PERSONALITATEA ELEVULUI

Conspect cap. omonim din lucrarea Cucoș, Constantin (coord.), 2009. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice, Iași, Polirom, p.173-195

Scopul cursului:
 însuşirea noţiunilor ştiinţifice necesare descrierii personalităţii elevilor;
 fundamentarea psihologică a abordării educative diferenţiate a elevilor în funcţie de personalitatea
acestora

I. Conceptul de personalitate
II. Temperamentul
III. Caracterul
IV. Modificarea comportamentului prin sistemul de întăriri şi pedepse
V. Aptitudinile
VI. Rolul expectanţelor în dezvoltarea personalităţii
I. Conceptul de personalitate
Persoană: individul uman concret
Personalitate: -  sens comun: însușire sau calitate pe care o poate avea cineva sau nu
-  sens științific: construcție teoretică: structură organizată ierarhic, a modalităţii de
fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană, acel „organism psihofiziologic”.
Caracteristici ale personalităţii:
a)  globalitatea: ansamblu de caracteristici care permit identificarea unei persoane
b)  coerența: un sistem funcțional de elemente interdependente (nu juxtapuse)
c)  permanența (stabilitatea) temporală: ființa umană, care în ciuda transformărilor, are:
conștiința existentei sale / și / sentimentul continuității şi identității personale.
Definiție după Allport: ”organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determina gândirea și comportamentul său caracteristic”.

 Interactivitate
Daţi exemple de propoziţii, expresii în care termenul de personalitate este utilizat în sensul comun.
Comentaţi aceste expresii din perspectiva ştiinţifică a personalităţii

Există două modele de descriere a personalității:

-   modelul trăsăturilor
-   modelul factorilor
Trăsătura psihică: însușirile (particularitățile) relativ stabile ale unei persoane: în plan
comportamental: predispoziția de a răspunde în același fel la o varietate de stimuli (ex. timiditatea este
un mod relativ stabil de comportare marcat de stângăcie, hiperemotivitate etc ).
Mai multe trăsături formează structuri (configurații) specifice: tipuri.
Trăsăturile sunt prototipuri (descriu proprietăți tipice sau frecvente în anumite situații) = > căutarea
unor indici constanți și ușor observabili asociați manifestărilor de ordin psihologic (Mischel apud
Cucos). Ex. Un individ poate fi clasificat ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o
situaţie remarcabilă, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său.
Nevoia de explicaţie şi predilecţie a condus la căutarea unor indici constanţi şi uşor observabili
asociaţi unor manifestări psihologice, astfel au apărut tipologiile.
Una din cele mai cunoscute este tipologia lui E. KRETSCHMER
- tipul picnic (mic, îndesat, mâini - picioare - scurte) asociate cu profilul psihologic ciclotimic
(vioi, mobil, optimist, sociabil, superficial, practic);
- tipul astenic (corp slab, alungit) asociate cu profilul psihologic
schizotimic (abstract, interiorizat, meticulos, simţul onoarei, complex inferioritate);
-  tipul atletic (dezvoltare psihică, fizică, echilibrată);
Aceste tipologii sunt semnificative mai ales pentru cazuri patologice.

1
  Interactivitate
Descrieţi în cuvinte o persoană cunoscută. Stabiliţi tipul constituţional al acesteia şi
confirmaţi/infirmaţi dacă relaţiile dintre tipul constituţional şi caracteristicile psihologice propuse de
E. Kretschmer se verifică.

tipologia după ALLPORT: structură organizată ierarhic

-     2-3 trăsături cardinale – domină şi controlează;
-     10-15 trăsături principale - caracteristice, usor de identificat;
-     sute chiar mii de trăsături secundare şi de fond, mai slab exprimate, mai greu de identificat.

Noţiunea de factor psihic (de personalitate) a fost introdusă în psihologie odată cu utilizarea în
prelucrarea performanţelor comportamentale, a analizei factoriale.
Aplicând această metodă unor performanţe exprimate numeric (note) se poate ajunge la obţinerea unor
factori specifici, de grup sau comuni.
Ex. Dacă pentru acelaşi grup de elevi notele la matematică corelează semnificativ cu cele de la fizică,
spunem că aceste performanţe sunt explicate printr-un factor comun, în cazul nostru un raţionament tipic
comun.
În vârful piramidei factorilor se află factorul general (g), identificat de obicei cu inteligenţa.
Sistemele de factori diferă mult între ele de la autor la autor.

 Interactivitate
Ce deosebiri şi asemănări există între trăsături şi factori de personalitate?

II. Temperamentul
Prima clasificare este cea propusă de: Hippocrate şi Galen
-  macrocosmosul se reflectă în microcosmos (teorie readusă în actualitate).
-  natura este compusă din 4 elemente fundamentale: aer, pământ, foc şi apă – conform celor
doi medicii ai antichităţii, în corpul omenesc amestecul „umorilor” (hormones) ce reperezintă aceste
elemente determină temperamentul.
În funcţie de dominanţa uneia din cele patru „umori” (sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă)
temperamentul poate fi: - sanguin
- melancolic
- coleric
- flegmatic
După aproape două milenii, Pavlov propune o explicaţie ştiinţifică a tipurilor de temperament în care
caracteristicile activităţii nervoase superioare şi raporturile dintre ele sunt noţiuni fundamentale: raportul
dintre tipul de temperament şi activitatea nervoasă superioară

Însuşirile sistemului nervos sunt:

– forţa (energia): rezistenţa la solicitări a sistemului nervos
– mobilitatea: viteza de consum şi regenerarea neuronului
– echilibrul: existând între excitaţie şi inhibiţie
Baza fiziologică a temperamentelor este constituită din cele patru tipuri de sistem nervos ce rezultă
din combinarea celor trei însuşiri, rezultând următoarele tipuri de temperamente:
• puternic neechilibrat: coleric
• puternic echilibrat mobil: sangvinic
• puternic echilibrat: flegmatic
• slab: melancolic

Totuşi NU trebuie pus semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi tipurile de sistem
nervos, care rămân neschimbate de-a lungul vieţii în timp ce temperamentul se construieşte în
cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi sociocultural, suportând în acelaşi timp şi
influenţele celorlalte subsisteme ale personalităţii.

2
 Tipuri clasice de temperament:
a) coleric: emotiv, irascibil, tendinta de exagerare, foarte expresiv
b) sangvinic: ritmicitate şi echilibru, bună dispoziţie, adaptabilitate, nestatornicie
c) flegmatic: imperturbabil, inexpresiv, lent, greu adaptabil, puţin comunicativ
d) melancolic: lent şi inexpresiv, fără forţă şi vigoare, emotiv, sensibil, neîncrezator

Şcoala caracteriologică franceză (Le Senne, Berger etc)

Pentru Le Senne, caracterul este „ansamblul dispoziţiilor înnăscute care formează scheletul mintal al
individului”, adică ce înţelegem noi astăzi, în mod obişnuit prin temperament.
Caracterilogii descriu opt tipuri temperamentale obţinute prin combinarea a trei factori:
- emotivitatea
- activitatea
- „răsunetul”, ecoul

Astfel, oamenii pot fi caracterizaţi conform acestor dimensiuni ale căror extreme sunt: emotivitate
(E) « nonemotivitate (nE); activitate (A) « nonactivitatea (nA); primaritate (P), tendinţa de a trăi puternic
prezentul; secundaritate (S); tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute.

Cele 8 tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestor dimensiuni sunt: tipul pasionat
(EAS), coleric (EAP), sentimental (EnAS), nervos (EnAP) flegmatic (nEA. S), sangvinic (nEAP), apatic
(nEnAS) şi amorf (nEnAP).

Reţinând doar emotivitatea şi activitatea putem reduce cele opt tipuri la jumătate:
1)   emotivii inactivi, adică :- nervoşii, reacţioneaza rapid la evenimente şi
- sentimentalii care reactioneaza lent
2)   emotivii activi: - colericii cu reacţii rapide, explozive
- pasionaţii cu reacţii lente
3)   neemotivii activi: - sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide
- flegmaticii cu multă forţă dar lenţi
4)   neemotivii inactivi: - amorfii, care deşii cu puţină energie sunt ancoraţi în prezent bine
- apaticii, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent
Simplificarea este importantă atât pentru profesor cât şi pentru părinte, de ex. ajută pentru a putea
stabili dacă un copil este sau nu activ, este sau nu emotiv = > pentru a lua măsurile necesare
stimulării, utilizării şi controlului acestora.

 Interactivitate
Care din următoarele trăsături de personalitate se referă la temperament: vioi, dependent, curajos,
exploziv, cinstit, interiorizat, emotiv, certăreţ? Motivaţi răspunsul.

Concluzie: Temperamentul, ca subsistem al personalităţii se referă la o serie de particularităţi şi

trăsături înnăscute care, neimplicând responsabilitatea individului:
- nu pot fi valorizate moral;
- dar sunt premise în procesul devenirii socio - morale a fiinţei;
- nu sunt în relaţie cu aptitudinile;

III. Caracterul
Etimologic, termenul caracter înseamnă: - tipar, pecete (greaca veche);
- cu referire la om: sisteme de trăsături, stil de viaţă.
A. Cosmovici apud Cucuoş defineşte caractereul ca fiind „acea structură care exprimă
ierarhia motivelor esenţiale ale unor persoane, dar şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate
în conformitate cu ele”, subliniind astfel două dimensiuni fundamentale ale caracterului:
a. axiologică, orientativ - valorică
b. executivă, voluntară (auto - controlul)

3
 Pentru definirea caracterului avem în vedere atitudinile stabile şi generalizate, definitorii şi care se
întemeiază pe convingeri puternice.
Atitudinea: - exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică
reactii afective, comportamentale şi cognitive.
Nu totdeauna între cele trei tipuri de reacţii există un acord deplin, când însă aceste reactii sunt intr-
un deplin acord - atitudiniile devin stabile şi relativ greu de schimbat.
În structura caracterului distingem trei grupe fundamentale de atitudini:
- atitudinea faţă de sine însuşi (modestie, demnitate, orgoliu etc);
- atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate (altruism, umanism, patriotism etc);
- atitudinea faţă de muncă.
Trăsăturile de personalitate diagnosticate cu ajutorul chestionarelor care intră în structura
caracterului pot fi considerate ca expresia atitudinilor pe care persoana le are faţă de ea însăşi.
Nu există un sistem de trăsături unanim acceptat, numărul de trăsături şi descrierea lor variază de la
un cercetător la altul.
Exemplu: Cattell, utilizând analiza factoriala, a elaborat un chestionar (16 PF), cu care putem evalua
16 factori de personalitate între care: emotivitatea, încrederea, indisciplina, conservatorismul etc.
Scările Inventarului de Personalitate California (CPI) – autor Harrison G. Gough (chestionar ce se
bazează pe un demers empiric, operaţional):
1. dominanţă - factori specifici liderului, tenacitate, iniţiativă;
2. acceptare de sine - simţul valorii personale;
3. independenţa libertatea deciziei;
4. empatie - capacitatea de a întelege o altă persoană ca şi cum ai fi ea;
5. responsabilitate - caracter onest, conştiincios;
6. socializare - nivel de maturitate, spirit de echitate socială;
7. autocontrol - absenţa impulsivităţii, a egocentrismului;
8. toleranţa - convingeri şi atitudini sociale fără prejudecăţi;
9. realizare de sine prin conformism (conformismul văzut ca un comportament pozitiv);
10. realizare de sine prin independenţa (autonomia văzută ca un comportament pozitiv).
Principalele trăsături de caracter încep să se cristalizeze în adolescenţă, de aceea cu greu pot fi
făcute afirmaţii categorice privind personalitatea unui elev.
În cazul personalităţii unui elev asistăm de cele mai multe ori la comportamente convenţionale
(„mască”) ce pot varia în funcţie de situaţie. Doar situaţiile neobişnuite pot provoca reacţii ce ne pot ajută să
diferenţiem între atitudinile circumstanţiale, reacţiile convenţionale şi cele ce exprimă nucleul autentic şi
stabil al personalităţii în formare.
Performanţele şcolare şi sociale ale fiecărui elev nu pot să se situeze toate la un nivel superior, de
aceea educatorii trebuie să:
- creeze situaţii pentru ca elevii să-şi cunoască atât limitele (fireşti), cât şi resursele, uneori
diferite unele de altele;
- conduca la formarea unei imagini de sine echilibrate si a demnităţii, respectului faţă de sine
şi ceilalţi .
Formarea atitudinilor implică metode şi tehnici specifice:
a)  metode indirecte: învăţarea bazată pe imitaţie, exemple, modelare.
b) metode directe: - comunicarea de tip persuasiv;
- utilizarea pedepselor şi a recompenselor (cea mai întâlnită).
 Interactivitate:
Care este deosebirea dintre o trăsătură de temperament şi una de caracter?

IV. Modificarea comportamentului prin sistemul de întăriri şi pedepse

Baza teoretică a modificării comportamentului prin sistemul de întăriri şi pedepse o constituie
mecanismul conditionării operante (şcoala comportamentistă): dacă un anumit comportament este în mod
consecvent urmat de o recompensă, comportamentul are o mai mare probabilitate să se producă din nou,
fenomen cunoscut ca „legea efectului”, care afirmă că, acele:
- comportamente urmate consecvent de recompense ®au tendinţa de a fi repetate
- comportamente urmate consecvent de pedeapsă ® au tendinţa de a nu se repeta
4
 SKINNER: dacă un comportament este urmat de un anume eveniment-efect şi se manifestă cu o
frecvenţă mai mare, vorbim despre un comportament întărit.
Întărirea - pozitivă: comportamentul este urmat de consecinţe pozitive
- negativă: comportamentul NU este urmat de consecinţe negative
Alte două tipuri de consecinţe sunt asociate cu descreşterea frecvenţei comportamentului pentru că:
-   este urmat de un eveniment aversiv (pedeapsa);
-  este urmat de omiterea unei recompense aşteptate (nu va fi lăudat, premiat).
Modificarea comportamentului este influenţată de momentul furnizării pedepselor şi a
recompenselor.
Comportamentul cel mai apropiat în timp de pedeapsă (recompensă) este învaţat cel mai bine.
Consideratii psihopedagogice
1. cunoaşterea rezultatelor - rezultate intermediare = factori recompensativi;
2. fixarea obiectivelor (stabilire de obiective intermediare în caz de scop îndepărtat);
3. utilitatea recompenselor şi pedepselor, prin internalizare recompensa conduce la motivaţie
pozitivă iar pedeapsa la motivaţie negativă.
Recompensa externă este asociată ®motivaţiei extrinseci
Recompensa internă este asociată ® motivaţiei intrinseci
Recompensa şi pedeapsa pot fi aplicate în maniere diferite şi grade diverse.

 Interactivitate:
1. De ce credeţi că recompensele sunt mai eficiente decât pedepsele în educaţia
copilului?
2. Recompensele şi pedepsele ar trebui utilizate în funcţie de trăsăturile de personalitate ale
elevilor? Motivaţi.

V. Aptitudinile
La nivel general, aptitudinile se referă la reuşita într-un anumit domeniu de activitate (de ex. un
elev are aptitudini pt. matematică dacă obţine note mari la şi rezultate bune/ premii la diferite concursuri).
Aptitudinile sunt caracteristici individuale relativ stabile, rezultând dintr-o supraînvăţare sau
determinate genetic şi identificate prin reuşita în activitate (Doron şi Parot, 1999).
Leontiev definea aptitudinea drept: „însuşire individuală care care determină efectuarea cu succes a
unei anumite activitati”.
-     definiţie incorecta: nu ia în calcul alţi factori care ar putea facilita succesul!!!!
Capacitatea psihică exprimă posibilitatea individului de a efectua cu succes o anumită activitate aici
şi acum şi este legată de: momentul prezent şi experienţa în domeniu.
Spre deosebire de capacitate, aptitudinea se leagă, în esenţă, de potenţialtate, de posibilitatea ca, în
condiţii optime, un individ să ajungă la dobândirea unei capacităţi ridicate într-un anumit domeniu.
De cele mai multe ori, elevii sunt evaluaţi după capacităţile lor şi nu după aptitudini. Din păcate nu
există posibilitatea de a evalua direct aptitudinile altfel decât prin evaluarea performanţelor la anumite
probe, deci a capacităţilor, însă există anumite caracteristici ce ar putea indica într-o manieră mai adecvată
nivelul de dezvoltare a aptitudinilor:
- uşurinţa învăţării unor aspecte absolut noi
- uşurinţa şi calitatea execuţiei anumitor sarcini.
O altă caracteristică a aptitudinii este aceea că acestea permit realizarea unor diferenţieri între
indivizi.
Putem concluziona că aptitudinile reprezintă: însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică
diferenţele constatate între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunostinţe, priceperi
şi deprinderi (Cosmovici, 1974).

W. Stern face diferenţă între: - „dispoziţiile de înzestrare” - aptitudinile – fac elevul capabil de a
dobândi o competenţă într-un domeniu;
- „dispozitiile de orientare” - voinţa, afectivitatea - stimulează sau
blochează acţiunea.

5
 Aptitudinile sunt înnăscute sau dobândite?
Corelare nivel inteligenţă cu: - realizarea diferitelor capacităţi - mers, vorbit etc;
- viteza de habituare cu stimuli noi.
Există: -  o componentă înnascută mai puţin evidentă
-  influenţe de mediu ® consecinţe privind cristalizarea aptitudinilor.
1)  aptitudini simple (favorizează realizarea a numeroase activităţi):
-     generale - prezente în toate domeniile;
-     de grup - realizarea cu succes a unui grup de activităţi;
-     specifice - domeniu restrâns, de ex. „auzul absolut”.
2)  aptitudini complexe: - aptitudini ample, de tip profesional;
-  aptitudini tehnice, muzicale, matematice.

Aptitudinile generale: inteligenţa

Singura aptitudine generală admisă actualmente este reprezentată de inteligenţă.
Inteligenţa nu este uşor de definit, nu s-a formulat o definiţie care să îi mulţumească pe toti
psihologii, dar, în scop didactic putem numi inteligenţa ca o „aptitudine generală care contribuie la formarea
capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi” (Cosmovici, 1974)
Calităţile funcţionale ale sistemului nervos (viteza de operare, volum de informaţii tratate) constituie
bază fiziologică a inteligenţei.
Pentru măsurarea inteligenţei este utilizat conceptul de coeficient de inteligenţă:
QI = Vârsta mintală/ Vârsta cronologică×100
Acest coeficientul de inteligenţă ne dă o imagine globală asupra dezvoltării inteligenţei copilului,
astfel: QI = 100 - indică o dezvoltare normală;
QI = 70 - inteligenţă redusă;
QI = 130 - inteligenţă dezvoltată.
Limitele testelor de inteligenţă:
-     inteligenta nu este masurabilă în mod direct (se măsoară comportamentele);
-     nu pot face predicţii în diferite domenii de viaţă;
-     QI nu are o valoare absolută.

Aptitudinile de grup şi aptitudinile complexe

Se admite în general existenţa a şase aptitudini de grup:
1) Factorul verbal notat cu V: - capacitatea de a înţelege rapid sensul cuvintelor
- evaluat prin probe de tip vocabular (lista de cuvinte) şi de tip fraze
(serii de fraze);
2)  Factorul de fluiditate verbală notat cu W: expresia unei funcţii verbo - motorii
-  capacitatea de expresie (testată după exprimarea în scris);
3) Factorul numeric notat cu N: - uşurinţa în operare cu numere,  diferit de aptitudinile pentru
matematică (aptitudine complexă) sau capacitatea de rezolvare a problemelor (inteligenă generală);
4)  Factorul perceptiv notat cu P: - legat de capacităţile neurosenzoriale
-  posibilitatea de a percepe obiectele în mod rapid şi detailat;
5) Factorul de reprezentare spaţială notat cu S:
-  posibilitatea de a imagina obiecte în coordonate bi- şi/sau tridimensionale
-  posibilitatea de a opera deplasări şi transformări în plan mintal;
6) Factorul de dexteritate manuală notat cu M:
-  aptitudinea de a utiliza obiecte, de a mânui instrumente
- caracteristică psihomotorie, importantă în orientarea şcolară şi profesională.
Unii psihologii care nu admit existenţa inteligenţei ca factor general includ printre aptitudinile de
grup şi un factor de raţionament, notat cu R (se suprapune cu descrierea inteligenţei).

6
 Aptitudini complexe
După domeniile de activitate, avem: aptitudini tehnice, ştiinţifice şi artistice
1. Aptitudini tehnice: - posibilitatea de utiliza instrumente, maşini şi aparate, de a înţelege
funcţionarea lor
Implică: factori perceptivi, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală, inteligenţă generală
2.  Aptitudini ştiinţifice: - existenţa unei inteligenţe de nivel superior mediei sau cel puţin normală;
- existenţa creativităţii este absolut necesară
3.  Aptitudini artistice: -  aspectul înnăscut al aptitudinilor este cel mai vizibil - se manifestă fie
precoce, fie la o vârstă matură
-  aptitudini muzicale, arte plastice, literare, artă dramatică.
Există şi alte aptitidini complexe a căror structură a fost mai puţin calrifiactă, de ex. aptitudinile
pentru limbile străine, aptitudinile organizatorice etc.

Copiii dotaţi intelectual

Cea mai veche definiţie a copiilor dotaţi este dată de psihologul american Lewis Terman, care a
folosit anumite teste de inteligenţă, Scala Stanford – Binet, pentru depistarea copiilor supradotaţi, el îi
numeşte pe copiii ce obţin un coeficient de inteligenţă: QI = 130 – „copii dotaţi”; QI = 140 – „copii
supradotaţi”; QI = 170 – „genii”.
Testele nu pot fi considerate criterii unice!!!
Dotarea intelectuală: - existenţa unor aptitudini ridicate în unul sau mai multe domenii, care pot sau
nu să se manifeste, sunt determinate de factori ereditari, dar sunt afirmate în condiţii adecvate de mediu.
Caracteristicile elevilor dotaţi şi talentaţi
-     nu formează un grup omogen
-     exista un stereotip al copilului supradotat (excelând în toate domeniile);
- cei ce nu se conformeaza raman neidentificati
Ceea ce au în comun aceşti copii este „îndemânarea în a absorbi concepte abstracte, de a le organiza
mai eficient şi de a le aplica mai adecvat decât colegii de generaţie”.
Copii supradotaţi se comportă ca elevi ideali modele de ună purtare dar pot fi pentru unii profesori
catalogaţi „adevăraţi copii problemă” (ex Einstein şi Edison).
Există două feluri de comportament al elevilor supradotaţi (Guilford):
-     elevi ideali, modele de bună purtare ® gândire convergentă
-     copii problemă, plictisiţi, non-conformişti ® gândire divergentă
Copiii dotaţi şi talentaţi reprezintă o 'probă de foc' pentru profesor, care deşi trebuie să trateze clasa
ca un întreg , este pus în situaţia de a oferi materiale „interesante şi avansate” pentru un singur elev.
Soluţii propuse: - instrucţia accelerata (să sară una-două clase, să comprime materia etc);
- comprimarea curriculumului şcolar (materia de doi ani într-unul singur);
- elevul poate urma cursuri universitare deşi este încă la liceu.

VI. Rolul expectanţelor în dezvoltarea personalităţii

Expectanţa: -     probabilitatea subiectivă sau ipoteza implicită - explicită privind apariţia unui rezultat,
voluntar sau nu;
-     rezultatul unor procese de condiţionare sau a unei învăţări bazate pe observaţie

Concepte utilizate în dezvoltarea personalităţii:

a) Autoeficienta
-    credinţa cuiva de a îndeplini o sarcină specifică;
-   poziţia realistă cu privire la nivelul de reuşita al unei acţiuni ® eficienţa crescută
®expectaţia succesului ® perseverenţă ®succes.
b) Expectanţele de rol
-     întărirea unui comportament este anticipată, vine din viitor;
-     individul învaţă urmând un model care cere expectanţa succesului;
-     se evidenţiază rolul auto - reglator al expectanţilor.

7
 c) Predicţia ce se autoîmplineşte
-     în contextul observator - actor: aşteptările credibile ale observatorului vor suscita un
comportament anume din partea actorului.
Ex. profesorul care are expectaţii, aşteptări înalte faţă de anumiţi elevi (generate de factori diverşi)
abordeaza diferenţiat aceşti elevi (climatul, feed - back, intrări, ieşiri) fapt ce duce la conştientizarea şi
valorificarea resurselor.