Influenta temperamentului

aspra conduitei elevilor

1. PERSONALITATEA

Personalitatea reprezintă o expresie sintetică şi reflectă sistemul psihic uman; omul este

definit ca o fiinţă bio-psiho-socială cu o individualitate unică şi irepetabilă care este dată de

particularităţile înnăscute, respectiv deprinderile dobândite prin care se descriu trăsăturile

relaţiei stabile ale laturii dinamico-energetice ale laturii valorice, ale trăsăturilor de

eficienţă, acţiune prin intermediul căreia se relevă cele mai constant şi mai progresiv

comportamentul general al oricărei persoane.

Conceptul de personalitate a fost exprimat în diferite teorii, însă, indiferent de orice

taxonomizare propusă, personalitatea este percepută ca o unitate de nuanţă sintetică,

morfo-fiziologică şi psiho-socială.

La Piaget, personalitatea este un sistem deschis care este îndreptat spre cucerirea unui mediu din
ce în ce mai vast, mai complicat, astfel încât acesta este perceput într-o perspectivă hiper-
complexă, dinamică şi evolutivă.

Personalitatea se formează şi se exprimă prin activitate. De-a lungul copilăriei şi adolescenţei

sub-structurile personalităţii evoluează în direcţia maturizării lor. Această maturizare a
personalităţii are loc în cadrul adolescenţei târzii, perioadă în care psihologii afirmă faptul că
personalitatea este conturată în linii mari. Spre exemplu, aceasta este perioada în care se
desfăşoară (finalizează) structurile gândirii  formale (logico-matematice), se cristalizează
caracteristicile personale, prinde contur stilul de viaţă.

Având în vedere aceste caracteristici, se poate afirma că personalitatea constă în organizarea

biologică, psihologică şi socială a individului uman ca şi sinteză dinamică a personalităţilor
înnăscute şi a celor dobândite (prin învăţare). Din acest punct de vedere, personalitatea descrie
raporturi didactice între ereditar şi dobândit (învăţat, între interior şi exterior(latura dinamico-
energetică şi sistemul socio-cultural), între individ şi grupurile sociale în care trăieşte, între
istoria individului şi istoria societăţii în care se dezvoltă. Personalitatea mai este interpretată din
punct de vedere al variabilei situaţionale, a conduitei şi a trăsăturilor psihice. Se constituie astfel,
noţiunea de tip psihologic, respectiv de tipologie, care constituie un cadru de clarificare mai larg
şi are la bază grupaje de trăsături. Astfel sunt descrise tipologii constituţionale bazate pe
parametri fizici.

Picnicul are o siluetă de statură mijlocie, exces ponderal, faţa plină, mâini şi picioare scurte,
abdomenul şi toracele sunt bine dezvoltate, gâtul este mai scurt. Aceste caracteristici fizice îşi
pun amprenta asupra comportamentului, astfel încât picnicul se caracterizează prin vioiciune,
mobilitate, optimism, umor spontaneitate în gesturi şi vorbire, capacitatea de a stabili uşor
contacte sociale, superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţii către concesii şi compromisuri. Are
un comportament pragmatic, o fire temperamentală, ciclotimică.

Astenicul este dezvoltat pe verticală, are un corp alungit şi slab, greutate inferioară celei normale
în raport cu înălţimea, mâinile şi picioarele sunt lungi şi subţiri, sistemul muscular  este firav.
Este înclinat spre abstractizare, interiorizare, prezintă o sensibilitate în ceea ce priveşte forma
exterioară a relaţiilor interumane, o meticulozitate dusă uneori până la pedanterie, un simţ acut al
onoarei, manifestările de  ambiţie ascunzând  adesea, un complex de inferioritate. Este profilul
temperamental denumit schizotimic.

Atleticul este bine proporţionat fizic, având toracele şi musculatura bine dezvoltată. Prezintă o
înclinaţie spre activităţi care reclamă un volum mare de mişcări, un consum mare de energie;
este echilibrat emoţional, are trăiri afective stenice (de bună-dispoziţie), încredere în sine şi o
auto-apreciere realistă.

Tipul intermediar se defineşte prin înclinaţia spre activităţi ce reclamă un mare volum de mişcări
un mare consum de energie, echilibru emoţional, trăiri afective stenice, încredre în sine,
autoapreciere realistă.

W. H. Sheldon a elaborat o altă tipologie constituţională, având drept criteriu relaţia dintre cele
trei straturi embrionare, caracterul dominant al uneia faţă de celelalte. Tipul
somatic endomorf   este determinat de predominarea endodermului şi se caracterizează prin
dezvoltarea accentuată a viscerelor. Sub aspect psihologic, îi corespunde viscerotonul.

Tipul mezomorf este determinat de predominarea mezodermului şi poate fi caracterizat prin

dezvoltarea mai accentuată a sistemului osteomuscular. Lui îi corespunde ca tip de
temperament somatotomul.Tipul constituţional ectomorf rezultă din predominanţa în faza
embrionară a ectodermului şi se caracterizează printr-o constituţie corporală astenică.
Corespondentul lui în plan temperamental estecerebrotonul.

Principalele trăsături ale celor trei temperamente se prezintă astfel:

  Viscerotonul: caracter relaxat al ţinutei şi al mişcărilor, dorinţa de confort fizic, plăcerea
de a mânca în comun, sociofilie, comunicativitate, amabilitate nediscriminatorie, toleranţă,
somn adânc, la necaz simte nevoia de contact social, orientat spre activităţi ce ţin de copilărie. 
 Somatotomul : aserţiune în ţinută şi mişcări, dorinţă de aventură fizică, nevoia de efort
fizic, manifestări energice, tendinţa de a domina, de a avea putere, curaj şi combativitate
fizică, plăcerea riscului, competitivitate, agresivitate, claustrofobie, voce nereţinută,
indiferenţă la durere, duritate în maniere, somn neliniştit, în situaţii de criză simte nevoia de
acţiune, orientare spre activităţi ce ţin de tinereţe.
 Cerebrotonul: mişcări reţinute, tendinţa de izolare, sociofobie, agorafobie, discreţie în
domeniul afectiv, încordare mentală, hiperatenţie, voce reţinută, evitarea zgomotului,
meditaţie, introversiune, în situaţii de criză simte nevoia de singurătate şi este orientat spre
activităţi ce ţin de fazele finale ale vieţii.

Corelaţiile dintre caracteristicile fizice şi cele psihice nu sunt atât de bine stabilite în cadrul
comportamentului unui om normal, cât sunt de evidente în cadrul comportamentului patologic.

Concluzionând, personalitatea este o structură specifică de însuşiri care determină o formă

proprie de conduită în raport cu realitatea înconjurătoare. Personalitatea nu este concepută ca o
sumă de trăsături; importantă este surprinderea configuraţiei, a structurii, astfel încât să se poată
surprinde trăsătura-pivot, centrală, dominanta psihică prin care se exprimă pregnant şi prin care
unele însuşiri psihice trebuie dezvoltate sau prin care unele trebuie temperate (în cazul în care
sunt negative, pentru a nu le inhiba pe celelalte ). În cadrul procesului instructiv-educativ, în
funcţie de caracteristicile de bază ale personalităţii unui elev, este necesar să se  vizualizeze
nucleul personalităţii unui elev (temperament, caracter) pentru a fi folosit în mod optim.

Psihologia aplică atributul de personalitate fiinţei umane ajunsă în procesul devenirii sale socio-
culturale la sinteza următoarelor determinaţii: (L. Filimon, 2001)

 autonomie relativă în relaţiile cu mediul;

 capacitate de anticipare şi autocontrol;
 integrarea activă în comunitate, însuşirea valorilor şi  a modului de viaţă, dezvoltarea
relaţiilor interpersonale;

 TEMPERAMENTUL
 2.1. Definire şi caracterizare generală
 Studiul temperamentului este un subiect al conceptului mai larg de personalitate care, din
punct de vedere al psihologiei contemporane, este interpretată sub forma unui proces
social, al unui produs de relaţii sociale gata constituite. Mijloacele şi metodele formării
personalităţii sunt un efect al valorilor de cultură şi civilizaţie păstrate şi transmise de
către generaţiile anterioare. Temperamentul se referă la dinamica externă a acţiunii,
formând latura dinamico-energetică a personalităţii. Se defineşte prin nivelul energetic,
modul de acumulare şi de descărcare a energiei şi prin dinamica acţiunii.Cele mai
accesibile, mai uşor de observat şi de identificat trăsături de personalitate sunt cele
temperamentale. De exemplu, se poate observa cantitatea de energie de care dispune
individul uman, unele persoane sunt hiperactive  iar altele sunt hipoactive, unii sunt mai
vioi, mai rapizi şi mai flexibili, iar alţii sunt mai lenţi, mai inerţi şi lipsiţi de vlagă. Unii
sunt echilibraţi, răbdători, cumpăniţi, calmi, alţii sunt impulsivi, nerăbdători, nervoşi şi
nestăpâniţi. Aceste însuşiri aparţin temperamentului sau firii omului. Oamenii nu sunt
identici după felul lor de a fi. Diferă după modul de a gândi, a simţi şi a acţiona, deşi pot
avea idei, sentimente, dorinţe şi aspiraţii comune. De exemplu, sub aspectul modurilor de
manifestare a trăirilor psihice oamenii diferă foarte mult. Emoţia de bucurie sau de
tristeţe este trăită mai intens de unii decât de alţii, emoţia fiind exteriorizată în mod
diferit. În faţa obstacolelor ivite  pe parcursul vieţii, unii oameni îşi mobilizează toate
forţele, pe când alţii se lasă descurajaţi; alţii îşi arată curajul şi îndrăzneala, alţii dau
dovadă de frică şi laşitate. Schimbările obişnuite din viaţă pe unii îi tulbură iar pe alţii nu
îi afectează cu nimic.  S-au reliefat aspecte noi ale profilului dinamico-energetic al
personalităţii care au rezultat din strânsele legături dintre temperament, aptitudini şi
caracter sau dintre temperament – afectivitate şi procesele de cunoaştere. Au fost
evidenţiate trăsături dinamice ale personalităţii care se integrează ca factori principali de
funcţionare a caracterului, complexului  motivaţional al persoanei, precum; tendinţa de
dominare, de supunere, de sociabilitate, izolare,  de introvertire (extravertire, de
afirmare), interiorizare, ciclotimie (schizotimie, de echilibrare), dezechilibrare afectivă.
Toate aceste trăsături au o bază temperamentală, dar ţin şi de contextul şi de stilul
personalităţii.Trăsăturile dinamico-energetice ale personalităţii sunt în mare măsură,
ereditare, au stabilitate şi se manifestă în întreaga conduită a omului, în gestică, mimică,
expresivitate verbală. În orice activitate sau manifestare exterioară a omului participă, ca
factori condiţionali sau determinanţi şi fenomene extra-intelectuale care ţin de suportul
dinamogen-energetic al personalităţii. Eficienţa aptitudinilor, obţinerea succesului sau
eşecului, modificarea nivelului de aspiraţie, realizarea percepţiei (selectivitatea, bogăţia,
saturaţia, promptitudinea, vivacitatea imaginii), nivelul de reactivitate al persoanei sunt
influenţate de temperament, de tipul de sistem nervos. Astfel anumite tendinţe, impulsuri,
manifestări de personalitate au o bază dinamico-energetică. De exemplu: preferinţa
pentru o activitate care presupune curaj în  vederea depăşirii unor pericole, preferinţa
pentru o profesie ce presupune o viaţă solitară şi izolare de  colectivitate, alegea unor
activităţi, care constau în controlul care implică operaţii şi activităţi stereotipizate.Fără a
se ţine cont de particularităţile dinamico-energetice, nu se pot realiza eficient o serie de
 acţiuni psihopedagogice: orientarea şcolară şi profesională, tratarea diferenţiată şi
individualizată a elevilor, colaborarea interpersonală.Temperamentul nu constituie o
dimensiune valorică a personalităţii, este considerat un cadru pentru educarea laturilor
valorice ale acesteia (aptitudinile şi caracterul).

Însuşirile temperamentale reprezintă cel mai uşor de descifrat particularităţi ale personalităţii.
Ele se exprimă în unitate cu celelalte însuşiri. Identificarea propriului temperament şi al celor din
jur reprezintă o preocupare esenţială pentru cunoaştere psihologică.

 
Dimensiunile temperamentului sunt:

 nivelul de activitate – vârful  şi amplitudinea mişcărilor motorii grosiere şi fine ale

copilului;
 inhibiţia socială – tendinţa de a stimula sau inhiba activitatea în situaţii sociale inedite;
 adaptabilitatea – uşurinţa şi viteza de adaptare la mediul social;
 emoţionalitatea negativă – intensitatea emoţională, frecvenţa, intensitatea expresivităţii
emoţionale;
 persistenţa în sarcini şi distractibilitatea;
 ritmicitatea – regularitatea temporară a funcţiilor biologice;

Observaţii referitoare la temperament au apărut încă din antichitate în cadrul gândirii medicale şi
filosofico-psihologice care au fost prilejuite de practica tratării bolnavilor, de indicatorii
comportamentali ai persoanelor manifestaţi în viaţa cotidiană. Pentru prima dată Hipocrat a
afirmat că temperamentul omului este consecinţa ponderii unei anumite umori. Umoralismul are
în vedere corpul omenesc pe care îl consideră un adevărat agregat de solide şi lichide (umori).
Acestea sunt patru: sângele, flegma (limfa), bila galbenă şi bila neagră (atrabila). Lor le
corespund patru calităţi: umed, uscat, cald, rece. În raport cu umorile există patru tipuri de
temperament: sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic. Conform principiului umorului,
Hipocrat a distins patru tipuri de temperament – cald rece, uscat, umed. Galenus le-a adăugat
acestora altele, admiţând temperamentele mixte sau compuse.

Astfel, avem temperamentele simple, când predomină: caldul, recele cu echilibrul uscatului şi
umedului – uscatul, umedul cu echilibrul caldului şi recelui (aşadar, patru) şi mixte, când
predomină: caldul şi uscatul, caldul şi umedul, recele şi uscatul, recele şi umedul (alte patru),
denumite coleric, sangvinic, melancolic şi flegmatic. 

2.2. Identificarea temperamentului

Pentru cunoaşterea tipului temperamental se poate utiliza observaţia şi autoobservarea
comportamentului în situaţii cu diferite grade de dificultate şi noutate. Există mai multe grile de
observaţie; una dintre ele sugerează că se poate determina tipul dominant de ANS, astfel (Radu,
1991):
  Forţa proceselor nervoase se determină în funcţie de capacitatea de lucru, rezistenţa la
suprasolicitare, la stres, raportul dintre nivelul mobilizării energetice şi dificultatea sarcinii,
instalarea oboselii şi refacerea după efort, nivelul pragurilor senzoriale;
 Echilibrul proceselor nervoase se determină în funcţie de ritmul activităţii (constant sau
neuniform), efectele suprapunerii sarcinilor, manifestările în situaţii de aşteptare, stăpânire de
sine;
 Mobilitatea proceselor nervoase se determină în funcţie de capacitatea de adaptare, de
uşurinţa formării noilor reacţii, de nivelul mobilităţii verbale şi motorii, de rapiditatea trecerii
de la repaus la activitate şi invers.

În realitate, nu se întâlnesc tipuri pure: modelele prezentate servesc doar unor scopuri de

orientare şi nu au valoare absolută. Mulţi indivizi se situează spre valori de mijloc şi nu pot fi
încadraţi în parametrii nici uneia din tipologiile prezentate. Identificarea temperamentului se
poate realiza şi prin folosirea chestionarelor. Dimensiunile sondate prin chestionar sunt:
emotivitatea, activitatea, secundaritatea, câmpul de conştiinţă, polaritatea, abilitatea, interesele
senzoriale, tandreţea şi pasiunea intelectuală. 

2.3. Tipurile de activitate nervoasă superioară

Manifestările temperamentale ale persoanei sunt de origine organică, neurofiziologică. În esenţă,

tipurile de temperament sunt determinate de sistemul nervos central care asigură coordonarea
integrală a proceselor organice, care reglează şi conduita omului. Există trei însuşiri
fundamentale ale sistemului nervos central ce se exprimă în activitatea nervoasă superioară.
Acestea sunt:

1.          Forţa sau energia dependentă de substanţele funcţionale din alcătuirea neuronului;

2.          Mobilitatea exprimată în viteza cu care se consumă şi se regenerează respectivele

substanţe funcţionale;

3.          Echilibrul proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia.

I.P. Pavlov şi colaboratorii săi au întreprins cercetări experimentale pentru a cunoaşte în

profunzime particularităţile sistemului nervos pentru ca apoi să elaboreze o tipologie a activităţii
nervoase superioare şi a temperamentelor corespunzătoare.

În funcţie de cele trei criterii menţionate mai sus şi ţinând seama că între sistemele nervoase
puternic-slab, mobil-imobil (inert), echilibrat-neechilibrat există diferite gradaţii. Pavlov a
desprins patru tipuri fundamentale:

a) puternic – echilibrat – mobil, căruia îi corespunde temperamentul sangvinic;

b) puternic – echilibrat – inert, căruia îi corespunde temperamentul flegmatic;

c) puternic – neechilibrat – excitabil, căruia îi corespunde temperamentul coleric,

d) slab, căruia îi corespunde temperamentul melancolic. 

Fiecare tip de sistem nervos  are diferite variaţiuni care rezultă din gradele de manifestare a
însuşirilor fundamentale ale sistemului nervos.

Forţa sau capacitatea funcţională a sistemului nervos vizează rezistenţa funcţională în caz de
solicitare, gradul de concentrare în funcţie de solicitările stimulului, sensibilitatea celulelor
corticale care se manifestă diferit de la o persoană la alta.

Tipul de sistem nervos nu determină orientarea valorică a personalităţii, eul cultural şi spiritual.
Temperamentul însuşi nu este un simplu produs mecanic al tipului de sistem nervos, ci suportă
modelările procesului de socializare şi enculturaţie, în primul rând cele educaţionale exercitate
asupra persoanei.

Sangvinicul (determinat de predominaţia sângelui) reprezintă aerul şi este înfocat, violent şi

nestabil ca primăvara. Colericul (determinat de bila galbenă) este reprezentantul focului şi este
plin de căldură, ca vara. Melancolicul (determinat de bila neagră) reprezintă pământul, respectiv
toamna. Flegmaticul (determinat de flegmă) reprezintă apa şi umiditatea iernii. Aceasta
reprezintă concepţia cosmologică a lui Empedocle; după el, lumea se compune din cele patru
elemente: aer, pământ, foc şi apă.