Psihologia personalității

Portofoliu (seminar)

Numele: Martin

Prenumele: Andreea-Elena

Specializarea PIPP

Portofoliul este compus din trei fișe de lectură.

Alegeți din cele 9 cursuri de la Psihologia Personalității trei

concepte de specialitate, pe care vreți să vi le clarificați
sau să le aprofundați și realizați pentru fiecare o fișă de
lectură, după modelul atașat.

Pentru realizarea fișei puteți folosi suportul de curs,

dicționare sau orice alt material de specialitate, relevent
pe tema aleasă. Scopul este susținerea procesului de
învățare.

Portofoliul completat va fi încărcat pe platforma.

Spor la lectura!

1
 FIŞA DE LECTURĂ 1
ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR

Tema / conceptul MODELELE TEORETICE TRADIŢIONALE ALE

TEMPERAMENTULUI
Definiţie Temperamentul este o substructură înnăscută a
(pot fi menționați mai personalităţii responsabilă pentru energia investită în activitate
mulți autori)
şi pentru reacţiile emoţionale.
Temperamentul sau “firea” omului este aspectul cel
mai uşor de remarcat, deoarece se manifestă în
comportamentul expresiv: modul în care vorbim, ne mişcăm,
expresiile emoţionale, sunt tot atâtea surse de informaţii
pentru ceilalţi despre trăirile noastre, despre felul nostru de a
fi.
Temperamentul este implicat în comunicarea
interpersonală, în relaţionare, în socializarea copilului în grup,
în dezvoltarea ataşamentului, în formarea caracterului şi
interacţionază cu toate celelalte substructuri de personalitate,
inclusiv inteligenţa.
Descriere, Tipologii temperamentale clasice – au fost primele tipologii
caracteristici empirice ale personalităţii, deoarece ele se bazează tocmai pe
generalizarea şi categorizarea unor manifestări lesne
observabile ale “firii” indivizilor: alura şi ritmul mişcărilor,
ritmul vorbirii, reacţiile afective, expresivitatea emoţională,
rezistenţa la oboseală şi la situaţii stresante, sociabilitatea.

Tipologii temperamentale moderne – Eysenck(1998) a

încadrat taxonomia clasică hipocratică într-o schemă care
introduce două dimensiuni psihologice cu scale bipolare:
introversie/extraversie şi stabilitate/instabilitate emoţională.
Exemple Tipologii temperamentale clasice – Coexistenţa unor
configuraţii de trăsături relativ stabile în timp la acelaşi
individ şi a unor trăsături asemănătoare la mai mulţi indivizi,
au dus la stabilirea unor astfel de categorii empirice care,
datorită persistenţei lor de-a lungul vieţii au fost considerate

2
 atribute stabile de natură somatică, la fel ca şi trăsăturile
fizice. În afara tipologiei hipocratice şi a celei pavloviene au
existat de-a lungul timpului, o serie de tipologii zise
“somatice” sau care foloseau alte criterii de clasificare
empirice: tipologii morfo-fizio-psihologice, tipologii
psihologice, tipologii psihosociologice, tipologii clinice.
Tipologii temperamentale moderne – Introversia şi
extraversia sunt prezentate ca fiind dimensiuni bazale ale
funcţionării psihice. Nu se poate vorbi de categorii exclusive,
discontinue, ci de o trecere gradată de la un capăt la celălalt al
fiecăreia dintre aceste două scale. Fiecare individ poate fi
plasat pe fiecare scală, între cele două extremităţi, în funcţie
de manifestările sale comportamentale: astfel introvertul şi
extravertul perfect vor fi o raritate, fiind mai probabil să
întâlnim în viaţa reală persoane preponderent introverte/
extraverte sau chiar ambiverte; pe dimensiunea nevrotism
putem întâlni grade de stabilitate emoţională variind de la
extrema stabilitate la extrema instabilitate.
Comentariu
Critic Temperamentul este unul dintre aspectele personalităţii
studiate din cele mai vechi timpuri. Tipurile temperamentale
Relatii cu alte concepte
clasice sunt utile datorită simplităţii tipologiei , a modului în
sau sisteme psihice.
care indivizii răspund la situaţii diferite.

Pareri, opinii,
argumentate

Sursa bibliografică Luca M.R.(2010), Psihologia personalităţii(curs pentru anul

(autor, anul apariţiei, I), Braşov, pp.82-86.
titlul, oraşul, editura,
pagina/ paginile)

3
 FIŞA DE LECTURĂ 2
ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR

Tema / conceptul INTELIGENŢA ŞI TIPURILE SALE

Definiţie  Inteligenţa poate fi definită ca o aptitudine cognitivă

(pot fi menționați mai de maximă generalitate, constând în posibilitatea de a
mulți autori)
combina informaţii, de a stabili relaţii între aspecte
inaccesibile cunoaşterii directe, de a rezolva probleme,
de a învăţa.
 Inteligenţa este “o capacitate globală a individului de a
acţiona direcţionat, de a gândi raţional şi de a înfrunta
mediul” (ap. Guilford,1967,p.12).
Inteligenţa are două componente: inteligenţa fluidă şi
inteligenţa cristalizată.
Descriere, Inteligenţa fluidă – constă din capacitatea de a stabili relaţii
caracteristici între conţinuturi informaţionale de natură diversă, de a se
adapta şi de a restructura schemele operatorii mentale în
funcţie de cerinţele situaţiei; principalele caracteristici sunt
extrema flexibilitate, plasticitatea şi adaptabilitatea.(p.127)

Inteligenţa cristalizată – este dependentă de învăţare şi este

rezultatul formării de structuri operatorii prin învăţare şi al
acumulării de cunoştinţe; principala caracteristică a
inteligenţei cristalizate este specializarea.(p.127-128)
Exemple Inteligenţa lingvistică – este implicată în înţelegerea
mesajelor verbale şi exprimare, adică în scris, citit, vorbire,
ascultare; ea este necesară în orice domeniu al vieţii, dar este
indispensabilă în ocupaţiile care implică comunicarea verbală-
scriitori, ziarişti, profesori, filologi.(p.138)
Inteligenţa logică-matematică – implicată în raţionamente
abstracte, în gândirea ştiinţifică şi calculul aritmetic.(p.138)
Inteligenţa spaţială – implicată în orientarea în spaţiu, în
înţelegerea proprietăţilor spaţiale ale obiectelor, a mişcărilor şi
a mecanismelor.(p.138)
Inteligenţa corporal-kinestezică – implicată în coordonarea
mişcărilor propriului corp, în capacitatea de reprezentare a
mişcărilor proprii şi ale altor persoane.(p.138)
Inteligenţa personală (intrapersonală) – implicată în
introspecţie şi înţelegerea propriilor trăiri (marii psihologi
introspecţionişti şi scriitorii sunt bune exemple în acest sens).
(p.138)

4
 Inteligenţa interpersonală – implicată în înţelegerea modului
de a gândi şi a trăirilor celorlalţi (capacitate empatică).(p.138)
Inteligenţa muzicală – implicată în receptarea şi producerea
sunetelor melodice vocale sau instrumentale, în memoria
muzicală şi auzul muzical.(p.138)

Comentariu Aceste forme de inteligenţă variază nu doar de la individ la

Critic individ, ci şi de la cultură la cultură. Bineînţeles, toţi avem
câte puţin din fiecare şi ne bazăm pe 1-2 tipuri de inteligenţă
Relatii cu alte concepte
şi este util să ştim cărui tip de inteligenţă aparţinem ş să
sau sisteme psihice.
fructificăm avantajele pe care ni le oferă.
Pareri, opinii,
argumentate

Sursa bibliografică Luca M.R.(2010), Psihologia personalităţii(curs pentru anul

(autor, anul apariţiei, I), Braşov, pp.127-138.
titlul, oraşul, editura,
pagina/ paginile)

FIŞA DE LECTURĂ 3
ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR

Tema / conceptul TEORIILE CREATIVITĂŢII

Definiţie  Creativitatea este o caracteristică de personalitate

(pot fi menționați mai extrem de importantă în tot ce înseamnă creaţie
mulți autori)
valoroasă şi progres în plan social.
 Enciclopedia lui Corsini şi Auerbach (1998): “proces
prin care se produce ceva nou, fiind sensibil la
lacunele cunoaşterii, identificând deficienţe, căutând şi
găsind soluţii”.
Descriere, Teoria psihanalitică a creativităţii -pentru psihanalişti,
caracteristici explicaţia creativităţii are legătură cu refularea şi ulterior
sublimarea pulsiunilor inacceptabile social în creaţia artistică.

Teoria asociaţionistă a creativităţii -pentru asociaţionişti,

5
 procesul creativ este rezultatul unor asocieri fericite de
cunoştinţe, emoţii, prin care ele se reorganizează în combinaţii
noi, cerute de finalităţi practice.

Teoria gestaltistă a creativităţii - contrar asociaţionismului,

gestaltismul susţine că demersul creativ nu se bazează pe
asociaţii întâmplătoare, el este ghidat de “buna formă”; orice
configuraţie de informaţie are tendinţa de a fi echilibrată, de a
se “închide” într-o formă bună.

Teoria behavioristă a creativităţii - întrucât întreaga

funcţionare psihică este explicată de behaviorism prin
condiţionarea de diferite tipuri a comportamentelor,
creativitatea individuală este explicată prin istoricul întăririlor
cu care s-au soldat comportamentele creative ale individului.

Teoria umanistă - Pentru psihologii din şcoala umanistă,

motorul creativităţii este tendinţa înnăscută de autorealizare.

Teoria factorială a creativităţii - Guilford (1968) include

creativitatea în modelul tridimensional al intelectului, sub
forma “gândirii divergente” propunând astfel o teorie unitară a
intelectului.
Exemple Teoria psihanalitică a creativităţii - Pentru Kubie (1958)
creativitatea este o funcţie a preconştientului (subconştient);
oamenii se deosebesc prin gradul de predominare a funcţiilor
conştiente ale Eului autonom, respectiv ale preconştientului
sau ale inconştientului. Pentru oamenii obişnuiţi, adaptarea la
realitate se realizează prin predominarea conştientului, care
are ca rezultat planificarea intenţională şi testarea realităţii. În
cazul persoanelor creative, avem două categorii de
creativitate, cea normală, în care predomină conştientul şi cea
nevrotică, în care predomină preconştientul. Dominarea
inconştientului se manifestă la persoana psihotică prin

6
 distorsiunea realităţii.
Teoria asociaţionistă a creativităţii - Există diferite tipuri de
asociaţii creative cum ar fi: serendipitatea – descoperire
întâmplătoare, dată de amploarea repertoriului asociativ;
asemănarea; medierea prin simboluri.Indicatorul creativităţii
este raritatea statistică a asociaţiilor.Asociaţionismul a
accentuat rolul memoriei şi al proceselor de asociere în geneza
actului creativ, dar acesta din urmă nu poate fi redus la ele.
Teoria gestaltistă a creativităţii - Actul creaţiei constă
tocmai din surprinderea configuraţiei întregului şi selectarea
acelor informaţii care completează structura “lacunară” a unei
probleme nerezolvate/ situaţii problematice.
Teoria behavioristă a creativităţii - Principala contribuţie a
behaviorismului constă tocmai în “identificarea unor
particularităţi ale comportamentului creativ bazate pe
învăţare: capacitatea de discriminare a cunoştinţelor şi
variabilelor, posibilitatea de redefinire corectă a lor, utilizarea
acestora în situaţii cât mai diferite şi sesizarea promptă a
modificărilor induse” (Munteanu, 1994, p. 49).
Teoria umanistă - Procesul creativ nu este expresia
patologiei umane, ci expresia supremă a normalităţii. Orice
fiinţă umană are un potenţial creativ, iar creaţia este expresia
trebuinţei de comunicare cu lumea.
Teoria factorială a creativităţii - În această teorie, există 6
“aptitudini” esenţiale pentru gândirea divergentă: fluiditate,
flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de
probleme, redefinirea şi restructurarea problemei. În această
teorie, rolul esenţial în procesul/ produsul creaţiei îl au
aptitudinile creative.
Comentariu Abordările creativităţii cuprind câteva orientări majore asupra
Critic explicării fenomenului complex al creativităţii.
Psihanaliştii explică creativitatea fie prin fenomenul
Relatii cu alte concepte
sublimării, fie prin compensare, anularea complexului de
sau sisteme psihice.
inferioritate. În timp ce asociaţioniştii cred că apariţia noului

7
 se bazează pe forme de combinare a elementelor deja
Pareri, opinii,
existente, gestaltiştii explică fenomenul creaţiei ca pe unul ce
argumentate
se raportează la întreg, la structura internă a fenomenului.
Behavioriştii pleacă în explicarea fenomenului creaţiei de la
conceptul de condiţionare instrumentală, contribuţia majoră
revenind părinţilor. Umaniştii pun în centrul preocupărilor
nevoia de autoactualizare, iar reprezentanţii teoriei culturale,
factorii culturali, de mediu. Contribuţia esenţială a
cognitiviştilor este accentul pus pe conceptul de stil cognitiv,
prin care putem diferenţia indivizii înalt creativi de ceilalţi.
Sursa bibliografică
(autor, anul apariţiei, Luca M.R.(2010), Psihologia personalităţii(curs pentru anul
titlul, oraşul, editura,
I), Braşov, pp.160-164.
pagina/ paginile)