CURS 2 Simularea și energizarea comportamentului: Motivația și

Afectivitatea – PARTEA II

Afectivitatea

EXEMPLU
Imagineazã-þi cã te confrunþi cu urmãtoarele situaþii: a) te prezinþi nepregãtit la examen; b) eºti
prins copiind la tezã; c) ai obþinut o bursã de studii la Paris; d) te desparþi de un prieten adevãrat
care se mutã în altã localitate; e) eºti pedepsit pe nedrept (primeºti nota 2 pe motiv cã ai suflat
colegului de bancã, ceea ce nu este adevãrat).

Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective
de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre dinamica
evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din
plan obiectiv extern.
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ – tensiune,
insatisfacţie, repulsie, suferinţă);

2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională; aceasta

poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă, sentimentele sunt
de durată lungă);

4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp: iubirea

poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);

5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri desemn opus,
pozitiv şi negativ, ex. gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii
secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale). După gradul de complexitate, se
diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de
esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile
integrate activităţii – de joc, de învăţare etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).
Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot,
care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raportează
nu numai la lumea externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi
dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie
de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne
relaţionăm cu ceilalţi.
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de
individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană
emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi
controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi invers, o
persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de
viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor
afectogeni.

CLASIFICAREA PROCESELOR ŞI STĂRILOR AFECTIVE

Complexitatea şi diversitatea formelor, în care se manifestă şi se structurează în plan intern sfera
vieţii afective a omului, fac necesară o operaţie de evaluare şi clasificare. Stările afective se pot
diviza în două mari grupe:
A. Stările afective statice, exprimând raportul dintre noi şi lume, au un slab effect dinamogen, nu
sunt motive de activitate îndelungată, deşi pot provoca puternice reacţii momentane. Ele se divid
în: 1) stări afective elementare, care cuprind atât durerea şi plăcerea senzorială, cât şi agreabilul
şi dezagreabilul; 2) dispoziţiile; 3) emoţiile.
B. Stările afective dinamice, constituind cele mai puternice şi durabile motive ale
comportamentului uman. E vorba de sentimente şi pasiuni.
1. Stările afective elementare: Durerea senzorială este un fenomen uşor de înţeles: în
majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intensă a unor terminaţii nervoase. Von Frey a
identificat (încă din a. 1894) puncte specifice de durere, declanşată de excitaţii mecanice sau
termice ale pielii, în care s-au identificat numeroase terminaţii nervoase. Specificul acestora
rezultă din faptul că substanţele anestezice pot suprima durerea, rămânând senzaţiile de contact.
În ambele boli pot dispărea senzaţiile dureroase, rămânând cele de contact sau invers. Plăcerea
senzorială. Plăcerea senzorială tactilă e pusă în relaţie cu instinctul sexual. Agreabilul şi
dezagreabilul sunt reacţii afective globale de slabă intensitate, impresii produse de orice
percepţie.
2. Dispoziţiile. Stările afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt trăiri afective
de slabă intensitate şi scurtă durată (cu excepţia durerii senzoriale, care se poate prelungi multă
vreme, dar atunci se transformă în emoţie). Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează
multă vreme, zile, poate chiar şi săptămâni, influenţându-ne trăirile afective. Cauzele de ordin
intern sunt: oboseala, proasta funcţionare a unor organe interne, o boală incipientă ori,
dimpotrivă, o sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt
constituite de existenţa unor conflicte în familie sau la locul de muncă, stări de frustrare, apariţia
unor pericole. Ele pot favoriza şi buna dispoziţie.
3. Emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor noastre cu un
obiect ori o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală
sau imaginară (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul, care are banii furaţi în
geamantan). Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind
întregul organism. În acest caz, vorbim de emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect).
Există patru emoţii-şoc, tipice: frica (frustrarea), furia, tristeţea în forma sa acută (disperarea)
şi bucuria explosivă. Dar acestea pot apărea, în condiţii obişnuite, cu o intensitate mijlocie:
cineva se teme să intre la dentist; altcineva se enervează că prietenul său întârzie la întâlnire; un
tânăr se întristează, fiindcă logodnica i s-a îmbolnăvit de gripă etc. Dar indignarea, simpatia,
speranţa, antipatia, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc. Există şi emoţii în relaţie cu munca
intelectuală: mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala, ...etc.
4. Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează,
organizează, declanşează şi reglează conduita. La om sentimentele au acelaşi rol cu cel al
instinctelor la animale. Acestea cu cât sunt mai primitive, cu atât sunt dirijate mai exact de către
instinct. Există o strânsă legătură între sentiment şi procesele cognitive. Ele sunt mult influenţate
şi, totodată, influenţează imaginaţia. Dar sunt prezente şi în memorie, percepţie, gândire.
Sentimentele pot fi împărțite astfel:
- Sentimentele inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau
strict personal.
- Sentimentele superioare sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective,
benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împărţite în trei mari grupe: morale, estetice şi
intelectuale.
- Sentimentele morale sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, dragostea de
om, dragostea de muncă, patriotismul etc.
- Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţie artistică.
- Sentimentele intelectuale constau în aspiraţia de a cunoaşte. În cadrul lor s-ar putea distinge
două categorii – aspiraţia de a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii
(caracteristică „eruditului”) şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva
nou (caracterizând pe cercetător).
- Sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele dinamizează indivizii,
favorizează înţelegerea şi colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului, atât în
ştiinţă, cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru fericirea personală, pentru menţinerea
echilibrului psihic.

DIMENSIUNEA RELAŢIONALĂ A AFECTIVITĂŢII

Relaţionarea afectivă iese permanent în evidenţă şi îşi pune amprenta pe relaţionarea la celelalte
niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional. În virtutea prevalenţei legii autoconservării şi a celei a
adaptării, printr-un mecanism de reglaj voluntar, autoimpus, în procesul relaţionării affective
devine posibilă şi simularea: afişarea în comportament (motor sau verbal) a unor stări afective
opuse celor interne reale: fac gesturi sau adresez o expresie de simpatie unei persoane pe care, în
realitate, o antipatizez.
Pe coordonata inversă – afişarea unor stări negative care să mascheze stările reale pozitive –
simularea se manifestă mult mai rar. În dinamica relaţionării şi autorelaţionării afective, se
delimitează o serie de secvenţe, legate pe baza legii efectului final (echifinalităţii):
a) subiectul este locat interactiv în lume cu alţii, angajat într-o practică interpretativă mondenă
sau problematică;
b) se produce o interacţiune între el şi obiectul social (incluzând o altă persoană);
c) o dată ce obiectul intră în câmpul fenomenologic al subiectului, el este definit (tratat) în
termeni de trăire (autotrăire), ca: supărare, frică sau anticipaţie;
d) aceste trăiri anticipatorii sunt ratificate prin trăiri „fizice” şi senzaţii la nivelul organismului ca
entitate vie, care se condensează în ceea ce numim tensiune şi anxietate;
e) subiectul îşi imaginează aparenţa sa şi acţiunile sale în ochii partenerului său real sau
imaginar;
f) interpretează judecăţi ale altor parteneri şi genul de trăire (autotrăire) care acompaniază aceste
judecăţi;
g) generează trăiri asociate la trăirile celuilalt faţă de subiectul dat;
h) această trăire este încorporată în interiorul trăirilor pe care subiectul le simte faţă de sine;
i) subiectul încearcă o trăire a autopercepţiei morale a Eu-lui şi a percepţiei de către el a celorlalţi
(partenerul de relaţie);
j) realizarea unei autodefiniri sumare, incluzând o definiţie emoţională a Eului altora şi obiectul
în jurul căruia a fost structurată acţiunea.

INTELIGENTA EMOTIONALA (I E)

Definirea conceptului de inteligenta emotionala (I E) Psihologul W. Mischel de la

universitatea Stanford a aplicat unor copii in varsta de 4 ani un test cu ”acadele” care poate
preconiza cat de bine se vor adapta acestia ca liceeni. Testul consta in a le oferi copiilor o singura
acadea chiar in acel moment sau doua acadele peste o anumita perioada de timp cand se va
intoarce supraveghetorul. Este un test de inteligenta emotionala. Copii care-si pot controla
sentimentele, emotiile si au suficienta rabdare pentru a primi doua acadele, se dovedesc a nu fi
doar mai capabili din punct de vedere emotional, ci si mai competenti la scoala si-n viata de toate
zilele.
De exemplu, cercetatorii au demonstrat ca elevii care au un sistem emotional stabil la 4 ani au
rezultate mult mai bune la diversele examinari de admitere la facultate. Capacitatea de a
recunoaste si de a face fata emotiilor duce la performante mai mari la scoala, in munca si in
relatiile interumane.
Inteligenta sociala este definita ca fiind capacitatea de a intelege si de a actiona inteligent in
cadrul relatiilor iterumane. H. Gardner (1993) in teoria sa privind inteligentele multiple, rezerva
un loc important acelor forme de inteligenta care permit omului o adaptare superioara la mediul
social mai indepartat sau mai apropiat lui. Astfel, el a introdus termenii de inteligenta
interpesonala si intrapersonala.
Inteligenta interpersonala se refera la abilitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a cunoaste ceea ce-i
motiveaza pe oameni, cum muncesc ei, cum poti sa cooperezi mai bine cu ei. Gardner apreciaza
ca cei mai buni profesori, politicieni, lideri spirituali dispun in cel mai inalt grad de aceasta
forma a inteligentei.
Inteligenta intrapersonala consta in abilitatea de a se intoarce spre sine, in interiorul propriei
persoane; reprezinta abilitatea de a forma cu acuratete un model vertical riguros al sinelui si de a
folosi acest model pentru a actiona adecvat in viata. Formarea inteligentei intrapersonale
echivaleaza cu un ghid de comportare bazat pe o aprofundata cunoastere personala.
1. Mayer si Salovey (1990, 1993) considera ca inteligenta emotionala implica:
 abilitatea de a percepe cat mai corect emotiile si de a le exprima
 abilitatea de accede sau genera sentimente atunci cand ele faciliteaza gandirea
 abilitatea de a cunoaste si intelege emotiile si de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea
emotionala si intelectuala. Oferind o astfel de definitie, cei doi autori au vrut, de fapt, sa
evidentieze interconditionarile pozitive intre emotie si gandire.
2. Reuven-Bar-On a realizat studii ce s-au intins pe o perioada de 25 ani. In 1992, ca doctor la
Universitatea din Tel Aviv, a stabilit si el componentele inteligentei emotionale pe care le
grupeaza astfel: Aspectul intrapersonal
 constientizarea propriilor emotii - abilitatea de a recunoaste propriile sentimente;
optimism (asertivitate) - abilitatea de a apara ceea ce este bine si disponibilitatea de exprimare
a gandurilor, credintelor si sentimentelor, dar nu intr-o maniera distructiva;
 respect - consideratie pentru propria persoana - abilitatea de a respecta si accepta ce este la
baza bun;
 autorealizare - abilitatea de a realiza propriile capacitati potentiale, capacitatea de a incepe sa te
implici in cautarea unor scopuri, teluri care au o anumita semnificatie si un anumit inteles pentru
tine;
 independenta - abilitatea de a te directiona si controla singur in propriile ganduri si actiuni,
capacitatea de a fi liber de dependentele emotionale.
Aspectul interpersonal
 empatie - abilitatea de a fi constient, de a intelege si a aprecia sentimentele celorlalti
 relatii interpersonale - abiliatatea de a stabili si mentine relatii interpersonale reciproc pozitive,
acest lucru caracterizandu-se prin intimitate, oferire si primire de afectiune
 responsabilitate sociala - abilitatea de a-ti demonstra propria cooperativitate ca membru
contribuabil si constructiv in grupul social caruia ii apartii sau pe care l-ai format.
Adaptabilitate
 Rezolvarea de probleme - abilitatea de a fi constient de probleme si de a defini problemele
pentru a genera si implementa potentialele solutii efective;
 Testarea realitatii - abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia) corespondentele intre ceea ce
inseamna o experienta (traire) si care sunt obiectivele existente;
 Flexibilitate - abilitatea de a-ti ajusta gandurile, emotiile si comportamentul pentru a schimba
situatia si conditiile.
Controlul stresului
 toleranta la stres - abilitatea de a te impotrivi evenimentelor si situatiilor stresante fara a te
poticni si, de asemenea, abilitatea de a face fata acestora in mod activ si pozitiv;
 controlul impulsurilor - abilitatea de a rezista sau amana impulsivitatea si de a goni tentatia
care te determina sa actionezi in graba.
Dispozitia generala
 fericire - abilitatea de a te simti satisfacut de propria viata, de a te distra singur si impreuna cu
altii, de a te simti bine;
 optimism - abilitatea de a vedea partea stralucitoare a vietii, de a mentine o atitudine pozitiva
chiar impotriva adversitatilor.
3. D. Goleman este reprezentantul celei de-a treia mare directie in abordarea inteligentei
emotionale. In viziunea lui, constructele care compun aceasta forma a inteligentei sunt:
 constiinta de sine - incredere in sine;
 auto-control - dorinta de adevar, constiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;
 motivatia - dorinta de a cuceri, daruirea, initiativa, optimismul;
 empatia - a-i intelege pe altii, diversitatea, capacitatea politica;
 aptitudinile sociale - influenta, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea
de relatii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru in echipa.