1

TEMPERAMENTUL - CA LATURĂ DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII

1. Definire şi criterii de identificare

Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii. Dinamică, deoarece ne
furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală,
uniformă sau neuniformă este conduita individului. Energetică, deoarece ne arată care este cantitatea
de energie de care dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată aceasta. Unele
persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv,
violent; unele îşi consumă energia într-o manieră echilibrată, fac chiar economie, altele dimpotrivă, îşi
risipesc energia. Toate aceste diferenţe psiho-comportamentale existente între oameni sunt, de fapt,
diferente temperamentale. Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care se exprimă cel
mai pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire etc.). O serie de
indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identifica cu uşurinţă temperamentele. Iată
câţiva din aceştia:
• ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice;
• vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
0 -durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocompor tamentale;
1 • intrarea, persistenţa şi 'ieşirea' din acţiune;
2 • impresionalitatea şi impulsivitatea;
3 • tempoul (frecvenţa pe unitatea de timp a trăirilor psihice);
4 • egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
5 • capacitatea de adaptare la situaţii noi;
6 • modul de folosire, de consumare al energiei psihice disponibile.
2Este aproape de domeniul evidentei că la unii oameni ritmul si viteza desfăşurării vieţii psihice
sunt mai accelerate: vorbesc repede, se mişcă rapid, se emoţionează şi îşi exteriorizează cu mare
uşurinţă stările afective, în timp ce la alţii toate aceste manifestări sunt mult mai încetinite, viteza şi
ritmul tor fiind, deci, extrem de reduse. Se ştie din proprie experienţă că unele persoane sunt
impulsive şi impresionabile, faţă de altele mai calculate şi mai impasibile, "reci" sub raport emoţional.
Unii oameni intră rapid în activitate, se apucă cu uşurinţă de muncă, dar tot atât de rapid părăsesc
campul sarcinii, nefinalizând activitatea. Alţii, dimpotrivă, intră mai greu in activitate, dar până nu o
termină, nu o părăsesc. Diverşi indivizi vorbesc singuri, ca o "mitralieră", având un debit verbal foarte
mare, alţii abia dacă deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate acestea sunt indicii că
persoanele respective au temperamente diferite. Indicatorii la care ne-am referit nu aparţin doar unui
singur proces psihic, unei anumite conduite, ci întregii personalităţi. De asemenea, ei nu se
manifestă sporadic, accidental, ci sunt stabili, avand manifestări continui.

3 2. Tipologii temperamentale
Deşi între oameni există diferenţe psihocomportamentale, implicit şi temperamentale, foarte
mari, nu-i mai puţin adevărat că, o grupare a oamenilor în funcţie de trăsăturile lor asemănătoare
este posibilă. Pornindu-se de la răspunsurile specifice ale indivizilor integrate în răspunsurile lor
habituale, iar a acestora din urmă in trasaturi s-ar putea ajunge în cele din urmă la stabilirea unor
tipuri de personalităţi sau ale unor tipuri temperamentale.
 2
Tipul este, dupa definiţia lui W Stern, o dispoziţie psihică sau psihologică dominant de natură
neutrală, proprie unui grup de oameni în mod comparativ, fără ca acest grup să se distingă strict de
alte grupuri (după: Zisulescu,1978 145). Această definiţie ridică o întrebare: tipul reprezintă doar o
simpla dispoziţie dominantă? Fără îndoială că nu.
Pot exista mai multe asemenea dispoziţii, însă bine structurate între ele. Aşadar, ceea
caracterizează un tip este nu numai numărul însuşirilor pe care el le cuprinde, ci mai ales
organizarea lor. "Nu orice asociere de trasaturi alcătuieşte un tip, ci numai aceea care este
concomitent pregnant consistentă şi semnificativă" (Popescu-Neveanu, 1978 p. 736).
O altă caracteristică tipului este şi generalitatea lui: el exprimă ceea ce este general comun la un
grup de oameni. Această generalitate se construieşti treptat, pornind de la experienţele de viată
individuale, pană la condiţiile de viaţă şi activitate, uneori şi socioculturale, asemănătoare în care
trăiesc oamenii. In sfârşit, tipul conţine structuri atât de bine corelate între ele, încât ele tind să se
manifeste împreună, specificitatea, nota distinctivă a personalităţii (sau temperamentului) derivând
tocmai dintr-o asemenea manifestare.
Tipologiile au avut un mare succes, mai ales în occident. Aceasta deoarece, aşa cum considera
Jean Stoetzel (!963, p. 161) ele exprimă una dintre caracteristicile fundamentale ale concepţiei
occidentale despre persoană, şi anume caracterul ei unic şi unitar, elementele asociate luând forma
unui tot. Apoi, datorită faptului că ele răspund exigenţelor de raţionalitate clasificatoare, care
reprezintă unul dintre idealurile gândirii occidentale, clasificările permiţând identificarea, denumirea şi
localizarea fluxului indefinit de acte comportamentale şi având sentimentul (iluzoriu sau nu) de
înţelegere a multiplicităţii şi varietăţii individuale. In sfârşit, tipologiile satisfac narcisismul celui care
are acces la ele deoarece îi permit să se cunoască, să se localizeze printre cei din jurul său. De-a
lungul timpului au fost elaborate o multitudine de tipologii tempera-mentale, atât de diversificate între
ele încât cu greu ar putea fi ordonate. Totuşi acest lucru nu este imposibil.
In cele ce urmează vom prezenta cele mai reprezentative tipologii temperamentale ce vor fi
grupate în funcţie de criteriul care a stat la baza elaborării lor.

Tipologii temperamentale. Cum le spune şi numele, ele pornesc de la luarea în considerare a

unor substanţe existente în corpul omenesc. Dat fiind faptul că aceste substanţe pot fi, după natura
lor, lichide sau solide, au fost elaborate tipologii corespun-zătoare. Hipocrate şi Galenus au pus la
baza clasificării temperamentelor diferitele umori prezente în corpul omenesc (sânge, limfă, bila
galbenă, bila neagră). Ei credeau că amestecul potrivit, temperat (de unde şi termenul de
temperament) al acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament
perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.
Dacă la o persoană predomină sângele, deci irigaţia bogată, vasele dilatate, pulsul amplu şi plin,
aceasta va avea faţa destinsă, surâzătoare, fericită, va fi destinsă, satisfăcută, optimistă. Când
predomină limfa, cu funcţii încetinite şi amorţite, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică,
apatică, iar psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă, răbdătoare, inertă. Predominanţa
bilei galbene, produsă de ficat, revărsată în sânge, se asociază cu faţa rigidă, cu proeminenţa oaselor
frunţii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante, impulsive. In sfârşit, la
persoanele la care organismul este impregnant de bila neagră care generează intensitatea şi
profunzimea reactiilor nervoase, fata va fi zvelta, delicata, cu ochii plecati, gura amara, iar
psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliza, concentrare.
Cele de mai sus sunt temperamantele descrise de Hipocrate si Galenus: sanguin, flegmatic,
coleric, melancolic. Denumirea lor s-a pastrat pana astazi, nu insa si criteriul dupa care au fost
stabilite. Tipologiile solide iau in considerare in clasificarea temperamentelor, elemente ca:
porozitatea tesuturilor, constitutia sangelui, largimea vaselor, marimea creierului, puterea nervilor,
densitatea lor. Se considera de ex. , ca la sanguin si coleric constitutia sangelui este subtire, in timp
 3
ce la flegmatic si melancolic densa, sangele este gros-negru. Primele 2 categorii comportamentale au
creierul mare, nervii puternici,densi, sensibilitate mare, pe cand celelalte 2 categorii creierul mic,
nervii subtiri, simturi greoaie.
Ne-am referit la aceste 2 clasificari, nu doar pentru faptul ca au fost primele,din punct de vedere
istoric, ci pentru ca, contin unele intuitii de geniu. Intuirea naturii afective si biochimice a
temperamentelor; intuirea cauzelor si unor tulbarari psihocomportamentale (umorile sunt "radacina"
unor boli: prea multa bila galbena produce febra; prea multa bila neagra duce la depresie si
slabiciune).

Tipologii constitutionale. Pornesc in clasificarea temperamentelor de la constitutia corporala,

morfologica a individulii, considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit
comportament. Cea mai cunoscuta tipologie comportamentala a fost elaborata de psihiatrul german
Ernst Kretschmer (1922).
Utilizand un ansamblu variat de instrumente de investigatie (examen antropologic pe baza
observatiei, convorbirii, relatarilor subiectului; crochiuri desenate de specialisti ale diferitelor parti ale
organismului; clisee fotografice ale cazurilor tipice; cercetari psihologice experimentale ce au
constatat in aplicarea testului Rorschach, masurarea timpului de reactie, masurarea perceptiei la
tahitoscop, studiul grafologic, utilizarea metodei auto-diagnosticului), Kretschmer a ajuns la stabilirea
a 4 tipuri constitutionale: picnic (caracterizat prin expansiunea cavitatilor viscerale, prin tendinta de a
acumula grasime, statura mijlocie, fata moale si larga, gat mare, torace bombat si lasat in jos,
extremitati moi, rotunde, scurte, etc.); leptosom sau astenic (dezvoltat mai mult in lungime in toate
segmentele corpului: fata, gat, trunchi, extremitati, notiunea de leptosom vine de la leptos care
inseamna stramt, ingust); atletic (cu mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, apidermei;
partea de sus a corpului dezvoltata in largime, gat lung, degajat, umerii si trunchiul in forma de
trapez); displatic (cu malformatii congenitale).
Toate cercetarile experimentale au pus in evidenta comportamente distincte ale persoanelor ce
apartineau diferitelor constitutii.
Astenicii au refuzat sa raspunda la testul Rorschach, in timp ce picnicii s-au angajat serios in
proba; astenicii faceau descrieri oficiale, pedante, picnicii naive si sentimentale; astenicii se
raporteaza la miscari, vad in plansele testului figuri umane animate, fete, dansuri, grimase, forme de
vis, imagini ireale, perceptii integrale, pe cand picnicii prefera obiectele, peisajele, reduc la un obiect
unic din care scot toate detaliile, au detalii analitice. Picnicii erau jenati de excitantii supraadaugati
atunci cand se masura timpul de reactie, acesta din urma fiind mare, astenicii raspundeau repede,
dar comiteau multe erori. De asemenea, picnicii percepeau mai multe litere la tahicoscop decat
astenicii. Toate aceste constatari l-au condus pe Kretschmer spre concluzia ca oamenii se
deosebesc intre ei prin dispozitiile psihice, unii corespunzand scarii afective diatesice, altii scarii
psihetezice. Primii apartin tipului ciclotim, ceilalti tipului schizotim.Ciclotimul se caracterizeaza prin
treceri rapide si superficiale la unii, lente si profunde la altii, de la o stare psihica la alta (veselie-
tristete, calm-iritare). Schizotimul se distinge prin neconcordanta dintre aparenta si esenta, dintre
ceea ce vede si ceea ce este ascuns. In interiorul ficarei grupe exista o alta diviziune bipolara:
ciclotimul poate fi vesel sau trist, schizotimul, cald sau rece.
Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa Kretschmer pornesc de la
aceleasi criterii morfo-constitutionale. Viola (1909) si Pende (1912) le clasifica dupa raportul dintre
toracesi memre, la care ultimul adauga functionalitatea endocrina; Sigaud (1908), dupa anumite
sisteme ale corpului (bronho-pulmonare, gastro-intestinale, musculo-articulare, cerebro-spinale, de
unde si temperamente respiratoare, digestive, musculare, cerebrale); Sheldon (1940, 1942), dupa
gradul de dezvoltare a celor trei foite embrionare diferentiaza: temperamentul visceroton,
temperamentul somatoton, temperamentul cerebroton.
 4

Tipologii psihologice. Acestea utilizează în calitate de criteriu de calitate fapte, fenomene de

natură psihică. Ele îşi au începutul in încercările de tipologizare a scriitorilor şi filosofilor. Schilter i
tipul naiv (orientat spre afară) şi tipul sentimental (orientat spre viata sufletească); Nietzsche vorbea
de dionisiac (orientat spre interior) si apolinic (orientat spre exterior); Oswald distingea romanticul
(spre de sine) şi savantul, gânditorul (centrat pe realitate, pe obiecte, pe ştiinţele de observaţie).
Psihologul care va fundamenta din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în perechi
de trasaturi polare va fi Carl Gustav Jung. El arată că aşa cum în viaţă, in natura, în societate
întâlnim fenomene polare (viaţă-moarte, sănătate- boala, zi-noapte, flux-reflux) tot aşa şi
personalitatea umană este diferit orientată: fie spre afară, spre exterior, fie spre propria sa
interioritate subiectivă, primii fiind numiţi extravertiţi, iar ceilalţi introvertiti.Persoanele la care aceste
orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota lor distinctivă, poartă denumirea de ambivert. Dacă
extravertitii sunt înclinaţi către dinamismul vieţii practice, către circumstanţele externe fiind de aceea
mai sociabili, comunicativi şi uşor adaptabili, expresivi, introvertiţii se îndepărtează de obiecte pentru
a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinţa de izolare, de inchidere în sine. Una dintre
cele mai răspândite şi cunoscute tipologii temperamentale după criterii psihologice a fost schiţată de
olandezii Heymans si Wiersma, primul psiholog, al doilea psihiatru, în urma unei ample anchete
efectuată pe 2 523 de persoane. Rapoartele cercetării lor nu au fost reunite în volum, ci publicate în
periodice, între 1906-1918. Cel care le va reuni şi le va folosi pe larg este francezul La Senne,
lucrările lui devenind nu doar un punct de referinţă pentru cei care vor urma, ci un adevărat ghid.
Mulţi alţi psihologi (Andre Le Gall, 1969; Gaston Berger, 1950) au preluat tipologia lui Heymans şi
Wiersma, îmbogâţind-o şi adâncind-o. In esenţă, se porneşte de la ideea că temperamentul se
compune din trei elemente fundamentale (emotivitate, activism, rezonanţă) care, în combinaţii
variate, formează scheletul temperamentului, profilul lui de ansamblu. In afara acestora mai există
însă o multitudine de elemente complementare (lărgimea sau îngustimea câmpului conştiinţei,
dominarea sau supunerea; extraversta sau introversia; tandreţea sau insensibilitatea afectivă;
aviditatea sau non-aviditatea) care acordă temperamentului o notă particulară diferenţiatoare.
Emotivitatea defineşte persoana mişcată, tulburată afectiv, persoana care vibrează în orice situaţie şi
la orice nimic, mai mult decât media semenilor. Activismul caracterizează persoana pentru care
acţiunea, efortul sunt totul; ea acţionează din proprie iniţiativă, spre deosebire de persoana inactivă
care acţionează împotriva tendinţelor sale, împinsă din afară, care se plânge de efortul depus, se
simte epuizată după o activitate. Rezonanţa sau ecoul, răsunetul impresiilor şi acţiunilor asupra
psihicului se manifestă şi ea diferit: unii oameni trăiesc în prezent, aici şi acum, evenimentele se
consumă imediat, nu lasă nici o urmă, nici o impresie asupra lor; alţii se orientează după trecut, sunt
puternic marcaţi de evenimentele exterioare, care se prelungesc şi le acaparează trăirile psihice.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-
secundar) rezultă un număr de 8 temperamente: nervos (E.nA.P.); sentimental (E.nA.S.); coleric sau
activ-exuberant (E.A.P.); pasionat (E.A.S.); sanguinic sau realist (nE.A-P.); flegmatic (nE.A.S.); amorf
(nE.nAP.); apatic(nE.nA.S.)- Fiecare dintre aceste tipuri au unele subdiviziuni. Andre Le Gall
stabileşte la tipul nervos, de exemplu, următoarele subtipuri: nervosul melancolic (înclinat spre
interiorizări, reflexii, reverie); nervosul frivol (se abandonează tuturor tentaţiilor, nu fixează şi nu este
fixat de nimic, avid de noutăţi); nervosul mitoman (înclinat spre fabulaţii, spre compensarea
deceptiilor şi vidului din viaţa reală prin fantezii romantice); nervosul dezaxat (emotivitate,
complexitate cognitivă, receptează fapte de imaginaţie, este atras de literatura pornografică);
nervosul hiperemotiv (caracterizat prin teama de necunoascut, de excepţional); nervosul isteric (rupe
contactul cu realitatea, se abandonează pulslunilor afectiviitatii.
 5
O tipologie a temperamentelor, pe baza criteriilor psihologice, au elaborat Arnold Buss şt Robert
Plomin (1984). La început, ei au identificat patru temperamente (emoţionale, active, sociabile,
impulsive), pentru ca mai apoi să-şi reducă lista la primele trei. Din pacate, în caracterizarea acestor
tipuri temperamentale adeseori se introduc şi trăsături caracteriale, ceea ce conduce la confuzia
temperamentului cu caracterul.

Tipologii psihofizice. Iau în considerare în clasificarea temperamentelor criterii atât de ordin

psihologic, cât şi fiziologic, încercând să realizeze o sinteză între subiectiv şi obiectiv. I.V. Pavlov,
studiind tipul de activitate nervoasă superioară după trei proprietati (intensitate, echilibru, mobilitate)
aparţinând proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit existenţa următoarelor
tipuri de activitate nervoasă superioară: tipul puternic, echilibra,t mobil, tipul puternic, echilibrat, inert,
tipul puternic, neechilibrat-exitabil, slab. Aceste tipuri îşi pun amprenta asupra comportamentelor
conrete ale individului. Observaţiile cotidiene şi cercetările experimentale au permis cuplarea celor
patru tipuri de a.n.s. cu cele patru temperamente stabilite de Hipocrate şi Galenus; primului tip îi
corespunde temperamentul sanguinic, celui de al doilea, temperamentul flegmatic iar ultimelor două,
temperamentele coleric şi melancolic. Tipologia lui Pavlov, deşi mai bună decât altele, nu este totuşi
perfectă, ea avand şi unele limite. De exemplu, nu permite stabilirea unor variante temperamentale
intermediare. In fond, tipul de sistem nervos al unor oameni nu este numai puternic sau slab, nu se
amplasează deci doar între extreme, ci cunoaşte nenumărate gradaţii intermediare. De asemenea,
nu ia în considerare toate cele trei proprietăţi la toate tipurile. Cercetările ulterioare au adus, de
aceea, o serie de precizări preţioase.
V.D. Nebîliţîn a introdus o a patra dimensiune a proceselor nervoase şi anume dinamismul lor,
care se referă la viteza cu care celulele nervoase generează procesele excitative şi inhibitive.
Popescu-Neveanu a demonstrat că excitaţia şi inhibiţia pot fi neechilibrate nu numai prin repartiţia
forţei, ci şi prin discordanţa mobititătilor. Inhibiţia intervine cu întârziere, de unde efecte de
explozivitate după care se instaurează calmul, dacă individul este echilibrat după forţă.
O clasificare a temperamentelor pe baza criteriilor psihofiziologice, mai puţin cunoscută, dar nu
mai puţin interesantă, a făcut şi psihologul român Gheorghe Zapan (1940, 1970). El a utilizat şase
indici temperamentali (cei trei ai lui Pavlov, la care adăugat: persistenţa, tonusul afectiv, direcţia) în
cadrul a patru subsisteme: motor-general, afectiv, perceptiv-imaginativ, mental. Din combinarea
acestor indici şi sisteme, apar următoarele tipuri: activ (cu dominaţia sistemului afectiv); artistic
(subsistemul perceptiv-imaginativ); gânditor (dominant fiind sistemul mental). Intenţia de corelare a
mai multor tipologii într-una singură este mult prea evidentă pentru a mai insista asupra ei. Meritul lui
Zapan constă însă nu doar în stabilirea unei noi tipologii temperamentale, ci mal ales în imaginarea
unei metode de diagnosticare a temperamentalului (vezi Zapan1984, p. 424-435).

Tipologii psihosociologice. Au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-cultural

existenţial, la sistemul valorilor. Dillthey, Spranger, Allport, Vernon, pornind de la premisa că valorile
determină anumite tipuri umane deoarece omul are o atitudine faţă de ele, au distins şase tipuri
umane diferenţiate între ele tocmai prin atitudinea dominantă faţă de valori: teoretic (orientat spre
cunoaşterea obiectivă a realităţii, trăind doar pentru o idee); economic (dominat de dorinţa de a
obţine maximum de randament, cu minimum de efort, lupta pentru a dobândi avuţii); estetic
(manifestă interes pentru viaţa sentimentală, subiectivă); social (se dedică binelui altuia); politic
(aspiră spre conducere, la el totul devenind mijloc pentru atingerea scopului); religios (orientat spre
spiritualitate elevată). Valorile implicate în aceste atitudini sunt: adevăr, utilitate, armonie, altruism,
putere, unitate. Allport, Vernon şi Lindsey (1960) au propus chiar o scală de testare a acestor valori
folosind tehnica alegerii forţate. K. Horney clasifica temperamentele în funcţie de relaţiile
 6
interpersonale in: tipul complezent, orientat spre oameni, tipul agresiv, orientat împotriva oamenilor,
tipul detaşat, care se îndepărtează de oameni.

Tipologii psihopatologice. Acestea pornesc, după cum le spune şi numele, de la criterii

psihopatologice vizând, în principal, destructurările manifestărilor temperamentale. E. Kahn (citat în
Ionescu, 1973 p. 38-39) descrie următoarele tipuri: nervoşii (caracterizaţi prîntr-o fenomenologie
nevrotiformă); sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă); obsesivii (nesiguri, temători);
explozivii (violenţi, primitivi în reacţii); hipertimicii (euforici, optimişti); depresivii (pesimişti, cu spirit
critic exagerat); instabilii (oscilanţi); amoralii (lipsiţi de scrupule); nestatornicii (înclinaţi spre
schimbare); impulsivii (nestăpâniţi, dau frâu liber tendinţelor instinctive); fantasticii (visători, trăiesc în
reverie); bizarii (excentrici, cu un surplus de originalitate) etc.
Tipologiile temperamentale prezentate mai sus ne permit stabilirea câtorva concluzii:
• cele bazate pe un singur criteriu (substanţialist, constituţionalist, psihologic) sunt mai simple,
relativ mai sărăcăcioase decât cele la care criteriile de clasificare se dublează (psihofiziologice,
psihosociologice, psihopatologice), acestea din urmă reuşind să ofere tablouri mai variate şi totodată
mai realiste;
• ele se diferenţiază unele de altele nu doar prin natura si numărul criteriilor folosite, ci şi prin
numărul tipurilor stabilite; recent, în psihologia personalităţii s-a ajuns la concluzia că cea mai bună
descriere a personalităţii s-ar putea face prin integrarea factorială a criteriilor, un număr mare de
publicaţii apelând la descrierea personalităţii în cinci factori (aşa numita orientare "big five") care este
foarte prolifică, dacă nu cea mai prolifică în studiul personalităţii, printre cei cinci factori mulţi fiind
temperamentali (vezi: Krahe 1992, p. 42 şi urm.);
• în ciuda diversităţii lor, chiar a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se aseamănă între
ele; astfel, endoformul (viscerotonul) din clasificarea lui Sheldon nu este altcineva decât picnicul lui
Kretschmer; ectomorful (cerebrotonul) primului este leptosomul celuilalt, fapt care demonstrează
validitatea cercetărilor;
• pe măsura ridicării de la biologic spre psihologic şi apoi spre psihosocial, tipologiile îşi pierd
oarecum din specificitatea lor temperamentală, apropiindu-se mai mult de tipologiile caracteriale sau
chiar de cele ale personalităţii luată în ansamblul ei;

• deşi tipologiile au o mare valoare operaţională uşurând cunoaşterea omului, unele dintre ele dispun
şi de o serie de limite: afirmă mai mult decât pot dovedi, sunt mai degrabă construcţii teoretice; deşi
au pretenţia unor modele atotcuprinzătoare, ele reprezintă aspecte şi descrieri parţiale ale
personalităţii.
1