Rotariu (Manoliu) Claudia

AMG I B

Motivaţia
De foarte multe ori dorim să aflăm de ce face cineva un anumit lucru, de ce a reacționat într-un anumit
mod într-o situație. Răspunsurile pot fi foarte variate. Dacă întrebăm un copil: "de ce faci probleme de
matematică din culegere?", el poate să ne dea diferite răspunsuri, cum ar fi:

- pentru că îmi place matematica;

- pentru că vreau să primesc note mari;

- dacă nu fac, mă pedepsesc părinții.

Motivaţia este un „concept fundamental în psihologie şi, în general în ştiinţele despre om,
exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe,
tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini”.

Omul desfăşoară multe activităţi: mănâncă, se joaca, învaţă, colecţionează lucrări de arta, îşi agresează
semenii, îi ajuta. O trăsătura comună acestor activităţi este motivaţia, fiind primul lor element cronologic.

A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce’’
inteprinde o activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele declanşatoare sunt multiple şi nu se pot
reduce la stimulii externi. Activitatea, reacţiile sunt declanşate şi de cauze interne; ansamblul lor a fost
numit motivaţie de la latinescul motivus (care pune în mişcare). Pentru unii psihologi, motivul este
numele generic al oricărei componente a motivaţiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanşează,
direcţionează şi susţine energetic activitatea.

Motivaţia acţionează ca un câmp de forţe (Kurt Lewin) în care se afla atât subiectul cât şi obiectele,
persoanele, activităţile. Pentru a caracteriza o componenta a motivaţiei s-a folosit conceptul
de vector care poseda în fizica: mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivaţiei sunt
caracterizaţi prin intensitate, direcţie şi sens, proprietăţi care pot fi măsurate prin anumite metode
psihologice. Direcţia şi sensul unui vector exprima atractia, aproprierea sau evitarea sau respingerea.
Intensitatea lui, se regăseşte în forţa de apropiere sau respingere. Între motivaţiile active la un moment
dat, ca şi între forţele fizice, pot exista relaţii diverse, dar mult mai complexe.

1
[Type here]

Rolul motivaţiei

Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi în dezvoltarea personalităţii, astfel:

 este primul element cronologic al oricărei activităţi

 semnalizează deficituri fiziologice şi psihologice (ex: foamea semnalizează scăderea procentului
de zahar din sânge sub o anumita limita, în vreme ce trebuinţa de afiliere este semnalizata de
sentimentul de singurătate)
 selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le susţine energetic
(trebuinţa de afirmare a unui elev declanşează activitatea de învăţare, participare la concursuri)

 contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi consolidarea unor
însuşiri ale personalităţii (interesul pentru muzica favorizează capacitatea de execuţie a unei
lucrări muzicale).

La rândul ei, personalitatea matură funcţionează ca un filtru pentru anumite motive: cele conforme
orientării ei generale sunt reţinute, cele contrare sunt respinse.

Sistemul motivaţional

Componentele sistemului motivaţional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere şi funcţii.
Aşa cum s-a afirmat, motivaţia umana include trebuinţe, motive, interese, convingeri, tendinţe, intenţii,
dorinţe, aspiraţii.

Trebuinţele sunt componente ale motivaţiei care semnalizează o stare de dezechilibru fiziologic sau
psihologic. Modelul ierarhic al trebuinţelor umane (A .Maslow) ne demonstrează faptul că trebuinţele
umane sunt organizate într-o structură ierarhică, la baza fiind plasate trebuinţele fiziologice, iar în vârful
piramidei trebuinţele referitoare la realizarea de sine.

Modelul ierarhic al trebuinţelor umane elaborat de Maslow cuprinde următoarele categorii:

1. trebuinţe fiziologice (trebuinţa de hrană, de apă, trebuinţa sexuala, trebuinţa de odihnă)

2. trebuinţe de securitate (apărare, protecţie, echilibru emoţional)

3. trebuinţe de iubire şi apartenenţă la grup ( trebuinţa de a aparţine unui grup, de a fi acceptat, de

a oferi şi primi afecţiune )

4. trebuinţe de stimă de sine ( trebuinţa de prestigiu, de a beneficia de aprobare şi preţuire, de a

atinge obiective)

5. trebuinţe cognitive (trebuinţa de a înţelege, de a cunoaşte, de a explora, de a descoperi)

2
[Type here]

6. trebuinţe estetice (trebuinţa de frumos, de ordine, de simetrie, de armonie)

7. trebuinţe de autorealizare şi de valorificare a propriului potenţial (trebuinţa de a-şi utiliza

potenţialul creativ, de a găsi autoîmplinirea).

Trebuinţele lui Maslow sunt trebuinţe de deficienta (primele patru clase de trebuinţe) şi trebuinţe de
creştere sau dezvoltare (dorinţa omului de a avea succes, de a şti, de a-şi valorifica aptitudinile şi care
includ ultimele trei clase de trebuinţe).

În viziunea lui Maslow, o trebuinţă superioară nu se exprima decât atunci când sunt satisfăcute, măcar
parţial, trebuinţele de nivel inferior, iar cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei,v cu atât ea
este

mai specific umană, iar satisfacerea ei produce mulţumire şi dezvoltă o tensiune plăcuta în organism.
Cea mai înalta motivaţie, autoactualizarea, poate fi atinsă dacă celelalte nevoi sunt satisfăcute.

Trebuinţele mai sunt clasificate şi astfel:

a. Trebuinţe inferioare prezente la om şi la animale, dar satisfăcute de primul diferit şi trebuinţe

superioare specifice omului şi plasate spre vârful piramidei.

b. Trebuinţe homeostazie şi trebuinţe de creştere. Homeostazia este o noţiune împrumutata din fiziologie
şi care denumeşte tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului intern. Trebuinţele
homeostazice explică doar activitatea de adaptare. Trebuinţele de creştere nu urmăresc menţinerea stării
date, ci atingerea unor parametrii superiori, ce presupun perfecţionarea.

Cunoaşterea ierarhiei trebuinţelor este utila în explicarea comportamentelor deoarece:

• diferite trepte apar pe rând în funcţie de dezvoltare psihică, prima cuprinzând trebuinţe
dezvoltându-se în copilărie, adolescenţă sau mai târziu

• intensitatea trebuinţelor scade de la baza spre vârf

• trebuinţa superioară nu se satisface decât dacă n-au fost satisfăcute într-o oarecare măsură, cele
inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinţa de a şti a unui elev daca cele de hrana
şi adăpost nu sunt satisfăcute)

• cu cât o trebuinţă este mai înaltă, cu atât este mai caracteristică pentru om.

Psihologia modernă recunoaşte doua tipuri de motivaţie:

• intrinsecă – în care persoana urmăreşte o activitate (sau chiar mai multe) strict cognitivă, când
acţiunile întreprinse sunt pentru sine; de ex. aspiraţia spre competenţă profesională, socială

3
[Type here]

Motivaţia intrinsecă cuprinde:

1. curiozitatea

2. atitudine epistemică stabilă prin informaţiile furnizate de procesul învăţării

3. interesele cognitive

4. aspiraţia spre competenţă.

• extrinsecă – în care persoana urmăreşte, prin activităţile depuse anumite recompense

morale:prestigiu, notorietate, faima, bani, statut, poziţie

Motivaţia extrinsecă vizează:

1. aşteptarea laudei, notei, recompensei materiale

2. dorinţa de afiliere (elevul învaţă pentru a face pe plac familiei care îl laudă, îl recompensează

3. elevul nutreşte dorinţa de a corespunde aşteptărilor profesorului; doreşte să fie împreună cu copiii
de aceeaşi vârstă

4. tendinţele normative (obişnuinţa de a se supune la norme, la obligaţii)

5. teama de consecinţe neplăcute (teama de eşec, de pedeapsă)

6. ambiţia

7. trebuinţa de statut ridicat .

Interesele sunt înclinări şi preocupări pentru anumite situaţii ale mediului. În cursul dezvoltării
individuale, ele devin mai mult sau mai puţin permanente şi dirijează cu predilecţie persoana spre un
anume complex de situaţii exterioare, determinând desfăşurarea activităţii în anumite direcţii, mai mult
sau mai puţin constante.

R. Terman leagă interesele de efortul voluntar atunci când afirmă că voinţa este mânată spre acţiune de
puterea dinamică a intereselor. La rândul său, M. Freyer face distincţia între interesele subiective (de
exemplu, o persoană poate afirma că îi place cartea pe care a citit-o) şi interesele obiective (de exemplu,
o persoană poate sta în faţa unei vitrine cu cărţi pe care le urmăreşte cu atenţie, din această situaţie
putându-ne da seama că persoana în cauză manifestă interes pentru o carte anume sau pentru lectură).
Ambele categorii de interese implică un proces afectiv în cadrul relaţiei subiectului cu obiectul, a cărei
intensitate poate fi reprezentată continuum: la un capăt se află plăcerea, iar la celălalt neplăcerea
(aversiunea). Între cele două extreme se poziţionează indiferenţa.

4
[Type here]

Optimum motivaţional se obţine prin acţiunea asupra celor două variabile care intră în joc: obişnuirea
indivizilor de a percepe cât mai corect dificultatea sarcinii (prin atragerea atenţiei asupra importanţei ei,
prin sublinierea momentelor ei mai grele etc.) sau prin manipularea intensităţii motivaţiei în sensul
creşterii sau scăderii ei ( inducerea unor emoţii puternice, de anxietate sau frică, ar putea creşte
intensitatea motivaţiei; anunţarea elevilor sau a subordonaţilor că în curând va avea loc o inspecţie a
şefilor se soldează cu acelaşi efect).

Activitatea de învăţare începe pe suportul unei motivaţii extrinseci, care în mod treptat se poate
transforma într-o activitate motivată intrinsec.

Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, să fie apreciaţi pozitiv şi
încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea
pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă
al fiecăruia. Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.

Concluzii motivatie

Este foarte greu de cuantificat gradul de motivație al indivizilor, precum și nivelul stimei de sine sau al
percepției pozitive pe care cei din jur o au față de acesta. De aceea, prezumțiile asupra motivației
personale tind de cele mai multe ori să fie inferențe care să se îndepărteze de la realitate. Pentru că
realitatea, cel puțin în acest domeniu, se lasă greu analizată. Este evident faptul că oamenii găsesc mai
multe tipuri de motivație pentru a face un anumit lucru. Și este la fel de eviedent că fiecare astfel de
lucru are atât aspecte pozitive, cât și negative. Mergem la școală, învățăm, poate că nu am dori într-o
anumită dimineață să ne trezim la 7.00 pentru a merge prin frig câteva minute, a ne înghesui în metrou,
etc. Însă facem acest lucru pentru a ajunge la școală, unde avem de învățat lucruri noi, unde găsim
continuitatea studiului nostru. Mulți, însă, nu gândesc până aici, ci merg din inerție la serviciu, și chiar
și la școală. Societatea contemporană ne învață într-un anumit grad să facem totul pe bandă rulantă,
având grijă să aducă totdeauna în prim plan, și mai ales în reclame și campanii publicitare, diferite tipuri
de motivație. Reclamele la produse cosmetice care ‘’întineresc’’ apelează, de exemplu, la stimă de sine
și la motivația de a arată mai tânăra, la motivația intrinsecă de a fi agreabil și de a avea un fizic plăcut.
Iar exemplele sunt nenumărate. Ideea de consum în masă a adus aprope toate trăirile intime pe
‘’tejghea’’, și aici mă refer și la cele care țin de motivația interioară de a face sau nu un anumit lucru.
Suntem din ce în ce mai împinși să vrem mai mult, și acest lucru este foarte natural. Ceea ce nu este
natural, pe de altă parte, este faptul că începem să ne pierdem motivația inițială atunci când devenim
dependenți de ceea ce consumăm. Dacă la început de carieră fiecare visează să schimbe lumea, cu timpul
ne vom obișnui cu toții și ne vom mulțumi cu o slujba care să ne ofere satisfacție materială, indiferent
de muncă depusă. Este compromisul pe care îl facem pentru a ne putea permite în continuare un trai de
5
[Type here]

consumator decent. Pierderea motivațiilor, pe de altă parte, duce la o formă de depersonalizare, și nu

puțini sunt aceia care se amăgesc în activități de petrecere a timpului liber pentru a își spune că sunt vii
și că fac ceva doar pentru pură lor placere. La locul de muncă, pe de altă parte, managerii se străduiesc
să le ofere angajaților lor modele motivaționale pentru a îi face mai productivi și mai interesați de muncă
pe care o depun. Acest lucru, din păcate, este de foarte puține ori eficient. Ceea ce îi animă pe oameni,
în ultima vreme, este motivația total extrinsecă de a avea toate câte și le doresc, mai ales în societățile
dezvoltate. Dezbaterea motivațiilor rămâne deschisă, pentru că însuși subiectivismul înalt al problemei
induce acest lucuru. Nu se pot trage concluzii general valabile atunci când vorbim despre ceva ce ține
de fiecare în parte. Putem speră, însă, că managementul viitorului va ține mai mult cont de motivații și
de teoriile și cercetările din acest domeniu și că va caută în permanentă să se modeleze pe tiparul
angajaților.