BOALA ŞI REACŢIILE FAŢĂ DE ACEASTA

Conceptele de boală şi sănătate au un caracter plurisemantic (au sensuri multiple), istoric

şi dinamic, ele au evoluat, fiind sub influenţa dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice, dezvoltării
culturii, a sistemul de valori al societăţii.
Boala şi sănătatea sunt influenţate de credinţe, atitudini, practici specifice unei anumite
dezvoltări sociale şi sunt evaluate în raport de anumite standarde normative proprii. Astfel,
fiecare civilizaţie a avut boli specifice, iar adaptarea la acestea a fost determinată de diversele
culturi, climatul grupurilor sociale din cadrul acestora, orientarea medicală a societăţii.
Dificultăţile de diagnostic, prognostic, profilaxie şi divergenţele de opinii privind
tratamentul unor boli conduc ca noţiunii de boală să-i corespundă conţinuturi diferite.
De asemenea, se manifestă fenomenul modei în tratamentul unor boli: naturiste,
medicamente homeopatice, psihanaliza etc. Socialul şi culturalul contribuie la determinarea
normalului sau patalogicului, de exemplu: chirurgia plastică, controlul naşterii, folosirea
anticoncepţionalelor, atitudinea faţă de avorturi etc.
În domeniul medical sunt folosite o serie de concepte legate de boală şi sănătate care au
semnificaţii dificil de definit. Dificultatea definirii lor este determinată de diverşi factori:
perspectiva abordării fenomenelor medicale, multitudinea domeniilor implicate de medicină,
caracterul dinamic al cunoaşterii ştiinţifice etc. Vom prezenta semnificaţia principalelor concepte
în relaţie cu boala şi sănătatea.

Concepte în relaţie cu sănătatea

Normal este ceva conform unei reguli. Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de
la un mediu sociocultural la altul şi în timp: este ceea ce se observă cel mai adesea într-o
societate dată, într-un anumit timp. Într-un ansamblu statistic a cărui dispersie este normală
(curba sub formă de coplot), valorile care se apropie de media aritmetică sunt caracteristice
pentru normalitate; dimpotrivă, acelea care se situează la extremităţile curbei sunt anormale. În
medicină, există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care,
nu există (N. Sillamy, 1995).
Sănătate reprezintă starea celui care se simte puternic şi securizat. Conceptul este legat de
noţiunea de adaptare, aşa încât Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) precizează că “sănătatea
este deplina posesiune a bunăstării sociale, mintale şi fizice şi nu numai absenţa bolilor şi
afecţiunilor”. Când vorbim de sănătate ne referim, în mod implicit, la echilibrul dinamic care
există între organism şi mediul său. Individul capabil să-şi rezolve conflictele (de origine internă
sau externă) şi să reziste inevitabilelor frustrări ale vieţii sociale este un individ sănătos.
Conceptul de sănătate are semnificaţii diverse în funcţie de populaţii, clase sociale, grupuri.
Adam şi Herzlich (1994) arată: indivizii clasei de mijloc din perioada anilor 1960, din Franţa,
identificau sănătatea cu împlinirea, realizarea de sine, satisfacţia; englezii cu absenţa bolii,
capacitatea optimă de muncă.
Athanasiu (1983) arată că sănătatea este înţeleasă în mod diferit de patolog, clinician sau
bolnav. Ea este privită de patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca lipsă de simptome
şi de bolnav ca o stare de bine.
Herzlich (1994) găseşte că sănătatea presupune următoarele dimensiuni: absenţa bolii;
constituţie genetică bună; starea de echilibru a organismului, dată de capacitatea de adaptare la
factorii mediului de viaţă.
 Marc Lalonde (1994, cf. Lupu şi Zanc, 1999) consideră că sănătatea este determinată de
următorii factori: biologia umană (moştenirea genetică, procesele de maturizare şi îmbătrânire,
tulburări cronice, degenerative, geriatrice); mediul (apa, medicamentele, poluarea, subrizarea,
bolile transmisibile, schimbările sociale rapide); stilul de viaţă (hrana, activităţile fizice,
tabagism, alcoolism); organizarea asistenţei medicale (resurse medicale, accesul la resurse).
Sănătatea este definită din puncte de vedere diverse.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită ca acea stare a unui organism al
cărui organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal.
Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului în care capacităţile
individuale sunt optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile şi
sarcinile.
Din punct de vedere psihologic, sănătatea este înţeleasă ca armonia dintre comportamentul
cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii. Ea reprezintă acea stare a organismului în care
capacitatea de a munci, studia, desfăşura activităţi preferate, este optimă.
Principalii factori socio-demografici în raport de care poate fi evaluată starea de sănătate
sunt: morbiditatea, mortalitatea, disconfortul, insatisfacţia, handicapul, invaliditatea.
În definirea stării de sănătate un rol important îl joacă modul în care persoana se autopercepe
şi se autoevaluează.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că persoana normală posedă anumite trăsături într-o
mai mare măsură, comparativ cu cea care este diagnosticată ca fiind anormală:
- percepţia adecvată a realităţii: evaluarea realistă a propriilor reacţii, capacităţi, abilităţi,
evită sarcinile dificile;
- cunoaşterea de sine: conştienţi de propriile sentimente şi motive;
- capacitatea de a exercita un control voluntar asupra comportamentului;
- aprecierea de sine şi acceptarea: au un anumit nivel de apreciere a propriei valori; se simt
acceptaţi de cei din jur; sunt capabili să reacţioneze spontan la situaţii sociale;
- abilitatea de a avea relaţii afective: sunt capabili de relaţionare cu alte persoane; sunt
sensibili la sentimentele altora;
- productivitatea: canalizarea abilităţilor către activităţi productive; rezolvă problemele
existenţiale fără eforturi mari.
Termenul de boală se discută şi se precizează în raport cu cel de sănătate, ambele noţiuni
referindu-se la două categorii de fenomene care evoluează în funcţie de un sistem de norme,
stabilite de instituţii de specialitate (medicale) şi unanim acceptate. In general, aceste norme
conţin criteriile conform cărora un semn (o manifestare) reprezintă o disfuncţie, deci o abatere de
la normalitate, considerând normalitatea ca echilibru dinamic al întregului organism într-un
sistem de referinţă.
Boala reprezintă un ansamblu coerent de manifestări, semne cu diverse determinări
etiologice, la diferite niveluri ale organismului, manifestări definite prin faptul că reprezintă o
alterare a stării de sănătate ca stare de echilibru organic, psihic si social.
Atunci când analizăm starea de boală trebuie să avem în vedere omul ca întreg: fiinţă
biologică, psihologică şi socială. Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului,
sau a unei părţi a acestuia, în care funcţiile sunt afectate datorită interacţiunii unor factori interni
şi externi: predispoziţii genetice, expunere fa factori patogeni, alimentaţie neadecvată, poluare,
comportamente greşite privind igiena etc. Boala reprezintă nu numai un ansamblu de simptome
somatice, ci şi anumită afectarea a stării psihice, ca reacţie la o afecţiune organică: anxietate,
incertitudine, stres. Ecoul psihologic al tulburării somatice este influenţat de natura modificărilor
structurale sau funcţionale, de trăsăturile de personalitate ale bolnavului, de consecinţele sociale
ce pot fi determinate.
Odată cu pierderea stării de sănătate se instalează senzaţii de suferinţă şi slăbiciune,
anxietate legată de pericol şi de ameninţările la adresa integrităţii şi capacităţilor fizice ale
persoanei bolnave, modificări în sfera relaţiilor socio-profesionale şi familiale (atunci când
aceasta este de durată sau se exprimă cu brutalitate la nivelul subiectivităţii individului).
La aceste aspecte se adaugă diagnosticul şi prognosticul, care implică două sensuri
contradictorii: - aspectul negativ, anxiogen - în cazul unui diagnostic sever, cu un prognostic
nefavorabil;
- aspectul pozitiv, tranchilizant - în cazul infirmării unei afecţiuni grave, dând speranţa
prognostică pentru bolnav a unui ajutor medical eficient şi total în rezolvarea afecţiunii
respective.
Orice boală, indiferent de natura sa somatică, psihică sau psiho-somatică, este însoţită de
o anumită stare de spirit a bolnavului respectiv, denumită cu alte cuvinte “psihologia
bolnavului”.
Din punct de vedere medical, suntem obligaţi să ţinem seama de aceasta stare de spirit,
deoarece de “moralul” bolnavului, de starea sa psihică legată de evoluţia bolii, depind în mare
măsură succesul terapeutic, acceptarea cu calm a procedurilor terapeutice şi stabilirea unor relaţii
pozitive, de comunicare - colaborare, între medic şi bolnav, în scopul vindecării suferinţei.
In sensul acesta, trebuie eliminaţi factorii anxiogeni şi încercarea de a tranchiliza
bolnavul prin următoarele mijloace :
- întărirea încrederii în medic;
- inducerea curajului;
- oferirea speranţei;
- spulberarea îndoielilor;
- confirmarea optimismului prin rezultate terapeutice pozitive;
- susţinerea emoţional-afectivă.

Modele ale bolii

Elementul care sintetizează dimensiunea antropologică (situarea omului în mediul lui social)
a bolii sunt modelele patologice, de factură etiologică (cauzală) sau terapeutică ale acesteia. F.
Laplantine (cf. C. Enăchescu, 2000) diferenţiază modelele etiologce (ontologic-relaţional,
exogen-endogen, substractiv-aditiv, benefic-malefic) şi modelele terapeutice (allopatic-
homeopatic, exorcist-adorcist, aditiv-substractiv, sedativ-excitant).
Vom prezenta principalele modele identificate de cercetare şi caracteristicile lor principale.
- Modelul ontologic consideră că boala este un accident ontologic în existenţa persoanei.
Fiecare boală are o cauză care alterează substratul anatomic şi este însoţită de o serie de tulburări
funcţionale ce constituie tabloul clinic al acesteia;
- Modelul relaţional presupune că boala este o perturbare a raportului normal-patologic.
Boala se manifestă sub mai multe forme, reprezentând o ruptură a echilibrului dintre: om şi el
însuşi; om şi natură; om şi mediul social;
- Modelul exogen presupune că boala constituie un accident determinat de acţiunea unui
factor extern, real sau simbolic: influenţe simbolice sau morale nefaste de tipul unei “voinţe
malefice” externe; factor nociv, natural;
- Modelul endogen consideră că natura şi cauza bolii aparţine naturii individului (mediul
intern);
 - Modelul aditiv consideră boala ca o prezenţă străină ce a penetrat în interiorul persoanei
(ex., junghi, ceva acţionând în interior): o acţiune agresivă a unui adversar al persoanei (vrăjitor,
deochi, practici magice etc.);
- Modelul substractiv consideră boala ca o lipsă, ca ceva care este în minus, care i-a fost
sustras şi care trebuie să-i fie restituit (ex., pierderea somnului, a memoriei, a judecăţii etc.);
- Modelul malefic, presupune boala ca o stare nedorită de persoană, ca o stare nocivă. Este o
stare anormală de natură biologică, psihologică, socială. Prin boală persoana se davalorizează, îşi
pierde statutul social, nu-şi poate exercita rolurile. Societatea va manifesta o atitudine de rezervă
sau chiar de respingere;
- Modelul benefic, presupune boala ca o sursă de cunoaştere a persoanei. Sunt evidenţiate mai
multe modele: boala-gratificaţie ce permite persoanei de a elimina constrângerile vieţii şi
societăţii, de a atrage atenţia celorlalţi asupra sa. El va fi luat în grijă de alţii (medic, familie) şi
va valorifica statutul prin beneficii secundare bolii; boala-compensare, situaţia în care experienţa
patologică permite persoanei de a face dovada unei voinţe deosebite; boala-vindecare, apare ca o
“corupere” a unor slăbiciuni ale personalităţii persoanei; boala-voluptate, refugiu sau fugă de
sănătate: plăcerea de a fi bolnav, asociată cu reacţia negativă faţă de tratament. Din punct de
vedere psihanalitic este legată de principiul plăcerii şi cel al realităţii: în cadrul relaţiei medic-
pacient rolurile fluctuează, medicul fiind fie cel care tratează, fie cel care este tratat, iar pacientul
este când bolnav, când non-bolnav; boala-libertate, consideră sănătatea ca fiind absenţa totală a
bolii. Boala apare ca o formă de agresivitate orientată împotriva medicinei. Drepturile bolii
trebuie recunoscute, respectate şi recuperate de societate.
Halser (1990) elaborează două modele ale bolii: medical şi psihosocial. Principalele trăsături
ale modelului medical sunt: boala afectează numai persoana; există procese, modificări
patologice clar definite; diagnosticul este precis; etiologia este predominant unifactorială;
tratamentul este medicamentos. Principalele trăsături ale modelului psihosocial sunt: boala
afectează relaţiile interumane; există tulburare a vieţii normale a grupului; în patologie există
factori multipli; etiologia este plurifactorială; tratamentul este multiplu (bioterapie, fizioterapie,
psihoterapie etc.).

Reacţii faţă de boală

Boala nu poate fi redusă la aspectul ei strict medical. Ca suferinţă ea presupune o anumită
trăire, atitudine din partea pacientului. Suferinţa nu este izolată, ea reprezintă situaţia trăită de
pacient ca pe o stare particulară proprie. Ea este interioară, faţă de boală care este suferinţa
exteriorizată, obiectivată. Psihologia medicală, concentrându-se în principal pe suferinţă, ca
fenomen sufletesc de limită, va cerceta, în primul rând, aspectele antropologice ale acesteia
(Enăchescu, 2000).
Reacţia indivizilor faţă de boală şi durere este diferită în raport mediul cultural în care
trăieşte, de semnificaţia socio-culturală acordat evenimentului. Zborowski (1972) studiind
reacţiile indivizilor faţă de durere, arată că societatea devine factorul care condiţionează tipul
acestora. Durerea ca fenomen fiziologic este asemănătoare la toţi indivizii, având funcţia de a
provoca acele reacţii care să evite stimulii nocivi. Reacţia de durere este influenţată de mediul
cultural al indivizilor: deşi pragul durerii e acelaşi, experienţa durerii depinde de pattern-urile din
familii. Astfel, italienii reacţionează cu lamentări zgomotoase, plângeri pasionale, liniştindu-se
după administrarea medicaţiei; evreii, foarte sensibili la durere, rămân deprimaţi şi după
administrarea medicaţiei, conform predispoziţiei lor pesimiste cu privire la viitor. Autorul citat
diferenţiază durerea naturală (senzaţia dureroasă care provine de la un traumatism sau de la o
boală) şi durerea aplicată, aşteptată şi acceptată de către individ într-o anumită societate (ex.,
ritualuri; activităţi sportive ca boxul, luptele; antrenamente militare). Adam şi Herlich (1994)
găsesc că în funcţie de societate se acordă interes anumitor părţi ale corpului: societăţile
occidentale oferă atenţie şi dă semnificaţii speciale inimii; în Japonia se acordă atenţie mai mare
stomacului, considerat sediul vieţii.
Instalarea bolii determină anumite reacţii în plan psihologic şi psiho-social. Dintre
acestea amintim:
a) Constatarea şi recunoaşterea bolii, care se poate realiza la nivelul persoanelor
echilibrate emoţional, cu un nivel de cultură medicală satisfăcător, care apreciază - în faţa unor
tulburări de ordin somatic şi psihic - că trebuie să aplice mijloace de tratament ce au întemeiere
raţională, ştiinţifică şi evita apelul la mijloace neadecvate (superstiţii, magie etc.). Acestea sunt
reacţii care presupun luciditate, conştiinţa şi o doză de eroism;
b) Ignorarea stării de boală, care poate proveni din perceperea inadecvată a simptomelor
de către persoane cu un nivel redus de informare medicală, sau de către persoane oligofrene, din
desconsiderarea simptomelor, din ignoranţa culturală etc. In rare cazuri, anosognozia
(imposibilitatea recunoaşterii bolii) ţine de deficite neurologice în integrarea informaţiilor
senzoriale şi memorate şi nu constituie o reacţie a persoanei faţă de boală;
c) Negarea stării de boală - este o reacţie frecventă care porneşte de la ideea ca este
foarte “incomod” pentru cineva să recunoască faptul ca este bolnav (în situaţia de boală persoana
trebuie să se supună unor exigenţe legate de tratarea bolii, ceea ce-i schimbă substanţial modul
de existenţă). Negarea stării de boală poate avea la bază două atitudini fundamentale:
- amânarea “deciziei” prin speranţa vagă în caracterul trecător sau lipsit de gravitate al
bolii (situaţie care se întâlneşte, de obicei, când persoana urmăreşte un scop important care nu-i
permite să adopte situaţia de bolnav);
- autoamăgirea, prin mecanisme inconştiente de apărare, la bolnavii ale căror simptome
sugerează o boală foarte gravă (cancer de exemplu).
Trebuie amintit faptul ca negarea stării de boală este considerată o reacţie a Eului. În
bolile grave cu prognostic incert, mecanismele subconştiente împiedică bolnavii să facă sinteza
mentală a simptomelor şi a cunoştinţelor, ceea ce duce la neglijenţă (uneori fatală) în luarea
măsurilor ce se impun.
Atitudinea de “ascundere faţă de sine” se traduce în plan comportamental fie prin acte de
bravadă (bolnavul se expune fără rost la situaţii riscante pentru a dovedi că este rezistent), fie
prin alunecarea pe panta culegerii avide a satisfacţiilor cotidiene sub semnul “carpe diem” –
altfel spus prin “simularea sănătăţii”.
Simularea sănătăţii faţă de sine şi faţă de alţii are o componentă axiologică: în momentul
în care pierderea sănătăţii este un fapt consumat, bolnavul începe să acorde sănătăţii aprecieri
maximale, considerând-o valoarea supremă a vieţii. Prin faptul că este bolnav, pacientul se simte
depreciat în raport cu lumea sănătoasă. Masca sănătăţii poate fi purtată cu naturaleţe, sau poate
da impresia de forţat, de artificial.
Prin simetrie cu “fuga în boală” a multor nevrotici, se poate vorbi de “fuga în sănătate” a
unor persoane puternice, active, productive.
Unii autori vorbesc de o “negare verbală”, ca răspuns la întrebări, pornind de la ideea că o
negaţie verbală repetată acţionează prin mecanisme de autosugestie, cel puţin asupra reflexului
subiectiv al stării generale.
In condiţiile în care pacientul şi-a recunoscut starea de boală, el poate avea diferite
atitudini faţă de suferinţa legată de boală, faţă de boala însăşi, faţă de propriul corp etc. Aceleaşi
atitudini apărute pot avea motivaţii şi structuri diferite (de exemplu, “indiferentismul” poate ţine
de o mare distanţare observaţională, raţionalizare faţă de sine însuşi sau de o viziune pesimistă,
depreciatoare asupra lumii ori asupra propriei vieţi).
Atitudinea bolnavului se concretizează în decizii cu privire la comportare, tratament etc.
Cele mai întâlnite sunt:
- atitudinea activă, combativă, de luptă cu boala - este caracteristică acelor bolnavi
“buni”, ascultători, grijulii, care colaborează cu medicul. Ei îşi exercită “combativitatea” în mod
direct sau prin mijlocirea personalului medical, cărora li se “abandonează”.
- atitudinea de acceptare a bolii - într-un sens primitiv, pornind de la credinţa ca boala
trebuie respectată, izgonirea ei putând atrage rele mai mari din partea forţelor care au “trimis-o”.
Se poate ajunge chiar la situaţia în care bolnavul vindecat cere despăgubiri medicului. Aceasta
atitudine este totuşi rară, în mentalitatea europeană a secolului nostru, considerându-se că
sănătatea este un bun de mare preţ, iar boala o situaţie, în general, negativă.
- indiferentismul în faţa bolii – are la bază o motivaţie religioasă. Aceasta porneşte de la
încrederea absolută în actele creatorului (“Domnul a dat, domnul a luat, fie numele Domnului
binecuvântat”); în “raţiunea sa superioară “, chiar atunci când ea este de neînţeles pentru om.
Una din “raţiuni” poate fi sacrificarea individului pentru un interes suprapersonal, alta este
tocmai “punerea la încercare” a persoanei umane.
- resemnarea în situaţia bolii incurabile sau a infirmităţii - este o atitudine de
restructurare a personalităţii cu semnificaţie adaptativă. Într-o situaţie ca cea amintită, o atitudine
combativă, de revoltă, nu are sens (ea nu poate dinamiza o acţiune pozitivă în vederea
vindecării).
- complacerea în situaţia de boală - este altceva decât resemnarea. Motivaţia poate fi
diversă: de la “fuga în boală” (cu cortegiul de avantaje materiale, sociale sau sufleteşti) până la
intenţiile autopunitive sau narcisismul ambivalent (dragostea pentru sine, dezamăgită, se
transformă în ură).
- folosirea avantajelor de ordin psihologic, spiritual, natural, social de pe urma bolii, cu
alte cuvinte “buna folosire a bolii” (B. Pascal). Deşi bilanţul bolii este negativ, boala nu este
privită întotdeauna ca un rău absolut, un rău “pur” (“Fiecare rău poate avea partea sa de bine”).
Rolul bolii în biografia psihică a individului trebuie cercetat cu atenţie, în fiecare caz în parte.
- Boala ca experienţă de cunoaştere - permite bolnavului deschiderea unor ferestre spre
lumea suferinţei: - autocunoaşterea (relevarea fiinţei autentice în “situaţii limită”) contactul cu
profesiunea medicală - cu şi fără măşti -, aprecieri asupra valorii practice, concrete, a medicinei,
punerea unor întrebări filozofice generate de aceste trăiri, etc.
- Boala impune o reorganizare temporară sau definitivă a vieţii - care poate fi
determinată nu numai de sechele, de infirmităţi, ci şi de experienţa psihologică a bolii, care,
scoţând persoana din stereotipul vieţii cotidiene, confruntând-o cu o “situaţie limită” o obligă la
reconsiderarea scării de valori şi a oamenilor din ambianţa imediată.

Personalitate şi reacţii la boală

Reacţiile la boală depind în mare măsură de structura de personalitate a bolnavilor. G.

Torris descrie principalele reacţii la boală în raport de structura personalităţii pacienţilor:
- nervoşii sunt anxioşi în faţa bolii, se alarmează şi se calmează tot atât de uşor, ei nu
urmăresc vindecarea cu perseverenţă, schimbă des tratamentele şi medicii, preferă câteodată pe
“vindecatori”; au tendinţa de a impune medicului o interpretare personală a bolii şi chiar un
anume tratament; sunt recalcitranţi când trebuie să modereze consumul de tutun, cafea, alcool;
sunt capricioşi, cu tendinţa de a minţi şi de a se minţi, prezintă o oarecare lipsă de respect pentru
medic; ei oferă o patologie funcţională bogată - pe plan mental, neurovegetativ şi organic;
- sentimentalii sunt înclinaţi către ipohondrie; pot stabili un raport afectiv deosebit de
strâns cu medicul, dacă acesta nu-l inhibă, dar au faţă de el o atitudine critică, sau de suspiciune
şi pot fi uşor dezamăgiţi; boala este pentru sentimentali un eveniment grav; se autoobservă şi-şi
expun detaliat suferinţele; reţin date utile în anamneză şi documente privind bolile din trecut; au
mai multă încredere în medic decât în medicină şi n-au încredere în propria lor soartă; acceptă
tratamentul fără opoziţie, dar recurg şi ei la “vindecători”; sentimentalii suferă, în majoritate, de
uşoare dezechilibre de tip depresiv, cenestopat, tulburări psihosomatice, hiperemotivitate etc.;
- colericii sunt anxioşi în faţa bolii şi recurg la medic fără întârziere; exagerează şi sunt
lipsiţi de curaj (datorită importanţei pe care o acordă valorilor elementare ale vieţii : sănătate,
plăcere); boala le apare ca un scandal, dar pare accentuată, fidelitatea faţă de medic este fragilă,
colaborarea cu medicul este satisfăcătoare însă atitudinea colericului este deseori uşor insolentă
(medicul este privit in primul rând ca un auditor sau aprobator al atitudinilor şi iniţiativelor); sunt
dispuşi şi ei la ipohondrie şi depresie şi au tendinţa la organizare nevrotică şi reacţii paranoide;
- sanguinicii sunt cei mai puţin anxioşi în faţa bolii. Ei se supun tratamentului cu oarecare
înţelegere, dar aşteaptă “ultimul moment” pentru a consulta un medic (de obicei sub influenţa
anturajului); sanguinicii sunt relativ sănătoşi, bolile de care suferă fiind mai mult rezultatul
înclinaţiei lor de a gusta toate plăcerile vieţii; indiferenţa faţă de boală, firea hiperactivă dar şi
tendinţa la avariţie - sunt motivele principale pentru care sanguinicii îşi întrerup greu activitatea
pentru a se prezenta la consult medical;
- flegmaticii se consultă pentru tulburări precise, bine caracterizate, bine constituite, mai
puţin pentru tulburări mintale sau psihosomatice; atitudinea poate fi corectă sau “indiferentă” în
sensul de a lăsa pe medic să suporte tot greul tratamentului; sunt constanţi, fideli şi ascultători
dintr-un simţ al datoriei; ei nu fac abuzuri tabacice sau alcoolice;
- amorfii sunt “pasivi faţă de momentul actual” şi “relativ independenţi faţă de trecut”;
nerăbdători în faţa bolii, conştiincioşi în aplicarea prescripţiilor, fideli, ei sunt legaţi de
obişnuinţă şi de ascultare mai curând decât de încredere şi de raţiune; totodată, ei sunt, relativ
inerţi, iar comunicarea cu medicul este redusă;

Concluzii

Conceptele de boală şi sănătate au un caracter plurisemantic (au sensuri multiple), istoric şi

dinamic, ele au evoluat, fiind sub influenţa dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice, dezvoltării culturii,
a sistemul de valori al societăţii.
Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu sociocultural la altul şi în timp:
este ceea ce se observă cel mai adesea într-o societate dată, într-un anumit timp. Limita normal-
patologic este dificil de stabilit. Boala se obiectivizează prin anumite fizionomii tipice, conduite,
idei, credinţe care sunt în contradicţie cu uniformitatea.
Conceptul de sănătate este legat de noţiunea de adaptare (echilibrul dinamic care există între
organism şi mediul său). Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) precizează că “sănătatea este
deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale şi fizice şi nu numai absenţa bolilor şi
afecţiunilor”.
 Din punct de vedere psihologic, sănătatea este înţeleasă ca armonia dintre comportamentul
cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii. Ea reprezintă acea stare a organismului în care
capacitatea de a munci, studia, desfăşura activităţi preferate, este optimă.
Halser (1990) elaborează două modele ale bolii: medical şi psihosocial. Principalele trăsături
ale modelului medical sunt: boala afectează numai persoana; există procese, modificări
patologice clar definite; diagnosticul este precis; etiologia este predominant unifactorială;
tratamentul este medicamentos. Principalele trăsături ale modelului psihosocial sunt: boala
afectează relaţiile interumane; există tulburare a vieţii normale a grupului; în patologie există
factori multipli; etiologia este plurifactorială; tratamentul este multiplu (bioterapie, fizioterapie,
psihoterapie etc.).
Boala nu poate fi redusă la aspectul ei strict medical. Ca tulburare a sănătăţii ea presupune o
anumită trăire, atitudine a individului. Suferinţa nu este izolată, ea reprezintă situaţia trăită de
individ ca pe o stare particulară, proprie.
Instalarea bolii determină anumite reacţii în plan psihologic şi psihosocial. Atitudinile
bolnavului se concretizează în decizii cu privire la comportare, tratament etc. Cele mai întâlnite
sunt: atitudinea activă, combativă, de luptă cu boala; atitudinea de acceptare a bolii;
indiferentismul în faţa bolii; resemnarea în situaţia bolii incurabile sau a infirmităţii; complacerea
în situaţia de boală; folosirea avantajelor de ordin psihologic, spiritual, natural, social de pe urma
bolii; boala ca experienţă de cunoaştere; boala impune o reorganizare temporară sau definitivă a
vieţii. Reacţiile la boală depind în mare măsură de structura de personalitate a pacienţilor.

Bibliografie
Manea Mirela, Manea Traian (coord.), Elemente de psihologie medicală şi psihosomatică –
Manual adaptat pentru studenţii de la Facultatea de Medicină Dentară, Ed. Universitară Carol
Davila, Bucureşti, 2009.

Lucrări practice – Activităţi

- definirea conceptelor de boală şi sănătate (boală şi sănătate în domeniul medicinii dentare);

- principalele modele ale bolii: descriere, caracteristici;
- factori care determină sănătatea (identificarea factorilor care determină sănătatea dentară);
- atitudini ale pacientului faţă de boală;
- tipuri de personalitate şi reacţiile faţă de boală.