STRUCTURA SI DEZVOLTAREA PERSONALITATII

Tipuri de temperament:
Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista.Temperamentul
fiecaruia este un fapt singular, in masura in care fiecare om este unic. Din
negesitati de cunoastere s-au facut adesea comparatii si diferentieri intre diversele aspecte
temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari, ceea ce a condus la variate tipologii.
Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galen distingeau patru
temperamente fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Acestea rezultau
din amestecarea celor patru umori( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele,
flegma si bila neagra. S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa,
focul si pamantul, ba chiar si cu anotimpurile. Astfel:
•
Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de caldura si mistuitor
ca vara.
•
Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului, este violent si
nestabil ca primavara.
•
Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.
•
Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna.
Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi
negative, dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia
dupa vreun criteriu care sa-l prezinte mai bun.
Descrierea trasaturilor temperamentului
•
Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si intensitatea
reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea
trairilor.

•
Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism;
negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate,
sugestibilitate, inconstanta.
•
Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru;negative: reactivitate
redusa, adaptabilitate dificila, monotonieafectiva, inclinatia spre stereotipie.
•
Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta,
responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa,
predispozitii inspre anxietate, neincredere in sine si pesimism.
I.P.Pavlov a stabilit o asociatie intre temperamentele clasice si tipurile generale
de activitate nervoasa superioara, apreciate in functie de forta, mobilitate si echilibru,
descriind astfel temperamentale:
•
puternic, echilibrat, mobil--sangvinic;
•
puternic, echilibrat, inert--flegmatic;
•
puternic, neechilibrat--coleric;
•
slab--melancolic.
Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale infunctie de orientarea
preponderenta inspre lume sau inspre sine,delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.
•
Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru persoane si obiecte,
este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un deosebit simt practic si se adapteaza usor
unor noi conditii de viata.
•
Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa launtrica,
construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna atentie interioara, gandire
abstracta si profunda, hotarare, manifestand tendinte de izolare si anxietate.
Introvertitul nu cultiva relatiile sociale, este o fire contemplativam, rezervata, lipsita de
incredere de sine.
•
Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si de
la extrovertit si de la introvertit.
Atentia psihologilor asupra modului cum oamenii pot fi comparati intre ei si de
aici grupati in anumite clase cu caracteristici commune a conturat un gen aparte de
abordare a personalitatii: abordarea nometetica. Unul dintre cei mai de seama
reprezentanti ai acestui gen este Hans J. Eysenck, despre care aminteam mai sus. El a
adoptat varianta prelevarii de esantioane din diferite aspecte ale comportamentului unei
personae, punand intrebari despre comportamentul obisnuit. Eysenck a stabilit ca exista
doua dimensiuni fundamentale ale personalitatii,extrovers iunea sinevrozis mul.
Distinctia intre introversiune si extroversiune o facuse inca Jung,
doar ca Eysenck a aratat ca indivizii se distribuie de-a lungul unei axe introversie-
extroversie, cei mai multi avand atat tendinte introverte cat si extroverte.
Extroversiunea este determinata de starea generala de excitatie a cortexului cerebral.
Extrovertitii mostenesc un system nervosputernic, iar introvertitii au un sistem
nervosdelica .
A doua axa corespundenevrozis mului desemnand atat instabilitatea emotica cat
si hiperactivitatea.
Nevrozismul se explica pe baza modului in care sistemul nervos
raspunde la stres, unele personae reactionand mai puternic la
evenimentele stresante decat altele. Persoanele cu reactii mai lente si
mai slabe tind spre stabilitate.
Fiecare factor principal este compus din cativa factori
secundari. Pentru extrovertit, factorii secundari sunt: dinamismul,
sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea,
expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea. Pentru nevrotic, factorii
secundari sunt: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea,
autonomia, ipohondria si vinovatia.
Extroversiunea si nevrozismul sunt interdependente. Pot exista
introvertiti nevrotici sau extrovertiti nevrotici; introvertiti stabili sau
extrovertiti stabili. Mai tarziu, Eysenck a adaugat o a treia
dimensiune,ps ihoza, ca un factor distinct, care are drept caracteristici:
singuratatea, insensibilitatea, indiferenta fata de altii,
nonconformismul, opozitia fata de practicile sociale si lipsa de
constiinta.
Eysenck a incercat sa puna in relatie factorii din teoria sa cu
tipologiile vechi, ale lui Hippocrate si Galen.
Estimarile asupra temperamentului sunt de multe ori realizate
in functie de gradul de impresionabilitate pe care il au anumite situatii
asupra noastra. Daca de pilda, o persoana s-a lasat la un moment dat
prada maniei,imediat apare tendinta de a o eticheta drept colerica.
Dispozitiile nostalgice sunt atribuite firilor melancolice. Un om rabdator
va fi considerat flegamtic, iar activismul optimist va fi pus pe seama
sangvinicului. Se pierde din vedere, de asemenea, intr-un mod
simplificator, aportul socialului in modelarea temperamentului.

Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit absolvenţi care audevenit mari
personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu poate fiexplicat doar printr-o
concentrare a talentelor datorată hazardului în acesteşcoli. Metodele de lucru, stilul de
muncă al şcolii au pondere însemnată.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui nivelînalt de
dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea aptitudinilorde un nivel mai înalt.
În cursul acestui proces, se transformă însăşidispoziţiile native. După natura proceselor
psihice implicate în aptitudinivorbim de aptitudini senzoriale (de exemplu: acuitate
vizuală, auditivăetc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate manuală, coordonarea ochi-
mânăetc.), aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc.)aptitudini fizice
(forţă fizică, memorie chinestezică, etc.). După orientare saugrad de specializare vorbim
de: aptitudini generale (inteligenţa, aptitudineşcolară); aptitudini speciale (aptitudinile
profesionale Ne oprim încontinuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru
şcoală, sferaproducţiei şi a culturii.
Aptitudinile speciale :
Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile
profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul
într-o activitate profesională sau alta.
Aptitudinea didactică. În termenii listei din tabelul 17.6 profesorului
i s-ar cere următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală,raţionament
deductiv (tipic pentru procesul de predare), o bună memorie (areţine chipurile elevilor),
capacitatea de ordonare a informaţiei (progresialogică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi
exemple alternative şi versiunimultiple ale aceleiaşi prezentări), originalitate, sensibilitate
la probleme,dexteritate manuală (utilizare reuşită a mijloacelor tehnice de instruire).
Alţiautori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda
în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea luiinterioară; -
spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a aveasimultan sub control mai multe
lucruri; - sentimentul noului,preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace,
procedee, metodecare să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se
numeştecreativitate în munca pedagogică); - aptitudini organizatorice, având învedere că
profesorul lucrează cu un colectiv de elevi, care trebuie să fieorganizat şi totodată trebuie
să-şi organizeze şi să-şi planifice propriamuncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei,
încadrarea în timp a
predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; - unanumit patos,
entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri,călătorii, expediţii, ca şi când ar
fi participat el însuşi la ele;
Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes
crescând este aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani.
Metodologia psihologică de studiu este încă destul de empirică. Seconstituie loturi
contrastante de persoane, să zicem elevi cu rezultateremarcabile la matematici şi elevi cu
rezultate slabe. Constituirea loturilor sebazează pe aprecierea curentă. În continuare, se
alege un set de probepsihologice dar şi de matematici, care să fie discriminative, să
conţină unelement de creativitate, să pună elevii în faţa unui material inedit sau
recentînsuşit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separă net cele două
loturi.Studiile făcute (V. A. Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudiniimatematice:
- capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialulmatematic, de a desprinde dintr-
un caz dat sau din compararea mai multorrelaţii un mod de rezolvare aplicabil şi altor
relaţii similare; găsirea rapidă aunor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; -
capacitatea de aprescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de raţionamente
şioperaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea maimultor soluţii la
o problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul directla cel invers, formarea
asociaţiilor reversibile (asociaţii directe şi inverse); -capacitatea de “privire” şi
reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilorspaţiale; îmbinarea şi separarea figurilor; -
capacitatea de simbolizare, deutilizare a notaţiilor; - atracţia spre problematic.
Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică.
Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat căsubiecţii care
obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze rapid,precis şi durabil imaginile
vizuale ale obiectelor; - prezintă tendinţa de fixarea întregului cu o înclinare mai redusă
spre analiză; - apreciază corectabaterile liniilor de la verticală sau orizontală; - apreciază
şi reproduc corectproporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de valoare întemeiate. În
scopuldeterminării acestei din urmă dimensiuni, de pildă, subiecţilor li se dau
spreapreciere perechi de tablouri (reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi.Din
fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului iar celălaltdiferă de această
copie printr-o singură particularitate prezenţa sau absenţaunui obiect, poziţia unui
element din tablou, proporţiile unui copac etc.Subiectul este pus să aprecieze care tablou
din fiecare pereche este mai bun,ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage
atenţia. Să adăugăm căexistă o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis
însuşiri saucombinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O precizare este necesară:
numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la nivelulaptitudinal al
persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se pretinde doar caînsuşirile şi capacităţile
individului să se înscrie într-un interval alnormalităţii. De pildă pentru însuşirea unei
profesii din domeniul prelucrăriiprin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice.
Activitatea ca atare,exerciţiul practic va favoriza prin fondul de informaţii şi
deprindericâştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot aşa şi în multe alte sectoarede
muncă apreciate ca fiind clasice trebuie adăugat însă că în prestaţiaprofesională propriu-
zisă, în nivelul de performanţă care va fi atins ulterior,dincolo de o medie se va resimţi
însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alăturide motivaţia în muncă. Cu atât mai mult în
situaţii critice sau în situaţiilimită – avarii, incidente, accidente etc. – însuşirile personale,
adicăaptitudinile şi calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeniasemănători se
pune problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentrucare nu se cere – din punct
de vedere psihologic – ca persoana în cauză să sedetaşeze prin însuşiri ieşite din comun.
Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului desistem nervos slab,
o funcţie de conducere va aduce o mobilizare energeticăîn exces: sub “povara”
răspunderii persoana va fi mereu în alertă, investiţiade energie va fi – în raport cu
sarcinile – mai mare decât este necesar, faptcare va aduce cu vremea la epuizare. În
schimb pentru un tip de sistemnervos puternic şi echilibrat, aceleaşi sarcini vor apărea
mai degrabă“curente”, fără o mobilizare energetică în exces. Un temperament
excitabilnestăpânit (coleric), caracterizat prin impulsivitate şi explozii
emoţionale,prezintă riscul de a produce relaţii conflictuale.
Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste tipuritemperamentale se
pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei esteîn primul rând nu atât de a face
selecţie, ci de a dirija oamenii spre domeniicu şanse bune de reuşită în funcţie de oferta
de locuri de muncă alesocietăţii. Există şi posturi de muncă sau profesii cu un risc mai
mare deaccidentare, cu solicitări psihofiziologice deosebite – de exemplu în aviaţie,în
producerea energiei nucleare, în sectoare în care se impune un grad maimare de fiabilitate
– unde apar şi necesităţi de selecţie psihologică.

Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit absolvenţi care audevenit mari
personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu poate fiexplicat doar printr-o
concentrare a talentelor datorată hazardului în acesteşcoli. Metodele de lucru, stilul de
muncă al şcolii au pondere însemnată.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui nivelînalt de
dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea aptitudinilorde un nivel mai înalt.
În cursul acestui proces, se transformă însăşidispoziţiile native. După natura proceselor
psihice implicate în aptitudinivorbim de aptitudini senzoriale (de exemplu: acuitate
vizuală, auditivăetc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate manuală, coordonarea ochi-
mânăetc.), aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc.)aptitudini fizice
(forţă fizică, memorie chinestezică, etc.). După orientare saugrad de specializare vorbim
de: aptitudini generale (inteligenţa, aptitudineşcolară); aptitudini speciale (aptitudinile
profesionale Ne oprim încontinuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru
şcoală, sferaproducţiei şi a culturii.
Aptitudinile speciale :
Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile
profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul
într-o activitate profesională sau alta.
Aptitudinea didactică. În termenii listei din tabelul 17.6 profesorului
i s-ar cere următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală,raţionament
deductiv (tipic pentru procesul de predare), o bună memorie (areţine chipurile elevilor),
capacitatea de ordonare a informaţiei (progresialogică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi
exemple alternative şi versiunimultiple ale aceleiaşi prezentări), originalitate, sensibilitate
la probleme,dexteritate manuală (utilizare reuşită a mijloacelor tehnice de instruire).
Alţiautori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda
în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea luiinterioară; -
spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a aveasimultan sub control mai multe
lucruri; - sentimentul noului,preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace,
procedee, metodecare să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se
numeştecreativitate în munca pedagogică); - aptitudini organizatorice, având învedere că
profesorul lucrează cu un colectiv de elevi, care trebuie să fieorganizat şi totodată trebuie
să-şi organizeze şi să-şi planifice propriamuncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei,
încadrarea în timp a
predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; - unanumit patos,
entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri,călătorii, expediţii, ca şi când ar
fi participat el însuşi la ele;
Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes
crescând este aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani.
Metodologia psihologică de studiu este încă destul de empirică. Seconstituie loturi
contrastante de persoane, să zicem elevi cu rezultateremarcabile la matematici şi elevi cu
rezultate slabe. Constituirea loturilor sebazează pe aprecierea curentă. În continuare, se
alege un set de probepsihologice dar şi de matematici, care să fie discriminative, să
conţină unelement de creativitate, să pună elevii în faţa unui material inedit sau
recentînsuşit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separă net cele două
loturi.Studiile făcute (V. A. Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudiniimatematice:
- capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialulmatematic, de a desprinde dintr-
un caz dat sau din compararea mai multorrelaţii un mod de rezolvare aplicabil şi altor
relaţii similare; găsirea rapidă aunor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; -
capacitatea de aprescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de raţionamente
şioperaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea maimultor soluţii la
o problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul directla cel invers, formarea
asociaţiilor reversibile (asociaţii directe şi inverse); -capacitatea de “privire” şi
reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilorspaţiale; îmbinarea şi separarea figurilor; -
capacitatea de simbolizare, deutilizare a notaţiilor; - atracţia spre problematic.
Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică.
Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat căsubiecţii care
obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze rapid,precis şi durabil imaginile
vizuale ale obiectelor; - prezintă tendinţa de fixarea întregului cu o înclinare mai redusă
spre analiză; - apreciază corectabaterile liniilor de la verticală sau orizontală; - apreciază
şi reproduc corectproporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de valoare întemeiate. În
scopuldeterminării acestei din urmă dimensiuni, de pildă, subiecţilor li se dau
spreapreciere perechi de tablouri (reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi.Din
fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului iar celălaltdiferă de această
copie printr-o singură particularitate prezenţa sau absenţaunui obiect, poziţia unui
element din tablou, proporţiile unui copac etc.Subiectul este pus să aprecieze care tablou
din fiecare pereche este mai bun,ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage
atenţia. Să adăugăm căexistă o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis
însuşiri saucombinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O precizare este necesară:
numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la nivelulaptitudinal al
persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se pretinde doar caînsuşirile şi capacităţile
individului să se înscrie într-un interval alnormalităţii. De pildă pentru însuşirea unei
profesii din domeniul prelucrăriiprin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice.
Activitatea ca atare,exerciţiul practic va favoriza prin fondul de informaţii şi
deprindericâştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot aşa şi în multe alte sectoarede
muncă apreciate ca fiind clasice trebuie adăugat însă că în prestaţiaprofesională propriu-
zisă, în nivelul de performanţă care va fi atins ulterior,dincolo de o medie se va resimţi
însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alăturide motivaţia în muncă. Cu atât mai mult în
situaţii critice sau în situaţiilimită – avarii, incidente, accidente etc. – însuşirile personale,
adicăaptitudinile şi calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeniasemănători se
pune problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentrucare nu se cere – din punct
de vedere psihologic – ca persoana în cauză să sedetaşeze prin însuşiri ieşite din comun.
Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului desistem nervos slab,
o funcţie de conducere va aduce o mobilizare energeticăîn exces: sub “povara”
răspunderii persoana va fi mereu în alertă, investiţiade energie va fi – în raport cu
sarcinile – mai mare decât este necesar, faptcare va aduce cu vremea la epuizare. În
schimb pentru un tip de sistemnervos puternic şi echilibrat, aceleaşi sarcini vor apărea
mai degrabă“curente”, fără o mobilizare energetică în exces. Un temperament
excitabilnestăpânit (coleric), caracterizat prin impulsivitate şi explozii
emoţionale,prezintă riscul de a produce relaţii conflictuale.
Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste tipuritemperamentale se
pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei esteîn primul rând nu atât de a face
selecţie, ci de a dirija oamenii spre domeniicu şanse bune de reuşită în funcţie de oferta
de locuri de muncă alesocietăţii. Există şi posturi de muncă sau profesii cu un risc mai
mare deaccidentare, cu solicitări psihofiziologice deosebite – de exemplu în aviaţie,în
producerea energiei nucleare, în sectoare în care se impune un grad maimare de fiabilitate
– unde apar şi necesităţi de selecţie psihologică.