Psihologie generala si medicala – Cap.

IV – Conceptul de personalitate

Cap. IV – Conceptul de personalitate

Termenul de individ semnifică caracterul de sistem al organismului pe latura indivizibilităţii

acestuia. Este o unitate vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde identitatea. Individ este
orice organism, inclusiv omul. Termenul nu desemnează decât o prezenţă şi nu cuprinde descripţii
sau evaluări.
Individualitatea este individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi originale.
Aici intervine o notă de complexitate. Se spune că fiecare dispune de individualitatea sa de care
trebuie să se ţină seama. Totuşi, specificarea umanului nu este, întotdeauna, pregnantă.
Cu termenul de persoană specificarea umanului este prezentă. Nu sunt persoane decât
oamenii. Nu este precizată vârsta, ocupaţia, valoarea. De aceea, termenul nu se foloseşte decât în
ordinea statistică: ”câte persoane intră într-un autobuz, câte persoane vin la masă” etc.
Personalitatea este un concept care cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor şi
valorilor de care dispune o persoană. Termenul de personalitate implică şi evaluări privind calităţile
personale, rolurile şi statutele de care dispune respectiva persoană. Oricine dispune de personalitate,
însă ierarhia valorică a personalităţilor se extinde pe o scală foarte mare şi presupune variate
diferenţieri.
Fiecare personalitate cumulează un ansamblu de statut/roluri. Concret, personalitatea, în
diverse relaţii şi acţiuni, se manifestă conform rolului îndeplinit şi ţinând seama de statutul său deci,
ea apare ca un personaj. Fiecare îşi modelează structurile profunde de personalitate după
împrejurările în care se află şi dezvoltă comportamente conforme cu rolul / statusul său de părinte
sau copil, profesor sau elev, şef sau subordonat, producător sau consumator, şofer sau pieton, de
fiecare dată apărând ca un personaj mai mult sau mai puţin original.

Personalitatea – entitate biopsihosocială şi culturală

Personalitatea integrează în sine (ca sistem) organismul individual, structurile psihice umane
şi, totodată, relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloacele culturale de care dispune.
Personalitatea este, la nivelul omului integral, un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se
constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării
individuale în societate.
Specificul uman aparţine şi biologicului, pentru că este programat prin ereditate. „Omul
devine om pentru că se naşte om”. Nu e un animal oarecare pe care se imprimă structuri
socioculturale. El dispune de un potenţial uman nativ care este realizat treptat şi valorificat prin
socializare.
Sistemul psihic uman se încheagă la confluenţa dintre biologic şi sociocultural şi nu poate fi
redus la nici una din acestea pentru că există legi psihice specifice. Nucleul psihic al personalităţii
este, în acelaşi timp, rezultat şi premisă a dezvoltării umane. Psihicul conştient este strâns legat de
toate celelalte compartimente ale personalităţii.

1
Psihologie generala si medicala – Cap.IV – Conceptul de personalitate

Temperamentul
Observaţii asupra cantităţii de energie de care dispune subiectul uman, a vioiciunii şi
dinamismului său şi asupra modului cum îşi organizează conduita au fost făcute din cele mai vechi
timpuri, constatându-se că în această privinţă, oamenii sunt foarte deosebiţi. Unii sunt hiperactivi,
par să dispună de o energie inepuizabilă, rezistă la solicitări maxime şi continue, iar alţii sunt
hipoactivi, conduita lor se situează la un nivel energetic inferior, sunt „fără vlagă” şi obosesc sau se
deprimă uşor. Unii sunt foarte rapizi şi tumultuoşi în mişcări, în vorbire, iar alţii se mişcă lent,
domol şi nu pot fi scoşi din acest ritm molcom. Tot aşa sunt unii care sunt năvalnici, nerăbdători,
impulsivi, nestăpâniţi, în timp ce alţii îşi păstrează calmul, nu se înfurie cu uşurinţă şi nu au
izbucniri necontrolate, indiferent de faptul că sunt iuţi sau domoli din fire; ei rămân nişte oameni
cumpăniţi. Toate aceste particularităţi aparţin atât activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi
comportamentului exterior (motricitate şi vorbire, mai ales).
În cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanţi. De aceea,
trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latură a
personalităţii. Este latura dinamico-energetică.
Observatorului, temperamentele îi apar ca fiind legate de tot corpul, de regimul de
funcţionare al acestuia. Firea omului a fost de aceea încă de la începuturi presupusă a fi legată de
constituţia corporală sau de particularităţi fiziologice. Diferenţierile temperamentale au fost frecvent
explicate prin particularităţi anatomo-fiziologice.
Tipologii constituţionale
Pornesc de la constituţia corporală, morfologică a individului, considerând că o anumită
constituţie predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscută tipologie este cea elaborată
de E. Kretschmer, care utilizând un ansamblu variat de instrumente de investigaţie a stabilit 4 tipuri:
1) picnic – caracterizat prin expansiunea cavităţilor viscerale, prin tendinţa de a acumula
grăsime, statură mijlocie, faţa moale şi largă, gât mare, torace bombat şi lăsat în jos, extremităţi moi,
rotunde, scurte etc.
2) leptosom / astenic – dezvoltat mai mult în lungime în toate segmentele corpului: faţă, gât,
trunchi, extremităţi.
3) atletic – cu mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii; partea de sus a corpului
dezvoltată în lărgime, gât lung, degajat, umerii şi trunchiul în formă de trapez.
4) displastic – cu malformaţii congenitale.
Cercetările experimentale au pus în evidenţă comportamente distincte ale persoanelor ce
aparţineau diferitelor constituţii. Ex. Astenicii au refuzat să răspundă la testul Rorscharch, în timp
ce picnicii s-au angajat serios în probă; astenicii făceau descrieri oficiale, pedante; picnicii, naive şi
sentimentale.
Tipologii psihologice
C.G. Jung a fundamentat din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în
perechi de trăsături bipolare. Aşa cum în viaţă, în natură, în societate întâlnim fenomene polare
(viaţă – moarte, sănătate – boală, zi – noapte, flux – reflux) tot aşa şi personalitatea umană este
diferit orientată: fie spre afară, exterior = extravertiţii, fie spre propria sa interioritate subiectivă =

2
Psihologie generala si medicala – Cap.IV – Conceptul de personalitate

introvertiţii. Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota distinctivă,
poartă denumirea de ambiverţi.
1) extravertiţii sunt înclinaţi către dinamismul vieţii practice, către circumstanţele externe, fiind
de aceea mai sociabili, comunicativi şi uşor adaptabili, vioi şi expresivi.
2) introvertiţii se îndepărtează de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de
unde tendinţa de izolare, de închidere în sine.
Una din cele mai cunoscute tipologii temperamentale după criterii psihologice este cea
schiţată de Heymans şi Wiersma, pornind de la ideea că temperamentul se compune din 3 elemente
fundamentale:
- emotivitate, defineşte persoana mişcată, tulburată afectiv, persoana care vibrează afectiv în
orice situaţie şi la orice nimic, mai mult decât media semenilor;
- activism, caracterizează persoana pentru care acţiunea, efortul sunt totul; ea acţionează din
proprie iniţiativă, spre deosebire de persoana inactivă care acţionează împotriva tendinţelor sale,
împinsă din afară, care se plânge de efortul depus;
- rezonanţă sau ecoul, răsunetul impresiilor şi acţiunilor asupra psihicului se manifestă diferit:
unii oameni trăiesc în prezent, aici şi acum, evenimentele se consumă imediat, nu lasă nici o urmă;
alţii se orientează după trecut, sunt puternic marcaţi de evenimentele exterioare, care se prelungesc
şi le acaparează trăirile psihice.
Tipologii psihofiziologice
Iau în considerare criterii atât de ordin psihologic cât şi fiziologic, încercând să realizeze o
sinteză între subiectiv şi obiectiv. I.V. Pavlov a studiat tipul de activitate nervoasă superioară după 3
proprietăţi:
1. forţa sau energia dependentă de substanţe funcţionale constitutive neuronului (după biochimia
contemporană, în primul rând lanţurile de acizi nucleici şi fosfolipidele);
2. mobilitatea exprimată în viteza cu care se consumă şi regenerează respectivele substanţe
funcţionale;
3. echilibrul constând în repartiţia egală sau inegală a forţei între cele două procese nervoase de
bază – excitaţia şi inhibiţia, în caz de neechilibru neputând să intervină decât predominarea forţei
excitative.
Aceste 3 însuşiri funcţionale reprezintă parametrii indispensabili pentru funcţionarea
sistemului nervos, pentru desfăşurarea activităţii nervoase superioare. La fiecare individ însuşirile
de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic – slab, mobil – inert, echilibrat – neechilibrat.
Majoritatea subiecţilor se situeaza undeva la mijloc între foarte puternic şi foarte slab, între labil şi
inert, între perfect echilibrat şi complet neechilibrat, dincolo de care intervine anormalitatea.
Prin combinarea dintre însuşiri în prim plan apar 4 tipuri de sistem nervos (de activitate
nervoasă superioară) care sunt în relativă corespondenţă cu cele 4 temperamente descrise încă din
antichitate. Tipul puternic neechilibrat excitabil corelează cu temperamentul coleric, cel puternic
echilibrat mobil se exprimă în temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert în
temperamentul flegmatic, tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.

3
Psihologie generala si medicala – Cap.IV – Conceptul de personalitate

Locul temperamentului în sistemul pe personalitate

Tipul nervos este înnăscut şi nu îşi pierde identitatea pe parcursul vieţii, iar temperamentul
derivat dintr-un anumit tip (ca bază naturală a individualităţii) se dezvoltă pe parcursul vieţii în
condiţii mai complexe, capătă anumite nuanţe emoţionale şi chiar se modulează după condiţii de
activitate profesionale.
Temperamentul suportă toate influenţele dezvoltării celorlalte componente superioare ale
personalităţii şi dobândeşte o anumită factură psihologică. Se vorbeşte de compensarea unor
trăsături temperamentale, de mascarea lor şi, în genere, de luarea în stăpânire a propriului
temperament prin autocontrol conştient.
Tipurile de activitate nervoasă şi totodată şi temperamentele sunt nespecifice în sensul că nu
implică anumite valori, nu sunt susceptibile de a fi apreciate din punct de vedere moral, estetic,
intelectual. Nu se poate vorbi despre temperamente bune sau rele şi nici despre superioritatea unui
tip de temperament asupra altuia.
Tipul de sistem nervos şi temperamentul corespunzător îşi pun amprenta asupra întregii
activităţi şi chiar asupra proceselor organice interne.
Pentru om, temperamentul reprezintă cea mai generală particularitate dinamico-energetică a
personalităţii. Aptitudinile şi caracterele nu derivă din temperamentele globale şi nu pot fi reduse la
temperament. În fiecare categorie temperamentală se întâlnesc debili mintali şi inteligenţe de vârf,
subiecţi necreativi şi înalt creativi, subiecţi amorali şi oameni de o mare forţă şi consistenţă morală.
Aceeaşi aptitudine, acelaşi profil psihomoral poate fi constatat la persoane cu diferite temperamente.
Temperamentele îndeplinesc un rol şi în relaţiile dintre oameni şi în gruparea lor, ca şi în
raporturile educative. Pe terenul fiecărui temperament formarea unor sisteme de lucru sau trăsături
de caracter se produc diferit, în raport cu fiecare obiectiv educaţional, fiecare temperament
prezentând avantaje şi dezavantaje. Este mai greu să formezi spiritul de disciplină, stăpânirea de
sine, răbdarea, la un coleric, care este prin firea lui excitabil şi exploziv, nestăpânit şi nerăbdător,
decât la un flegmatic care dispune de răbdare şi cumpănire naturală, este meticulos şi păstrează un
ritm ordonat în tot ce face.

Aptitudinile
Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Aceleaşi acţiuni (practice,
intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative,
cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Toţi oamenii normali pot executa
diverse şi nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. Toţi pot să cânte, dar unii sunt
deplorabili, iar alţii stârnesc admiraţie şi impresionează.
Rezultatele oricărei activităţi sunt evaluate şi distribuite pe o scală astfel încât cu uşurinţă se
stabilesc grupele mari de slab, mediu (mijlociu) şi superior.
Performanţa ce atestă o capacitate trebuie să fie cotată ca supramedie şi deci situată pe o
treaptă din zona superioară. Toţi elevii din şcoala generală învaţă matematica şi dobândesc o
pregătire ce intră în cultura lor generală. Pentru a dovedi însă aptitudine matematică este necesar ca,
în rezolvarea problemelor şi însuşirea disciplinelor de matematici superioare, elevul să obţină
performanţe deosebite şi să poată, de ex., concura la olimpiade fără a fi meditat în mod special.

4
Psihologie generala si medicala – Cap.IV – Conceptul de personalitate

Aptitudinea se demonstrează întotdeauna prin reuşită în activităţi. Orice activitate se

efectuează cu ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice
şi tehnice.
Aptitudinile constituie latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Este o
instrumentaţie psihică; uneori se spune despre inteligenţă că este tăioasă sau pătrunzătoare, se
vorbeşte despre fineţea auzului, despre urzeala imaginaţiei, despre concentrarea şi distributivitatea
atenţiei etc. Toate acestea sunt posibile datorită gradului de dezvoltare a unor funcţii sau a îmbinării
operaţiilor. Ele sunt cele care mijlocesc reuşita în activitate. În consecinţă, valoarea aptitudinilor
trebuie pusă în legătură directă cu eficienţa, calitatea şi modul de îmbinare a operaţiilor.
Clasificarea aptitudinilor
Aptitudinile se divizează în simple şi complexe cu o compoziţie eterogenă.
Sunt simple sau elementare aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare sau
funcţionare. Astfel sunt toate proprietăţile sensibilităţii de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de
vedere în spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului; de reprezentare a obiectelor; proprietăţi ale
memoriei, cum ar fi volumul, trăinicia şi reproducerea, calităţile atenţiei, cum sunt concentrarea şi
distributivitatea. Aceste aptitudini elementare mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa în
anumite puncte sau pe anumite laturi ale activităţii.
La un nivel mai înalt se situează aptitudinile complexe. Nu este o simplă însumare, reunire
de aptitudini, ci este mai degrabă o structură, sau o matriţă după care se profilează un stil individual
propriu individului.
Aptitudinile complexe se impart în speciale şi generale. Sunt speciale acele categorii de
aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi: cântul sau muzica
instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică, sportul de performanţă, activitatea in
diverse domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. În general, toate formele de activitate
concretă, mai ales atunci când sunt definite profesional, sunt sau pot fi susţinute prin aptitudini
speciale. În psihologia muncii, şi în general a activităţilor cu statut profesional, s-a ajuns să se
alcătuiască psihoprofesiograme, în care sunt cuprinşi factorii aptitudinali strict necesari, ca şi cei
auxiliari. Lipsa unor aptitudini este apreciată ca o contraindicaţie şi, în consecinţă, se refuză avizul
pentru orientarea spre o calificare sau selecţie în cadrul unei grupe de profesiuni.
Aptitudinile generale, sunt utile în toate domeniile de activitate, sau în cele mai multe din
ele. Ex., spiritul de observaţie, capacitatea de a memora exact şi a reproduce fidel, inteligenţa.
Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot compensa într-o
anumită măsură. Aceasta mai ales în domeniul sportiv, artistic şi tehnic. În cercetarea ştiinţifică,
inteligenţa este indispensabilă. Orice activitate profesională sau socială necesită o îmbinare de
aptitudini generale şi speciale, care sunt ireductibile una la alta, în sensul că nu se pot înlocui una pe
alta.

Caracterul
Cuvântul caracter semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului luat nu atât sub raportul
chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul
său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale. Este o fizionomie spirituală prin care

5
Psihologie generala si medicala – Cap.IV – Conceptul de personalitate

subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se
deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică. Particularităţile de caracter, asemenea celor fizionomice şi mai
mult decât ele, presupun o anumită constanţă sau stabilitate.
În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale
ce apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global. În această viziune cuprinzătoare, termenul de
caracter ne apare ca sinonim cu cel de personalitate. În psihologia europeană se recurge totuşi la o
delimitare a caracterului, ce este diferenţiat de celelalte componente ale personalităţii –
temperamente şi aptitudini.
În sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe
care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce. Este un subsistem relaţional-
valoric şi de autoreglaj.
În sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este în
principal un ansamblu de atitudini – valori.
Caracterul se defineşte prin valorile după care subiectul se călăuzeşte, prin raporturile pe
care le întreţine cu lumea şi cu propria fiinţă. Temperamentul rezultă din particularităţi
constituţionale morfo-funcţionale şi nu este condiţionat de conştiinţă şi decizii conştiente, în timp ce
la formarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău), iar pentru felul cum se
comportă subiectul poartă o anume responsabilitate morală fiind şi apreciat corespunzător (cinstit
sau necinstit, sincer sau făţarnic etc.). Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia
contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi
idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă. În toate acestea un rol important revine
modelelor culturale de comportament, pe care se constituie un fond de deprinderi socio-morale şi
totodată tabelele de valori pe care le impune şi cultivă colectivitatea. În aceste condiţii, faţă de
temperament caracterul este o instanţă de control şi valorificare.

Gândirea
Intelectul desemnează un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare
(inteligenţă, gândire, imaginaţie, atenţie, limbaj), sistem ce se constituie şi funcţionează plenar la
nivel uman, depăşind experienţa senzorială, dar bazându-se pe ea, uzând de proprietăţi specifice ale
creierului uman şi realizându-se numai prin modelare culturală şi integrare socioculturală.
Actele senzoriomotorii ne furnizează prin senzaţii, percepţii şi reprezentări informaţii
concrete, intuitive despre obiecte şi fenomene singulare cu care suntem „aici şi acum” în raport
direct, nemijlocit.
Actele intelectuale prezintă caracteristici şi un conţinut generic şi prin aceasta sunt mijlocite,
depăşind raporturile de „aici şi acum”. Modelele informaţionale de nivel intelectual au întotdeauna
un conţinut categorial, generic ce nu poate fi circumscris la un fapt singular. De aceea, relaţiile
perceptive – directe nu sunt obligatorii. Relaţiile intelectuale sunt mijlocite prin limbaj şi alte
sisteme de semne, prin cunoştinţele acumulate de memorie şi reactualizate selectiv, prin alte modele
culturale, prin datele experienţei personale etc.

6
Psihologie generala si medicala – Cap.IV – Conceptul de personalitate

Îndepărtându-se de imaginile intuitive, intelectul ajunge la noţiuni sau idei care sunt tot mai
abstracte dar au o largă sferă de cuprindere după nivelul lor de generalitate. Activitatea intelectuală
nu se referă numai la real ci şi la posibil, despre care se formulează ipoteze, uneori combinaţiile de
idei şi imagini ducând şi la ficţiuni sau utopii.
Intelectul presupune o numită manipulare a celor trei dimensiuni ale timpului: trecut,
prezent, viitor. Din stocul memoriei, sunt actualizate selectiv imagini, idei, cunoştinţe, în raport cu
preocupările de moment ale subiectului şi totodată se formulează previziuni asupra viitorului
imediat sau îndepărtat; se proiectează viitorul şi se planifică activitatea pe care subiectul urmează să
o desfăşoare. Timpul psihic este reversibil şi anticipativ, spre deosebire de timpul fizic ce se scurge
ireversibil.
Gândirea este procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin
intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mentale, extrage şi prelucrează
informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi
raţionamentelor.
Componentele gândirii
1. Latura informaţională este constituită din ansamblul noţiunilor şi conceptelor ca forme
generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Un concept este un răspuns comun
la o clasă de fenomene ai căror membri manifestă câteva trăsături comune.
2. Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de transformare a
informaţiilor şi de relaţionare şi prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor, în
vederea obţinerii unor cunoştinţe noi/rezolvării unor probleme.