Sunteți pe pagina 1din 9

STRUCTURA SI DEZVOLTAREA PERSONALITATII

Tipuri de temperament:
Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni
exista.Temperamentul
fiecaruia este un fapt singular, in masura in care fiecare om
este unic. Din negesitati de cunoastere s-au facut adesea comparatii si
diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor,
chiar clasificari, ceea ce a condus la variate tipologii.
Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galen
distingeau patru temperamente fundamentale: coleric, sangvinic,
flegmatic si melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor patru
umori( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si
bila neagra. S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale,
aerul, apa, focul si pamantul, ba chiar si cu anotimpurile. Astfel:

Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de
caldura si mistuitor ca vara.

Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat
aerului, este violent si nestabil ca primavara.

Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.

Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si
toamna.
Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase,
si trasaturi negative, dezavantajoase pentru individ. Un tip de
temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun criteriu care sa-l
prezinte mai bun.
Descrierea trasaturilor temperamentului

Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia
si intensitatea reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate,
iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.


Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate
accentuata, dinamism; negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor,
multumirea de sine, superficialitate, sugestibilitate, inconstanta.

Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta,
echilibru;negative: reactivitate redusa, adaptabilitate dificila,
monotonieafectiva, inclinatia spre stereotipie.

Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta,
perseverenta, responsabilitate si simt al datoriei; negative:
adabtabilitate si mobilitate redusa, predispozitii inspre anxietate,
neincredere in sine si pesimism.
I.P.Pavlov a stabilit o asociatie intre temperamentele clasice si
tipurile generale de activitate nervoasa superioara, apreciate in functie
de forta, mobilitate si echilibru, descriind astfel temperamentale:

puternic, echilibrat, mobil--sangvinic;

puternic, echilibrat, inert--flegmatic;

puternic, neechilibrat--coleric;

slab--melancolic.
Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale
infunctie de orientarea preponderenta inspre lume sau inspre
sine,delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.

Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru
persoane si obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un
deosebit simt practic si se adapteaza usor unor noi conditii de viata.

Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa
launtrica, construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna
atentie interioara, gandire abstracta si profunda, hotarare,
manifestand tendinte de izolare si anxietate.
Introvertitul nu cultiva relatiile sociale, este o fire contemplativam,
rezervata, lipsita de incredere de sine.

Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta
caracteristici si de la extrovertit si de la introvertit.
Atentia psihologilor asupra modului cum oamenii pot fi
comparati intre ei si de aici grupati in anumite clase cu caracteristici
commune a conturat un gen aparte de abordare a
personalitatii: abordarea nometetica. Unul dintre cei mai de seama
reprezentanti ai acestui gen este Hans J. Eysenck, despre care
aminteam mai sus. El a adoptat varianta prelevarii de esantioane din
diferite aspecte ale comportamentului unei personae, punand intrebari
despre comportamentul obisnuit. Eysenck a stabilit ca exista doua
dimensiuni fundamentale ale personalitatii,extrovers iunea sinevrozis
mul.
Distinctia intre introversiune si extroversiune o facuse inca
Jung,
doar ca Eysenck a aratat ca indivizii se distribuie de-a lungul unei axe
introversie-extroversie, cei mai multi avand atat tendinte introverte cat
si extroverte. Extroversiunea este determinata de starea generala de
excitatie a cortexului cerebral. Extrovertitii mostenesc un system
nervosputernic, iar introvertitii au un sistem nervosdelica .
A doua axa corespundenevrozis mului desemnand atat
instabilitatea emotica cat si hiperactivitatea.
Nevrozismul se explica pe baza modului in care sistemul nervos
raspunde la stres, unele personae reactionand mai puternic la
evenimentele stresante decat altele. Persoanele cu reactii mai lente si
mai slabe tind spre stabilitate.
Fiecare factor principal este compus din cativa factori
secundari. Pentru extrovertit, factorii secundari sunt: dinamismul,
sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea,
expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea. Pentru nevrotic, factorii
secundari sunt: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea,
autonomia, ipohondria si vinovatia.
Extroversiunea si nevrozismul sunt interdependente. Pot exista
introvertiti nevrotici sau extrovertiti nevrotici; introvertiti stabili sau
extrovertiti stabili. Mai tarziu, Eysenck a adaugat o a treia
dimensiune,ps ihoza, ca un factor distinct, care are drept caracteristici:
singuratatea, insensibilitatea, indiferenta fata de altii,
nonconformismul, opozitia fata de practicile sociale si lipsa de
constiinta.
Eysenck a incercat sa puna in relatie factorii din teoria sa cu
tipologiile vechi, ale lui Hippocrate si Galen.
Estimarile asupra temperamentului sunt de multe ori realizate
in functie de gradul de impresionabilitate pe care il au anumite situatii
asupra noastra. Daca de pilda, o persoana s-a lasat la un moment dat
prada maniei,imediat apare tendinta de a o eticheta drept colerica.
Dispozitiile nostalgice sunt atribuite firilor melancolice. Un om rabdator
va fi considerat flegamtic, iar activismul optimist va fi pus pe seama
sangvinicului. Se pierde din vedere, de asemenea, intr-un mod
simplificator, aportul socialului in modelarea temperamentului.

Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit absolvenţi care


audevenit mari personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu
poate fiexplicat doar printr-o concentrare a talentelor datorată
hazardului în acesteşcoli. Metodele de lucru, stilul de muncă al şcolii au
pondere însemnată.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui
nivelînalt de dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea
aptitudinilorde un nivel mai înalt. În cursul acestui proces, se
transformă însăşidispoziţiile native. După natura proceselor psihice
implicate în aptitudinivorbim de aptitudini senzoriale (de exemplu:
acuitate vizuală, auditivăetc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate
manuală, coordonarea ochi-mânăetc.), aptitudini
intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc.)aptitudini fizice
(forţă fizică, memorie chinestezică, etc.). După orientare saugrad de
specializare vorbim de: aptitudini generale (inteligenţa,
aptitudineşcolară); aptitudini speciale (aptitudinile profesionale Ne
oprim încontinuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru
şcoală, sferaproducţiei şi a culturii.
Aptitudinile speciale :
Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile
profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură
succesul
într-o activitate profesională sau alta.
Aptitudinea didactică. În termenii listei din tabelul 17.6 profesorului
i s-ar cere următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare
verbală,raţionament deductiv (tipic pentru procesul de predare), o
bună memorie (areţine chipurile elevilor), capacitatea de ordonare a
informaţiei (progresialogică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi
exemple alternative şi versiunimultiple ale aceleiaşi prezentări),
originalitate, sensibilitate la probleme,dexteritate manuală (utilizare
reuşită a mijloacelor tehnice de instruire). Alţiautori detaliază
aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda
în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea
luiinterioară; - spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a
aveasimultan sub control mai multe lucruri; - sentimentul
noului,preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee,
metodecare să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce
se numeştecreativitate în munca pedagogică); - aptitudini
organizatorice, având învedere că profesorul lucrează cu un colectiv de
elevi, care trebuie să fieorganizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi
să-şi planifice propriamuncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei,
încadrarea în timp a
predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; -
unanumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre
descoperiri,călătorii, expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele;
Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes
crescând este aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales
pe la 14-16 ani. Metodologia psihologică de studiu este încă destul de
empirică. Seconstituie loturi contrastante de persoane, să zicem elevi
cu rezultateremarcabile la matematici şi elevi cu rezultate slabe.
Constituirea loturilor sebazează pe aprecierea curentă. În continuare,
se alege un set de probepsihologice dar şi de matematici, care să fie
discriminative, să conţină unelement de creativitate, să pună elevii în
faţa unui material inedit sau recentînsuşit. Pe baza probelor se aleg
apoi indicii care separă net cele două loturi.Studiile făcute (V. A.
Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudiniimatematice:
- capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialulmatematic, de
a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multorrelaţii un
mod de rezolvare aplicabil şi altor relaţii similare; găsirea rapidă aunor
reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; - capacitatea de
aprescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de
raţionamente şioperaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea
informaţiei, găsirea maimultor soluţii la o problemă dată, trecerea
rapidă de la raţionamentul directla cel invers, formarea asociaţiilor
reversibile (asociaţii directe şi inverse); -capacitatea de “privire” şi
reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilorspaţiale; îmbinarea şi
separarea figurilor; - capacitatea de simbolizare, deutilizare a
notaţiilor; - atracţia spre problematic.
Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică.
Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat
căsubiecţii care obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze
rapid,precis şi durabil imaginile vizuale ale obiectelor; - prezintă
tendinţa de fixarea întregului cu o înclinare mai redusă spre analiză; -
apreciază corectabaterile liniilor de la verticală sau orizontală; -
apreciază şi reproduc corectproporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de
valoare întemeiate. În scopuldeterminării acestei din urmă dimensiuni,
de pildă, subiecţilor li se dau spreapreciere perechi de tablouri
(reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi.Din fiecare pereche unul
din tablouri este o copie a originalului iar celălaltdiferă de această
copie printr-o singură particularitate prezenţa sau absenţaunui obiect,
poziţia unui element din tablou, proporţiile unui copac etc.Subiectul
este pus să aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai
bun,ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage atenţia. Să
adăugăm căexistă o mare varietate de aptitudini profesionale, mai
precis însuşiri saucombinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O
precizare este necesară:
numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la
nivelulaptitudinal al persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se
pretinde doar caînsuşirile şi capacităţile individului să se înscrie într-un
interval alnormalităţii. De pildă pentru însuşirea unei profesii din
domeniul prelucrăriiprin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini
specifice. Activitatea ca atare,exerciţiul practic va favoriza prin fondul
de informaţii şi deprindericâştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente.
Tot aşa şi în multe alte sectoarede muncă apreciate ca fiind clasice
trebuie adăugat însă că în prestaţiaprofesională propriu-zisă, în nivelul
de performanţă care va fi atins ulterior,dincolo de o medie se va
resimţi însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alăturide motivaţia în
muncă. Cu atât mai mult în situaţii critice sau în situaţiilimită – avarii,
incidente, accidente etc. – însuşirile personale, adicăaptitudinile şi
calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeniasemănători se pune
problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentrucare nu se cere
– din punct de vedere psihologic – ca persoana în cauză să sedetaşeze
prin însuşiri ieşite din comun.
Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului
desistem nervos slab, o funcţie de conducere va aduce o mobilizare
energeticăîn exces: sub “povara” răspunderii persoana va fi mereu în
alertă, investiţiade energie va fi – în raport cu sarcinile – mai mare
decât este necesar, faptcare va aduce cu vremea la epuizare. În
schimb pentru un tip de sistemnervos puternic şi echilibrat, aceleaşi
sarcini vor apărea mai degrabă“curente”, fără o mobilizare energetică
în exces. Un temperament excitabilnestăpânit (coleric), caracterizat
prin impulsivitate şi explozii emoţionale,prezintă riscul de a produce
relaţii conflictuale.
Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste
tipuritemperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema
psihologiei esteîn primul rând nu atât de a face selecţie, ci de a dirija
oamenii spre domeniicu şanse bune de reuşită în funcţie de oferta de
locuri de muncă alesocietăţii. Există şi posturi de muncă sau profesii cu
un risc mai mare deaccidentare, cu solicitări psihofiziologice deosebite
– de exemplu în aviaţie,în producerea energiei nucleare, în sectoare în
care se impune un grad maimare de fiabilitate – unde apar şi necesităţi
de selecţie psihologică.

Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit absolvenţi care


audevenit mari personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu
poate fiexplicat doar printr-o concentrare a talentelor datorată
hazardului în acesteşcoli. Metodele de lucru, stilul de muncă al şcolii au
pondere însemnată.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui
nivelînalt de dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea
aptitudinilorde un nivel mai înalt. În cursul acestui proces, se
transformă însăşidispoziţiile native. După natura proceselor psihice
implicate în aptitudinivorbim de aptitudini senzoriale (de exemplu:
acuitate vizuală, auditivăetc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate
manuală, coordonarea ochi-mânăetc.), aptitudini
intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc.)aptitudini fizice
(forţă fizică, memorie chinestezică, etc.). După orientare saugrad de
specializare vorbim de: aptitudini generale (inteligenţa,
aptitudineşcolară); aptitudini speciale (aptitudinile profesionale Ne
oprim încontinuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru
şcoală, sferaproducţiei şi a culturii.
Aptitudinile speciale :
Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile
profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură
succesul
într-o activitate profesională sau alta.
Aptitudinea didactică. În termenii listei din tabelul 17.6 profesorului
i s-ar cere următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare
verbală,raţionament deductiv (tipic pentru procesul de predare), o
bună memorie (areţine chipurile elevilor), capacitatea de ordonare a
informaţiei (progresialogică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi
exemple alternative şi versiunimultiple ale aceleiaşi prezentări),
originalitate, sensibilitate la probleme,dexteritate manuală (utilizare
reuşită a mijloacelor tehnice de instruire). Alţiautori detaliază
aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda
în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea
luiinterioară; - spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a
aveasimultan sub control mai multe lucruri; - sentimentul
noului,preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee,
metodecare să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce
se numeştecreativitate în munca pedagogică); - aptitudini
organizatorice, având învedere că profesorul lucrează cu un colectiv de
elevi, care trebuie să fieorganizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi
să-şi planifice propriamuncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei,
încadrarea în timp a
predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; -
unanumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre
descoperiri,călătorii, expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele;
Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes
crescând este aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales
pe la 14-16 ani. Metodologia psihologică de studiu este încă destul de
empirică. Seconstituie loturi contrastante de persoane, să zicem elevi
cu rezultateremarcabile la matematici şi elevi cu rezultate slabe.
Constituirea loturilor sebazează pe aprecierea curentă. În continuare,
se alege un set de probepsihologice dar şi de matematici, care să fie
discriminative, să conţină unelement de creativitate, să pună elevii în
faţa unui material inedit sau recentînsuşit. Pe baza probelor se aleg
apoi indicii care separă net cele două loturi.Studiile făcute (V. A.
Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudiniimatematice:
- capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialulmatematic, de
a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multorrelaţii un
mod de rezolvare aplicabil şi altor relaţii similare; găsirea rapidă aunor
reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; - capacitatea de
aprescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de
raţionamente şioperaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea
informaţiei, găsirea maimultor soluţii la o problemă dată, trecerea
rapidă de la raţionamentul directla cel invers, formarea asociaţiilor
reversibile (asociaţii directe şi inverse); -capacitatea de “privire” şi
reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilorspaţiale; îmbinarea şi
separarea figurilor; - capacitatea de simbolizare, deutilizare a
notaţiilor; - atracţia spre problematic.
Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică.
Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat
căsubiecţii care obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze
rapid,precis şi durabil imaginile vizuale ale obiectelor; - prezintă
tendinţa de fixarea întregului cu o înclinare mai redusă spre analiză; -
apreciază corectabaterile liniilor de la verticală sau orizontală; -
apreciază şi reproduc corectproporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de
valoare întemeiate. În scopuldeterminării acestei din urmă dimensiuni,
de pildă, subiecţilor li se dau spreapreciere perechi de tablouri
(reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi.Din fiecare pereche unul
din tablouri este o copie a originalului iar celălaltdiferă de această
copie printr-o singură particularitate prezenţa sau absenţaunui obiect,
poziţia unui element din tablou, proporţiile unui copac etc.Subiectul
este pus să aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai
bun,ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage atenţia. Să
adăugăm căexistă o mare varietate de aptitudini profesionale, mai
precis însuşiri saucombinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O
precizare este necesară:
numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la
nivelulaptitudinal al persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se
pretinde doar caînsuşirile şi capacităţile individului să se înscrie într-un
interval alnormalităţii. De pildă pentru însuşirea unei profesii din
domeniul prelucrăriiprin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini
specifice. Activitatea ca atare,exerciţiul practic va favoriza prin fondul
de informaţii şi deprindericâştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente.
Tot aşa şi în multe alte sectoarede muncă apreciate ca fiind clasice
trebuie adăugat însă că în prestaţiaprofesională propriu-zisă, în nivelul
de performanţă care va fi atins ulterior,dincolo de o medie se va
resimţi însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alăturide motivaţia în
muncă. Cu atât mai mult în situaţii critice sau în situaţiilimită – avarii,
incidente, accidente etc. – însuşirile personale, adicăaptitudinile şi
calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeniasemănători se pune
problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentrucare nu se cere
– din punct de vedere psihologic – ca persoana în cauză să sedetaşeze
prin însuşiri ieşite din comun.
Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului
desistem nervos slab, o funcţie de conducere va aduce o mobilizare
energeticăîn exces: sub “povara” răspunderii persoana va fi mereu în
alertă, investiţiade energie va fi – în raport cu sarcinile – mai mare
decât este necesar, faptcare va aduce cu vremea la epuizare. În
schimb pentru un tip de sistemnervos puternic şi echilibrat, aceleaşi
sarcini vor apărea mai degrabă“curente”, fără o mobilizare energetică
în exces. Un temperament excitabilnestăpânit (coleric), caracterizat
prin impulsivitate şi explozii emoţionale,prezintă riscul de a produce
relaţii conflictuale.
Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste
tipuritemperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema
psihologiei esteîn primul rând nu atât de a face selecţie, ci de a dirija
oamenii spre domeniicu şanse bune de reuşită în funcţie de oferta de
locuri de muncă alesocietăţii. Există şi posturi de muncă sau profesii cu
un risc mai mare deaccidentare, cu solicitări psihofiziologice deosebite
– de exemplu în aviaţie,în producerea energiei nucleare, în sectoare în
care se impune un grad maimare de fiabilitate – unde apar şi necesităţi
de selecţie psihologică.