ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Modulul 6

Psihologie generală și medicală

Anul I, semestrul I

Calificarea profesională:
ASISTENT MEDICAL GENERALIST

2022

0
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Niveluri structural-funcționale ale psihicului

Definiție:
Psihicul este expresia vieții de relație, funcție a materiei superior organizate (creierul),
construcție subiectiv-constructivă a realității obiective, condiționat și determinat social-istoric.

Psihicul există și se manifestă în trei ipostaze:

1. Conștient
2. Subconștient
3. Inconștient

1. Conștient – este o procesare a informației cu știință (informațional cognitivă), procesare

orientată spre un scop, scop care apare prin anticiparea rezultatului acțiunilor sale (plan mintal). Omul
face un plan pentru a-și atinge scopul dorit (anticipat), realizând modificări în mediu, fiind creator.
2. Subconștient – este locul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, toate
informațiile care au trecut cândva prin filtrul conștiinței (acte care au fost realizate cândva cu efort,
care acum se află într-o stare latentă, dar care ar putea oricând să redevină conștiente (mersul pe
bicicletă, scris-cititul etc.).
3. Inconștient – cuprinde toate tendințele ascunse, conflictele emoționale, pulsiuni oarbe, uneori
iraționale și cu efecte dezorganizatoare a vieții psihice, ținând chiar de patologia mintală. Inconștientul
are propria lui organizare.

Între cele trei instanțe psihice există mai multe tipuri de relații:
 circulare (trec informațiile dintr-unul în altul);
 de integrare și dominare a inconștientului de către conștient sau invers (psihoze);
 de echilibrare (nici conștiente, nici total inconștiente, întâlnite în special în stările de reverie, de
contemplare).

Structura și dezvoltarea personalității

În sensul său cel mai larg, termenul de personalitate se identifică cu cel de fiinţă umană.
Personalitatea se structurează de-a lungul a trei dimensiuni:
1. O dimensiune corporală – adică latura biologică a personalităţii, programul ereditar,
potenţialul uman nativ.
2. O dimensiune socio-culturală – ce se constituie în urma intervenţiilor complexe ale socialului
asupra potenţialului nativ (prin procesul de socializare şi enculturaţie).
3. O dimensiune psihică – apare ca rezultat al interacţiunii dintre zestrea ereditară şi procesul de
socializare, şi are propriul specific şi propriile ei legi. Conştiinţa este nucleul psihic al
personalităţii, care leagă între ele toate celelalte compartimente.

Pe scurt, personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural.

1
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Definiţii ale personalităţii:

Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice
care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. (Gordon Allport)

Personalitatea – un ansamblu de trăsături stabile, exprimate constant în conduita

persoanei, care îl caracterizează şi diferenţiază de ceilalţi.

Delimitări conceptuale:
În domeniul psihologiei termenii: individ, persoană şi personalitate au semnificaţii uşor diferite
de cele uzuale.

a. Conceptul de individ
Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor biologice (înnăscute sau dobândite) care
asigură adaptarea la mediul natural (ascunde o notă de indiferenţă, chiar dispreţ). În biologie, individul
este exemplarul singular al unei specii.
1. Este un produs în întregime determinat biologic;
2. Este un reprezentant al speciei în general (vegetală, animală sau umană);
3. Este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.

b. Conceptul de individualitate
Individualitatea este individul cu organizarea lui specifică, diferenţiată, irepetabilă şi ireductibilă.
Face referire la unicitatea caracteristicilor unei fiinţe (nu doar la om).

c. Conceptul de persoană
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la
mediul social-istoric.
Este aplicabilă doar omului dezvoltat normal din punct de vedere psihic (copiilor la naştere şi
bolnavilor psihici nu li se poate acorda atributul de persoană).

d. Conceptul de personalitate
Se referă la organizarea psihică a persoanei care suportă de-a lungul timpului un proces de
diferenţiere şi specializare, valorizându-se şi devenind unică. Am putea spune că personalitatea este
persoana plus o notă de valoare. Este este organizarea superioară a persoanei.

e. Conceptul de personaj
Personajul este “persoana în rol”. Fiecare poate juca mai multe roluri, deci înseamnă că el se
manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii mai multe “faţete” ale personalităţii sale.
Personajul se prezintă ca o “faţetă”, ca o imagine fragmentată a personalităţii, ca o mască
(mecanism de apărare) în spatele căreia se află personalitatea.

Personalitatea are următoarele laturi/dimensiuni:

1. Temperamentul – latura dinamică-energetică;

2. Aptitudinile – latura instrumental-operaţională;
3. Caracterul – latura relaţional-valorică;
4. Inteligenţa – latura rezolutiv-productivă;
5. Creativitatea – latura transformaţional-constructivă.

Îmbinarea, sudarea şi interacţiunea acestor laturi generează structuri distincte de personalitate

care îi acordă acesteia unicitate.

2
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Tipuri de personalitate:

a. Personalităţi imature caracterizate prin:

• Simplitatea structurilor psihice componente (a modului de organizare);
• Lipsa corelaţiei logice dintre ele;
• Funcţionalitate ineficientă, situaţională, imprevizibilă, inegală;
• Scăzute posibilităţi adaptative (atât la situaţiile comune, cât mai ales la cele noi).

b. Personalităţi mature caracterizate prin:

• Complexitate structural-funcţională cu componente legat strâns între ele, organizare,
ierarhizare;
• Adaptare suplă, flexibilă;
• Mare eficienţă.

Maturitatea sau imaturitatea personalităţii poate fi psihică şi socială (gradul de socializare a

individului, de asimilare a modelelor socio-comportamentale definitorii pentru om; bogăţia şi
calitatea acţiunilor şi interacţiunilor sociale, împlinirea vocaţională. Între maturitatea/imaturitatea
psihică şi cea socială există o strânsă interacţiune.

c. Personalităţi accentuate caracterizate prin:

• Cu caracteristici ce ies din comun, mai acute faţă de media populaţiei, cu tendinţa de a
aluneca în patologic fără însă a fi patologice;
• Predispuse spre manifestări patalogice mai ales în condiţii defavorabile de viaţă;
• Îngreunează adaptarea la mediu.

d. Personalităţi anormale/destructurate caracterizate prin:

• Se deosebesc total faţă de media populaţiei şi sunt incapabile de a se adapta.

1. Temperamentul
Noi suntem confruntaţi în fiecare zi cu evenimente sau situaţii care pun în evidenţă moduri
diferite de a reacţiona. Unii reacţionează prompt, rapid, şi se angajează imediat într-o activitate.
Alţii, dimpotrivă, sunt lenţi şi fac lucrurile parcă împotriva voinţei lor. Unii sunt impulsivi,
nerăbdători, agitaţi, alţii calmi, liniştiţi, indiferenţi. Unii sunt veseli, optimişti, căutând mereu
compania celorlalţi, alţii dimpotrivă, sunt posomorâţi, pesimişti, preferă momentele de singurătate.
Toate aceste însuşiri se referă la comportamentul exterior, la modul în care ne mişcăm şi vorbim,
la reacţiile afective ori la cantitatea de energie de care dispune o persoană.

Definiţie:
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă cel
mai pregnant în conduită.

Caracteristici ale temperamentului:

 Temperamentul este înnăscut – (reprezintă firea omului) rămâne aproape neschimbat pe tot
parcursul vieţii.
 Temperamentul evoluează – el nu se manifestă în acelaşi mod pe tot parcursul vieţii începând
de la naştere.
 Nu există temperamente bune sau rele, fiecare prezintă calităţi dar şi defecte.
 Nu există temperamente pure – etimologia latină a cuvântului sugerează că tempera
temperare = amestec.
 Temperamentul reprezintă baza de la care se structurează personalitatea umană.

3
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

De ce este important să ne cunoaştem temperamentul propriu sau al altor persoane?

- este important pentru a-ți stăpâni propriile porniri temperamentale
- pentru a putea prevedea reacţiile celorlalţi în anumite situaţii şi a şti cum să acţionezi
Dacă dorim să determinăm temperamentul unei persoane trebuie să observăm conduita unei
persoane în situaţii diferite (situaţii obişnuite, inedite, critice).

Tipologii temperamentale:
De-a lungul vremii, cercetătorii au stabilit anumite tipuri de temperament.

A. Tipologia medicilor din Antichitate Hippocrate şi Galenus:

Ei au stabilit 4 tipuri de temperament în funcţie de cele patru fluide din organism (sânge, limfă,
bila neagră, bila galbenă), de 4 elemente fundamentale din natură şi în funcţie de anotimp.

1. COLERICUL – determinat de bila galbenă, de foc şi de anotimpul vara:

a. trăsături pozitive: voinţă accentuată, procese afective intense, diversitatea şi intensitatea
reacţiilor, etc.
b. trăsături negative: excitabilitatea, iritabilitatea, agresivitatea, inegalitatea trăirilor.

2. SANGVINICUL – determinat de sânge, asociat aerului, instabil ca primăvara.

a. trăsături pozitive: sociabilitate, bună dispoziţie, reactivitate accentuată, dinamism.
b. trăsături negative: fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor, mulţumirea de sine, superficialitatea,
sugestibilitatea, inconstanţa.

3. FLEGMATICUL – dominat de limfă, apă şi iarnă.

a. trăsături pozitive: toleranţă, răbdare, perseverenţă, echitabilitate.
b. trăsături negative: reactivitate redusă, greu adaptabil, monotonie afectivă, înclinaţie spre
stereotipie.

4. MELANCOLICUL – dominat de bila neagră, ilustrat prin pământ şi toamnă.

a. trăsături pozitive: procese afective intense şi durabile, sârguinţă, perseverenţă,
responsabilitate şi simţ al datoriei.
b. trăsături negative: neîncredere în sine, predispoziţie spre anxietate, pesimism, adaptabilitate
şi mobilitate redusă. .

B. Tipologia lui C. G. Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat că între oameni există nu doar diferenţe individuale, ci şi
deosebiri tipice. Unii oameni fiind orientaţi predominant spre lumea externă pe care i-a inclus în
categoria extravertiţilor, iar unii orientaţi predominant către lumea internă, pe care i-a inclus în
categoria introvertiţilor.
Extravertiţii sunt firi deschise, sociabile, comunicative, optimiste, senine, binevoitoare, se
înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei, independenţi, pragmatici.
Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţin comunicativi, înclinaţi spre reverie şi
greu adaptabili.

Teoria lui C. Jung este reluată de Eysenck şi adaugă o nouă dimensiune numită – grad de
nevrozism, care exprimă stabilitatea sau instabilitatea emoţională a subiectului. El a obţinut astfel
tipurile: extravertit-stabil, extravertit-instabil, introvertit-stabil, introvertit-instabil.

Nevrozismul (neuroticismul) este descris ca fiind tendința de a avea trăiri emoționale negative. Cei
care au un grad ridicat de nevrozism interpretează situațiile obișnuite ca fiind amenințătoare și transformă
frustrările în dificultăți fără scăpare, având trăiri emoționale intense, care persistă pe termen lung, ceea ce
le afectează gândirea, capacitatea de a lua decizii raționale și nu fac față stresului. Cei cu un grad de
nevrozism scăzut, tind să fie calmi, stabili emoțional și sunt mai puțin reactivi, nu au stări afective negative

4
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

intense. Nevrotismul este o dimensiune bazată pe relativa stabilitate sau instabilitate a sistemului nervos și
nu pe o stare clinică sau subclinică. Ea explică diferențele individuale.

Extravertitul
Preferă să lucreze împreună cu alţi oameni şi se
simte nefericit când e singur. Doreşte compania
oamenilor şi în momentele de destindere.
Se simte bine într-un grup şi este, în general,
vorbăreţ şi prietenos. Perioadele prea lungi de
singurătate pot să-l deprime.
Cere noutăţi de la toată lumea. Este interesat de tot
ce înseamnă lumea exterioară.
Este de obicei deschis şi se împrieteneşte uşor.
Cunoaşte multă lume.
Acumulează energie din contactele cu oamenii, dar
îşi epuizează repede rezervele.
De obicei, discută deschis cu cei din jur, îşi
exteriorizează sentimentele. Vorbeşte cu plăcere la
telefon.
Este impulsiv, întâi acţionează şi apoi gândeşte. Are
tendinţa de a gândi cu glas tare.
Vorbeşte cu uşurinţă despre el însuşi şi îşi exprimă
părerile fără reţineri. Mai mult vorbeşte decât ascultă.
Compania introvertiţilor îi produce o senzaţie de
disconfort întrucât îi displace tăcerea.
Introvertitul
Îi place, uneori, compania oamenilor, dar are nevoie
şi de momente de singurătate în care să citească, să
mediteze sau să aibă linişte.
Preferă grupurile mici şi contactele cu câte un singur
om. O companie prea numeroasă îl oboseşte, îl
vlăguieşte.
Aşteaptă să primească noutăţi de la ceilalţi. E mai
interesat de lumea interioară a reflecţiei decât de lumea
exterioară.
Este rezervat şi are uneori dificultăţi de comunicare.
Îşi face mai greu prieteni, dar se simte foarte legat de
ei.
Se „realimentează” din surse interioare de energie.
Are tendinţa de a-şi economisi energia.
Când se află într-un grup, are nevoie de timp de
gândire înainte de a-şi spune opinia. În general, nu
intervine în conversaţia celorlalţi.
Preferă să gândească bine înainte de a acţiona.
Uneori nu acţionează la momentul oportun.
Este mai greu de cunoscut fiindcă nu-şi dezvăluie
calităţile. Mai mult ascultă decât vorbeşte. Compania
extravertiţilor îl agasează.

Instabil
Întristat Reactiv
Anxios Neastâmpărat
Rigid Agresiv
Sobru Excitabil
Pesimist Schimbător
Rezervat Impulsiv
Nesociabil Optimist
Liniştit Activ

Melancolic Coleric
Introvertit Extravertit
Flegmatic Sangvinic
Pasiv Sociabil
Grijuliu Vorbăreţ
Îngândurat Săritor
Paşnic Hazliu
Controlat Vivacitate
Demn de încredere Spirit de grup
Temperat Aptitudini de
Calm conducere
Stabil

Clasificarea temperamentelor după H. Eysenck

5
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

2. Aptitudinile

Putem observa cu uşurinţă că la aceeaşi sarcină, performanţele oamenilor sunt diferite. De exemplu la
şcoală, unii elevi rezolvă cu uşurinţă unele exerciţii, găsind chiar căi originale de rezolvare, pe când alţii
rezolvă aceleaşi exerciţii cu mult efort şi uneori cu ajutorul meditaţiilor.
Reuşita într-o activitate se datorează prezenţei unor însuşiri de personalitate sub numele de
aptitudini.

Definiţie:
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să
efectueze cu succes anumite activităţi.

Noi spunem de obicei despre o persoană este apt sau inapt pentru o anumită activitate în funcţie de
nivelul calitativ şi de eficienţa cu care el poate duce la capăt acea activitate.
Aptitudinea se reflectă întotdeauna în produsele unei activităţi, fiind evidenţiată prin uşurinţa şi
rapiditatea realizării ei, precum şi prin calitatea superioară a realizării ei. De exemplu, noi toţi putem
desena un om, dar spunem că are aptitudinea de a desena numai acela care, fără prea mult efort, îl
reproduce în mod artistic. Nu creionul, nu pensula ca instrument de lucru sunt valoroase în realizarea
desenului, ci prezenţa instrumentelor psihomotorii, structuri intelectuale, funcţii psihice ce permit
utilizarea eficientă a acestora. Aptitudinile fiind latura executivă a personalităţii.

3. Deşi în limbajul curent, nu se face distincţie între aptitudini şi capacităţi, există mari diferenţe.
Aptitudinile reprezintă însuşiri potenţiale – ce pot fi puse în valoare atunci când sunt asigurate
condiţii optime.
Capacităţile sunt aptitudini împlinite care s-au consolidat prin cunoştinţe şi deprinderi.
De exemplu, Enescu a început să cânte la vioară la 4 ani, iar la 7 a intrat la conservatorul din Viena.
Mozart a compus un menuet la vârsta de 5 ani. Este evident că aceşti copii dispuneau de o zestre ereditară,
însă n-ar fi ajuns la performanţa la care au ajuns fără dezvoltarea aptitudinilor muzicale, fără efort, fără
exerciţiu sistematic.
Aptitudinile reprezintă un aliaj între zestrea ereditară şi achiziţiile dobândite prin activitate intensă şi
sistematică.

Clasificarea aptitudinilor
Aptitudinile pot fi clasificate:
1. Aptitudini simple (elementare), în funcţie de natura proceselor psihice implicate:
- aptitudini senzoriale (acuitate vizuală, auditivă, olfactivă)
- aptitudini psihomotorii (dexteritate manuală)
- aptitudini intelectuale (inteligenţa)
2. Aptitudini complexe, care apar din interacţiunea mai multor aptitudini simple (elementare).
Exemple: Aptitudinea sportivă nu cere doar forţă musculară, ci rapiditate de reacţie, rezistenţă la
efort, rezistenţă psihică, etc.
Pentru a deveni un bun bucătar, nu este nevoie doar să ştii foarte multe reţete, ci să ştii să dai gust
Aptitudinile complexe pot fi clasificate la rândul lor în speciale şi generale.
Aptitudinile speciale sunt acelea care mijlocesc eficienţa activităţii într-un domeniu. Identificarea
acestor aptitudini speciale îi ajută pe angajatori în alegerea unor angajaţi potriviţi în anumite domenii.
De exemplu, pentru a fi prezentator TV sau a fi actor este nevoie să ai o dicţie bună, adică să pronunţi
corect şi clar un text. Însă doar aceste aptitudini nu sunt suficiente pentru a fi un bun prezentator sau actor.
Aptitudinile generale sunt acele aptitudini utile în toate domeniile de activitate sau în majoritatea lor.
De exemplu, capacitatea de a memora şi a reproduce fidel, spiritul de observaţie, atenţia concentrată sau
distributivă, sunt utile în orice domeniu. Dar cea mai importantă dintre toate este inteligenţa.
Specificaţie: În orice domeniu, nu e suficientă doar o singură aptitudine, fie generală sau specială, ci
o îmbinare a lor.

6
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

3. Inteligenţa ca aptitudine generală

Definiție:
Inteligenţa reprezintă aptitudinea de a înţelege adecvat aspectele profunde ale unei situaţii şi de a
construi răspunsuri adaptative, astfel încât să poată fi atinse scopurile propuse. Ea poate fi considerată
şi abilitatea de a rezolva probleme noi.

Inteligenţa este definită ca adaptare ce rezultă din echilibrul dintre două procese complementare:
asimilarea informaţiilor la schemele preexistente şi acomodarea la informaţiile noi ce nu se potrivesc cu
vechile scheme. Adaptarea, înţeleasă ca echilibrare, se realizează pe baza unor restructurări şi reorganizări
mentale continue. Măsurarea ei, este dată de o bună înţelegere şi o rapidă rezolvare de probleme.
Incapacitatea de adaptare la situaţii noi, problematice, pune în evidenţă lipsa de flexibilitate a structurilor
intelectuale.
Inteligenţa poate fi de mai multe feluri (analitică, sintetică, pragmatică, teoretică), însă cele mai
importante sunt: cognitivă şi emoţională. O personalitate armonioasă are la bază un echilibru între cele
două tipuri de inteligenţă (o relaţie de complementaritate).

Măsurarea inteligenţei
Când putem spune că cineva este inteligent?
Inteligenţă înseamnă „suma tuturor cunoştinţelor” deţinute de o persoană? Este viteza cu care
judecăm sau gândim? Este capacitatea de a face faţă situaţiilor noi? Este consecinţa succesului şcolar?
Depind aptitudinile noastre de societatea în care trăim?
Răspunsul la aceste întrebări este ceea ce definim a fi „comportament inteligent” şi reprezintă
răspunsul a câte puţin din ce am enumerat mai sus.

Volumul cunoştinţelor Cunoştinţe factuale – ceea ce ştim; Cunoştinţe procedurale – ceea ce ştim să
facem.
Viteza gândirii Oamenii diferă şi prin rapiditatea reacţiilor lor. Majoritatea probelor care măsoară
inteligenţa, ba chiar examenele şi testele se desfăşoară într-un timp limitat. Cei care reuşesc să le rezolve
repede şi bine au succes.
Cum facem faţă situaţiilor noi Oricât de mult ne-am pregăti, întotdeauna pot să apară situaţii
neprevăzute. Rezolvarea acestor situaţii neprevăzute sunt reprezentative pentru comportamentul inteligent.
Asta înseamnă folosirea adecvată a informaţiilor în situaţii concrete. Adaptare la mediul înconjurător.
Succesul şcolar Se consideră că persoanele care au succes mai mare la şcoală sunt persoane
inteligente, ar nu întotdeauna performanţele şcolare corelează cu performanţele practice ale unei persoane.
Mircea Eliade, Albert Einstein, Thomes Edison nu au avut rezultate remarcabile la şcoală, dar au dovedit o
inteligenţă remarcabilă ulterior.
Rolul societăţii Înţelesul inteligenţei poate diferi de la o cultură la alta. De exemplu, într-un sat din
inima Africii o inteligenţă ridicată este considerată a fi deţinută de o persoană cu aptitudini de vânătoare
deosebite sau prin cunoaşterea unor tehnici speciale de supravieţuire. Pentru europeni inteligenţa poate fi
integrarea într-o categorie socio-profesională bine cotată.

Teoria inteligenţei emoţionale

A fost elaborată de D. Goleman. Conform teoriei sale, există cinci competenţe emoţionale şi
sociale de bază:
a. Cunoaşterea de sine: evaluarea realistă a talentelor proprii şi o încredere de sine întemeiată;
b. Auto-control: stările emoţionale trebuie conduse astfel încât să favorizeze îndeplinirea
obiectivelor şi nicidecum să le stânjenească sau să le blocheze;
c. Motivarea: folosirea preferinţelor personale în direcţionarea către atingerea ţelurilor propuse,
care să ajute persoana să ia iniţiativa şi să persiste în ciuda adversităţii;
d. Empatia: identificarea stărilor emoţionale ale celorlalţi, capacitatea de a cultiva relaţii
neconflictuale cu ceilalţi;
e. Deprinderi sociale: capacitatea de a te descurca bine în relaţii din punct de vedere emoţional.
7
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

4. Caracterul
Definiţie:
Caracterul reprezintă ansamblul însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu
semenii săi şi valorile după care se conduce.

Însuşiri precum: modestia, generozitatea, egoismul, simţul răspunderii, laşitatea, hărnicia, lenea,
politeţea, necuviinţa reprezintă trăsături caracteriale.

Precizare:
Trăsăturile caracteriale exprimă moduri constante, stabilizate de conduită şi nu comportamente
întâmplătoare, accidentale sau situaţionale.
Cunoaşterea trăsăturilor caracteriale putem prevedea, cu o anumită probabilitate, comportarea
viitoare a unei persoane.

Cum se formează caracterul?

Spre deosebire de temperament, care este înnăscut, caracterul se formează de-a lungul vieţii, prin
integrarea omului într-un sistem de relaţii sociale şi prin interiorizarea valorilor promovate de familie,
mediu şcolar, prieteni, mediul social, prin însuşirea unor modalităţi de comportament.
Atunci când copilul este integrat în sistemul de relaţii sociale, el va găsi norme, valori şi modele de
comportament la care va căuta să se adapteze. El şi le va asuma selectiv, în funcţie de recompensele şi
sancţiunile grupului. De exemplu, dacă sunt aprobate de grup, el le va respecta, dacă sunt dezaprobate de
grup, le va evita, respinge.
Caracterul este o instanţă de control şi este răspunzător pentru conduita noastră (de valorificare a
temperamentului).
Temperamentul fiind înnăscut este neutru din punct de vedere socio-moral.
Aptitudinile pot fi puse în valoare prin trăsături de caracter precum perseverenţa, hărnicia, dorinţa
autodepăşirii.

Componentele de bază ale caracterului

În componenţa caracterului intră un ansamblu de atitudini şi trăsături, proprii subiectului, exprimate
de acesta în mod constant.
Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii ce implică reacţii
afective, cognitive şi comportamentale. Atitudinea este întotdeauna expresia unui motiv. Aceeaşi atitudine
poate ascunde motive foarte diferite, de aceea sunt importante motivele care determină atitudinile. De
exemplu, unele persoane pot să facă acte de caritate din generozitate, altruism sau din motive egoiste, cum
ar fi: pentru a da bine în ochii celorlalţi, etc.
Alături de atitudini, în componenţa caracterului intră şi trăsăturile de voinţă. Trăsăturile de voinţă
asigură traducerea în fapt a intenţiilor şi mobilizarea resurselor personalităţii pentru a face faţă
solicitărilor.

Atitudinile ce formează caracterul:

1. Atitudini faţă de societate şi faţă de ceilalţi oameni (sinceritatea, cinstea, altruismul, spiritul de
răspundere, dar şi minciuna, individualismul, egoismul, laşitatea, linguşeala).
2. Atitudini faţă de activitatea desfăşurată (disciplina, sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de
iniţiativă, dar şi indisciplina, lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea).
3. Atitudini faţă de propria persoană (modestia, încrederea în sine, sentimentul demnităţii
personale, spiritul autocritic, dar şi îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii).

Caracterul este expresia întregului sistem al personalităţii. El are un rol important în adaptarea şi
integrarea individului în viaţa socială.

8
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

5. Creativitatea

Definiţie:
Creativitatea este o activitate umană complexă şi valoroasă, ce cuprinde factorii subiectivi
şi obiectivi, ce duc la generarea de produse noi şi valoroase pentru societate.

În funcţie de importanţa pe care produsele creativităţii le au în cadrul societăţii, putem distinge

următoarele niveluri ale creativităţii:
a. Creaţia expresivă
Fiecare dintre noi posedă acest nivel al creativităţii, dar în special copiii, însă, produsele create
nu îmbunătăţesc în nici un fel dezvoltarea societăţii. Desenele copiilor până la 7-8 ani ar putea fi un
exemplu al acestui nivel de creaţie.
b. Creaţia productivă
La acest nivel, produsele realizate nu diferă de cele ale altor persoane, dar pentru cel care le-a
creat înseamnă noutate. Produsele acestea îmbunătăţesc viaţa unui număr restrâns de indivizi. Acesta
este un nivel mediu, obişnuit de creativitate.
De exemplu: o colivie pentru păsări, o cuşcă pentru câine, un suport pentru pixuri realizat din
obiecte reciclate, un tablou realizat din foile unei de reviste, etc.
Realizând aceste produse, v-aţi îmbunătăţit într-un fel viaţa, vouă sau membrilor familiei.
c. Creaţia inventivă
La acest nivel de creaţie, intră invenţiile. Exemple: hârtia, becul (Thomas Edison), telefonul,
automobilul, sistemul de canalizare, etc.
Aceste invenţii au îmbunătăţit viaţa noastră în mod semnificativ?
Creativitatea inventivă presupune realizarea unor lucruri noi, folositoare întregii societăţi.
Invenţia reprezintă noutate, progres faţă de stadiul cunoscut până atunci.
d. Creaţia inovatoare
Care este diferenţa dintre invenţie şi inovaţie?
Invenţia – crearea noului.
Inovaţie – înnoire, modificare, îmbunătăţire, schimbare a ceva ce există deja.
Care este diferenţa între a inventa telefonul şi a inova telefonul?
De exemplu, este mobil, are ecranul mai mare, poate fi încorporată o memorie externă, are
cameră foto pe ambele părţi, poate fi utilizat ca un computer, îşi oferă posibilitatea de a utiliza
internetul, etc.
Produsul creativ aduce o schimbare semnificativă a ideilor şi principiilor în domeniul
respectiv.
e. Creaţia emergentă
Este nivelul cel mai înalt al creativităţii, atins de marile genii (în ştiinţă: Newton, Edison,
Einstein; în sculptură: Brâncuşi). Produsele acestui nivel al creativităţii revoluţionează un anumit
domeniu.
Ce aţi spune dacă aş susţine că pământul este plat?
În urma cercetărilor realizate în acest domeniu, s-a descoperit că pământul nu este plat, dar
mai nou, nici rotund. Fiind turtit la poli şi bombat la ecuator, pământul este un geoid.
Aşadar, putem spune că, fiecare nouă teorie care a schimbat-o pe cea veche, este un produs al
creativităţii emergente. Fiecare persoană care a realizat că o teorie este falsă şi a adus probe noi
pentru a dovedi acest lucru, a emis o nouă teorie care se susţine, până la apariţia altei teorii.

9
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Stimularea și energizarea comportamentului

1. Motivație
2. Afectivitate

1. Motivația
Definiţie
Motivaţia reprezintă ansamblul (totalitatea) factorilor care declanşează activitatea
individului, o orientează către anumite scopuri şi o susţine energetic. Motivaţia este „motorul
personalităţii”.

Funcţiile motivaţiei:
a. de semnalizare a unui dezechilibru (fiziologic sau psihologic)
b.declanşare (sub forma unui scop mobilizator)
c. autoreglarea conduitei (adaptarea comportamentului la condiţiile exterioare)

Structuri ale motivaţiei

Repertoriul motivaţional este extrem de divers şi cuprinde:
1. Trebuinţe
2. Motive
3. Interese
4. Convingeri
5. Idealuri
6. Concepţia despre lume şi viaţă

1. Trebuinţa – este expresia psihică a necesităţilor înnăscute sau dobândite ale omului. Ea se
manifestă ca un semnal de alarmă care îl determină pe individ să acţioneze în vederea satisfacerii ei.
Distingem între:
 Trebuinţe ce corespund nevoilor fiziologice
 Trebuinţe ce depind de condiţiile sociale

2. Motivele – existenţa unei trebuinţe antrenează după sine mobilizarea organismului în direcţia unui
scop prin care s-ar putea diminua dezechilibrul biologic sau psihologic.

3. Interesele – reprezintă orientările selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate. Prezenţa interesului facilitează munca, învăţarea, se obţin satisfacţii, creşte calitatea.
10
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

4. Convingerile – sunt idei puternic ancorate afectiv, care impulsionează spre acţiune. Sunt
convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţiile şi
năzuinţele lui, cu trăsăturile de personalitate. Când convingerile cuiva sunt atacate sau contrazise, ele devin
adevărate idei-forţă. Dacă sunt foarte puternice, de nezdruncinat, ele pot acţiona chiar şi împotriva
instinctului de conservare (martirii).
Convingerile îl ajută pe individ să stabilească ceea ce este valabil, optim, necesar, să distingă binele
de rău, frumosul de urât, adevărul de minciună.

5. Idealurile – se formează treptat, de-a lungul vieţii, ele sintetizează valorile, aspiraţiile, reuşind să
devină un factor motivaţional. Deosebim trei elemente fundamentale:
Sensul vieţii (confort material, descoperirea adevărului şi pregătirea pentru viaţa viitoare);
Scopul vieţii (elucidarea unor probleme ştiinţifice etc.)
Modelul de viaţă (cum înţelege să trăiască - muncă îndârjită, rugăciune şi viaţă retrasă etc.)
**Idealul (moral, filozofic, estetic, politic, existenţial etc) ca ceva ce nu există, dar ar putea fi forţa
călăuzitoare (spirituală).

6. Concepţia despre lume şi viaţă – se formează sub influenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a culturii şi
educaţiei, fiind rezultanta experienţelor personale trăite. Ea reuneşte cognitivul cu valoricul şi se împleteşte
în acţiune.
**Între convingeri, idealuri şi concepţia despre lume şi viaţă există o strânsă interdependenţă,
împreună constituind un complex motivaţional de prim ordin al personalităţii.

Formele motivaţiei:
a) Motivaţia intrinsecă – există atunci când ne place/ne atrage activitatea însăşi (citim pentru că ne
interesează subiectul; jucăm tenis pentru că ne place).
b) Motivaţia extrinsecă – ne stimulează să acţionăm pentru a atinge un scop: citim pentru că vrem să
luăm examenul; jucăm tenis pentru a obţine un premiu sau pentru a ne mulţumi părinţii.
c) Motivaţia pozitivă – este produsă de stimulări premiale (laudă, încurajare) şi are efecte benefice
asupra activităţii şi relaţiilor interumane.
d) Motivaţia negativă – este cea menită să evite pedepsele sau insuccesele (se folosesc ameninţările,
blamarea, pedeapsa).
e) Motivaţia cognitivă – constă în nevoia, dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege (curiozitatea),
stimulând activitatea intelectuală (nevoia de a explica, descoperi, rezolva ca scop în sine).
f) Motivaţia afectivă – este determinată de nevoia de a obţine aprobarea din partea altora, de a se
simţi bine în compania altora (elevii învaţă pentru a primi aprobarea profesorilor sau a părinţilor sau pentru
a nu o pierde).

11
ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

2. Afectivitatea

Definiție
Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relaţiile omului cu lumea
înconjurătoare, măsura în care necesităţile lui interne sunt sau nu satisfăcute. Ansamblul
proceselor afective (emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni) constituie afectivitatea.

*De exemplu, atunci când există o concordanţă între stimulii interni (motive) şi realitatea
exterioară, trăim stări de plăcere, bucurie, iar când există nepotriviri sau contradicţii, resimţim
neplăcere sau indignare. Ceea ce contează este sensul, valoarea pe care o acordăm obiectului: o
vizită neanunţată a unui prieten drag produce bucurie, indiferent cât de ocupaţi am fi, însă vizita
neaşteptată a unei persoane antipatice, plictisitoare, ne poate produce neplăcere.*

b. Afectivitatea este în raport cu întreg organismul, fiind o reacţie concomitent organică,

psihică şi comportamentală.
*De exemplu, muştarul irită limba, totuşi ne face plăcere, pentru că este în concordanţă cu
nevoia de excitaţie a stomacului în contact cu grăsimile.*
Stările afective sunt declanşate de procese cognitive, dar esenţial este raportul lor cu
interesele noastre.
*O muzică simfonică ne poate emoţiona foarte puternic, doar dacă mediul şi educaţia ne-a
trezit interesul pentru acest gen de muzică. Altfel, ne lasă indiferenţi sau ne enervează.*

c. Afectivitatea este prezentă în orice proces psihic, inconştient sau conştient – strâns legată
de motivaţie.
*Sentimentele, pasiunile sunt stimulenţii durabili ai activităţii umane, ele pot dinamiza
eforturile depuse în activitatea umană.*

Rolul proceselor afective

1. Interpretarea situaţiei – rol important în declanşarea stărilor afective.

*De exemplu, ursul liber în pădure poate constitui o mare primejdie, dar acelaşi animal la circ
sau în spatele gratiilor cuştii sale nu prezintă nici un pericol.*
2. Rolul principal al proceselor afective: adaptarea şi reglarea comportamentului. Ele o
susţin energetic.
3. Afectivitatea (în special simpatia) are mare rol în colaborarea socială.

12
ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Reglarea psihică a comportamentului

1. Atenția
2. Voința

1. Atenţia
Definiţie:
Atenţia poate fi definită ca fiind concentrarea şi orientarea proceselor psihice cognitive
asupra unui obiect sau fenomen.

Noi suntem bombardaţi în fiecare zi cu mii de stimuli. Prin selecţie, noi ne direcţionăm
atenţia către unii dintre ei. Atenţia are un rol foarte important în procesul de adaptare.
Principala caracteristică a atenţiei este selectivitatea – adică alegerea stimulilor semnificativi.
A fi atent înseamnă a ignora cât mai mult din tot ce există şi se întâmplă în jurul a ceva anume de
care ne ocupăm (ex. când aşteptăm persoana iubită la aeroport, indiferent cât de aglomerat este, noi
vedem persoana aşteptată şi ignorăm restul persoanelor).

Interesul este cel mai important determinant al atenţiei.

(de exemplu: atunci când sunteţi interesaţi de subiectul prezentat de profesor la oră sunteţi
atenţi, iar atunci când subiectul nu vă interesează atenţia dispare – te gândeşti la altceva, vorbeşti cu
colegul de bancă, îţi găseşti o altă preocupare: desenezi, citeşti altceva, te joci pe telefon, etc.).

Însuşirile atenţiei diferă în funcţie de fiecare persoană, de vârstă, interes, antrenament,

determinând chiar diferenţe de personalitate.

1.Volumul atenţiei – cantitatea de elemente asupra cărora ne putem orienta şi concentra în

acelaşi timp. Volumul atenţiei este de 5 până la 7 elemente.

2.Stabilitatea atenţiei – se referă la persistenţa în timp a menţinerii atenţiei asupra unui

obiect, fenomen, acţiune. Stabilitatea atenţiei creşte odată cu vârsta şi mai este influenţată de
complexitatea stimulului, natura sarcinii, motivaţie, educaţie.

3.Concentrarea atenţiei – fixarea asupra unui obiect, fenomen, sarcini şi neglijarea tuturor
celorlalte. Opusul este distragerea atenţiei.

4.Distributivitatea atenţiei – desfăşurarea concomitentă a mai multor activităţi. Acest lucru se

poate realiza cu condiţia ca măcar unele să fie relativ automatizate.

5.Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei – uşurinţa comutării atenţiei de la un stimul la altul,

de la o activitate la alta. Opusul – fixitatea/rigiditatea – când persoana nu-şi poate deplasa uşor
atenţia.

13
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

2. Voința
Definiţie:
Voinţa este acel proces psihic de reglaj superior realizat în vederea biruirii obstacolelor şi
atingerii scopurilor conştient stabilite.
*De exemplu, un elev învaţă pentru teza de a doua zi. Un coleg îi telefonează şi îi spune că
este ultima zi când rulează un film pe care acesta dorea să-l vadă. Elevul se gândeşte că teza este mai
importantă, rezistă tentaţiei şi rămâne acasă pentru a termina de învăţat. În cazul în care ar fi plecat la
film ar fi dovedit lipsă de voinţă.*

2. Actul de voinţă implică un efort voluntar. Mobilizarea tuturor resurselor este trăită ca o stare
de încordare. Nu încordare la nivelul muşchilor, ci o concentrare a gândirii care cere eforturi mari, care
duce la oboseală nervoasă. Reglajul voluntar s-a manifestat atât în abţinerea de la acţiune (renunţarea
la film), cât şi în iniţierea acţiunii de repetare a materiei pentru teza de a doua zi.*

3. Intensitatea efortului e în raport cu obstacolul întâmpinat. Este vorba de un raport între

posibilităţile individului şi piedica apărută. Atunci când nu există obstacole, voinţa nu intră în
funcţiune.
*De exemplu, o problemă poate fi uşoară pentru un specialist, dar grea pentru un începător.
Însă, confruntarea îndelungă cu obstacolele permite dezvoltarea capacităţii de efort. (exemplu lui
Demostene sau a lui C.G. Jung)*

4. Reglarea voluntară a activităţii se face în strânsă legătură cu toate procesele psihice.

Memoria, gândirea şi imaginaţia intervin şi preced realizarea deciziei şi acţiunii.

Calitățile voinței
Dezvoltarea voinţei se face prin exerciţiu. Calităţile voinţei consolidate sunt trăsături de
caracter. Se formează următoarele calităţi:

1. Puterea voinţei – exprimată în intensitatea efortului.

Opusul ei: slăbiciunea voinţei (observată la cei care încep acţiunea, dar renunţă în faţa
primelor dificultăţi).

2. Perseverenţa – este calitatea de a continua multă vreme lupta pentru realizarea unei aspiraţii,
în ciuda a numeroase şi mari obstacole (exemplu – Vitoria Lipan din „Baltagul”).
Opusul ei – încăpăţânarea (insistenţa absurdă) în ciuda dovezilor că nu există nici o şansă de
izbândă.

3. Independenţa voinţei. Analiza personală, plus analiza critică a părerilor celorlalţi.

Opusul independenţei voinţei: sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a sugestiilor celor din
jur.

4. Promptitudinea deciziei – rapiditatea deliberării şi deciziei. Ea presupune încredere în sine,

curaj şi experienţă (piloţii, medicii, etc., au nevoie de această calitate).
Opusul: nehotărârea (îndelungi oscilaţii între scopuri şi mijloacele realizării lor).
*De exemplu, un şofer care loveşte pe neaşteptate cu maşina un copil, va lua imediat o decizie,
pentru că fiecare clipă e vitală. În cazul cel mai fericit îi va acorda primul ajutor şi va suna la salvare,
sau în cazul nefericit va decide să fugă de la locul accidentului.*

Actul de voinţă exprimă întreaga personalitate, deci hotărârile cuiva sunt în funcţie de
convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile sale morale, de forţa sa de voinţă.

14
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Comunicare și limbaj
Comunicarea este un proces de transmitere de informaţii (mesaje). Ea presupune existenţa
unui emiţător (cel care transmite) şi a unui receptor (cel care primeşte). Mesajul este ceea ce se
comunică (conţinutul).

Comunicarea interumană se realizează prin coduri verbale şi prin mijloace de expresie non-
verbale.
Codul este un sistem de semne prin care se semnifică ceva.

Limbajul este activitatea psihică umană de comunicare cu ajutorul limbii.

Limba şi limbajul sunt strâns legate, dar nu sunt echivalente. Limbajul începe să se dezvolte în
primul an de viaţă şi este diferit de la o persoană la alta (originalitate).
Limba este un sistem complex de semne, simboluri şi reguli gramaticale. Este specifică unei
comunităţi/societăţi şi este un produs al istoriei.
Limbajul ocupă un loc important în dezvoltarea individului, cunoştinţele verbale corelează cu
bogăţia şi varietatea conceptelor individului, fluenţa în exprimare, uşurinţa de a denumi (foarte
importante în învăţare).

Formele limbajului:
1.) Limbajul intern
2.) Limbajul extern
a. Limbajul oral (dialog și monolog); b. Limbajul scris

1. Limbajul intern
Se desfăşoară în sfera lăuntrică, mentală (este o vorbire cu sine însuşi), de elaborare a ideilor,
judecăţilor, raţionamentelor.
Conţinutul său este foarte comprimat (esenţa), se derulează foarte rapid, este un instrument de
lucru al gândirii.
Un rol important în dezvoltarea limbajului intern îl are învăţarea limbajului scris.

2. Limbajul extern – oral şi scris

a. Limbajul oral serveşte în mod fundamental comunicării prin vorbire.
Are structură gramaticală, iar nivelul lui reflectă gândirea, cultura şi politeţea verbală a persoanei
(educaţia). Nu este supus unor constrângeri, norme foarte riguroase. Ceea ce contează este ca
mesajul să ajungă la interlocutor/destinatar.
În utilizarea limbajului oral, foarte importantă este expresivitatea, care se realizează prin:
- Intonaţie şi accent (ce anume este subliniat pentru a exprima atitudini şi stări afective)
- Ritmul (tempo) – cât de repede sau rar vorbim
- Alegerea cuvintelor, timbrul
- Gesturile, mimica, postura, etc.
-
Limbajul scris este inseparabil legat de citit.
Scris-cititul constituie deprinderi intelectuale complexe care se însuşesc şi se perfecţionează la
începutul şcolarităţii.
Utilizarea limbajului scris impune reguli mult mai stricte decât limbajul oral (regulile şi normele
gramaticale sunt obligatorii, utilizarea lor incorectă putând altera sensul şi semnificaţia mesajului
scris). Limbajul scris trebuie gândit şi regândit, pentru evitarea confuziilor la interceptare, nefiind
însoţit de limbajul nonverbal.

15
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CENTRUL DE STUDII ”ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” RĂDĂUȚI

Cuprins

PSIHOLOGIE GENERALĂ

Niveluri structural-funcționale ale psihicului - Conștient, subconștient, inconștient....... 1

Structura și dezvoltarea personalității.............................................................................. 1
Temperamentul......................................................................................................... 3
Aptitudinile .............................................................................................................. 6
Inteligența ca aptitudine generală............................................................................. 7
Caracterul.................................................................................................................. 8
Creativitatea............................................................................................................... 9
Stiularea și energizarea comportamentului....................................................................... 10
Motivația................................................................................................................... 10
Afectivitatea............................................................................................................... 12
Reglarea psihică a comportamentului............................................................................... 13
Atenția....................................................................................................................... 13
Voința......................................................................................................................... 14
Comunicare și limbaj........................................................................................................ 15

16