CURS 2 Simularea și energizarea comportamentului: Motivația și

Afectivitatea – PARTEA I

Motivația

Motivația reprezintã ansamblul factorilor care declanșeazã activitatea individului, o orienteazã

cãtre anumite scopuri și o susține energetic.
Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de „entităţi” psihice care
reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul
diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în
direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului.
În accepţiunea cea mai largă, termenul de motivaţie reuneşte „ansamblul factorilor dinamici
care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea mobilurilor interne
ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate,
simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” (Al. Roşca, 1943). Într-o accepţiune mai
restrânsă şi ştiinţific mai riguroasă, prin motivaţie vom înţelege: O formă specifică de reflectare
prin care se semnalează mecanismelor de comandă-control ale sistemului personalităţii o
oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit energetico-informaţional sau o necesitate
ce trebuie satisfăcută.
Motivele sunt factorii care - în condiţii externe date – declanşează susţin şi orientează
activitatea. Ele îndeplinesc două funcţii: pe de o parte o funcţie de activare, de mobilizare
energetică, pe de altă parte o funcţie de direcţionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezintă
două laturi solidare: o latură energetică şi alta vectorială. La întrebarea de ce întreprinde omul
cutare sau cutare acţiune suntem tentaţi să răspundem adeseori indicând scopul, obiectivul
acţiunii. Fireşte, scopul ţine şi el de conceptul motivaţiei, dar nu se identifică automat cu
motivul. Exemplu: printre motivele activităţii se numără incontestabil trebuinţele de ordin
fiziologic: foamea, setea, nevoia de oxigen, de somn etc. Astfel, foamea apare ca un complex de
semnale subiective despre starea internă a organismului, semnale care declanşează un impuls
spre acţiune (funcţia de energizare). Acest impuls direcţionează acţiunea spre un obiectiv.

Dimensiunea structuralã a motivației

Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia puternic
consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc.
Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic al
personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive sau
mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare
sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice)
şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice, trebuinţele
religioase, trebuinţele morale).
Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida
trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care în
ordine, de jos în sus, sunt următoarele: I trebuinţe biologice II trebuinţe de securitate III
trebuinţe de afiliere socială IV trebuinţele Eului V trebuinţe de autorealizare VI trebuinţe
de cunoaştere VII trebuinţe estetice VIII trebuinţe de concordanţă.
 Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii:
1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută;
2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută;
3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât
trebuinţa respectivă se situează mai aproape de baza piramidei;
4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă o dată
satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în pozitive, care
contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de
dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri etc.).

EXPERIMENT
Efectele privaþiunii senzoriale : Subiecþii sunt culcaþi confortabil, în repaus total, într-o
camerã în care contactul cu realitatea înconjurãtoare este complet întrerupt. Ei vãd doar o luminã
difuzã printr-o pereche de ochelari translucizi, aud numai un zgomot uºor al instalaþiei de aer
condiþionat ºi nu au senzaþii tactile, deoarece mâinile sunt înmãnușate și introduse în cilindri de
carton. În ciuda unei sume mari de bani care le este oferitã, cei mai mulþi subiecþi nu pot suporta
aceastã situaþie mai mult de douã, trei zile, deoarece, dupã douãsprezece ore de privare
senzorialã, apar tulburãri extrem de neplãcute: halucinaþii, scãderea capacitãþilor intelectuale ºi
motorii, tulburãri emoþionale. Subiecþii preferã sã fie expuºi la solicitãri care cer eforturi mari
decât sã repete situaþia de privare senzorialã.

Impulsul se naºte o datã cu trebuinþa ºi constã, din punct de vedere fiziologic, în apariþia unei
excitabilitãþi accentuate a centrilor nervoºi corespunzãtori. Din punct de vedere psihologic,
impulsul se trãieºte ca o stare de activare, de tensiune, de pregãtire a acþiunii. Impulsul
declanºeazã un rãspuns (o serie de acþiuni) destinat atingerii obiectivului . satisfacerea
trebuinþei. Satisfacerea trebuinþei înseamnã ºi reducerea tensiunii din organism.

FORMELE MOTIVAŢIEI

Există mai multe forme ale motivaţiei, ce se clasifică, de obicei, două câte două perechi opuse,
contrare.
I. Motivaţia pozitivă şi negativă
Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările, cum ar fi lauda, încurajarea şi se soldează cu
efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi apropierea activităţilor,
angajarea în ele, preferarea persoanelor etc. Pozitive vor fi apreciate acele motive, a căror
satisfacere, nu intră în conflict cu exigenţele şi etaloanele morale, care funcţionează la nivel
social sau care, prin natura lor, generează comportamente şi activităţi orientate spre atingerea
unor scopuri sociale.
Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimulări, cum sunt ameninţarea, blamarea,
pedepsirea şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz. Motivele negative se caracterizează
prin faptul că satisfacerea lor, pe lângă un effect adaptativ de moment, asociat cu reducerea
tensiunii iniţiale şi obţinerea unei doze de plăcere şi satisfacţii de moment, generează efecte
perturbatoare, secundare, care, cumulându-se în timp, conduc la serioase dezechilibre şi
disfuncţii în planul intern al sistemului personalităţii sau în planul relaţionării individului cu
mediul social.
 II. Motivaţia cognitivă şi afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică pentru curiozitatea pentru nou, complex,
pentru schimbare. Se numeşte cognitivă, deoarece acţionează dinlăutrul proceselor cognitive
(percepţiei, gândirii, memoriei, imaginaţiei), stimulând activitatea intelectuală. Astfel de
explorare se trece la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific, pentru ca în final
să se ajungă la înclinaţia creativă. Ea îşi găseşte satisfacţia în nevoia de a înţelege, explica,
rezolva cu un scop în sine.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a simţi bine în compania altora.
Când copiii învaţă pentru a-şi satisface părinţii sau pentru a nu pierde aprobarea, dragostea lor,
spunem că sunt animaţi de o motivaţie afectivă.
III. Motivaţia intrinsecă şi extrinsecă
Deşi activităţile noastre sunt motivate, nu în toate activităţile motivele ocupă aceeaşi poziţie.
Dacă sursa generatoare este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect, atunci vorbim de
existenţa unei motivaţii directe sau intrinseci. Specificul acestei forme de motivaţie constă în
satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate ei. Dacă sursa generatoare a motivaţiei
sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană nu izvorăşte din specificul activităţii
desfăşurate, atunci avem de a face cu o motivaţie indirectă sau extrinsecă. Din punctul de
vedere al eficienţei – nivelul de performanţă şi consumul de efort (energie) şi timp – activitatea
intrinsec motivată este superioară celei extrinsec motivate.

MOTIVAŢIE ŞI PERFORMANŢĂ

Motivaţia conduce la obţinerea unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel superior de
îndeplinire a scopului. Din perspectiva diverselor forme ale activităţii umane (joc, învăţare,
muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea motivaţiei şi eficienţa ei. În acest context,
problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are nu doar o importanţă teoretică, ci şi una
practică. Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de
complexitatea activităţii (sarcinii), pe care subiectul o are de îndeplinit. Cercetările psihologice
au demonstrat că în sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu componente automatizate, cu puţine
alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul
performanţei. În sarcinile complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de
rezolvare) creşterea intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea
performanţei, după care aceasta din urmă scade. În psihologie a apărut ideea de optimum
motivaţional, deci a unei intensităţi optime a motivaţiei, care să permită obţinerea unor
performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate. De optimum motivaţional putem vorbi în două
situaţii: a) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect; b) uneori
dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect. Pentru a obţine un optimum
motivaţional este necesară o uşoară dezechilibrare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea
sarcinii.
TEORII ALE MOTIVAŢIEI

1. Teoriile biologizante: hormistă (Mc Dongall) şi instinctualistă (Freud),

2. teorii centrate pe răspunsuri sau comportamente specifice de satisfacere
3. teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice-impulsuri şi instinct [ex.: teoria psihologică a
instinctului; teoria impulsului, a lui Hull (1941)];
3. teorii centrate pe scopuri [ex.: teoria învăţării a lui Tolman (1932), teoria tensiunii a lui
K.Lewin (1937), teoria controlului de întărire (Rotter, 1966; Bandura, 1977), teoria expectanţă-
valenţă (Mahoney şi Jones, 1957; Vroom, 1964; House, 1971), teoriile fixării scopului (Locke,
1968; Ryan, 1970; Bandura şi Schunck, 1981), teoria conducerii prin obiective (Drucke, 1974;
Tosi şi Caroll, 1970)];
4. teorii centrate pe nevoi psihologice (Murray, 1938; Maslow, 1943; Alderfer, 1972); teoriile
autorealizării (Goldstein, 1939; Rogers, 1963); teoria motivaţiei de realizare (Mc.Clelland,
Atkinson, Clark şi Lowell, 1953; Mc Clelland, 1961; Atkinson, 1964); teoriile motivaţiei
intrinseci (White, 1959; de Charms, 1968; Kyan, 1985);
5. teorii centrate pe influenţarea comportamentului de către factorii sociali (Festinger, 1957;
Asch, 1958; Heider, 1958; Milgram, 1974; Mc Graw, 1978; Ryan ş.a., 1983).

BIBLIOGRAFIE

1. Zlate M, Mitrofan N, Crețu T., „Manual de clasa a X-a Psihologie”, 2005, ed. Aramis
2. Lupșa E., Bratu V., „Manual de clasa a X-a Psihologie”, 2005, ed. Corvin
3. Neculau A., Sălăvăstru D., „Manual de clasa a X-a Psihologie”, 2005, ed. Polirom
4. Zlate M., „Introducere în psihologie”, 2000, ed. Polirom
5. Golu M., „Fundamentele psihologiei I”, 2007, ed. Fundației României de Mâine