UMF ”Carol Davila” București

Facultatea de Medicină Dentară

Fiziopatologie și Imunologie
LP. 1 (sem. II)

Provocările sistemului imunitar

Sistemul imunitar uman cuprinde mecanisme complexe de apărare, care sunt absolut necesare
supraviețuirii într-un mediu în care există permanent provocări majore de natură biologică.
Existența unui organism este condiționată de răspunsul la aceste provocări, cele mai importante
fiind:
• Relația cu microorganismele înconjurătoare;
• Interacțiunea cu diverse molecule provenite din mediul extern sau intern;
• Apariția de celule anormale în țesuturile proprii.

Relația cu microorganismele înconjurătoare

Interacțiunile noastre cu microorganismele din același habitat sunt extrem de diverse.
Organismul uman poate veni în contact cu microorganisme extrem de diferite, atât din punct
de vedere al dimensiunilor cât și al mecanismelor de replicare. În decursul vieții organismul
uman poate veni în contact cu:
• Virusuri (cu dimensiuni între 5 - 500 nm);
• Bacterii (cu dimensiuni între 500 nm - 10 μm)
• Fungi (cu dimensiuni între 2 μm - 20 mm)
• Protozoare (cu dimensiuni între 10 μm - 50 μm)
• Paraziți pluricelulari (cu dimensiuni între 1 mm - 20 m).
Între acestea și organismul uman se pot instala relații complexe, care variază de la indiferență,
ajutor reciproc până la agresivitate și care necesită existența unui sistem de apărare capabil de
a-și nuanța de fiecare dată tipul de răspuns. Au fost descrise următoarele tipuri de relații
posibile:
• Comensalism – microorganismele beneficiază de pe urma interacțiunii, fără a produce
efecte negative sau pozitive asupra gazdei;
• Simbioză – atât gazda cât și microorganismele beneficiază în urma interacțiunii;
• Oportunism – microorganismele sunt puţin virulente şi devin patogene numai când
apărarea organismului este deficitară;
• Patogenitate – microorganismele au capacitatea să depășească barierele fizice ale gazdei și
sistemele de apărare locale și pătrund în mediul intern, unde se multiplică și produc
distrugeri tisulare.
În prezent este recunoscut rolul extrem de important al florei bacteriene care colonizează
tegumentele și mucoasele, în special cea digestivă. Tegumentele și mucoasele reprezintă
principalele porți potențiale de intrare pentru agenții patogeni. Pentru un adult de înălțime
medie, suprafața mucoaselor este de aproximativ 400 m2, iar cea a tegumentului de aproximativ
2 m2. În decursul evoluției filogenetice, la nivelul acestor porți de intrare s-au adaptat să
supraviețuiască numeroase tipuri bacteriene (1000-1150 de specii diferite), care reprezintă unul
dintre cele mai complexe ecosisteme cunoscute în natură și care oferă numeroase beneficii
organismului uman. Numărul de bacterii aflate la nivelul mucoaselor tubului digestiv este
estimat la 1013, fiind aproximativ egal sau mai mare decât numărul total al celulelor din
organismul uman.
Supraviețuirea noastră pe termen lung nu ar fi posibilă în absența acestor specii bacteriene, care
au multiple roluri benefice:
• Împiedică multiplicarea altor specii patogene, mai puțin adaptate condițiilor locale;
• Contribuie la dezvoltarea arhitecturii intestinale;
• Stimulează permanent sistemul imunitar al întregului organism;
• Asigură gazdei unele micronutriente esențiale, cum ar fi anumite vitamine (acidul folic,
vitamina K, unele vitamine din complexul B);
• Metabolizează componente alimentare nedigerabile, de exemplu unele polizaharide
vegetale (celuloza).
Una dintre cele mai importante provocări ale sistemului imunitar este aceea de a recunoaște și
distruge microorganismele cu potențial patogen, menținând în același timp o relație de
echilibru cu flora bacteriană normală aflată la nivelul porților de intrare.

Interacțiunea cu molecule provenite din mediul extern sau intern

În afara microorganismelor patogene, o serie de molecule mici (cu masă sub 900 daltoni),
peptide sau proteine, pot produce leziuni tisulare sau pot întrerupe anumite căi de comunicare
intercelulare sau intracelulare, cu consecințe ce pot merge până la deces:
• Toxinele – sunt substanțe cu origine bacteriană, fungică, vegetală sau animală; cele mai
multe au structură proteică;
• Prionii – sunt proteine infecțioase, de origine endogenă sau exogenă, cu structură
tridimensională anormală, care se acumulează în țesutul nervos și pot determina decesul
prin leziuni neuronale;
• Diverse medicamente sau alte substanțe chimice de origine exogenă;
• Diverse proteine de origine endogenă, generate în timpul anumitor procese patologice.

Apariția de celule anormale la nivelul țesuturilor

La nivelul diverselor țesuturi pot apărea următoarele tipuri de celule cu caracteristici deosebite
față de celulele normale din țesutul respectiv:
• Celule infectate cu virusuri sau alte microorganisme cu dezvoltare intracelulară;
• Celule neoplazice;
• Celule aduse în organism prin transplant.

Celulele umane pot fi infectate cu virusuri sau cu diverse alte microorganisme cu structură mai
complexă, cum ar fi unele specii bacteriene (de exemplu Chlamydophila pneumoniae,
Rickettsia conorii, Legionella pneumophila) sau chiar paraziți intracelulari (de exemplu
Toxoplasma gondii, Plasmodium malariae). Strategia lor de replicare oferă avantaje
importante microorganismelor, pentru că beneficiază de resursele interne ale celulelor
(nutrienți, acizi nucleici, aparat replicativ ribozomal) și nu pot fi recunoscute și eliminate de
structuri importante ale sistemului imun, cum ar fi complementul sau anticorpii. Din aceste
motive celulele infectate reprezintă de fapt surse de infecție pentru celulele înconjurătoare, iar
sistemul imunitar are sarcina să le identifice rapid și să le elimine.
Patogeneza cancerului este complexă și incomplet elucidată până în prezent. Trăsăturile
esențiale ale celulelor neoplazice sunt capacitatea de înmulțire necontrolată, care apare prin
alterarea mecanismelor de control ale proliferării celulare (exces de proliferare) sau ale
apoptozei (deficit al apoptozei) și blocarea diferențierii celulare. Pierderea controlului asupra
acestor procese apare ca urmare a acumulării anumitor mutații la nivelul codului genetic, la
nivelul unor gene numite proto-oncogene, care dacă se alterează devin oncogene. Modificările
la nivelul ADN apar foarte frecvent – se consideră că, în medie, fiecare celulă din organismul
uman suferă zilnic aproximativ 105 mutații ale genomului. Acestea apar de obicei spontan,
produse de factori cum sunt căldura excesivă, radicalii de oxigen, erorile metabolice, mici doze
de radiații, razele ultraviolete, contactul cu unele substanțe din mediul extern. Nucleotidele pot
fi alterate prin reacții de oxidare, metilare sau hidroliză. Se estimează că 99,9% din aceste
mutații spontane sunt imediat reparate de sistemele enzimatice intranucleare de reparație a
ADN. Mai puțin de 1/1000 dintre mutații devin permanente. Factorii care cresc riscul mutațiilor
periculoase sunt: infecțiile cu anumite virusuri, iradierea și contactul cu substanțele
cancerigene. Cu toate acestea procesele neoplazice apar rar, pentru că la nivel intracelular
există multiple mecanisme de control antitumorale.
În cazul în care modificările sunt multiple și este depășită capacitatea de reparare, sunt activate
alte mecanisme intracelulare, care induc apoptoza, eliminând astfel celula respectivă. În
schimb, mutațiile situate la nivelul mecanismelor de reparare și mai ales cele din cadrul
mecanismelor care controlează apoptoza se asociază cu un risc major de transformare
neoplazică.
În cazul apariției celulelor canceroase sistemul imunitar local trebuie să le recunoască și să le
elimine rapid, evitând astfel proliferarea și procesul de metastazare. Recunoașterea celulelor
tumorale se bazează pe faptul că ele apar în urma unor procese de mutație a genelor și capătă
caracteristici noi, printre care capacitatea de a sintetiza proteine diferite față de celulele
normale.
Acest proces de recunoaștere a celulelor cu caracteristici diferite față de normal reprezintă o
altă provocare importantă pentru sistemul imunitar. Rolul de supraveghere antineoplazică al
acestuia este incomplet clarificat.
Și celulele aduse în organism prin transplant sunt recunoscute ca având caracteristici diferite
față de structurile tisulare proprii și vor fi eliminate prin mecanisme diverse. În această situație
activarea sistemului imunitar are un impact negativ, iar în practica medicală sunt folosite
medicații imunosupresive (în principal corticoizi, ciclosporină, antibiotice din clasa
macrolidelor – tacrolimus, inhibitori ai sintezei nucleotidelor – azatioprină, terapii biologice)
pentru a evita distrugerea organului sau a țesutului transplantat. Indiferent de poarta de intrare
și de natura agentului agresor, dacă acesta acționează cu intensitate mare, în organism vor apare
leziuni tisulare și /sau diverse tulburări ale homeostaziei interne. Organismul va declanșa
mecanisme de limitare a distrugerilor tisulare, eliminare a agentului patogen și reparație
ulterioară. Sistemul imunitar are rolul esențial în cadrul procesului de distrugere a agenților
patogeni de natură biologică, indiferent de tipul acestora.