Analiză comparativă a conceptului de

temperament
 Personalitatea1, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă fiinţa umană ca sistem bio-psiho-socio-
cultural, ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale
dezvoltării individuale în societate.
Luată sub aspect psihologic, personalitatea se identifică în linii mari cu sistemul psihic uman,
ea este un agregat de aptitudini şi atitudini ce are în centrul său Eul, ca factor de integrare şi
coordonare.
G.W. Allport2 (1981) consideră că individul este la fel ca ceilalţi oameni, în virtutea normelor
universale, la fel ca unii oameni (conform normelor grupului de apartenenţă) şi unic (conferă distincţie
şi originalitate ansamblului de atribute). Indiferent de apartenenţa etnică, rasială sau de gen, elevii de
aceeaşi vârstă sunt asemănători din anumite puncte de vedere, beneficiază de aceleaşi influenţe
educative în cadrul şcolii, şi totuşi aceste influenţe sunt receptate în mod diferit datorită faptului că
fiecare elev dispune de un ansamblu unic de trăsături, structuri caracteriale, atitudini şi aptitudini.
Această mare varietate se regăseşte în fiecare clasă, în sensul că unii elevi sunt extroverţi, iar
alţii introverţi, unii talentaţi la ştiinţe, alţii cu aptitudini artistice, unii sârguincioşi, alţii leneşi, unii
puternici, alţii slabi, unii expansivi, alţii retraşi, unii dinamici, alţii apatici, unii sensibili, alţii
insensibili.
Sistemul clasic de analiză a personalităţii cuprinde trei compartimente sau, mai bine zis,
modalităţi care se întrepătrund: Temperamentul – Aptitudinile – Caracterul.
Pornind de la conceptul de personalitate ajungem la cel de temperament. Astfel, temperamentul
reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii (exprimând cantitatea de energie de care dispune
subiectul uman şi activismul său). Deasemenea el exprimă stilul, forma, modul de a fi şi de a se
comporta al omului, în vorbirea curentă folosindu-se termenul de FIREA OMULUI.
Este de domeniul evidenţei că la unii oameni ritmul şi viteza desfăşurării vieţii psihice sunt mai
accelerate, vorbesc mai repede, se mişcă mai rapid, se emoţionează şi îşi exteriorizează cu mai mare
uşurinţă stările afective, în timp ce la alţii toate aceste manifestări sunt mult mai încetinite, viteza şi
ritmul lor fiind, deci, extrem de reduse. Se ştie din proprie experienţă că unele persoane sunt mai
impulsive şi impresionabile, faţă de altele mai calculate şi mai impasibile, „reci” sub raport emoţional.
Unii oameni întră rapid în activitate, se apucă cu uşurinţă de muncă, dar tot atât de rapid părăsesc
câmpul sarcinii, nefinalizând activitatea. Alţii, dimpotrivă, intră mai greu în activitate, dar până nu o
termină, nu o părăsesc. Toate3 aceste sunt indicii că persoanele respective au temperamente diferite.
N. Sillamy4, în al său Dicţionar de psihologie/1995, defineşte fără rezerve temperamentul ca
„un ansamblu de elemente biologice, care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea.
Probabil, cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul în care
variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică, se implică în organizarea şi
desfăşurarea proceselor psihice – percepţie, memorie, gândire, afectivitate) se reflectă în
comportament. Astfel înţeles, temperamentul dobândeşte obligatoriu un conţinut şi o conotaţie
psihologică, devenind obiect de studiu al psihologiei.
Când vorbim de temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constituţia fizică
sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc în organism, ci la modul cum reacţionează
şi se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situaţii externe: rapiditatea
percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii, intensitatea trăirilor emoţionale şi
durata lor; intensitatea sau forţa acţiunilor voluntare; echilibrul sau impulsivitatea derulării
răspunsurilor la succesiunea stimulării externe; gradul de impresionabilitate la suprafaţa stimulilor;
direcţia orientării dominante – spre lumea externă(extraversie) sau spre lumea interioară(introversie);
locul controlului (dependenţa de stimularea externă sau dependenţa de activismul intern propriu);
disponibilitatea la comunicare interpersonală; ascendenţa sau obedienţa relaţională; capacitatea

1
Tiberiu Buzdugan – Psihologia pe înţelesul tuturor; ediţia a IV-a; Editura Didactică şi Pedagogică; Bucureşti 2008
2
Elena Stănculescu – Psihologia Educaţiei - de la teorie la practică; Editura Universitară; Bucureşti 2008
3
Mielu Zlate – Fundamentele Psihologiei; Editura Pro Umanitate; Bucureşti 2000
4
Mihai Golu – Fundamentele Psihologiei - compendiu; Universitatea Spiru Haret; Editura Fundaţiei România de Mâine; Bucureşti 2000
generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată; rezistenţa la frustraţii, la stres,
la situaţii afectogene şi conflictuale.
Toate aceste trăsături se exprimă si se concretizează numai la persoana care se manifestă, se
comportă şi acţionează într-o împrejurare de viaţă sau alta; ele nu pot fi observate în stare pasivă, în
somn sau în comă. De aceea, temperamentul5, este o condiţionare biologică directă şi ereditară,
dobândeşte valenţe si sens real numai în plan psihocomportamental. El reprezintă, asfel, pecetea şi
dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. Temperamentul se
regăseşte şi începe să-şi dezvăluie trăsăturile sale specifice de îndată omul începe să deschidă gura, să
ridice mâna, să gesticuleze. De aceea, spunem, că tempramentul se manifestă în orice situaţie, în orice
împrejurare, fiind prima determinaţie a personalităţii care se impune nemijlocit observaţiei. Aşa se
explică de ce, pimele descrieri şi clasificări ale lui datează din antichitate(Hipocrate, Gallenus).
În contextul dezvoltării personalităţii temperamentul prezintă câteva caracteristici6:
 Este o modalitate primordială a personalităţii → observabilă deja la copilul mic, când
celelalte (caracterul, aptitudinile) nu pot fi identificate
 Este o modalitate foarte generală → se manifestă în orice activitate
 Este maximal constantă → nu se schimbă pe parcursul vieţii
 Este latura personalităţii cea mai uşor şi repede constatabilă
De-a lungul timpului s-a încercat explicarea temeiului care stă la baza temperamentului. Astfel,
de la începuturi a fost presupusă legătura temperamentului cu constituţia corporală sau cu
particularităţile fiziologice. Galenus şi Hipocrate în antichitate au observat că există patru tipuri de
temperament de bază respectiv coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic. Denumirea lor s-a păstrat
până astăzi, nu însă şi criteriile după care au fost definite. Tipologiile 7 „solide” iau în considerare în
clasificarea temperamentelor, elemente ca: porozitatea ţesuturilor, constituţia sângelui, lărgimea
vaselor, mărimea creierului, puterea nervilor, densitatea lor.
Mai târziu s-au reluat încercările de a explica temeiul temperamentului după constituţia
corporală, după glandele de secreţie internă şi după alte particularităţi bioconstituţionale.
Privind clasificarea8 temperamentelor avem clasificarea fiziologică relizată de IP Pavlov şi
clasificarea psihologică propusă de şcoala olandeză prin Heymans şi Wiersma.
Cea mai cunoscută tipologie fundamental fiziologic se leagă de numele lui I.P. Pavlov. Pe baza
datelor experimentale de laborator, obţinute prin metoda reflexelor condiţionate, Pavlov a reuşit să
desprindă şi să evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei proprietăţi naturale, care împreună
alcătuiesc ceea ce el a numit tip general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoasă
superioară. Acestea fiind forţa, mobilitatea şi echilibrul.
Forţa(energia) este dependentă de substanţele funcţioale ce constituie neuronul.
Mobilitatea este exprimată în viteza cu care se consumă şi regenerează respectivele substanţe
funcţionale.
Echilibrul constă în repartiţia egală sau inegală a forţei între cele două procese nervoase de
bază: excitaţia şi inhibiţia.
La fiecare individ aceste însuşiri 9 prezintă gradaţii diferite, majoritatea oamenilor regăsindu-se
între aceste extreme (dincolo de extreme intervine anormalitatea):
 Puternic la slab
 Mobil la inert
 Echilibrat la neechilibrat
G. Heymans şi ED Wiersma10, şi-au propus să descrie personalitatea sub raport temperamental,
pe baza a trei dimensiuni pe care ei le-au identificat cu ajutorul unor scări de evaluare. Cele trei
dimensiuni sunt: emotivitatea sau instabilitatea emoţională, activitatea sau forţa pulsională generală şi
primaritate – secundaritate, determinată după predominarea uneia din cele două funcţii identificate de
psihiatrul Otto Gross. Decupând fiecare distribuţie de trăsături în două părţi, autorii de mai sus au
stabilit opt tipuri psihologice, corespunzând combinaţiilor posibile ale celor 3 trăsături: amorf, apatic,
nervos, sentimental, sangvin, flegmatic, coleric, pasional.
5
Mihai Golu – Fundamentele Psihologiei - compendiu; Universitatea Spiru Haret; Editura Fundaţiei România de Mâine; Bucureşti 2000
6
Tiberiu Buzdugan – Psihologia pe înţelesul tuturor; ediţia a IV-a; Editura Didactică şi Pedagogică; Bucureşti 2008
7
Mielu Zlate – Fundamentele Psihologiei; Editura Pro Umanitate; Bucureşti 2000
8
Mihai Golu – Fundamentele Psihologiei - compendiu; Universitatea Spiru Haret; Editura Fundaţiei România de Mâine; Bucureşti 2000
9
Tiberiu Buzdugan – Psihologia pe înţelesul tuturor; ediţia a IV-a; Editura Didactică şi Pedagogică; Bucureşti 2008
10
Mihai Golu – Fundamentele Psihologiei - compendiu; Universitatea Spiru Haret; Editura Fundaţiei România de Mâine; Bucureşti 2000
 Privind particularităţile psihologice ale temperamentelor Carl Jung descrie tipurile:
 Introvert → orientat predominant spre lumea internă
 Extravert → orientat predominant spre lumea externă
Adăugând acestor caracteristici nivelul de nervozitate, H.J. Eysenk identifică două tipuri:
 Stabil → nivel înalt de nevrozism
 Instabil → nivel scăzut de nevrozism
Prin el însuşi, temperamentul11 nu generează nici conţinuturi psihice, nici performanţe. El
reprezintă modul de a fi de a se comporta al cuiva, ţinând mai ales de stilul comportamental al omului.
Cercetările efectuate au evidenţiat faptul că temperamentul este nespecific sub raport valoric pentru
personalitate. Nu el este cel care acordă valoare omului. Cine gândeşte lent, nu gândeşte neapărat şi
prost, cine vorbeşte repede, nu spune neapărat şi ceva interesant. Aşadar, temperamentul nu corelează
semnificativ cu trăsăturile aptitudinale, orientative , caracteristice ale omului. Pe unul şi acelaşi
temperament pot fi formate caractere diverse, iar acelaşi caracter poate fi format pe temperamente
diferite. Nimeni nu este mai bun sau mai rău, cinstit sau incorect prin temperament. Nu-i mai puţin
adevărat că temperamentul colorează întreaga noastră viaţă psihică, îşi pune oarecum pecetea pe ea.
Generozitatea nu ţine de temperament , dar felul cum îşi dobândeşte şi mai ales cum îşi manifestă
cineva generozitatease află sub incidenţa temperamentului (colericul o va exprima cu agitaţie, chiar
ostentativ, melancolicul cu rezerve şi discreţie).
Profesorii12 pot observa modul în care elevii reacţionează, se implică în activitate,
interacţionează cu ceilalţi, rezistă în situaţii solicitante sau monotone, încadrându-i în mod intuitiv
întro tipologie sau alta. Dar nu este suficientă doar identificarea tipului de temperament de către
educatori, ci si alegerea unei modalităţi de lucru în funcţie de acesta.
Colericii13 trebuie orientaţi spre activităţi care să le stimuleze interesul, să le pună în evidenţă
calităţile de lider, încredinţându-le rolul de organizator, încurajându-le iniţiativa. Trebuie avut în
vedere faptul că neuniformitatea ritmului de lucru nu este determinată de dezinteresul faţă de
activitatea şcolară, ci este o caracteristică a temperamentului coleric. Ascensiunile şi declinul
capacităţii de lucru sunt dublate de oscilaţii între entuziasm, temeritate, abandon, decepţie. Ei se
implică foarte uşor în activitate, dar la fel de uşor pot să şi renunţe. Au nevoie de activităţi variate, care
să le stimuleze energia extraordinară cu care sunt înzestraţi. De asemenea, trebuie să se insiste asupra
disciplinei şi necesităţii respectării regulilor, precum şi asupra stimulării autocontrolului şi formării
unei imagini de sine realiste (au tendinţa de a supraaprecia, de a exagera succesele obţinute).
Colericul trebuie pus în valoare, trebuie să i se cultive şi încurajeze iniţiativele pozitive şi să i
se canalizeze energia într-un domeniu creativ.
Sangvinicii se implică uşor în activitate şi au un ritm uniform de lucru (energia este cheltuită
cu măsură şi nu risipită ca în cazul colericilor). Sunt echilibraţi şi rezistenţi la stres, putând aştepta fără
o mare încordare şi renunţa fără a suferi prea mult. Se adaptează uşor la situaţii noi, au în general o
bună dispoziţie şi trăiri emoţionale adecvate împrejurărilor. Au uşurinţă în comunicare şi în stabilirea
relaţiilor interpersonale, fiind agreaţi de ceilalţi. Superficialitatea lor se datoarează mobilităţii
accentuate – care îngreunează fixarea scopurilor şi afectează persistenţa în acţiuni şi relaţii. De aceea
trebuie să se insiste asupra fixării scopurilor şi planurilor de acţiune care să permită îndeplinirea
acestora.
Pentru a evita rezorvările de probleme rapide, dar superficiale, distragerile şi instabilitatea,
sangvinicul trebuie focalizat pe anumite obiective permanente.
Flegmaticii se angajează mai greu în activitate, dar odată ce s-au implicat, rezistă foarte mult
timp, chiar şi în activităţile monotone, migăloase. Trecerea de la o activitate la alta se face relativ mai
greu (în comparaţie cu tipurile caracterizate de mobilitate crescută), necesitând un timp de adaptare
mai mare. Disciplina şi ordinea alte caracteristici definitorii ale flegmaticilor. Din punct de vedere al
dinamicii vieţii afective, se remarcă inexpresivitatea în spatele căreia se ascund emoţii intense,
sentimente puternice, de lungă durată. Calmul imperturbabil şi răbdarea îi determină pe flegmatici să
fie cei mai buni performeri în activităţi care cer meticulozitate, temeinicie, profunzime. Profesorii
trebuie să valorizeze aceste calităţi ale flegmaticilor.

11
Mielu Zlate – Fundamentele Psihologiei; Editura Pro Umanitate; Bucureşti 2000
12
Patricia Hedges – Personalitate şi Temperament - Ghidul tipurilor psihologice; Editura Humanitas; Bucureşti 1999
13
Elena Stănculescu – Psihologia Educaţiei - de la teorie la practică; Editura Universitară; Bucureşti 2008
 Flegmaticul trebuie acţionat pentru a i se forma sisteme de reacţii mai rapide şi prompte(trebuie
solicitat şi exersat şi în activităţi ce presupun un tempo mai rapid), să i se formeze interese şi înclinaţii
mai variate, precum şi gustul pentru nou.
Melancolicii se implică mai greu în activitate, datorită tonusului scăzut şi disponibilităţilor
energetice scăzute. Emotivi şi sensibili, au o viaţă interioară agitată, datorită unor exigenţe exagerate
faţă de sine şi unei slabe încrederi în forţele proprii. Au dificultăţi în adaptarea la lucruri şi oameni noi,
comunică mai greu, iar reaţiile cu ceilalţi au în vedere în special încrederea reciprocă. De aceea,
profesorii trebuie să cunoască faptul că un mediu formal foarte bine structurat, lipsit de situaţii
încărcate de ambiguitate sau stresante îi vor ajuta pe elevii cu temperament melancolic să-şi gestioneze
teama de eşec, neîncredere în sine.
Melancolicului14 trebuie să i se insufle încrederea în forţe proprii, să fie ferit sau obişnuit
progresiv cu situaţii mai dificile (pentru a evita eşecul şi primejdia nevrozei).
În primii ani de şcoală, libertatea copilului de a alege este destul de limitată, dar, odată cu
gimnaziul, tendinţele lui naturale ies la iveală şi încep să-i influenţeze opţiunile. Modul în care
absorbim informaţia şi învăţăm depinde în mare măsură de tipul nostru psihologic; mai mult, asimilăm
doar informaţiile accesibile tipului nostru.
Înţelegem mai uşor cum învaţă copiii dacă ne concentrăm atenţia asupra temperamentului lor.
Şcoala are o contribuţie esenţială în procesul de învăţare ca parte a întregului univers al copilului care
învaţă, indiferent de vârstă, tipuri diferite de inteligenţă şi domenii diferite.
Dacă devenim profesori15, avem, fiecare, un stil propriu de a preda. Un profesor de şcoală
elementară, reprezentând un unic tip de personalitate şi un singur temperament, poate să aibă până la
şaisprezece tipuri diferite de copii în aceeaşi clasă. Copiii de acelaşi tip sau de un tip similar cu
profesorul se vor simţi bine în prezenţa lui. Vor primi informaţia aşa cum le convine şi vor comunica
uşor cu profesorul; la rândul lui acesta se va descurca uşor cu ei.

Bibliografie:

*** Tiberiu Buzdugan – Psihologia pe înţelesul tuturor; ediţia a IV-a; Editura Didactică şi Pedagogică;
Bucureşti 2008;
*** Mihai Golu – Fundamentele Psihologiei - compendiu; Universitatea Spiru Haret; Editura Fundaţiei
România de Mâine; Bucureşti 2000;
*** Patricia Hedges – Personalitate şi Temperament - Ghidul tipurilor psihologice; Editura Humanitas;
Bucureşti 1999;
*** Elena Stănculescu – Psihologia Educaţiei - de la teorie la practică; Editura Universitară; Bucureşti
2008;
*** Mielu Zlate – Fundamentele Psihologiei; Editura Pro Umanitate; Bucureşti 2000.

14
Elena Stănculescu – Psihologia Educaţiei - de la teorie la practică; Editura Universitară; Bucureşti 2008
15
Patricia Hedges – Personalitate şi Temperament - Ghidul tipurilor psihologice; Editura Humanitas; Bucureşti 1999