sau rele. Fiecare temperament prezintă calităţi, dar şi
riscul unor defecte. Cunoaşterea temperamentului este o condiţie pentru ca omul să-şi poată lua în
stăpânire propriile manifestări temperamentale şi să acţioneze pentru modelarea anumitor însuşiri.

Dacă dorim să determinăm trăsăturile temperamentale prin observarea comportamentului

unei persoane, trebuie să dispunem de suficiente fapte de conduită şi de situaţii dintre cele mai diferite
(situaţii obişnuite, dar şi situaţii inedite, situaţii critice) pentru a putea face o generalizare de genul: „X
este o persoană calmă, liniştită”; „Y este o persoană impulsivă, agitată”.

Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se

exprimă cel mai pregnant în conduită.

2.1. Tipologii constituționale

-TIPOLOGIA LUI HIPPOCRATE

Încercările de clasificare a temperamentelor au fost foarte numeroase, prima dintre ele

fiind de plasat în secolul V î.e.n., anume cea a doctorului HIPPOCRAT din Kos, care în baza înregistrării
faptelor de conduită a ajuns la concluzia- împreună cu un alt doctor al antichităţii GALENUS – că
acestea sunt determinate de patru „umori” prezente în organism (sângele, limfa, bila neagră şi bila
galbenă). S-au stabilit legături și cu elementele fundamentale: aerul, apa, focul și pământul, și chiar cu
anotimpurile .Tipurile temperamentale diferenţiate de Hippocrat, chiar dacă fundamentele teoriei sale nu
mai au astăzi nici un fel de relevanţă, au rezistat de-a lungul timpului, clasificările uzuale delimitând în
continuare, cel mai adesea, patru tipuri temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi
melancolic.
 Temperamente Corespondențe cu elementele
fundamentale fundamentale și anotimpurile

Colericul - este determinat de bila galbenă;

- reprezentat de foc;

- plin de căldură și mistuitor ca vara.

Sangvinicul - se distinge prin predominanța sângelui;

- este asociat aerului;

- este violent și nestabil ca primăvara.

Flegmaticul - este pus în legătură cu flegma;

- cu apa;
- umiditatea iernii.
Melancolicul - dominat de bila neagră;
- reprezentat prin pământ și toamnă.

- TIPOLOGIA LUI CARL JUNG ŞI HANS EYSENCK

Psihiatrul elveţian CARL JUNG a constatat, pe baza unei impresionante experienţe

clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt
orientaţi predominant spre lumea externă şi intră în categoria extravertiţilor (persoane deschise, cu
mulţi prieteni, orientate spre activităţi practice), în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea
interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor (persoane închise în sine, retrase, liniştite, distante şi
rezervate faţă de semenii lor, stăpâne pe sine). Intermediar între cele două categorii este ambivertul,
care împrumută caracteristici şi de la extravertit, şi de la introvertit.

Psihologul englez HANS EYSENCK reia această distincţie a lui Jung, dar adaugă o nouă
dimensiune numită grad de nevrozism. Acesta exprimă stabilitatea sau instabilitatea emoţională a
subiectului. Pe baza acestor diferenţe, Eysenck a construit următoarele tipuri temperamentale:

- extravertit instabil – colericul

- extravertit stabil – sangvinicul
- introvertit stabil – flegmaticul
- introvertit instabil – melancolicul

- TIPOLOGIA LUI WILLIAM HERBERT SHELDON

WILLIAM HERBERT SHELDON- pornind de la cele 3 straturi constitutive ale embrionului

(endoderma, mezoderma şi ectoderma) - 3 tipuri biocorporale şi tot atâtea tipuri
temperamentale:
 din endodermă se desprind 2 forme: endomorful ca biotip( cu dezvoltare corporală predominant
internă, rotund, iubitor de comoditate, de spectacole şi de tovărăşie, curios şi tolerant, satisfăcut de sine
însuşi, ataşat de familie şi de trecut; se caracterizează prin dragoste de confort fizic, reacţii încete,
amator de ceremonii, uniformitate în curgerea emoţională, trăsături netemperate, fire extravertită) şi
viscerotonul ca tip temperamental
 din mezodermă - biotipul mezomorf ( cu dezvoltare corporală echilibrată, sistem muscular şi
cardiovascular bine dezvoltat; este puternic, plin de energie, uneori dur, curajos, combativ şi chiar
agresiv, amator de aventură şi de excitaţii, cu tendinţe dominatoare, trăind mai ales în prezent; voce
nereţinută, fără inhibiţii, maturitate în prezentare) şi tipul temperamental somatoton
 din ectodermă - se dezvoltă biotipul ectomorf ( cu sistem nervos dezvoltat şi sensibil; fizic este
slab şi fragil, cu mişcări dizarmonice, dar cu reacţii fiziologice vii; sensibil la durere, iubitor de
singurătate, nesigur de sine, introvertit, egoist, aşteptând fericirea de la viitor; neexprimarea
sentimentelor, evitarea zgomotului, prezentare infantilă) şi tipul temperamental cerebroton

TIPOLOGIA LUI ERNST KRETSCHMER

E. KRETSCHMER (medic psihiatru german)

Desfășurându-și activitatea în cadrul clinicii de neurologie a universității din Tubingen (1913-1926), și

studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondență între:

 simptomatologia psihocomportamentală
 aspectul bioconstituțional extern.

Astfel, a ajuns la ideea elaborării unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce și-a găsit finalizarea în
lucrarea ,,Structura corpului și caracterul” (1921). El descrie trei tipuri morfologice(somatice)
fundamentale , dintre care două sunt extreme,cărora le corespund trei tipuri temperamentale și
caracteriale normale .Acestea sunt:

a) picnic- se caracterizează prin statură scurtă, brevilin,cap rotund, (frecvent cu chelie), față
rotundă,gât scurt,trunchi plin și rotund,membre subțiri. Din punct de vedere psihic, picnicii
reacționează ca persoană unitară, sunt sociabili și comunică, preocupați mai curând de aspectele
concrete ale realității, de relații. Viața lor sufletească se desfășoară prin oscilații între euforie și
depresie. Tipul caracterologic corespunzător celui picnic-somatic este cel ciclotim.
b) leptosom (cu varianta sa extremă tipul astenic)- se caracterizează prin față ovoidă
uscățivă,gât lung, corp subțire, torace lung și plat. Tipul caracterologic corespunzător este
schizotimul , tipul premorbid fiind schizoidul. Afectivitatea schizotimului nu este unitară,oscilând
între apatie și iritabilitate.atenția este divizibilă. Ei sunt (sau par) închiși, ,enigmatici, reci,
indiferenți la lumea din jur sau chiar ostili față de mediu.Conduita lor este bizară. Au o gândire
abstractă dezvoltată, cu preocupări bizare, dar și cu note de originalitate.
c) atletic- se caracterizează prin corp înalt,de construcție solidă. Capul este adesea rotund, corpul
este bine proporționat. Atleticul este liniștit în mișcări, mai curând greoi,ordonat;imaginația este
redusă, dar perseverența este remarcabilă. Radicalul constituțional al vieții ”atletotimilor” este
”vâscozitatea psihică”

Ca tip secundar este menționat tipul displastic – reunește numeroase varietăți dismorfice.

TIPOLOGIA LUI G.HEYMANS, D.WIERSMA , R.LA SENNE

În multe caracterologii moderne, se vorbeşte în cadrul dinamicii psihice despre o funcţiune

primară (consumarea resurselor nervoase primitive, corespunzând unei activităţi mentale pozitive) şi una
secundară (reconstituirea resurselor cheltuite corespunzând şi persistenţei experienţelor trecute).

Psihologii olandezi G. Heymans şi E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult

mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger. Ei
pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Din combinarea
lor rezultă opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii
au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Individul emotiv este impresionabil.
El vibrează foarte uşor, pare susceptibil şi vulnerabil, dar nu este un inadaptat. Emotivul ştie că este
emotiv, în timp ce non-emotivul nu-şi dă întotdeauna seama că este mai curând rece. Non-emotivii sunt
aceia care se emoţionează greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente. Deci, emotivul este cel ale cărui
emoţii sunt intense şi frecvente, non-emotivul este cel care, dimpotrivă, este rareori şi puţin profund
tulburat.
 Într-adevăr, când nu este exagerată, emotivitatea este normală şi utilă pentru că suscită un
comportament adaptat situaţiei. Emotivitatea poate fi constituţională sau dobândită.

Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane,uşurinţa de a acţiona, de a

trece de la idee la acţiune, şi nu ansamblul acţiunilor unei persoane. Persoanele active au o continuă
dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Un bun semn de activitate este uşurinţa cu care o persoană
îndeplineşte sarcinile neplăcute sau plictisitoare, numai pentru că ştie că trebuie îndeplinite. Cele non-
active, acţionează parcă împotriva voinţei lor, cu efort şi plângându-se continuu.

Răsunetul (rezonanţa) se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente,

impresii. Unele persoane sunt prompte în a reacţiona la un fapt sau la o situaţie emoţionantă, apoi nu se
mai gândesc. Altele, din contră, impasibile şi aparent indiferente pe moment, nu uită nimic. Efectul
produs de eveniment este numit “primar” în primul caz şi “secundar” în cel de-al doilea. Cele două stări
posibile ale factorului “rezonanţă” sunt deci “primaritate” şi “secundaritate”. Se va spune despre cineva
că este mai mult “primar” sau mai mult “secundar” după modul în care tratează, integrează
evenimentele vieţii curente. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite
persoane primare. Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute,
introversive sunt numite persoane secundare.

Cele trei însuşiri fundamentale în două variante (activ şi non-activ,emotiv şi non-emotiv) dau
naştere la opt tipuri de temperament, şi anume:

- nervoşii (emotivi, non-activi, primari) E nA P

- sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari) E nA S
- pasionaţii (emotivi, activi, secundari) E A S
- colericii (emotivi, activi, primari) E A P
- sangvinicii (non-emotivi, activi, primari) nE A P
- flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari) nE A S
- amorfii (non-emotivi, non-activi, primari) nE nA P
- apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari) nE nA S

Nervoşii sunt anxioşi în faţa bolii:ei se alarmează şi se calmează tot atât de uşor. Nu urmăresc cu
perseverenţă vindecarea,schimbă des tratamentele şi medicii, preferă câteodată pe "vindecători". Tind a
impune medicului o interpretare personală a bolii şi chiar un anume tratament. Sunt recalcitranţi când
este vorba de a-şi modera uzul tutunului, cafelei, alcoolului. Capricioşi, cu tendinţa de a minţi, prezintă o
oarecare lipsă de respect pentru medic.

Sentimentalii sunt înclinaţi către ipohondrie.Pot stabili un raport afectiv deosebit de strâns cu
medicul, dacă acesta nu-i inhibă, dar au faţă de el o atitudine critică sau de suspiciune şi pot fi uşor
dezamăgiţi. Boala este pentru sentimentali, un eveniment grav. Se autoobservă şi-şi expun detaliat
suferinţele, reţin date utile în anamneză şi documente privind bolile din trecut.

Pasionaţii sunt interesaţi de opera la care lucrează, neglijând astfel propria sănătate. Când s-a decis
să facă apel la medic, dă dovadă de perseverenţă, de bunăvoinţă şi de spirit de colaborare. Încrederea
sa faţă de medic este deplină, însă eventuala decepţie este resimţită profund. De mute ori renunţă şa
medicul respectiv,chiar fără să-i dea nici o explicaţie. Pasionaţii sunt expuşi la surmenaj.

Colericii, anxioşi în faţa bolii, recurg la medic fără întârziere; exagerează şi sunt lipsiţi de curaj. Boala
le apare nu numai ca un obstacol, ci chiar ca un scandal. Colaborarea cu medicul este satisfăcătoare.

Sangvinicii sunt cei mai puţin anxioşi în faţa bolii. Se supun tratamentului cu oarecare înţelegere,
dar aşteaptă ultimul moment pentru a se consulta ( această decizie se ia, de cele mai multe ori, sub
influenţa anturajului). Este greu să impunem unui sangvinic încetarea lucrului. Sangvinicii sunt relativ
sănătoşi, bolile de care suferă fiind rezultatul înclinaţiei lor de a gusta toate plăcerile vieţii.
 Flegmaticii consultă pentru tulburări precise,boli constituite, mai puţin tulburări mentale sau
psihosomatice. Atitudinea poate fi corectă sau indiferentă, în sensul de a lăsa pe medic să suporte tot
greul tratamentului. Dacă sunt fideli, constanţi şi ascultători, acest fapt este legat mai mult de un anumit
simţ al datoriei, decât de participarea afectivă la propria dramă.

Amorfii – nerăbdători în faţa bolii, conştiincioşi în faţa prescripţiilor, ei sunt legaţi de obişnuinţă şi de
ascultare mai curând decât de încredere şi de raţiune. Comunicativitatea lor în relaţia medic-pacient este
redusă, se plâng adesea de obezitate şi de constipaţie.

Apaticii - persoana lor îi interesează destul de puţin, iar persoana medicului deloc. Tendinţele lor
conservatoare îi fac să ia medicamentele cu regularitate, până la obişnuinţă sau toxicomanie. Nu caută
să influenţeze pe medic, nu abuzează de concedii medicale.

PERSONALITATEA DE TIP A (tipul comportamental A)

Indivizii ce dețin personalitatea de tip A sunt independenți și ies in evidență prin faptul că vor să
fie remarcați oriunde se duc. Psihologii îi descriu ca fiind ,,buldozere’’. Ei sunt conștienți de importanța
atitudinii pozitive, a motivației și a stabilirii unui țel pe care să îl urmeze în viață. Sunt competitivi din fire
și recunoscuți pentru mintea ageră. Cei cu personalitatea A știu când trebuie să își asume riscuri și sunt
buni antreprenori. Au un caracter pragmatic și rezolvă cu ușurință problemele în momentul în care le
blochează calea spre succes. Veți descoperi că acest tip de oameni sunt deschiși către orice este nou și
întâmpină cu brațele deschise schimbarea – fie că este ea spirituală sau chiar tehnologică. Secretul
acestor oameni de succes constă în faptul că nu le este frică să își scoată în evidență propriile abilități și
personalitatea colorată. Aspiră spre performanţă, le este imposibil să se relaxeze.

PERSONALITATEA DE TIP C (tipul comportamental C)

Cel mai bun termen psihologic pentru a-i descrie pe cei care dețin personalitatea de tip C este cel
de ,,căutători’’. Au ca trăsături distinctive de personalitate supunerea, spiritul de toleranţă şi bunăvoinţă
faţă de pretenţiile celorlalţi,dependenţa de alte persoane, evitarea conflictelor.Ei sunt introvertiții
interesați de detalii care găsesc răspuns la orice problemă. Totuși, ușurința cu care fac acest lucru
depinde de starea de spirit pe care o au în acel moment. Indivizii cu personalitatea de tip C au tendința
să se retragă din viața socială însă se înțeleg extrem de bine și trăiesc în armonie cu persoanele de tip B,
în ciuda faptului că acestea se află la polul opus față de ei. Personificarea tipului B este contabilul,
programatorul etc. Indivizii cu această personalitate vor prefera să se închidă în propria cochilie,
păstrându-și mereu judecata obiectivă și logică în gândire. Trăsăturile lor caracteristice sunt natura
retrasă și prudența. Riscurile nu sunt pentru ei.

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

O importanţă deosebită pentru practica medicală generală o are cunoaşterea celor pe care KARL
LEONHARD i-a numit personalităţi accentuate.

Personalitatea (firea) demonstrativă (sau isterică) se distinge prin capacitatea de a uita tot
ce nu îşi doreşte să îşi amintească, deci de a minţi cu seninătate. Ei refulează (inhibă) tot ce nu
corespunde cu proiecţia lor despre sine, astfel încât ajung să performeze un rol cu totul străin de ceea
ce sunt ei de fapt. Lauda de sine se conjugă cu activitatea în sprijinul modului în care ar dori să se
definească, astfel încât pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea rolului pe care îl
joacă. Adaptabilitatea excesivă precum şi tendinţa de autocompătimire sunt alte trăsături ale
personalităţii de acest tip. Pacientul este exagerat în gesturi şi vorbe, doreşte să-şi dea importanţă şi să
se afirme. Prezintă teatralism cu note de inautenticitate uneori uşor de depistat, se autocompătimeşte.
Sunt bine cunoscute leşinul isteric, refugiul în boală, obţinerea de avantaje cu ajutorul bolii.
 Personalitatea hiperexactă (acum denumirea cunoscută este obsesiv-compulsivă) este
reprezentativă pentru persoanele care doresc ca totul să se desfăşoare după o ordine anume. Ei doresc
ca totul să fie previzibil, logic, viaţa să nu aducă surprize. Sunt incapabili de a lua decizii pentru că vor ca
cele mai mici amănunte să fie luate în calcul (este metoda acestor indivizi de a controla anxietatea).
Dezvoltă adesea obsesii (exemplu: praful ca ,,inamic”, firele de păr ca primejdii potenţiale pentru
sănătate, microbii ca agenţi patogeni etc.). Meticulozitatea şi ataşamentul faţă de rutină, care în mediul
casnic pot deveni o povară, în organizaţii pot fi benefice pe anumite poziţii: hiperexacţii nu agreează
schimbarea locului de muncă, deci vor fi angajaţi fideli. Frica de microbi este des întâlnită, uneori cu
ablutomanie (tendinţa obsesivă de a se spăla), de asemenea nosofobia (frica de îmbolnăvire).

Personalitatea hiperperseverentă se distinge prin perseverenţa anormală a afectelor. La

personalităţile medii, afectele odată declanşate se estompează: la hiperperseverenţi, ele se estompează
mult mai încet iar ecoul lor este mai profund. Consecinţele vor fi susceptibilitatea extremă, capacitatea
de a se simţi vizat sau jignit extrem de uşor. Ei vor fi definiţi de cei din jur drept ,,ranchiunoşi”, ,,oameni
care nu iartă şi nu uită”. Hiperperseverenţii sunt dornici de prestigiu personal (prestigiul sau realizările
grupului nu înseamnă mare lucru pentru ei, oricum nu sunt personalităţi de grup). Afectele care persistă
timp îndelungat pot ajunge să domine gândirea, astfel încât duc la idei fixe obsesive.

Alte tipuri de personalităţi accentuate sunt legate de trăsăturile accentuate de temperament, de

sfera afectivă:
- personalitatea hipertimică - o psihopatologie hipomaniacală; vesel, locvace (vorbăreţ),
superficial; fugă de idei, precipitare a ideilor în vorbire. Predispoziţie la alcoolism;
- personalitatea distimică - dă psihopatie depresivă; tăcut, serios, pesimist, predispus la depresie.
- firea exaltată - oscilare între entuziasm şi disperare, euforie şi descurajare. Dă un tip special de
ciclotimie, „un anxios-fericit”. În situaţia de boală (nu neapărat psihică), are o sensibilitate exagerată,
excesiv de îngrijorat în raport cu boala sa sau cu simptome banale (ex.anestezii);
- firea anxioasă - bazată pe o hiperiritabilitate a sistemului nervos vegetativ; tendinţe ipohondrice,
timiditate. Are nevoie de discuţii liniştitoare cu medicul;
- firea emotivă - reacţii foarte sensibile şi de profunzime în sfera sentimentelor spirituale. Este
extrem de sensibil la suferinţele celor din jur, mergând până la reacţii nevrotice, depresie şi clacare în
faţa evenimentelor.

2.2. Dimensiuni tipologice în biografie. Reacţii la boală

Atitudini ale bolnavului faţă de boală

Cu toată încărcătura alarmantă, chiar înspăimântătoare uneori, boala, mai precis, anunţarea
diagnosticului, trezeşte reacţii şi atitudini diverse. Manifestarea faţă de boală poate fi prinsă, în linii
mari, în următoarele tipologii atitudinal-comportamentale:
a) acceptarea diagnosticului şi a bolii ca situaţie de impas, semnalată de toate simptomele
care l-au adus pe bolnav la medic. Atitudinea de acceptare a bolii presupune, implicit, o
atitudine de dependenţă şi conformitate faţă de medici (echipa medicală), faţă de procedurile
de investigare şi tratament. O asemenea atitudine se aşteaptă din partea fiecărui pacient şi
numai o astfel de atitudine stă la baza relaţiei de cooperare medic-pacient. Acceptarea bolii
presupune nu doar curaj în faţa suferinţei, dar şi supleţe adaptativă, şi totodată robusteţe, ca
şi anumite trăsături de personalitate. Acceptarea poate fi trăită ca resemnare în faţa
destinului implacabil, inducând atitudini şi comportamente defensive, de inhibare,
dezangajare, demobilizare, atitudini care crează probleme aplicării terapiilor şi reduc şansele
de succes; acceptarea poate fi, destul de rar (mai ales în cazul bolilor invalidante dar fără risc
şi finalitate letală), urmată de refugiul în boală, ca urmare a beneficiilor consecutive acestei
situaţii - scutirea de responsabilităţi, tratament preferenţial în diverse situaţii de viaţă,
poate chiar beneficii financiare; acceptarea poate fi realistă, mobilizatoare, combativă,
bolnavul folosind, în acest caz, toate resursele posibile pentru tratament şi vindecare.
b) ignorarea diagnosticului şi a bolii, deşi este conştient de starea nu tocmai normală a
organismului (amână decizii în acest sens), pornind de la convingerea că are suficiente
resurse naturale de reechilibrare (a mai fost bolnav şi s-a refăcut fără tratament);
 ignorarea bolii poate duce la lipsă de cooperare pentru terapie, la neglijarea stării de
boală şi la agravarea acesteia;
c) negarea bolii este o reacţie şi atitudine periculoasă pentru bolnav inducând,în mod logic, nu
numai lipsa de cooperare ci chiar opoziţia faţă de tot ceea ce se referă la situaţia lui de
impas, inclusiv la terapie. O astfel de atitudine poate îmbrăca diverse modalităţi de conduită:
bagatelizarea simptomelor, apelul la cunoştinţele medicale ale unor semiprofesionişti,
automedicaţia. Consecinţa cea mai de temut este prezentarea tardivă la medic. Apare în
unele situaţii neîncrederea în diagnosticul medicului, pacientul apelând la opinia altor medici.
Este un caz foarte frecvent, deoarece este incomod pentru cineva să recunoască faptul că
este bolnav, în primul rând prin aceea că, în mod necesar, el trebuie să se supună unor
exigenţe legate de tratarea bolii, care-i modifică uneori substanţial modul său de existenţă.
Sunt oameni care se simt deranjaţi şi violent stresaţi prin simplul fapt că nu au voie să iasă
din locuinţă câteva zile, în timp ce alţii sunt foarte liniştiţi în faţa unor perspective mult mai
neplăcute. Prima categorie va nega ideea de boala prin subestimarea simptomelor, chiar dacă
va recunoaşte boala, nu va accepta starea de boală, riscând agravarea simptomelor prin
,,sfidarea regulilor jocului’’.
Negarea stării de boală, în condiţiile în care subiectul percepe o serie de simptome care-l
atenţionează că ,,ceva nu este în regulă’’ cu corpul sau chiar cu psihicul său, poate să aibă la bază două
atitudini fundamentale:
- amânarea deciziei prin speranţe vagi în caracterul ei trecător sau lipsit de gravitate, întâlnită
atunci când urmărirea perseverentă a unui scop important nu-i permite individului să adopte situaţia de
bolnav chiar dacă simptomele sunt evidente.
- autoamăgire, prin mecanisme inconştiente de apărare, la bolnavii ale căror simptome
conştientizate de ei sugerează posibilitatea unei boli foarte grave.
Ambele situaţii de negare a stării de boală sunt puternic generatoare de stres psihic.

2.3 Particularităţi psihofiziologice legate de vârstă şi sex

Psihologia medicală a vârstelor

Se ştie că personalitatea umană se realizează ca existenţă bio-psiho-socială de-a lungul unui

proces de durată şi extrem de complex de dezvoltare. Complex pe linia fiecărei caracteristici amintite,
biologică, psihică şi socială, complex şi prin multiplele interacţionări între acestea.Dezvoltarea biologică
se constituie, în mare măsură, drept condiţie şi suport pentru dezvoltarea psihică şi socială, mai ales în
copilărie, când ritmurile acestor forme de dezvoltare sunt accelerate. La maturitate,deşi dezvoltarea
fizică este foarte lentă, cea psihică şi socială continuă să fie accelerată, apărând o mai mare
independenţă între aspectele fizice şi cele psiho-sociale.

Dezvoltarea omului este constituită dintr-o serie de transformări cantitative şi calitative, achiziţie de
informaţie dar şi de abilităţi şi instrumente de adaptare la mediu (vezi: abilităţi şi forţe motrice;
capacităţi intelectuale motivaţionale, volitive, caracteriale etc.). Procesul dezvoltării are întotdeauna sens
ascendent, evidenţiat prin creşterea de la o etapă la alta a competenţei persoanei, prin optimizarea
mecanismelor adaptative.

Factorii de bază ai dezvoltării (bio-psiho-sociale) omului sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea este dată de totalitatea caracteristicilor genetice (genotipul), totalitatea genelor ca
program transmis de părinţi urmaşilor, program ce controlează o serie de caracteristici fizice, fiziologice
şi chiar psiho-comportamentale (ex. : greutatea şi înălţimea corpului, culoarea ochilor, grupele sanguine,
tipul temperamental, reflexe necondiţionate, trebuinţele bazale etc.). Este primul factor ce acţionează în
ordine temporală şi constituie premisa absolut necesară pentru celelalte aspecte ale dezvoltării. Să ne
imaginăm un nou născut fără trebuinţe biologice (alimentare, de exemplu). Nu s-ar hrăni şi în scurt timp
ar muri. Dacă apar orice fel de disfuncţii sau alterări ale acestui factor, dezvoltarea este periclitată sau
chiar se opreşte (ex. în boala Down – apariţia unui cromozom în plus la perechea 21, duce la dezvoltarea
întârziată, anormală mai ales din punct de vedere mental dar şi fizic – aspectul mongoloid).
 Mediul ca factor al dezvoltării acţionează imediat după concepţie (imediat după ce primul factor
declanşează dezvoltarea) şi cuprinde toate aspectele mediului natural, social, cultural în care se dezvoltă
fiinţa umană. El furnizează “materialul de construcţie” (P. Golu) şi, prin urmare, poate acţiona ca factor
favorizant (dacă aspectele menţionate mai sus sunt consistente) sau ca factor defavorizant. Exemple
sunt acei copii-lup găsiţi în pădure după ce, încă de la naştere au trăit şi s-au dezvoltat în acele condiţii.
Ei nu au caracteristici psiho-umane tocmai pentru că, lipsind influenţele de mediu specific uman, au fost
forţaţi să se dezvolte într-un mediu specific animalelor sălbatice, preluînd prin mecanisme de imitaţie
comportamente specifice acestora.

Educaţia reprezintă un sistem complex de acţiuni sau demersuri de influenţare conştientă

direcţionată, organizată, ştiinţifică a dezvoltării fiinţei umane.

Educaţia începe imediat după naştere , durează toată viaţa şi este un proces în care intervin, pe rând,
dar şi împreună, familia, şcoala, grupul social etc.
Aceşti factori sunt la fel de importanţi, lipsa oricăruia tulburând sau chiar anulând procesul dezvoltării.
Educaţia poate corecta o parte din neajunsurile celorlalţi doi factori, ea devenind în acest sens factor
compensator, terapeutic-recuperativ. Privind rolul fiecăruia din aceşti factori, M. Zlate spunea că
“dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate, îşi extrage conţinutul din datele furnizate de
mediul socio-cultural şi este dirijată de educaţie.”
Dezvoltarea umană nu este uniformă, liniară şi nici continuă ci, dimpotrivă, neliniară, în salturi,
discontinuă, cu stagnări şi mici regresii dar cu rezultantă ascendentă. Acest fapt a dus la conturarea unor
etape, perioade sau cicluri ale dezvoltării şi, implicit, ale vieţii, perioade cu specificitate, privind
următoarele aspecte:
- ritmurile dezvoltării (în copilărie sunt foarte rapide şi scad în rapiditate pe măsură ce ne
îndepărtăm de momentul naşterii);
- apariţia unor caracteristici fizice (ex.: dentiţia, caracterele sexuale etc.) sau a unor abiliăţi
psiho-motrice şi apoi psihice (ex.: mersul, apucatul, limbajul, gândirea abstractă, conştiinţa,
identificarea de sine etc.);

- tipurile activităţii (jocul în copilărie, învăţarea în copilărie şi adolescenţă, producţia şi creaţia la

maturitate);

- rolurile sociale (de elev, de îndrăgostit, de soţ, de muncitor etc.);

- dinamica specifică (mai accentuată în tinereţe, mai scăzută la maturitate şi bătrâneţe);

- tulburări specifice de adaptare - inadaptabil sau greu adaptabil la serviciu, în armată, la şcoală,
etc;

- boli şi suferinţe specifice, receptivitate şi reactivitate specifică la boală.

Insistând ceva mai mult pe această ultimă idee, putem evidenţia succint caracteristicile psiho-
sociale ale principalelor stadii ale vieţii omului. În general, se acceptă următoarea etapizare (ciclicitate)
şi subetapizare a vieţii omului:

a) Copilăria (0 – 20 ani) cu etapele mai importante:

- sugar, (inclusive embriogeneza);(0-1an)
- antepreşcolar şi preşcolar (1 - 7 ani)-(prima şi a doua copilărie);
- şcolarul mic-(7 – 10 ani)-(a treia copilărie);
- şcolarul mijlociu-(puberul) (11 – 14 ani)-(pubertatea);
- şcolarul mare-(adolescentul)(15 – 18 / 20 ani)-(adolescenţa);
b) – Tinereţea (20 – 35 ani)

c) – Perioada adultă, maturitatea ( 35-65 de ani);

d) – Bătrâneţea (peste 65 ani)

 a) Copilăria este perioada cu cel mai susţinut ritm de dezvoltare, când se formează cele mai
importante structuri psihico-motrice şi apoi predominant psihice şi psihocomportamentale şi acţionale,
care servesc la adaptare. Acum se pun bazele cunoaşterii prin achiziţia de informaţie şi structurarea în
acelaşi timp a mecanismelor de operare perceptivă, reprezentativă ideativă, imaginativă, mnezică etc.
(adică structurile intelectului). Acum se formează şi dezvoltă mijloacele de comunicare şi relaţionare
(limbaj), cele de suport şi activare (afectivitate, motivaţie, voinţă) ce vor sta la baza structurilor
personalităţii. În această perioadă (şi mai ales în a doua jumătate a acesteia) se structurează şi
perfecţionează mecanismele de control ale conduitei, cele ce reglează întreaga activitate, structurile
superioare ale afectivităţii motrice (vezi sentimentele, aspiraţiile, convingerile etc.) şi voinţei, ale
conştiinţei morale şi valorile caracteriale ce duc la crearea condiţiilor realei identificări de sine şi
afirmării sociale.
Ritmul extrem de accelerat al dezvoltării şi multitudinea de structuri ce se formează acum dau, în
acelaşi timp, o caracteristică de fragilitate acestei perioade. Aceasta în sensul că, orice factor
disturbator sau nociv ce intervine, are şanse mari să lase urme în procesul dezvoltării ulterioare, şi că
există o anumită sensibilitate la boli.
Întâlnim, mai des, în această perioadă, în afara “bolilor copilăriei” (rujeolă, rubeolă, tuse
convulsivă etc.) următoarele boli, suferinţe sau tulburări:
1) Tulburările de dezvoltare

– fizică (nanism, gigantism pe fond dinamic sau metabolic; cifoze, lordoze, scolioze) multe din ele
favorizate şi de poziţii incomode în bancă, ghiozdane prea grele ce solicită neuniform sistemul osteo-
muscular al copilului.

- psihică (întârzieri sau chiar opriri în dezvoltarea unor procese, funcţii sau structuri mai complexe), ex.:
- întârzierile în dezvoltarea mintală, a limbajului, autismului infantil, a afectivităţii, motivaţiei şi voinţei ce
vor genera tulburări de comportament, de adaptare şcolară şi socială, dezvoltări dizarmonice de
personalitate etc..

Tulburările nevrotice din pubertate şi adolescenţă, tulburări cu puternică coloratură vegetativă,

transpiraţii, ameţeli, lipotimii, dureri de oase etc. Apar, de asemenea, tulburări neurastenice manifestate
fie prin hiperexcitabilitate şi nelinişte, fie prin oboseală şi activism redus.

2) Reactivitate specifică la mediul social şi la boală. Apar reacţii de inadaptare la cerinţele (uneori prea
mari şi implacabile) mediului familial, şcolar, social, manifestate prin minciună, fugă, vagabondaj,
nesupunere, demonstrativitate, opozitivism, şi acestea mai ales la pubertate. Uneori aceste manifestări
capătă forme conversive (după teoria lui Freud) şi se manifestă ca eurezis nocturn sau chiar diurn (şi
chiar ca encomprezis) ca reacţie de anxietate proximală diurnă sau chiar nocturnă (pavoar nocturn) sau
în pubertate şi adolescenţă ca reacţie depresivă cu toate riscurile legate de aceasta. Pubertatea prin
excelenţă este considerată perioada de criză şi prin multitudinea, viteza şi amploarea schimbărilor
(copilul se transformă în mare măsură în adult), dar şi prin riscurile şi frecvenţa crescută a reacţiilor şi
manifestărilor inadaptative. Perioada cu cea mai mare frecvenţă de independentizare şi, prin urmare, de
găsirea unei identităţi (E. Erikson), atunci când încă nu sunt create toate condiţiile pentru acest demers
(vezi persistenţa imaturităţii emoţionale, impulsivitatea menţinută şi de o încărcătură hormonală fără
precedent), duce adesea la confuzia rolurilor sociale specifice, şi deci la inadaptare.

Apar şi primele manifestări depresive ţinând de sentimente de inferioritate, şi primele idei de

sinucidere în contextul trăirilor depresive, dar şi ca posibile unice soluţii la dificultăţile vieţii.

Dar pentru că, în acest ciclu al vieţii, copilul este încă insuficient maturizat, este în mare măsură
dependent de adult, trăieşte intens sentimente de insecuritate, are o reactivitate specifică la toate aceste
situaţii de impas existenţial (inclusiv la boală). Cel mai adesea, reacţia este una de teamă, nelinişte,
anxietate, neînţelegând satisfăcător situaţia sau simţind realmente (mai ales în situaţiile de boală)
fragilitatea propriei personalităţi în faţa unui obstacol atât de ameninţător. Poate dezvolta însă şi reacţii
de indiferenţă, nepăsare sau chiar negare a bolii sau chiar demisie (fuga din situaţie prin reacţii
impulsive, histerice sau antolitice).
 În toate aceste manifestări ale copilului (şi în multe altele) este absolută nevoie de intervenţia
adultului care să anihileze, elimine sau măcar să diminueze impactul bolii asupra acestuia.

b) Tinereţea este prima perioadă mare (ciclu) în care se produce o reală echilibrare şi maturizare a
structurilor personalităţii după ce acestea s-au dezvoltat şi perfecţionat în ciclu precedent.

Este perioada de reală inserţie socio-productivă, când se formează statusuri şi identităţi specifice:
subidentităţile socială, maritală, parentală, profesională. Se câştigă independenţa socio-economică. Dacă
toate etapele perioadei precedente au decurs bine atunci, conform lui Erikson, tânărul ajunge să-şi
creeze reale situaţii de intimitate, de corectă relaţionare cu ceilalţi şi nu de izolare, de eşuare în ceea ce
priveşte realizarea.
Având în vedere aceste aspecte, ce duc în ultimă instanţă la autoevaluare pozitivă, tânărul
trăieşte sentimente de siguranţă, putere, forţă, acestea făcându-l mai puţin vulnerabil decât era în ciclu
anterior, mai sigur pe sine şi pe forţele sale, mult mai bine pregătit pentru lupta cu viaţa.

Rezistenţa la boli este şi ea ceva mai ridicată comparativ şi cu ciclul precedent, dar şi cu cele ce
vor urma. Dacă, totuşi, apar (şi există în mod normal anumite suferinţe acute, pasagere, ex.: viroze,
gripe, suferinţe gastro-duodenale, etc.) atitudinea faţă de ele este de cele mai multe ori una de
cooperare hotărâtă la tratarea lor fără prea mare încărcătură de teamă, nelinişte, îngrijorare,
considerând că are suficiente resurse de refacere. Pot să apară şi atitudini de neglijare sau negare a
suferinţelor dar, de regulă nu puternic, şi doar până când acestea devin realmente supărătoare. Faţă de
bolile cronice, mult mai rare decât în orice alt ciclu al vieţii, atitudinile sunt aproape cele clasice: fie cu
oarecare indiferentism (crezând că pot face faţă fie cu îngrijorare, teamă, nelinişte mai accentuată chiar
decât la bătrâneţe, pornind de la raţionamentul (încărcat emoţional) că dacă de la această vârstă apar
asemenea probleme serioase, atunci ce pot să mai spere pentru viitorul ceva mai îndepărtat).

c) Perioada adultă, maturitatea (35 – 65 ani) este o perioadă relativ stabilă şi fără prea mari manifestări
de inadaptare sau suferinţă. Subidentităţile: maritală, parentală, profesională, câştigate din ciclul
precedent, ţin omul bine ancorat în realitatea de zi cu zi. Nu putem evidenţia aspecte prea diferite, decât
eventual legate de spiritul acestei etape, şi anume 45 – 55 ani la femei – menopauză şi 55 – 65 ani la
bărbaţi – andropauza. Aceste schimbări hormonale produc deseori tulburări cel puţin la fel de ample şi
diverse ca şi la pubertate. Atunci cauza era încărcătura hormonală puternică, acum, dimpotrivă,
reducerea până la dispariţie a aportului acestui subsistem al organismului cu efect energizant,
dinamizator. Procesele de “călduri” alternând cu “frisoane”, irascibilitatea, labilitatea emoţională
accentuată, tulburările de somn, neliniştea, anxietatea, fatigabilitatea şi chiar depresia constituie tabloul
manifestării tulburărilor climacteriului, aşa cum mai sunt denumite aceste suferinţe. De multe ori, după
instalare, acestea duc la certuri, discuţii şi conflicte intrafamiliale, adevărate ”crize” familiale. Mai dese,
mai ample şi mai timpurii la femei, mai târzii şi ceva mai intense la bărbat ele pot duce până la disoluţia
familiei. Cei mai mulţi oameni aflaţi în asemenea ipostaze, argumentează comportamentele lor ca fiind
urmarea (realizării) înţelegerii efemerităţii vieţii, a pierderii virilităţii şi satisfacţiei vieţii sexuale şi, în
aceste condiţii, încercarea de a o lua de la capăt într-un alt parteneriat.

Atitudinea faţă de boală se radicalizează tot în acest sfârşit de etapă când, aşa cum s-a specificat,
scad resursele vitale ale organismului, inclusiv cele ce ţin de imunitate, ca şi cele ce ţin de echilibrul
psihic.

Când se apropie sau chiar soseşte şi pensionarea, se schimbă şi mai mult, pentru că se mai
pierde o subidentitate – cea profesională. Dacă până acum persoana s-a realizat cât de cât, în
conformitate cu aspiraţiile, atunci are toate şansele să se echilibreze, deşi a trecut prin criza
climacteriului, să câştige şi subidentitate mai bună, să trăiască sentimente de satisfacţie şi mulţumire.
Dacă nu (vezi Erikson), atunci trăieşte cel mai adesea sentimente de disperare, pentru că înţelege foarte
bine că nu mai are nici o şansă să realizeze ceea ce n-a reuşit până acum.

Lipsa activităţii la o mare parte a pensionarilor, favorizează apariţia unor judecăţi autoapreciative de
inutilitate, de devalorizare, asociate cu sentimente de zădărnicie şi eşec existenţial, toate acestea fiind
manifestări ale unor depresii cu mare risc suicidar. Este necesară intervenţia empatică şi terapeutică a
familiei, comunităţii, serviciilor de asistenţă sanitară şi socială etc.
d) Bătrâneţea (peste 65 de ani) în sine nu este o boală dar, prin erodarea tuturor subsistemelor
biologice, cât şi psihice, bolile, suferinţele de diverse tipuri se manifestă tot mai des şi tot mai amplu şi
vizibil, asociind această etapă de vârstă cu suferinţa. Realitatea ne demonstrează că, în ciuda unor
excepţii, destul de multe, majoritatea persoanelor la această vârstă, au mult mai multe suferinţe decât în
perioadele precedente. Notăm ca aspecte generale şi definitorii pentru această etapă:

1) În plan biologic
– Instituirea tuturor subsistemelor, şi scăderea sensibilă a eficienţei adaptative a organismului (ex.:
artrozele, osteoporoza – limitează substanţial mişcarea, crează condiţii pentru fracturi şi alte tipuri de
suferinţe).

- Reducerea substanţială a suportului hormonal; dizrinii ce scad baza bio-energetică (ex.: dispariţia
secreţiei gonadice la bărbat după instalarea andropauzei – determină scăderea dramatică a vitalităţii
şi activismului).
- Inima şi vasele de sânge îmbătrânite şi sclerozate nu mai hrănesc suficient ţesuturile şi acestea, la
rândul lor, determină îmbătrânirea şi sclerozarea celorlalte subsisteme ale organismului. Ex.:
determină reducerea masei musculare (şi a forţei şi amplitudinii mişcărilor) osteoporoza, cardiopatii,
arterioscleroză, dar mai ales distrugerea tot mai rapidă şi masivă a ţesutului neuronal periferic dar
mai ales central. Apar astfel involuţia, apoi deteriorarea S.N.C.
2) În plan social:

- Nonangajarea productivă, condiţia de pensionar, de persoană fără utilitate socială, reduc în acelaşi
timp participarea la viaţa socială. Ex.: Grupul social se restrânge la cel al familiei şi la vecinătatea
apropiată. Nu mai participă nici la fenomenul decizional.

- Se reduce substanţial posibilitatea de relaţionare socială şi de comunicare

- Scade posibilitatea de suport social, mai ales în plan subiectiv. Trăieşte tot mai mult situaţia de
persoană ce nu poate oferi suport altora şi nici pentru sine devenind egoist, egocentric, cerând suport de
la ceilalţi.

3) În plan psihic

Ca urmare a celor amintite mai sus, putem evidenţia în plan psihic o serie de manifestări specifice
acestui ciclu al vieţii, şi anume:

- Motricitatea devine mai dificilă, mai puţin amplă, elastică şi mobilă, mai rigidă, determinând scăderi ale
unor abilităţi locomotorii, dexterităţi de autoservire (Ex.: îmbrăcatul, dezbrăcatul se fac mai lent, etc.).

- Senzorialitatea se reduce cantitativ şi calitativ prin pierderi de acuitate, de recepţie (vezi hipoacuziile,
surdităţile, cecităţile pe fond senil).

- Gândirea (şi inteligenţa în ansamblu) îşi reduce randamentul mai ales ca fluenţă şi flexibilitate, dar şi ca
eficienţă (apar: lentoarea, rigiditatea – astfel – gândirea se reorganizează, adaptează şi restructurează
mult mai greu la situaţii noi). Rămân însă relativ bune acele instrumente şi achiziţii ale gândirii ce au fost
câştigate prin învăţare – gândirea formal-logică, în ciuda faptului că se reduce efectiv capacitatea de
învăţare (de formare de reflexe condiţionate noi).

- Memoria scade substanţial, mai ales cu referire la faza de engramare, dar şi la cele de păstrare şi
reactualizare a informaţiilor, apărând dismnezii de fixare, păstrare şi evocare, mai ales cu referire la
evenimentele recente, apropiate. Apar tot mai des hipomnezii (reduceri ale capacităţii de fixare-redare)
şi chiar amnezii episodice. Procesul opus memorării, cel al uitării, câştigă tot mai mult teren. Se ajunge,
în tot mai multe cazuri, la persoane ce au depăşit 80 de ani, ca uitarea să aibă ritm şi pondere mai mare
decât achiziţia de informaţie, situaţie ce nu mai este o simplă involuţie, ci un proces de deteriorare-
demenţiere care, în câţiva ani poate “goli” de conţinut aproape în totalitate SPU.

Scade vizibil randamentul (şi ponderea) imaginaţiei şi a creativităţii, în contextul activităţii umane,
aceasta şi pe fondul pierderilor amintite mai sus, dar şi pe fondul unor dramatice schimbări ale palierului
dinamico-energetic al psihicului – motivaţia şi afectivitatea.
 Evidenţiem astfel reducerea sensibilă a motivaţiei. Interesele, trebuinţele, proiecţia în viitor (care,
pe măsură ce trec anii devine tot mai scurtă, neclară, sumbră), tonusul psihic, pofta de viaţă (în
contextul în care este mult mai grea şi mai puţin plăcută: dureri, suferinţe cronice, stare de disconfort,
limitarea drastică a situaţiilor plăcute şi reducerea speranţei că ar mai exista şansă în revenirea la o
situaţie mai bună) scad. Dinamica emoţională capătă o anumită specificitate, devine pendulantă şi
contradictorie: pe de o parte, o anumită aplatizare, reducere a amplitudinii şi diversităţii trăirilor
emoţionale (aparentă şi reală apatie, depresie, oboseală) dar şi, pe de o altă parte, izbucniri emoţionale
cum ar fi: irascibilitatea, impulsivitatea, necesitatea de tandreţe etc. Această ultimă manifestare ia
deseori forma unor comportamente de regresie la vârstele copilăriei. Bătrânii se manifestă aproape ca şi
copiii de 3-4 ani care “cer”, chiar cerşesc afecţiune din partea celorlalţi, prin conduite de amplificare
voită a unor stări de rău, de disconfort fizic şi psihic, prin mecanisme conversive (ex.: tuşeşte mai tare,
vorbeşte cu voce mai stinsă, acuză dureri mult mai mari decât sunt în realitate, ca şi cum ar vrea să
spună: Nu vezi cât sufăr?! Acordă-mi mai multă atenţie şi afecţiune!). Tot acum, în debutul acestui ciclu
(ca, de altfel, şi în perioada de sfârşit al celui precedent) apar deseori crize “specifice, legate de
îngustarea câmpului de manifestare“, de reducerea gamei motivaţionale şi emoţionale şi, mai ales de
oscilaţiile acestor aspecte, crize trăite ca “ultime ocazii” (J. Stoetzel) (1968). Fie că se referă la
experienţele anterioare, poate chiar sexuale, sau la alte aspecte ale existenţei, ele sunt trăite cu mare
intensitate şi consum psiho-emoţional dar, de regulă, şi cu o scădere mai mult sau mai puţin vizibilă a
discernământului, bătrânii în astfel de situaţii devenind ridicoli, caricaturali şi, în mod aproape sigur,
victimele persoanelor faţă de care dezvoltă asemenea trăiri, persoane de regulă mai tinere.

Şi mai dramatice sunt, deseori (acolo unde cuplurile au fost bine sudate, au avut o viaţă afectivă
puternică, relativ constantă şi stabilă) situaţiile de deces ale unuia din soţi. Cel ce supravieţuieşte
trăieşte un teribil sentiment de regret, de privare afectivă, de vinovăţie că a supravieţuit, de depresie,
deseori, cu idei de suicid şi cu finalitate autolitică. Dacă persoana vârstnică s-a realizat la un nivel
acceptabil prin propriile realizări profesionale, materiale dar şi prin copii şi nepoţi, atunci există în mare
măsură posibilitatea armonizării situaţiei lui (chiar dacă nu este una realmente fericită – bătrâneţea fiind
oricum neplăcută) cu realitatea specifică acestui ciclu de viaţă. Dacă nu, aşa cum afirmă E. Erikson,
vârstnicul are toate şansele să trăiască sentimente de disperare ştiind că, oricum, de aici înainte nu mai
are şansa să mai schimbe ceva şi să se autorealizeze.

Psihologia medicală a sexelor

Pe linia diferenţierii diverselor categorii umane, se pot evidenţia unele particularităţi specifice
sexelor. Este vorba de trăsături caracteristice şi, în acelaşi timp diferenţiatoare, ale bărbatului, pe de
o parte, şi ale femeii, pe de altă parte. Este cunoscut deja faptul că avem o anumită tipologie de
personalitate specifică bărbatului, referitoare mai ales la următoarele aspecte:
- fizic: este mai dezvoltat, mai puternic, cu randament mai ridicat, mai ales în activităţi care cer efort
fizic;

- psihic: prezintă structură şi dinamică afectivă şi voliţională specifică, este mai impulsiv, controlându-şi
mai greu pulsiunile de orice natură nu numai cele agresive

- instinctiv: este mai agresiv – aspect coroborat cu forţa fizică mai mare şi cu încărcătura hormonală
(testosteron), cu rol dinamizator dar şi derivînd din rolul social-general acceptat (că el, bărbatul,
reprezintă aspectul forte al familiei, cel ce oferă protecţie dar, în acelaşi timp şi cel ce comite mai multe
acte antisociale, din această cauză).

- psiho-social-istoric – tinde să acceadă la rolul de cap al familiei, al grupului social, de lider, pentru că şi
societatea valorizează astfel bărbatul.

Realitatea cotidiană ne arată însă deseori (fără a susţine că aceasta este o regulă) bărbatul ca pe
o fiinţă neajutorată, incapabilă de acel rol social, pentru că, frecvent, tocmai acele aspecte specifice,
considerate elemente puternice, îl fac să fie vulnerabil, slab (ex.: nu poate negocia cu succes o situaţie,
pentru că nu are răbdarea, reţinerea şi controlul necesare; intră în conflict cu ceilalţi mult mai repede
decât femeia).
 Reactivitatea şi atitudinea faţă de boală a bărbatului este, de regulă, fie cea de negare,
neacceptare, respingere a situaţiei, fie cea de “rezistenţă” fără apel la servicile medicale, fie cea de tip
iritativ-impulsiv, agresiv adică este neliniştit, pretenţios, nerăbdător. Observăm de asemenea că, în
spatele unor bărbaţi realizaţi social stau deseori femei (soţii) cu certe calităţi de conducător şi de suport,
în acelaşi timp.

Am putea spune că, dacă femeia nu este partea tare a unei asemenea relaţii, ea este cel puţin
factorul care catalizează şi orientează forţele cuplului pe direcţia succesului, şi această situaţie este, se
pare, foarte des întâlnită. Susţinem aceste idei întrucât, între caracteristicile tipologiei feminine, întâlnim
mai ales următoarele aspecte:

- fizic – ea este mai fragilă decât bărbatul, are forţa şi randamentul mai reduse (activităţile fizice sunt,
de regulă, mai puţin abordate); paradoxal, studiile de biologie, fiziologie, cele de sănătate arată însă că
femeia rezistă mai bine multor situaţii dificile (stări de boală) şi trăieşte mai mult, în ciuda faptului că
sarcina, naşterea, eventual avorturile şi chiar ciclicitatea menstruală se manifestă ca stări morbide,
premorbide sau cel puţin “speciale” şi au un efect de uzură asupra organismului.

- psihic – femeia este mai sensibilă decât bărbatul, mai emotivă, cu balans emoţional mai accentuat şi
faţă de aceiaşi stimuli, dar şi de la o perioadă de timp la alta (unele aspecte ţin de încărcătura
hormonală şi de ciclicitatea specifică – se ştie de exemplu că perioadele pre şi menstruale evidenţiază
hiperemotivitate, iritabilitate, nelinişte, anxietate); în acelaşi timp, şi în contradicţie cu bărbatul, ea nu
este atât de impulsivă şi, mai ales atât de agresivă (vezi situaţia criminalităţii – bărbaţii comit 2/3 din
infracţiuni).

Femeia are însă deseori alte tipuri de reacţii sau alte tipuri de comportamente “rezolutive”
pentru anumite situaţii conflictuale sau percepute ca fiind conflictuale şi anume histrionicitatea sau
demonstrativitatea. De exemplu.: ameninţări, comportamente sau afirmaţii autolitice, “crize de furie”
etc. pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie. Aceste aspecte se structurează ca mecanisme adaptative,
agresivitatea femeii în condiţiile unei forţe fizice mai reduse se converteşte în reacţii demonstrativ-
histerice.

Femeia este preocupată mai mult de propria frumuseţe, de aspectul exterior, are tendinţa de a
accede în rolul valorizat social, acela de beneficiar de suport şi ocrotire (din partea bărbatului), de
implicare mai profundă şi mai complexă în relaţiile de cuplu. Acest aspect ne relevă femeia ca pe o fiinţă
complementară bărbatului, cu un rol şi un rost foarte bine definite. Aspectele de fragilitate amintite,
dezechilibrele hormonale ciclice şi mai ales cele ce ţin de sarcină, alăptare sau cele date de menopauză,
pun femeia în situaţia de a fi mai expusă bolilor. Datorită acestor situaţii mai speciale amintite mai sus,
chiar bolile comune cu ale bărbatului se manifestă mai amplu, mai divers. Ca pacient, femeia consideră
aproape orice abatere de la starea de bine ca pe o stare de boală, este hiperreactivă la boală (R.
Tichener - 1963) dar este şi mai “pretenţioasă” în cursul terapiei: ea este fie prea reţinută în relaţia cu
medicul (din pudoare), fie prea plină de solicitudine, cerând foarte multe lămuriri, clamând controale
dese (bazate pe desele presentimente şi premoniţii sau pe dorinţa ei de a fi remarcată, curtată,
apreciată), fie dezvoltând o anumită dependenţă de medic (în situaţiile de conflictualitate intrafamilială,
de insatisfacţie de cuplu când, şi pe fondul unor hipocalcemii, dezvoltă des sindroame cenestopatiforme,
ipohondrice, anxioase, obsesive sau depresive). De toate aceste aspecte, şi încă de multe altele, trebuie
să se ţină seama fie atunci când femeia este pacient, beneficiar de servicii medicale, fie atunci când
femeia este personal medical, prestator şi ofertant de servicii de asistenţă medicală.

Psihologia femeii în timpul sarcinii

În timpul sarcinii se întâlnesc o serie de modificări psihologice de mică intensitate, care nu

depăşesc sfera normalităţii (făcând parte tot din aşa-numita ,,psihologie a gestanţei’’). Dintre aceste
modificări amintim: hiperestezia senzitivo-senzorială, prin scăderea pragului sensibilităţii generale
(manifestată adesea prin modificări ale gustului şi mirosului, prin repulsie şi greaţă la diferite mirosuri
etc), apetit capricios (tendinţa de foame pentru anumite alimente, „pofte" ale gravidei), scăderea pra-
gului de toleranţă la frustrare, care duce la stări de iritabilitate, instabilitate, irascibilitate, reacţii
disproporţionate; stări de plâns şi alte izbucniri afective; tulburări ale activităţii cu scăderea controlului,
care duc uneori la impulsiuni cleptomanice; modificări minore în sfera cognitivă exprimate prin oarecare
lentoare ideativă, hipoprosexie, hipomnezie.

Majoritatea femeilor traversează fără tulburări psihice seria de evenimente din secvenţa concepţie
- gestaţie - naştere - lăuzie - lactaţie - maternitate. O parte din gravide prezintă însă tulburări
psihopatologice care debutează sau reapar în perioada gravido-puerperală. Aceste „psihoze de gestaţie"
sau „nevroze de gestaţie" nu sunt determinate de modificările specifice sarcinii. Fiecare entitate
psihiatrică înregistrată în timpul gravidităţii este determinată de acei factori cauzali care intervin şi în
afara maternităţii (încât mai adecvată este denumirea de „nevroză" ori „psihoza asociată cu gestaţia").
Aceste boli psihice care debutează ori reapar în perioada gravidităţii prezintă totuşi o serie de
particularităţi clinice, imprimate de stresul biologic (aşa-numita „baie hormonală", care modifică toate
metabolismele) şi stresul psihosociologic al gestaţiei.

Psihologia femeii în timpul lăuziei

Perioada de lăuzie începe imediat după naştere, şi durează între 6 şi 8 săptămâni. În această
perioadă, proaspăta mămică trece printr-o serie de modificări fiziologice care marchează, dincolo de
aspectele oarecum neplăcute şi incomode, primul pas în procesul revenirii în urma sarcinii şi aducerii pe
lume a unui copil. Pe lângă modificările de ordin fiziologic, se produc şi o serie de efecte de ordin
psihologic, mai mult sau mai puţin subtile, cu efect inevitabil asupra dispoziţiei mamei. Din aceste
motive, imediat după naştere întreaga familie a lăuzei are tendinţa, pe bună dreptate, de a face tot
posibilul pentru a menaja proaspăta mămică şi de a-i asigura o stare de confort fizic. În unele situaţii
însă, aspectele care ţin de confortul psihologic sunt neglijate, în condiţiile în care nevoile lăuzei de suport
psihic sunt foarte mari în această perioadă .

Odata cu naşterea copilului, statutul femeii se schimbă brusc, aceasta văzându-se în situaţia de a
face faţă unei situaţii noi, şi de a fi capabilă, în primul rând, să ofere dragoste şi afecţiune
necondiţionate copilului, să răspundă nevoilor acestuia de dependenţă. Este lesne de înţeles că pentru o
adaptare reuşită la noua situaţie, mama are nevoie de sprijin şi de echilibru psihic. Odată cu această
trecere bruscă, femeia este în totalitate acaparată de rolul de mamă, negăsind timp, pe perioada lăuziei,
pentru a se mai ocupa de rolul de femeie, soţie, fiică, prietenă. Din aceste motive, proaspăta mamă are
nevoie de sprijin afectiv din partea familiei şi a soţului, pentru a duce la capăt cu bine această perioadă
şi pentru a se afla într-o stare optimă şi a fi capabilă să răspundă nevoilor copilului.

Iată câteva dintre emoţiile şi temerile pe care le poate trăi lăuza, şi care trebuiesc abordate cu
multă afecţiune, sprijin necondiţionat şi suport emoţional din partea familiei:

Teama de a nu fi o mamă suficient de bună. Nimeni nu se naşte învăţat, iar a avea grijă de
un copil care este în totalitate dependent de tine se poate dovedi un lucru deloc uşor. Mama poate
dramatiza greşeli minore pe care le face în îngrijirea copilului, ajungând la concluzia că nu este suficient
de bună şi de capabilă pentru a face faţă unei asemenea responsabilităţi. Un mic sprijin din partea
familiei o poate ajuta să depăşească această temere şi să abordeze copilul cu mai multă încredere.

Imaginea de sine este afectată datorită modificărilor fizice survenite în timpul sarcinii şi în
momentul naşterii. Mama se teme că nu îşi va recăpăta feminitatea, că nu va mai fi plăcută şi
atrăgătoare, că nu îşi va putea recăpăta silueta avută înaintea sarcinii. Nevoia de a se simţi acceptată
necondiţionat în această perioadă este sporită, iar cei din jur vor trebui să răspundă acestei nevoi pentru
a o ajuta pe proaspăta mămică să îşi redobândească încrederea în sine.

Teama că nu mai este la fel de importantă. Odata cu naşterea copilului, acesta devine
centrul universului familiei, iar mama se poate simţi neglijată, poate simţi că nu mai primeşte la fel de
multă afecţiune. De aceea este indicat ca familia să nu îşi schimbe atitudinea protectoare şi plină de grijă
faţă de lăuză.

Senzaţia de dependenţă faţă de soţ poate fi împovărătoare pentru o femeie care înainte de
nştere a fost foarte activă. Ea poate ajunge să se simtă neajutorată şi inferioară, pierzându-şi încrederea
în sine şi în propria capacitate de a fi independentă.
 Echilibrul psihic al mamei depinde în mare măsură de sprijinul primit de la familie, de afecţiunea
necondiţionată pe care aceasta este capabilă să i-o ofere pentru a-i asigura o stare de armonie psihică.

Psihologia persoanei cu dizabilităţi

Numit în literatura de specialitate şi persoană cu cerinţe educative speciale (CES), cel în cauză se
caracterizează în general printr-o serie de structuri atitudinal-comportamentale cărora trebuie:

a) – să le dovedim: înţelegere, încredere, întrajutorare;

b) – să le înlăturăm: disconfortul, depersonalizarea, dizarmonia;

c) – să ajungem la înţelepciunea ce presupune: acceptare, acomodare, atitudine;

d) – să reuşim să le acordăm o şansă prin: speranţă, dragoste, dăruire; considerându-l egalul

nostru, bucurându-se de toate drepturile unei persoane dăruită cu viaţă şi menită a trăi.

Pentru a putea comunica, medicul e necesar să ţină cont de anumite elemente specifice, cum ar
fi:

- să-i inspire încredere;

- să-i explice pe înţelesul lui problema medicală pe care o are;

- să-i accepte explicaţiile;

- să-l accepte şi înţeleagă ca persoană cu dizabilităţi;

- să nu creeze stări conflictuale;

- să-i înţeleagă suferinţa;

- să comunice cu părinţii sau persoanele ce-l însoţesc, atât cele legate de boală cât şi tratamentul
ce-l va urma;

- să-i observe reacţia corpului la anumiţi stimuli;

- sa dezamorseze stările conflictuale;

- să ia atitudine;

- să determine o poziţie pozitivă a pacientului faţă de consultaţia medicală şi tratament;

- să dezvolte elemente de comunicare nonverbală pe înţelesul acestuia; - să evite iniţierea unor

discuţii contradictorii şi neconstructive;

- să îşi controleze propria atitudine, conduită şi comportament faţă de pacientul său cu

dizabilităţi.

Pentru ca totul să se desfăşoare într-o notă de profesionalism, respect şi comportament adecvat,

pacientul cu dizabilităţi (cu CES) trebuie să fie: auzit; acceptat; văzut; protejat; perceput; respectat;
ca făcând parte din comunitate, astfel încât întreaga comunicare să decurgă într-o normalitate şi
atmosferă firească, dată însăşi de cei doi actori implicaţi în ea.

Totodată, e necesar ca medicul să se implice (acolo unde este cazul) şi în recomandarea unor
instituţii de stat şi/sau private, abilitate în actul de educaţie şi integrare psiho-socială a acestor categorii
de pacienţi. La baza unei asemenea asistenţe se află trei componente de bază şi anume:

a) cea psihologică ce constă în:

 - cunoaşterea particularităţilor specifice dezvoltării psihice a persoanei şi a tuturor componentelor
personalităţii;

- atitudinea şi reacţiile persoanei în raport cu deficienţa sau cu incapacitatea sa, cât şi în relaţiile
cu cei din jur;

- modul de manifestare a comportamentului în diferite situaţii;

- identificarea disfuncţiilor la nivel psihic;

- identificarea căilor de recuperare/compensare a funcţiilor psihice afectate;

- asigurarea unui cadru de securitate şi confort afectiv pentru menţinerea echilibrului psihic şi
dezvoltarea armonioasă a personalităţii;

b) cea pedagogică ce constă în:

- evidenţierea problemelor specifice în educarea, instruirea şi profesionalizarea persoanelor cu

diferite tipuri de deficienţe;

- adaptarea/ modificarea conţinutului învăţământului în funcţie de nivelul evoluţiei şi dezvoltării

biopsihice a subiecţilor supuşi educaţiei;

- asigurarea unui cadru optim de pregătire astfel încât fiecare subiect supus educaţiei şi instruirii,
să asimileze un minimum de cunoştinţe şi deprinderi practice necesare integrării sociale;

c) cea socială ce constă în:

- inserţia bio-psiho-socio-culturală a persoanei în realitatea socială actuală sau în schimbarea pe

axele: profesională, familială şi socială;

- acţiuni de prevenire şi susţinere a unor politici coerente şi flexibile pentru protecţia şi asistenţa
socială a persoanelor aflate în dificultate;

- informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor comunităţii faţă de

persoanele aflate în dificultate;

- existenţa unor posibilităţi de valorificare a potenţialului atitudinal al acestor persoane cu

dizabilităţi în folosul comunităţii.

Pentru o mai bună şi eficientă comunicare în relaţia sa cu pacientul cu dizabilităţi,

medicul e necesar a avea minime cunoştinţe legate de:

a) – deficienţă = se referă la afecţiunea fizică sau organică ce determină o stare critică în plan
psihologic (pierderea sau deficitul unor funcţii ori chiar a unui organ ce defavorizează desfăşurarea
activităţii);

b) – handicap = accentuează consecinţele, dificultăţile de adaptare la mediu şi ia în consideraţie

şi stările critice ce apar prin educaţie deficitară, condiţii de mediu ce defavorizează evoluţia normală,
perturbările funcţionale sau destructurarea lor, inadaptările, obişnuinţele şi comportamentele
neadaptive, întârzierile, retardurile şi privaţiunea temporară de o funcţie, etc.

Ca şi structuri întâlnim:

1 – handicapul de intelect (oligofrenia);

2 – handicapul de auz (surdologia);

3 – handicapul de văz (tiflologia);

4 – handicapul (tulburările) de limbaj (logopedia);

 5 – handicapul de motricitate ;

6 – handicapul de comportament;

7 – polihandicapul (surdo-mutitate, surdo-cecitate, autism);

identităţile lor conceptuale, prezentându-se schematic sub o formă accesibilă înţelegerii de către
medic şi acţionării sale astfel, în cunoştinţă de cauză

1) Handicapul de intelect = se identifică şi printr-o serie de termeni ca:

- deficienţa mintală, inadaptare , întârziere mintală, oligofrenie,debilitate mintală si encefalopatie

infantilă.

Important este ca medicul să cunoască şi apoi să recunoască, unele sindroame care sunt legate
direct de handicapul de intelect cum ar fi:

- Down – Trisomia 21 – mongoloism – recunoaştere facială;

- Oligofrenia fenilpiruvică – absenţa unei enzime – piele foarte sensibilă – blond – ochi albaştri;

- Idioţia armuratorică – apare după 3-6 luni;

- Gorgoilismul – statură mică – nu creşte – înfăţişare de bătrân;

- Hipertelorismul – aspect animalic; - Tourner;

- Cretinismul endemic – lipsa iodului;

Toate aceste informaţii teoretice, pot să constituie un punct de plecare în comunicarea medicului
cu un pacient ce dezvoltă un asemenea handicap.

2) Handicapul de auz = face parte din categoria afecţiunilor senzoriale, apare la vârste timpurii,
intervin dificultăţi majore în însuşirea limbajului (muţenia) iar când degradarea auzului se produce după
achiziţia structurilor verbale, are loc un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice.

Depistarea timpurie a handicapului se face prin sesizarea răspunsului sau nu a copilului la anumiţi
stimuli, cum ar fi: bătaia din palme, zgomotul, vocea, iar în funcţie de reacţie vorbim în altă ordine de
idei despre: hipoacuzie, surdo-mutitate,în curs de demutizare.

Pe lângă educaţia specială de care beneficiază aceste persoane, ele sunt învăţate unele tehnici
de comunicare cum ar fi – labiolectura (cititul pe buze) şi alfabetul/limbajul mimicogestual, elemente
care le ajută să relaţioneze şi socializeze cu cei din jur.

În cazul unui asemenea pacient, medicul trebuie să se afle:

- cu faţa la el;

- la nivelul lui/ ca înălţime;

- cu faţa liberă pentru a i se înţelege mesajul,

şi să se folosească, dacă comunicarea lor o impune, şi de câteva elemente ale limbajului mimico-
gestual.

Dacă persoana este în curs de demutizare, treptat şi de comun acord se va renunţa la limbajul
mimico-gestual, urmând ca sunetele şi apoi vorbirea să fie principalele instrumente ale comunicării
verbale viitoare, medicul încurajând în permanenţă atât efortul cât şi rezultatele obţinute de pacientul cu
handicap de auz.

3) Handicapul de văz = apare la persoanele cărora le este afectată vederea, începând de la

naştere, sau pe parcursul vieţii, din cauza unor boli sau/ şi accidente.
 Fiind în general orgolioase, persoanele cu handicap de văz, refuză ostentativ a li se spune: chiori
şi/sau orbi, indicat ar fi termenul de nevăzător sau ambliop celor cu vederea foarte slabă. De aceea,
medicul e necesar a cunoaşte faptul că discuţia trebuie să se poarte normal, că inclinarea uşoară a
corpului şi zâmbetul mai mult un rictus, sunt forme ce denotă nevoia menţinerii unui echilibru şi dorinţa
de a fi tratat ca o persoană absolut normală. Fiind destul de suspicioşi, se va vorbi în permanenţă cu ei,
calm şi răzbătător, înlăturându-le teama şi sporindu-le încrederea, angajând chiar un dialog menit a
răspunde problemelor de sănătate cu care se pot confrunta.

4) Handicapul de limbaj = sau tulburarea de limbaj apare la o anumită vârstă şi din varii motive.
Persoanele care dezvoltă o tulburare de limbaj, dezvoltă în general o stare de frustrare. Comunicarea cu
cei din jur este destul de greoaie iar teama de a nu greşi îi împiedică în multe cazuri de a mai relaţiona
cu cei din jur.

Terapia logopedică începe la copii de la vârsta de 4 ani, iar în cazul persoanelor cu AVC- în
momentul recuperării.

În comunicarea sa cu un asemenea pacient, medicul trebuie să dovedească înţelegere, să-l ajute

să-şi învingă frica/teama de a vorbi, încurajându-l şi preţuindu-i silinţa în acest caz. Dacă în cadrul
consultaţiei se iveşte momentul de a recomanda câteva întâlniri terapeutice cu logopedul şi totul merge
spre acceptare, e bine, deoarece pe lângă factorii fiziologici ce pot îngreuna vorbirea (dentiţia,
malformaţii, etc.) există şi cei psihologici ce pot declanşa apariţia pe o perioadă de timp, a balbismului
(bâlbâială) nervos, starea de muţenie, tăcerea prelungită, indici ai unor atitudini, conduite şi
comportamente speciale (agresiunea fizică, psihică, sexuală, abuzul psihic şi fizic, divorţul, decesul,
mutarea dintr-un loc în altul).

Tulburarea de limbaj se poate ameliora, sau elimina cu totul ,dublate sau nu de dorinţa
pacientului de a putea să-și rezolve sau nu problema vorbirii, inclusiv a comunicării, vizându-se în primul
rând: încrederea în sine; stima de sine, ajungându-se coroborate şi la tulburări de comportament din
partea celui care la momentul oportun n-a fost nici înţeles pe deplin, dar nici ajutat de către specialişti în
mod absolut normal, fiindu-i redată în mod deosebit demnitatea umană şi nu numai.

5) Handicapul de motricitate = cuprinde infirmităţile motorii sau locomotorii cât şi unele boli
permanente (respiratorii, cardiopatiile, diabetul) şi care influenţează în mod negativ capacitatea fizică.
Cu un asemenea pacient, medicul trebuie să găsească, acolo unde se poate, o legătură, astfel încât
întâlnirile să fie rodnice şi de o parte şi de alta. Acceptare, încredere şi respect, înţelegere şi ajutor
reciproc, iată câteva din „motivele” unei bune comunicări între medic şi pacientul cu handicap de
motricitate.

6) Handicapul de comportament = presupune cunoaşterea manifestărilor comportamentale ce au

la bază unele atitudini şi conduite de risc, dependente fiind de:

- nivelul intelectual;

- cunoştinţele şi experienţele de viaţă;

- caracteristicile organizării sociale;

- funcţionalitatea relaţiilor intersubiective.

Acestora ca parte educativă, se adaugă influenţa: grupului, găştii, străzii, şcolii, care, sub diferiţi
parametrii ai perceptualizării lor de către persoanele ce dezvoltă un handicap de comportament care în
destul de multe cazuri, declanşează comportamentul deviant ce duce la delincvenţă, procentajul celei
juvenile fiind evident.

Astfel, în plan intern, handicapul de comportament se manifestă sub formă de:

- anxietăţi şi frustrări prelungite;

- slabă dezvoltare afectivă şi indiferenţă;

 - trăirea unor tensiuni exacerbate;

- izolare şi evitare a celor din jur;

iar în plan extern:

- frică; - râs şi plâns nestăpânit;

- mânie; - negativism;

- minciună; - jaf (tâlhărie);

- furt; - viol;

- vagabondaj; - omor;

Toate acestea apar pe fondul unei imaturităţi psihice, a infantilităţii şi destructurărilor de

personalitate. Asemenea persoane manifestă inadaptare din punct de vedere: fizic; psihic; social;
cunoştinţe de la care medicul trebuie să plece în comunicarea cu pacientul ce dezvoltă un handicap de
comportament. Seriozitate, imparţialitate, rigurozitate şi impunerea de respect prin profesionalism, vor fi
punctele tari într-o astfel de relaţie cu pacientul, din partea medicului, iar expresia psihică şi examenul
psihologic vor definitiva profilul de personalitate a celui în cauză. Privind deontologia profesională el va fi
tratat la fel ca toţi ceilalţi pacienţi, etichetarea sub orice formă negăsindu-şi locul aici.

Bibliografie

Paşca M. D. – (2012)- Comunicarea în relaţia medic- pacient , Ed.University Press – Târgu-Mureş

Verza E. – (1997) – Psihopedagogia specială – Ed.Didactica şi Pedagogică- Bucureşti Să

construim poduri – (2010) Ed.Hifa –Ro , Târgu-Mureş

2.4. Psihologia actului chirurgical

Trăsăturile cu implicaţii psihologice ale actului chirurgical sunt:

a) Este o relaţie tranşantă, lipsită cel mai adesea de echivocuri, bolnavul având
perspectiva unei vindecări rapide şi, de regulă, definitive;
b) Este dominat totuşi de riscuri, uneori majore - ameninţând integritatea şi, uneori, viaţa
bolnavului;

c) Încărcătura emoţională este maximă şi se referă nu numai la pacient ci şi la chirurgul care

operează, acestuia nefiindu-i indiferent un eventual eşec al intervenţiei (inclusiv efectele secundare sau
complicaţiile postoperatorii);

d) Întreaga desfăşurare a actului chirurgical poartă pecetea unui dramatism generat, în primul
rând, de riscul chirurgical perceput de bolnav, şi în al 2-lea rând de numeroasele surprize ce pot apare
în dinamica actului operator;

e) Bolnavul poate avea senzaţii şi sentimente generate de ideea de ,,prejudiciu corporal” în

cadrul unor exereze interesând segmente sau organe ale propriului corp;

f) Anxietatea, care este o dominanta în plan psihologic a bolnavului, este extremă şi ea domină
bolnavul aproape pe tot parcursul actului chirurgical, începând cu momentul internării, continuând cu
pregătirea preoperatorie (gânduri despre riscul operator) sau cu momentul anesteziei (griji referitoare la
posibilitatea de ,,a nu se mai trezi’’), amplificându-se, paradoxal - după reuşita intervenţiei chirurgicale
(,,gânduri negre’’ despre posibilele sechele sau complicaţii, ca şi despre viitoarea sa reinserţie socio-
profesională).

Cauzele anxietăţii perioperatorii :

- internarea în clinică: separarea de familie şi de prieteni

- mediu străin, zgomote şi mirosuri (mai intense decât în alte servicii)
- îngrijiri de rutină
- griji cu privire la recuperarea sănătăţii şi a capacităţii de efort în familie, profesie
- teama de necunoscut, iminenţa contactului cu acesta
- pierderea stăpânirii de sine în relaţiile cu cei din jur, conştiinţa neajutorării, comunicarea dificilă
cu lumea exterioară, desfăşurarea neobişnuită a zilelor de spital
- relatările unor pacienţi despre nereuşitele sau sechelele operaţiilor ori accidentele anesteziei
- relatările din presă despre eşecurile sau greşelile intra-si postoperatorii.

Intervenţia chirurgicală:

- operaţia ca o leziune şi agresionare a corpului şi sufletului

- aprecieri prin prisma experienţei personale (alte operaţii sau recidiva)

Temeri cu privire la:

- rezultatul intervenţiei chirurgicale (dacă îşi va mai reveni la vechile capacităţi)

- eventualele ,,surprize’’ negative intraoperatorii (ex. cancer)
- urmările operaţiei (griji cu privire la recuperarea sănătăţii şi a capacităţii de efort în familie,
profesie, pierderea condiţiei fizice)
- îngrijiri adiacente ( sonde, perfuzii, cateterizare, etc.)
- veşti proaste înaintea operaţiei
- anestezie
- teama de moarte
- senzaţia stranie de ,,pseudomoarte’’, datorită pierderii cunoştinţei în cursul anesteziei
- sentimentul unui abandon total
- teama excesivă de complicaţiile anesteziei (ex. alergice)
- grija faţă de momentul trezirii
- neplăceri cauzate de perfuzii, injecţii, mască
- teama de a nu se comite indiscreţii asupra intimităţilor sale
- experienţe anterioare neplăcute
- momentul trezirii din anestezie şi al evaluării imediate a rezultatelor operaţiei
- griji cu privire la recuperarea sănătăţii şi a capacităţii de efort
- pierderea condiţiei fizice.
g) Atât asupra bolnavului, cât şi a medicului, impactul psihologic al bolii chirurgicale este crescut.
Sentimentul responsabilităţii la chirurg nu dispare odată cu sfârşitul operaţiei. Acest sentiment
este accentuat, sau apare ca răspuns şi la suprainvestirea medicului de către pacient, şi uneori ca
urmare a suprasolicitării radicalităţii intervenţiei terapeutice;
- Pătrunderea în lumea spitalului, nefamiliară, rece, confruntarea cu suferinţele, eventual decesul
altor bolnavi, ruperea punţilor de legătură cu mediul înconjurător sunt de asemenea factori ce
ridică serioase probleme psihologice.
- Momentul postoperator este cel care, prin durata lui relativ sporită şi prin anumiţi factori
obiectivi sau subiectivi, are o importanţă deosebită în plan psihologic. În perioada postoperatorie
precoce disconfortul este mixt: fizic, prin dureri, vărsături, meteorism, impotenţa funcţională, dar
şi posibil psihic (numai ideea – cazul psihozelor post-partum- sau chiar prezenţa mutilării,
sechelelor, infirmităţii - ca de ex. în amputaţiile de necesitate).
- În această perioadă, de multe ori, ritmul progresului stării de sănătate, al recuperării, este
neconcordant cu al aşteptărilor bolnavului. Acest lucru este perceput dureros de persoanele
vulnerabile la frustrare (ex. tipul psihocomportamental A, care are o motivaţie de tip social, de
autoafirmare, foarte pregnantă).
- În perioada postoperatorie precoce, pacientul este confruntat eventual şi cu eşecul intervenţiei
terapeutice, cu rezultate disproporţionat de mici sau chiar dramatice, raportate la expectaţiile
 medicului sau ale pacientului (ex. descoperirea intraoperatorie a unui cancer inoperabil). Tot
acum, bolnavul este mai susceptibil la stresul psihic iatrogen (disconfortul ,,minim’’ în alte situaţii
este amplificat, pregătirea psihologică a pacientului se centrează cel mai adesea pe acceptarea şi
desfăşurarea momentului operator, şi mai puţin sau deloc pe perioada postoperatorie).
- În perioada postoperatorie tardivă se pot manifesta două tendinţe cu sens contrar; pe de-o
parte, recidiva/recăderea (corelată cu suprasolicitarea anterioară de către pacient a intervenţiei
chirurgicale) erodează puternic fundamentul încrederii în medic: ,,Dacă nu chirurgia, atunci ce?’’;
pe de altă parte, în această perioadă se rup adesea legăturile cu terapeutul (de regulă, ele se
menţin doar scurt timp după operaţie, iar problemele apărute tardiv sunt gestionate adesea de
medicii de medicină generală sau internişti, până devin critice).
- Desigur, în cadrul factorilor de prognostic prost în plan psihologic, se pot include în această
perioadă şi complicaţiile generate de însăşi intervenţia chirurgicală (granulom de fir, eventraţii,
evisceraţii, etc.).

Pregătirea preoperatorie

 Primirea bolnavilor în secţie

De felul cum este primit bolnavul în secţia de spital şi cum este pregătit pentru operaţie pot depinde,
în mare măsură, reuşita intervenţiei chirurgicale şi evoluţia postoperatorie.
O primire caldă, atentî, un zâmbet care să arate încă de la început bolnavului că are în personalul
spitalului prieteni care se vor ocupa de sănătatea lui şi că aceştia vor face tot ce trebuie pentru ca el să
iasă din spital sănătos, sunt de un deosebit folos pentru risipirea stării de anxietate, pe care, mai
estompat sau mai evident o au toţi cei care se internează.
Asistenta medicală va avea grijă să amplaseze bolnavul nou internat în saloane cu convalescenţi care
nu au avut complicaţii postoperatorii, optimişti, care nu au nevoie de tratamente speciale, multiple în
timpul nopţii şi care au un somn liniştit; de asemenea, asistenta medicală are un rol important în
pregătirea psihică a pacientului , pentru operaţie. Pentru bolnavii aduşi de urgenţă, atitudinea trebuie
adecvată cazului respectiv.

Actul chirurgical este dependent nu numai de mişcarea precisă a mâinii şi gândirea lucidă a
chirurgului ci şi de modul cum va reacţiona bolnavul la impactul cu actul operator şi perioada
postoperatorie care implică anumite transformări produse de manevrele chirurgicale.
Pe lângă o reală creştere a calităţii vieţii celui operat, datorită chirurgiei moderne caracterizată tot
mai mult prin rapiditatea execuţiei, se constată ignorarea factorului psihic inclus în mod inerent în relaţia
terapeutică dintre chirurg şi bolnavul operabil.
Pacientul este confruntat cu suferinţa fizică, dominată de durere, şi cu cea psihică, dominată de
incertitudine, anxietate şi adeseori chiar depresie, mai ales în situaţiile ireversibile. Chirurgul are ca
probleme majore: responsabilitatea asupra integrităţii şi vieţii pacientului, deciziile luate în criză de timp,
surprizele intra- şi postoperatorii.
Impactul psihologic este crescut, atât asupra bolnavului, cât şi a medicului, întreaga desfăşurare
a intervenţiei chirurgicale purtând pecetea unui dramatism generat de riscul şi dinamica actului operator.
Relaţia dintre medic şi pacient este tranşantă, lipsită cel mai adesea de echivocuri, bolnavul având
speranţa unei vindecări rapide şi definitive.
În planul psihologic al pacientului, anxietatea domină aproape pe tot parcursul actului chirurgical,
începând cu momentul internării, continuând cu pregătirea preoperatorie (gânduri despre riscul
operator) sau cu momentul anesteziei ( griji referitoare la posibilitatea de a ,, nu se mai trezi”)
amplificându-se , paradoxal, după reuşita intervenţiei chirurgicale (posibile sechele, complicaţii).
Complianţa terapeutică, definită ca ,, reprezentând, în ultimă instanţă, gradul în care indicaţiile
medicului sunt respectate de pacient” (Iamandescu- Psihologie Medicală, 1995), dobândeşte o
dimensiune nouă, generată de relaţia medic- bolnav, în sensul poziţiei dominante a chirurgului faţă de
pacientul său.
Actul chirurgical parcurge mai multe etape: preoperatorie, intraoperatorie şi postoperatorie
(precoce şi tardivă).
- Etapa preoperatorie poate varia de la câteva săptămâni, zile, sau minute (în cazul urgenţelor), şi
constă în investigaţii cuplate sau nu cu tratament medicamentos. Din punct de vedere al psihologiei
bolnavului, ca şi al posibilităţilor de intervenţie în plan psihoterapeutic, această etapă este cea mai
importantă. Bruin şi colaboratorii (1995) susţin că stresul psihic preoperator poate avea consecinţe atât
asupra reactivităţii bolnavului chirurgical cât şi asupra evoluţiei sale postoperatorii. Date din literatură
atestă creşterea cortizolului plasmatic, cu rol de întârziere a cicatrizării plăgii chirurgicale, la bolnavii
aflaţi în cursul unui stres cronic sau cu stări depresive (I. B. Iamandescu - ,,Stresul psihic şi bolile
interne”- 1993), dar având şi mecanisme deficitare de ajustare la stres (O.Popa-Velea în ,,Elemente de
psihosomatică generală şi aplicată – 1999).
Faţă de pacienţii cu profil depresiv, medicul trebuie să dovedească răbdare, precum şi
capacitatea de a le redresa tonusul psihic prin explicaţii convingătoare, adecvate, adăugând şi exemple
pozitive privitoare la evoluţia bună a unor pacienţi învecinaţi. În cazul unei evoluţii complicate, relaţia
devine, pe drept, şi mai dificilă.
- Etapa intraoperatorie este caracterizată în special de disconfortul fizic, pe care-l presupune
intervenţia, incluzând aici, în special, incidentele şi complicaţiile la care pacientul are acces direct
(durere, hemostază dificilă) sau, de regulă, indirect (de ex. auzindu-i pe membrii echipei operatorii).
Relaţia dintre chirurg şi pacient poate fi temporar suspendată, prin efectele anesteziei generale.
- Etapa postoperatorie este caracterizată prin disconfort mixt: fizic prin dureri, vărsături, meteorism,
impotenţă funcţională, dar şi posibil psihic, dominat de anxietatea referitoare la rezultatele operaţiei sau
prezenţa mutilării, infirmităţilor (ex.în amputaţiile de necesitate).
In chirurgia de urgenţă, timpul de contact dintre medic şi pacient este drastic limitat (uneori la
câteva minute), în acest domeniu al medicinei funcţionează cu o veritabilă eficienţă (maximă la marii
chirurgi), tehnica ,,flush-ului” diagnostic şi mai ales psihoterapeutic (descrisă de Luban-Plozza şi
colab).Această tehnică constă în apreciere cvasiinstantanee a datelor medicale şi psihologice ale
bolnavului; inducerea în sufletul acestuia a încrederii în reuşită, cu mijloace simple şi în câteva cuvinte.
În relaţia chirurg -pacient pot să apară probleme de comunicare specifice, strâns legate de cele
mai multe ori de dezumanizarea pacientului, transformarea lui într-un caz (,,ulcer”, ,,adenomul de la
patul 15” etc.). Din dorinţa creşterii eficienţei şi a acţiunii prompte, unii medici adoptă tipul de relaţie
pacient-pasiv, ,,obiect”, ,,caz”, predominând anamneza de tip tehnicist, centrată pe simptom şi nu pe
percepţia bolnavului, nepermiţând exprimarea liberă a pacientului.
S-a demonstrat relaţia între nivelul satisfacţiei bolnavului (cel mai înalt în cazul medicilor cu
trăsături empatice, acordând timp suficient discuţiilor cu pacientul şi cu o promptă încurajare a acestuia)
şi eficienţa intervenţiei chirurgicale (inclusiv timpul de vindecare a plăgii), (Chung şi colaboratorii, 1999).

2.5. Transformări psihocomportamentale induse de boală

Boala se însoţeşte de o serie de modificări în plan psihologic şi atitudinal.

Tulburări nevrotice

Cunoasterea psihonevrozelor este de mare interes practic pentru medicul de orice

specialitate, deoarece ,,temperamentele nevrotice” şi psihonevrozele sunt foarte frecvente în practica
zilnică.
Nevroza are amprenta caracterului, iar caracterul conţine în stare virtuală factori care se
pot transforma în nevroză. În medicina generală, interesează, în primul rând, acele nevroze
care au simptomatologie viscerală.
Este important să se caute coeficientul nevrotic în diferitele boli somatice, coeficient care
modifică simptomatologia, evoluţia, prognosticul, receptivitatea la tratament şi calitatea relaţiilor dintre
medic şi pacient.
Oboseala cronică poate face parte integrantă din categoria psihonevrozelor, poate fi legată de
lipsa de energie, dar şi de lipsa de libertate, de dificultatea de a întreprinde sau de a suporta, de
incapacitatea de proiectare în viitor.
 ,,Oboseala” poate fi o mască, un alibi, un şantaj; poate fi o ,,retragere narcisică” a adolescentului
sau a inadaptatului. Este necesar a se menţiona că inactivitatea nu este antidotul oboselii, căci ,,vidul”
pe care-l crează generează anxietate(munca şi lupta susţin omul împotriva anxietăţii).
Sindromul astenic este alcătuit din fatigabilitate, irascibilitate, cu manifestări explozive
după care urmează un sentiment de epuizare; concentrarea atenţiei este anevoioasă; apar multiple
senzaţii neplăcute de la viscere, de la organele de simţ, de la piele şi de la aparatul locomotor.
Sindromul astenic, cel obsesional şi cel isteric sunt sindroamele cardinale din cadrul
simptomatologiei de tip nevrotic.
Psihozele toxice ocupă un loc special în grupa tulburărilor psihopatologice. Din punct de vedere
nosologic, în grupa psihozelor toxice sunt incluse afecţiunile neuropsihice datorate unor
intoxicaţii cronice voluntare ale sistemului nervos central cu substanţe care trezesc apetenţa şi dau
obisnuinţă, creînd în felul acesta o stare de dependenţă a bolnavului ,necesitând un aport continuu
şi crescut de substanţă toxică.

Cele mai cunoscute şi frecvent utilizate substanţe cu efect toxic neuropsihic, sunt alcoolul şi
drogurile, în această din urmă categorie fiind incluse numeroase substanţe natural sau de sinteză.
Toxicomaniile
Toxicomania sau dependenţa de droguri este o stare psihică şi somatică rezultând din
interacţiunea dintre individ şi un produs psihoactiv (psihotrop) specific, având ca urmare
tulburări de comportament şi alte reacţii care presupun o dorinţă permanentă, continuă sau periodică,
de a consuma drogul pentru a obţine anumite efecte psihice. Această stare duce la obişnuinţă şi
dependenţa de aport a drogului, care în cazul când este suprimat, declanşează tulburări severe,
de diferite forme, grade şi intensităţi din partea acestor indivizi.
Regresia afectivă şi comportamentală,care presupune reactivarea unor manifestări
atitudinale, dorinţe, aspiraţii, expectaţii şi labilităţi din copilărie. Ea este un mecanism inevitabil,
universal, pe care orice membru al personalului de îngrijire trebuie să-l cunoască şi să-l înţeleagă în
diversele sale implicaţii. Orice rană, orice boală, implică o reacţie de protecţie, reacţie naturală de
repliere pe sine a oricărui organism, în caz de agresiune sau de suferinţă. La om, regresia se
caracterizează, dincolo de retragerea în sine, prin emergenţa unui comportament infantil, cu:

- Reducerea intereselor – bolnavul nu trăieşte decât în prezent şi în viitorul apropiat, nesuportând

starea de aşteptare;
- Egocentrism – bolnavul nu mai judecă lumea decât prin raportare la el însuşi, neimaginându-şi că
şi ceilalţi pot fi bolnavi sau obosiţi, nesuportând nici o minimă stare de frustrare; creşte egoismul,
iritabilitatea, scade capacitatea creatoarea şi obiectivitatea. Bolnavul îşi poate comuta centrul de
interes exclusiv pe alimentaţie, digestie, şi terorizarea anturajului familial şi medico-sanitar
- Dependenţa faţă de medic şi de anturaj , de la care se aşteaptă să fie hrănit, îngrijit; la această
dependenţă se adaugă o hipersensibilitate la reacţiile celor din jur, bolnavul comportându-se
ca un copil care caută o „mamă bună”; întoarcerea la satisfacţii arhaice: somn sau căutarea
unor satisfacţii orale care pot favoriza alcoolismul sau consumul excesiv de medicamente;
- Un mod de gândire magic, illogic, cu credinţa în atotputernicia medicului, a medicamentelor sau
a bolii
- Agresivitatea (latentă/manifestă)- sentimentele de culpabilitate coexistă cu tendinţe autopunitive
- Anxietate – este reprezentată de teama fără obiect,însoţită de dispnee, palpitaţii

Regresia are şi efecte pozitive, ea fiind, de regulă, foarte utilă şi chiar necesară. Ea înseamnă:

- abandonarea tuturor grijilor şi exigenţelor cotidiene şi recentrarea forţelor pe sine. Aceste forţe
vor fi esenţiale în lupta împotriva bolii şi în evitarea vulnerabilizării bolnavului

- acceptarea ajutorului şi a susţinerii din partea anturajului şi absenţa opoziţiei la bunul mers al
tratamentului prin iniţiative intempestive şi un activism inutil, chiar dăunător.
 Refuzul regresării reflectă adesea teama de a regresa, care traduce teama de o pasivitate
excesivă sau de apropierea de imaginile materne introiectate, imagini periculoase şi acaparante.

Evaziunea care înseamnă demisia de la obligaţiile sociale, justificată în parte de boală, dar care poate
deveni şi nevrotică, în cazul exagerării simptomelor. Bolnavul îşi foloseşte boala pe care o are pentru a-şi
anula responsabilităţile de orice fel. În cadrul evaziunii se deosebesc două aspect şi anume:

- Demisia legitimă de la responsabilităţile sociale şi profesionale şi care este firească în prima etapă
a bolii şi care poate înlesni vindecarea
- Demisia nevrotică –bolnavii exagerează simptomatologia bolii, diminuează efectele favorabile ale
tratamentului, au o dispoziţie pesimistă legată de evoluţia bolii

Exaltarea Eului - exacerbarea unor trăsături primitive narcisiste, pe fondul unui statut social inferior şi
a unui nivel intelectual scăzut, boala devenind un mijloc de valorizare („boala mea este
cea mai interesantă”);

Contagiunea informaţională - preluarea unor informaţii de la alţi bolnavi, mai „vechi” în boala
respectivă (emiterea de către aceştia a unor "opinii competente" în legătură cu tratamentele,
investigaţiile, pregătirea personalului, opinii care contaminează ceilalţi bolnavi şi implicit îi influenţează
negativ.

Bibliografie

1. Athanasiu A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1983;

2. Cornuţiu G., Bazele psihologice ale practicii medicale, Editura Medicală, Bucureşti, 2000;

3. Daniel David, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;

4. Daniel David, Psihologie clinică şi psihoterapie, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;

5. Dumitrascu D., Medicina între miracol şi dezamăgire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986;

6. Ghid de etică pentru asistenţii medicali (colectiv), Asociaţia Naţională de Nursing, 2001.

7. Hindle, T., Cum să reducem stresul, Editura Rao, Bucureşti, 2001;

8. Iamandescu I.B, Psihologie medicală, Ediţia a II-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1997;
9. Iamandescu I.B, Dragomirescu C., Popa-Velea O., Dimensiunile psihologice ale actului chirurgical,
Editura Infomedica, Bucuresti, 2000;

10.Luban-Plozza B., Iamandescu I.B., Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Ediţia a II-a,
Editura Infomedica, 2003;
11.Mincu Mioara (coord.), Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii omului sănătos şi bolnav ,,nursing",
Editura Universul, Bucureşti, 2000;

12. Moisoiu Daniela, ABC-ul medicinei paliative, Editura Lux Libris, Braşov, 1999;

13. Olăroiu Marinela van den Heuvel (sub. red.), Compendium de îngrijiri paliative la domiciliu, Editura
Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2004;

14. Scripcariu Gh., Aurora, Ciuca, Astărăstoae, V., Scripcariu, C., Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile
omului, Editura Polirom, 1998;

15. Tabachiu, A., Psihologie ocupaţională, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti ;

16.Internet